AnnaE
#0

EPOPEEA DRAGOSTEI
I
ÎN CARE O CLIPA DE BUCURIE E MAI PUTERNICA DECÂT ŞAPTESPREZECE ANI DE SUFERINŢE

 

După şaptesprezece ani, mareşalul de Montmorency a regăsit-o pe Jeanne de Piennes, soţia de care fusese despărţit prin ticăloşia fratelui său mai mic, mareşalul de Damville.
Revedea ca într-un vis scena în care Damville îl înşelase, mărturisindu-i că fusese amantul Jeannei…
duelul cu acesta când a crezut că-l lăsase mort pe locul luptei. . precum şi dispariţia contesei de Piennes, ducesă de Montmorency.
Revedea divorţul, căsătoria sa cu o altă femeie, pe care de altfel n-a iubit-o niciodată, păstrându-şi inima plină de imaginea primei soţii.
Anii se scurgeau astfel când, deodată, un tânăr senior, un tânăr erou, cavalerul Pardaillan, i-a adus scrisoarea aceleia pe care o crezuse dispărută pentru totdeauna din viaţa sa.
Jeanne de Piennes trăia !

 

În scrisoare, ea se adresa fostului ei senior şi stăpân, scoţând la iveală ticăloşia lui Damville şi implora bunăvoinţă şi sprijin pentru Loise, fiica ei şi a lui, duce de Montmorency.
Zorile luminoase ale recunoştinţei şi fericirii au cuprins sufletul bătrânului duce : el încercase, dar în zadar, să-l aducă pe fratele său în faţa judecăţii regelui, în zadar îl chemase la luptă dreaptă, ştiind că viaţa Jeannei şi a fiicei ei se aflau în mâna lui; în deşert răscolise tot Parisul pentru a le regăsi şi era gata să se cufunde din nou în întunericul doliului său, când, iată, cavalerul de Pardaillan venise la el. Acest tânăr, un erou din alte vremi, a cărui taină i se părea că o ghicise într-o măsură, îl dusese de mână până la locuinţa misterioasă, unde era ascuns tot ce iubise el mai mult pe lume şi i-o înfăţişase pe Jeanne de Piennes, prima ducesă de Montmorency.
Sosise în sfârşit momentul atât de aşteptat, după şaptesprezece ani de lacrimi şi doliu.
Regăsea în cele din urmă tot ce avusese mai drag, bucuria inimii, vlaga trupului său, însăşi raţiunea sa de a fi, într-un cuvânt, o revedea pe femeia iubită.

 

Dar ce nenorocire ! Tot astfel cum un şuvoi prea puternic de sevă face să plesnească mugurul, fericirea a zdrobit creierul celei ce-i fusese soţie, în ce stare o regăsea ? Nebună ?…
Jeanne de Piennes, în ultimele zile ale martiriului său, atunci când se simţea lovită de moarte, mai trăia doar cu un singur gând :
„Nu trebuie să mor înainte de a fi pus la adăpost fericirea fiicei mele… Dar ce fericire mai putea exista pentru sărmana micuţă atâta vreme, cât nu se găsea sub ocrotirea tatălui său ? Da, trebuie să-l regăsesc pe Francois, chiar dacă el mă mai consideră vinovată… Să-i încredinţez copilul… şi apoi să mor !…”
De când îl întrebase pe cavalerul de Pardaillan şi acesta îi răspunsese că nu era cel îndreptăţit să-i spună felul în care fusese primită scrisoarea de către mareşal, Jeanne îşi formase convingerea intimă că Francois citise scrisoarea şi că ştia adevărul. Iată de ce nu încetase să aştepte, iar când bătrânul Pardaillan a înştiinţat-o de prezenţa mareşalului, ea nu păru deloc surprinsă.
Nu fu zguduită de nici un fior şi şopti doar atât :
„Iată şi clipa morţii mele !”
Gândul morţii n-o mai părăsea. Nu o dorea, dar nici nu se temea de ea.
De fapt, simţea că moare.
Ce se sfărâmase în ea ? De ce reîntoarcerea iubitului nu-i aprinsese în suflet decât o flacără mistuitoare repede stinsă ? Nu-şi putea da seama.

 

De bună seamă că ceva se prăbuşise în ea şi acum îşi putea spune : Iată moartea ! Iată venită şi clipa odihnei veşnice !…
O strânse pe Loîse cu patimă la pieptul ei şi îi murmură la ureche câteva cuvinte, care avură asupra fetei un efect fulgerător, căci ea încercă zadarnic să răspundă, făcu o sforţare inutilă de a-şi urma mama, dar rămase pironită locului, sfârşită, sprijinită de bătrânul Pardaillan.
Atât era de nemăsurată oboseala Jeannei, atât de gravă încremenirea minţii, încât nu băgă de seamă leşinul Loîsei. începu să păşească purtată de gânduri.
„Francois, iubitul meu, o, Loisa mea, am să ajung să vă văd împreună ! Am să pot deci muri în braţele voastre!”
Deschise) uşa arătată de Pardaillan şi se găsi în faţa lui Francois de Montmorency.
Voi să se avânte şi i se păru chiar că se aruncă în braţele lui.
Avu impresia că un strigăt puternic îi exprimase fericirea.
Dar toată această succesiune de gânduri s-a redus deodată la singurul cuvânt pe care crezu că-l
rosteşte cu adevărat :
„Adio… mor…”
Apoi, pentru ca. totul se sfârşi Dar trupul ei nu murise…

 

Doar mintea îi fusese nimicită de nebunie: această femeie care îndurase atâtea suferinţe, care ţinuse piept atâtor înfricoşătoare nenorociri, această minunată mamă, care nu fusese susţinută în timpul calvarului său decât de ideea fixă de a-şi salva copilul, ei bine. această nefericită căzu pradă uitării de sine. încetă să mai reziste din clipa în care-şi socoti fiica salvată, în deplină siguranţă ! Nebunia care o pândea fără îndoială de mulţi ani. se abătu asupra ei.
Mai bine de şaptesprezece ani de nenorociri n-au putut-o doborî.
Dar o clipă de fericire i-a ucis raţiunea.
Printr-o îndurare a soartei care se îndârjise până atunci împotriva ei — dacă mai poate fi vorba de alinări în aceste cumplite drame ale minţii omeneşti  printr-un fel de milă a soartei, să spunem, nebunia Jeannei o întorcea în primii ani ai luminoasei sale tinereţi, ai neprihănitei ei iubiri, în acele dragi ţinuturi de la Margency, unde iubise atât de mult…
Sărmană Jeanne ! Biată zână a florilor !
Istoria nedreaptă nu ţi-a închinat decât câteva cuvinte şterse. Pentru visătorul căruia îi place să pătrundă cu pas şovăitor în întunecoasele anale ale trecutului, care caută fremătând prin mormanele de ruine umila floare care a trăit, a iubit, a suferit, tu vei rămâne un simbol nepătat al suferinţei omeneşti, iar noi, cei care ţi-am evocat durerea, salutăm cu o amintire duioasă blândul şi nobilul tău chip.

 

Când mareşalul de Montmorency îşi reveni în fire, se ridică într-un genunchi şi plimbându-şi prin încăpere privirea uimită a unuia care se crede trezit dintr-un vis, o văzu pe Jeanne şezând într-un jilţ, zâmbitoare. cu faţa liniştită, dar, din nefericire, cu ochii lipsiţi de viaţă.
O tânără îngenunchiată în faţa ei, cu capul ascuns în poala nebunei, plângea înăbuşit.
Francois se ridică şi se apropie clătinându-se de acest grup atât de fermecător şi de trist. Se aplecă spre fată şi îi atinse uşor umărul.
Loi’se înălţă fruntea.
Mareşalul îi cuprinse mâinile, o ridică în picioare, fără ca mama să încerce s-o reţină, şi o privi cu nesaţ.
O recunoscu pe loc.
Loi’se era portretul viu al mamei sale.
Sau mai curând, era Jeanne la începuturile ei, astfel cum o văzuse şi-o iubise el la Margency.
,,Fiica mea !” îngăimă el.
Loi’se, zguduită de plâns, căzu în braţele mareşalului şi pentru prima dată în viaţa ei rosti, cu o inexprimabilă încântare şi o nesfârşită desfătare, acest cuvânt neobişnuit „Tată !”…

 

În clipa aceea lacrimile lor s-au contopit. Mareşalul o aşeză lângă Jeanne, păstrându-i mâna într-a lui şi luându-şi fiica pe genunchi ca pe o copilă, ii spuse cu solemnitate:
„Copilul meu, tu nu mai ai mamă… dar în momentul în care eşti lovită de această mare nenorocire, îţi regăseşti tatăl…”
Astfel se reîntâlniră cele trei fiinţe.
Când mareşalul şi Loi’se se mai liniştiră, spunându-şi neîncetat că, unindu-şi strădaniile, ei doi vor izbuti să salveze minţile Jeannei, când lacrimile se mai uscară, începură să-şi pună nenumărate întrebări.
Astfel, Francois află de la fiica sa, după o lungă povestire des întreruptă, ce fel de existenţă dusese aceea care-i purta numele.
La rândul lui, el îşi depănă viaţa începând cu drama de la Margency.
Iar atunci când, înlănţuiţi, depuseră pe fruntea palidă a Jeannei câte un sărut, era aproape de miezul nopţii. II
ÎN CARE Făgăduiala Lui PARDAILLAN TATĂL ESTE Ţinută DE JUPÂNUL GILLOT
Mareşalul de Damville, după ce asistă la încercuirea casei din strada Montmartre, se grăbi să ajungă la palatul Mesmes.
Îi avea în mână pe cei doi Pardaillan şi-şi făgăduia să nu-i mai scape. într-adevăr, numai moartea acestor doi oameni ar putea să-l pună la adăpost. Erau amândoi posesorii unei taine care l-ar putea trimite la eşafod.

 

Atunci când, încredinţat că bătrânul Pardaillan urmărise trăsura care o răpise pe Jeanne de Piennes, mareşalul se hotărâse s-o rupă cu el, fu decisă şi uciderea acestui periculos ajutor.
Se lipsea astfel de un sprijin preţios, dar obţinea în schimb o oarecare linişte în ce le privea pe cele două captive.
Damville se avântase în conspiraţia lui de Guise numai din ură împotriva fratelui său : pentru a-l trage pe Damville, Guise făgăduise moartea lui Montmorency. Francois mort, ucis cu abilitatea necesară, Henri devenea capul familiei, unicul moştenitor, un senior aproape tot atât de puternic şi poate mai bogat decât regele ; îi va fi atribuită spada de conetabil care făcuse faima tatălui său ; se şi vedea cel de-al doilea personaj al regatului !
Iată gândurile care încetul cu încetul, s-au adunat în conştiinţa crudului mareşal, care iniţial fusese împins doar de nemărginita dorinţă de a scăpa de fratele său.
Iar ura aceasta izvorâse din dragostea lui Henri pentru Jeanne de Piennes.

 

Respins la Margency de către logodnica fratelui său, el se răzbunase cumplit.
Aşa stăteau lucrurile în clipa când o reîntâlni pe Jeanne şi-şi dădu seama, sau crezu că-şi dă seama, că patima lui nestinsă se redeşteptase mai aprinsă ca oricând.
Conspiraţia care trebuia să-l facă pe Guise rege al Franţei, îl purta şi pe Damville spre putere, prilejuind în acelaşi timp dispariţia fratelui său, astfel că Jeanne de Piennes nu mai avea nici un temei să-i rămână credincioasă lui Francois. Iată cum însuşirea acestei puteri îi putea aduce lui Henri cucerirea Jeannei.
înţelegem acum de ce se grăbise Damville s-o răpească pe Jeanne şi pe fiica ei : voia să împiedice cu orice preţ o întâlnire a lor cu Francois ; astfel ne explicăm totodată şi relativa lui îngăduinţă faţă de cele două captive.
Voia să se înfăţişeze într-o bună zi Jeannei şi să-i spună :
„Sunt nemărginit de bogat, sunt omul cel mai puternic din regat după rege ; voi fi poate într-o zi rege al Franţei, căci în zilele noastre, puterea aparţine celor mai îndrăzneţi. N-aţi dori să împărţiţi cu mine această putere şi această bogăţie, aşteptând momentul când voi putea să vă împodobesc capul cu o coroană ?”
Nu se îndoia de faptul că va izbuti s-o orbească pe Jeanne de Piennes cu această strălucire. Înţelegem acum de ce ţinea Damville atât de mult ca Pardaillan, pe care-l socotea devotat lui Montmorency, să nu afle niciodată unde se găseau Jeanne şi Loîse.
De aici şi nevoia de a tăinui această ascunzătoare bă-trânului Pardaillan, care n-ar fi şovăit să-l înştiinţeze pe fiul său! De aici şi pricina pentru care mareşalul se înfuriase, atunci când d’Aspremont i-a arătat că bătrânul cavaler urmărise trăsura ! Tot de aici şi hotărârea de a-l ucide mai întâi pe acesta şi apoi pe fiu !
Fusese încredinţat că bătrânul Pardaillan murise în ziua când el părăsise Parisul pentru a-l urma pe rege, la Blois.
Se înţelege acum uimirea lui, turbarea, precum şi groaza de a da din nou de Pardaillan viu şi nevătămat. Pardaillan împreună cu fiul său!

 

Dar ce trebuie să fi gândit când a văzut-o cu ochii lui pe Jeanne ! însemna prăbuşirea întregului său plan.
Cei doi Pardaillan vor da pe faţă conspiraţia. Francois o va regăsi pe Jeanne : toate acestea le-a înţeles într-o clipită şi, pe când se îndrepta spre palatul Mesmes, era pe deplin hotărât să obţină un ordin al regelui, să se întoarcă şi să asedieze personal casa, ucigându-i cu mâna lui pe cei doi Pardaillan. înainte de orice voia să ştie cum se făcea că bătrânul Pardaillan, pe care-l lăsase mort în fundul pivniţei sale, se găsea acum în viaţă şi cum de-o lăsase Gilles pe Jeanne de Piennes să scape din casa Alicei.
El împlinise ruga ameninţătoare a Jeannei spunându-i: ,,Aceşti doi oameni sunt ai dumneavoastră, luaţi-i !” Dar cedând, îşi spusese în sinea lui că astfel îi va avea pe toţi patru la un loc şi că-i va putea prinde din nou pe toţi în aceeaşi plasă. Cu toate gândurile liniştitoare pe care tot el le născocea, se simţea totuşi ros de îngrijorare şi când ajunse la palatul Mesmes, spumega de furie.
Străbătu repede palatul fără să găsească pe cineva.
,,Mare prost mai sunt ! mormăi el, ticălosul de Gilles trebuie să fie şi el la Fosses-Montmartre !…
Dacă nu cumva a fugit !…”

 

Era gata să se întoarcă şi să iasă, când îi veni ideea să meargă mai departe până la odăile de lângă bucătărie.
În acest scop trebuia să străbată lungul coridor, în care se găsea uşa vestitului beci unde se desfăşurase marea bătălie a lui Pardaillan.
Trecând prin faţa pivniţei, mareşalul văzu uşa deschisă.
Se aplecă şi zări pâlpâind o lumină.
,,Dă Doamne să fie el !” scrâşni mareşalul printre dinţi. Beciul acesta, care ar fi trebuit să fie mormântul lui Pardaillan ar deveni cel al lui Giles. E foarte simplu. Numai cadavrul ar fi altul ! Coborî cu băgare de seamă.
Pe măsură ce cobora, interiorul pivniţei i se înfăţişa mai limpede.
Un spectacol ciudat, aproape fantastic se oferea privirilor sale.
Se strecură atunci fără zgomot într-un colţ întunecat, ca să nu piardă nimic din spectacolul amintit. Scena pe care o vom descrie, desfăşurată sub ochii mareşalului, era luminată de o torţă cu răşină care desena un cerc de lumină, în timp ce restul vastei pivniţe rămânea cufundat în întuneric.

 

În acest cerc luminos, produs de flacăra fumegătoare a torţei, se vedeau doi oameni.
Unul dintre ei în picioare, legat cu o frânghie de-un fel de stâlp de tortură.
Celălalt şedea pe o buturugă de lemn, în faţa celui legat.
Cel legat de stâlp era încă tânăr ;avea un obraz pălit de groază şi gemea că ar fi putut rupe şi inima cea mai tare.
Celălalt, un bătrân cu chip diavolesc, avea un rânjet care i se întindea ca o cicatrice pe toată faţa brăzdată de zbârcituri.
Stătea mai mult pe vine decât aşezat pe buturugă şi se îndeletnicea foarte atent cu ascuţirea unui cuţit. Bătrânul ce părea să se pregătească pentru o treabă de călău era Giles.
Iar tânărul era Gillot.
.Să lămurim în câteva cuvinte de ce Gillot se afla în această pivniţă, în timp ce prudenţa cea mai elementară l-ar fi sfătuit să se ţină cât mai departe de respectabilul lui unchi.
Pe Gillot, cerul îl blagoslovise cu numeroase vicii. Era fricos, făţarnic, fustangiu, lacom sau mai curând mare mâncău, leneş, bun de nimic, rău când putea, deci laş, cu alte cuvinte o făptură respingătoare.
Dar mai mult decât orice, Gillot era zgârcit.

 

Moştenise meteahna de la unchiul său, care era zgârcenia pe pământ. Şi tocmai această zgârcenie l-a pierdut pe nefericitul Gillot, precum dragostea a fost pricina căderii Troiei.
În adevăr, atunci când după eroica rezistenţă a lui Gilles, care, aşa cum am văzut, refuzase cu încăpăţânare să dea în vileag taina mareşalului, Gillot, ca să-şi apere urechile, îi destăinuise lui Pardaillan în ce casă se aflau Jeanne de Piennes şi Loi’se. în momentul acela, profitând de încremenirea unchiului şi de tulburarea celor doi Pardaillan, Gillot o ştersese pe furiş.
îşi salvase astfel urechile lui clăpăuge, acelea la care, după spusele bătrânului Pardaillan cu ideile lui deosebite despre estetică, rău făcea Gillot că ţinea atât de mult.
Dar asta nu era tot, la urma urmei urechile nefiind decât o podoabă a capului.
De data aceasta era însă vorba de salvarea întregului său trup.
Pardaillan nu-i ameninţase decât urechile şi susţinea că dispariţia lor va înfrumuseţa chipul roşcovan al lui Gillot.
Dar cu Gilles era altceva. Necruţătoarea mânie a unchiului îi va pune în primejdie chiar viaţa ! Gillot se aştepta să fie cel puţin spânzurat dacă vreodată ar fi dat nas în nas cu înfricoşătorul bătrân, care nu şovăia să-şi dea mai curând viaţa şi averea, decât să piardă stima stăpânului său !

 

Iar acest stăpân, la rândul lui, ce soartă i-ar rezerva el lui Gillot ?
Gillot se cutremură şi simţi cum îi cresc aripi la picioare. Se caţără pe scară cu toată iuţeala inspirată de această groază pe deplin îndreptăţită. în câteva secunde, Gillot ajunse în camerele de lângă bucătărie şi acolo îşi spuse :
..Gândindu-mă bine, la Paris nu pot rămâne. Dacă n-aş muri spânzurat, sugrumat sau zdrobit de tortură, aş muri de frică, ceea ce e totuna. Trebuie să dispar !” Şi Gillot voi s-o ia la sănătoasa.
Dar în aceeaşi clipă, chipul i se întunecă. Ca să mergi departe ai nevoie de mulţi bani.
Un alt gând îi străbătu pe loc mintea vicleană, şi chipul lui luă pe dată expresia unui asemenea rânjet, încât ai fi putut crede că înnebunise de-a binelea.
Nu, Gillot nu era nebun !
Îşi amintise doar că dacă el era sărac, unchiul lui era foarte bogat. Tot hoinărind şi scotocind prin palat, Gillot descoperise de mult venerabilul cufăr, în care Gilles îşi îngrămădea la un loc scuzii pe care-i cîştigase, împreună cu cei pe care-i furase.

 

Două minute i-au fost de ajuns sprintenului Gillot să pună mâna pe un târnăcop, să găsească cheile, să zboare spre locuinţa unchiului său şi să-i deschidă odaia în care se găsea vestitul cufăr.
Socoti în gând că Gilles va fi reţinut mai bine de un sfert de oră de cei doi Pardaillan.
Gillot, înainte de a da prima lovitură, pipăi capacul cufărului ca să aleagă locul unde era mai bine să lovească.
Un lung fior de bucurie şi uimire îl zgudui din cap până-n picioare : la prima mişcare izbuti să ridice capacul. Cufărul nu era încuiat ! De ce ? (Cititorii noştri n-au uitat probabil că bătrânul Pardaillan trecuse pe a-colo). Fără să mai stea pe gânduri, Gillot dădu capacul la o parte, izbucni într-un răcnet de bucurie, căzu în genunchi şi-şi înfundă cele două braţe până la cot în grămezile de scuzi.
In acele clipe Gillot uitase şi de dracu, şi de Dumnezeu. Uitase şi de Pardaillan, şi de unchiul său.
După un răgaz de îneîntare şi visare, Gillot îşi aminti totuşi că se află acolo ca să-şi umple buzunarele, treabă pe care o începu neântârziat.

 

„Nu voi putea niciodată să car totul !” bombăni el cu un oftat de mânie neputincioasă, un adevărat oftat de avar.
Aceste cuvinte îl întruchipau cum nu se poate mai bine pe Gillot.
Totuşi îşi îngrămădi claie peste grămadă scuzii în buzunare, în încălţări, în pieptar, fără să se gândească nici un moment că nu va putea face un pas pe stradă, fără să zornăie ca un catîr cu clopoţei şi fără să împrăştie aurul pe tot drumul.
După ce se înfruptă cât putu din argintul şi aurul din ladă. Gillot. cu picioarele crăcănate, cu braţele înţepenite, greoi şi împiedicat, se dădu un pas înapoi murmurând : „Ce nenorocire ! Am luat abia jumătate. Dar hai s-o şterg !”
Se întoarse spre uşă şi rămase încremenit Unchiul era acolo !
Cumplitul Gilles, rezemat de uşa închisă, cu un rânjet şters pe buze, îl privea cum se agită.
Gillot voi să-şi împreuneze mâinile, dar mişcîndu-se, doi sau trei scuzi se rostogoliră pe podea. El se prăbuşi în genunchi şi atunci îi plesniră ghetele, iar ţopăiala scuzilor reîncepu, un adevărat torent de aur pe care bătrânul îl urmărea cu coada ochiului, con-tinuînd să rânjească în chipul cel mai hidos.

 

Gillot încercă şi el să zâmbească ; de aici o ciocnire între două schimonoseli nemaipomenite.
—-Unchiule, preacinstite unchi, bîlbpâi Gillot.
— Ce faci aici ? întrebă bătrânul.
— Nu vezi, hm… încerc să fac ordine în cufăr…
— Bun ! Faci ordine în cufăr ? Ei bine, dă-i drumul mai departe, băiete !
Gillot rămase fără glas.
— Cum… să continui ?
Bineînţeles : în cufărul meu se găsesc douăzeci şi nouă de mii trei sute şaizeci şi cinci de livre de argint şi şaizeci de mii două sute douăzeci şi opt de livre de aur ; în total, dacă nu mă înşel la socoteală, optzeci şi nouă de mii cinci sute nouăzeci şi trei de livre. Numără, băiete, numără în faţa mea ban cu ban ; aşază totul în fişicuri de câte douăzeci şi cinci, aurul la dreapta, fiind mai nobil, iar argintul la stânga ; hai, ce mai stai ?
— Gata, cinstite unchi, bunul meu unchi, gata, încep ! spuse Gillot.
Prima mişcare fu să-şi golească buzunarele, încălţările şi pieptarul.
Numărătoarea porni în ordine şi metodic, sub privirile unchiului ai cărui ochi scăpărau ca nestematele roşii.
Pe măsură ce fiece fişic era pus din nou la locul lui în cufăr, Gillot îşi înăbuşea câte un oftat, în timp ce unchiul număra :
„încă cincisprezece mii… încă douăsprezece mii…”
Suma descreştea din ce în ce, pe măsură ce monezile erau din nou rostuite în cufăr.
Operaţia, după cum ne putem uşor da seama, a durat multă vreme. începută pe la orele două, ea s-a terminat abia pe la cinci spre seară.

 

Toată această întâmplare se petrecea în acelaşi timp cu reîntoarcerea regelui Charles IX la Paris şi în momentul când cei doi Pardaillan luptau în strada Montmartre cu oamenii lui Damville.
Deci, unchiul Gilles rostea totalul, pe măsură ce grămezile de aur şi de argint se îngrămădeau iar în cufăr.
,,Nu mai lipsesc decât cinci mii de livre… numai patru mii… numai trei mii…”
Gillot, caro aşezase cu băgare de seamă ultimul ban şi scoase un ultim oftat, privi în jurul lui şi nu mai văzu nimic.
Podeaua se golise de tot şi nu se mai vedea nici un singur scud.
— Ce spui acolo, unchiule ? i se adresă Gillot.
— Spun că nu mai lipsesc decât trei mii de livre. Gillot se scotoci şi scoase din buzunar scudul, cei doi soli şi cei şase bănuţi care formau averea lui personală. întinse cu eroism bătrmului, care-i înhaţă- şi ascunse — Dar restul ?
— Care rest, unchiule ? Cele trei mii de livre ! Nu mai am nimic, unchiule !
Hai, grăbeşte-te, că dacă nu, te caut. . .
– Caută-mă, dragă unchiule, că eu nu mai am nimic?r Gilles îşi înăbuşi un bombănit de deznădejde. Pipal cu miinile tremurătoare căută vestmintele lui GillOt o sudoare rece îi apăru pe pielea capului. Gillot !
— Dezbracă-te !
Gillot se supuse, mai mult mort decât iuv- BătrnuI Gillot cercetă fiecare loc.strâmt, pipăi cusăturile întoarSe pe dos buzunarele, descusu căptuşelile şi trŁbui să ac cepte cruda realitate :
Lipseau trei mii de livre din comoară ! O înjurătură sălbatică şi un urlet de groază răsunară .n acelaşi timp în încăpere : înjurătura venea dela Gillot care totodată răcnea :
— Dă-mi-i înapoi, ticălosule !
Urletul fusese al lui Gillot, pe care unchiul îl apucase de beregată.
— Economiile mele de cinci ani ! zbieră CiUes. Dar atunci cine mi i-a luat. sărmanii mei bănuţi of Dragii mei bănuţi, unde aţi plecat ?…

 

Numai bătrânul Pardaillan ar fi putut răspunde? la această întrebare.
Dar Gillot socoti că venise momentul potrivit” să se dea bine pe lângă unchi şi-i şopti :
Unchiule, am să te ajut să-i regăseşti ! ei stai ! urla bătrânul care uitase de nepot tu ai venit aici ca să mă furi ! Tu – Aşteaptă umai ! Ai să vezi îndată ce ai să păţeşti pentru trădarea ta ! Hai, îmbracă-te, dar repede !
In acelaşi timp îşi scutură nepotul cu o putere? Numai tu ? a-i putut lua bani- în sfârşit, îi dădu drumul lui , Gillot se îmbrăcă la repezeală. Gilles, în vremea asta, se liniştise treptat. ” .
Gillot fu gata, îl înhaţă de ceafă cu degetele lui lungi, osoase şi tari ca fierul, închise cu grijă odaia, şi-l tîrî după el.
— Indurare ! gemea Gillot.
Ajunşi jos, Gilles dădu drumul nepotului şi scoţând un pumnal ascuţit, îi zise :
— La prima mişcare pe care o faci ca să fugi, îţi tai beregata !
Ameninţarea aceasta îl mai linişti pe Gillot. Prin urmare nu urma să fie omorât, din moment ce era ameninţat cu moartea numai dacă încerca să fugă !
— Ia-o înainte ! spuse unchiul, cu pumnalul în mână. Condus sau mai bine zis împins de bătrân, Gillot străbătu grădina şi intră în magazia grădinarului.
— Pune mâna pe bulamacul ăsta ! porunci unchiul arătând spre un stâlp destul de lung, ascuţit la un capăt.
Gillot se execută şi luă stâlpul pe umăr.
— Ia şi frânghia asta ! Mai ia şi hîrleţul ăsta ! adăugă unchiul.

 

Nepotul se încarcă cu lucrurile ce-i fuseseră arătate. Temutul bătrân făcea haz privindu-şi nepotul împovărat cu instrumentele propriei sale torturi, iar Gillot, astfel încărcat, se îndreptă din nou spre oficiu şi pătrunse apoi în coridorul pivniţei. Din oficiu, Gilles luă în trecere o torţă şi un cuţit.
îl împinse pe nepot în pivniţă, iar când ajunseră jos, îl tîrî în fund şi-i spuse :
— Sapă aici !
Gillot, o adevărată zdreanţă de om, pierit de groază, năucit, începu să sape cu hîrleţul.
Gillot înfipse adânc cu barosul stâlpul în gaura săpată, până când Gilles constată că e destul de ţeapăn şi îi strigă: Ajunge !
Atunci bătrânul îl luă pe nepot, îl lipi de stâlp şi-l legă cu frânghia, astfel încât să nu poată mişca nici braţele nici picioarele şi nici capul.
Gillot, înnebunit de frică, nu se împotrivea, căci instinctul lui vital nu-l îndemna să se revolte.
— Ce-ai de gând să faci cu mine ? bolborosi el.
— Ai să afli, îi răspunse unchiul.

 

Bătrânul împinse în faţa lui Gillot un fel de buturugă de lemn, se aşeză pe ea şi începu să ascută cuţitul adus din bucătărie pe tăişul pumnalului său.
La vederea acestor pregătiri, Gillot începu să se văicărească fără încetare.
Tocmai atunci mareşalul Damville pătrunse în pivniţă.
— Mă plictiseşti cu zbieretele tale de porc dus la tăiere, strigă Gilles. Dacă nu taci, să ştii că te omor.
Gillot amuţi pe dată.
„Deci, nu vrea să mă ucidă, gândi el. Dar atunci, ce vrea ?”
— Ei bine, continuă bătrânul Gilles, acum te voi judeca după mintea şi conştiinţa mea. Aceasta înseamnă că voi fi îndurător, în măsura în care crimele tale îngăduie îndurarea. Să-mi răspunzi cu toată sinceritatea.
— Da, unchiule, îţi făgăduiesc din toată inima, răspunse Gillot, începând să mai prindă curaj. Intre timp însă, trăgea neîncetat cu ochiul la cuţitul pe care bătrânul îl ascuţea întruna cu sîrg. Acesta îl întrebă :
— Ai urmărit deci trăsura în care monseniorul Ie-a ascuns pe prizoniere ?
— Da, unchiule, până în strada de la Hache. — Te-a văzut cineva ?
— Cred că domnul d’Aspremont trebuie să mă fi zărit. Dar nu cred că m-a recunoscut.
— Şi care ţi-a fost gândul când ai urmărit trăsura ? — Nici unul. Voiam să văd, asta-i tot.
— Ei bine, băiete, ai văzut ceea ce nu s-ar fi căzut să vezi !
— Vai mie ! Tare mă mai căiesc, cinstite unchi !
— Bine ! Acum spune-mi, pungaşule, spune-mi, ne-legiuitule, ce drac te-a împins să povesteşti blestemaţilor de Pardaillan ceea ce n-ai fi trebuit să vezi vreodată ?
— Nici un drac. Am vrut să-mi apăr urechile, unchiule.
— Ah ! laş nenorocit ! Voiai să-ţi salvezi urechile, în timp ce eu îţi dădeam o pildă vie, oferindu-mi întreaga avere, cu toate că aş fi murit de mîhnire dacă mi-ar fi fost primită ! Ştii tu, blestematule, ce nenorociri îi va aduce trădarea ta ilustrului meu stăpân ?
— Vai, unchiule, iartă-mă !
— Şi eu, eu ce voi deveni ? Ce voi răspunde acestui puternic senior când mă va trage la răspundere ? Bătrânul Gilles era sincer. Lăsă să-i cadă capul între mâini şi-şi punea întrebarea dacă nu era mai bine să moară decât să înfrunte mânia mareşalului.

 

Avea totuşi un martor al împotrivirii şi al deplinei sale nevinovăţii. Acest martor era chiar Gillot. Era deci preţios şi trebuia păstrat.
— Ascultă ! îi spuse el ridicând capul. Nu te condamn la moarte. Monseniorul va lua în privinţa ta hotărârea pe care o va crede de cuviinţă. Trebuie totuşi să pedep sesc laşitatea şi trădarea, care mă aduc pe mine însumi în pragul spânzurătorii, fără să mai vorbim de faptul că ele îmi pătează cinstea.
Bagă do seamă că nici nu po menesc de cele trei mii de livre lipsă din cufăr…
— Da, dar nu le-am luat eu ! urlă Gillot.
— Nu-ţi mai spun nimic, continuă Gilles din nou tulburat. de marea hoţie pe care te pregăteai s-o făptuieşti. De ce nu ţi-a trecut mai bine prin minte să mă înjunghii, decât să te atingi de scumpii mei bănuţi ? Dar, cum îţi spuneam, îţi iert această crimă ! în ce priveşte însă trădarea, monseniorul va judeca şi poate te va cruţa şi el dacă-i vei povesti lucrurile aşa cum s-au petrecut. Mi-o juri ?
— Ţi-o jur pe partea mea de rai !
— Bine. în acest caz mă voi mulţumi să te trag la răspundere numai pentru răul pe care mi-l faci, fiind în primejdie de a fi cel puţin izgonit de seniorul meu. Şi am să te pedepsesc pe acolo pe unde ai păcătuit…
— Dar cum ? Cum ? îngăimă Gillot înverzit de spaimă.
— I-ai trădat pe seniorul şi pe unchiul tău pentru a-ţi salva urechile. Ei bine, am să-ţi tai urechile !
— Indurare ! răcni nefericitul Gillot.

 

Gilles se ridicase liniştit şi încercă tăişul cuţitului pe unghia degetului mare.
Se apropie de nepot care, livid, cu ochii închişi, mai avu puterea să se ferească.
— Cel puţin nu-mi tăia decât una !…
Nici nu terminase bine această ciudată rugăminte, că un urlet înfricoşător îi ţişni din gîtlej : cumplitul bătrân îi apucase urechea, dreaptă, trase cu putere de ea şi o tăie dintr-o singură lovitură de cuţit.
Urechea căzu pe podeaua pivniţei.
— Cruţare pentru aceea care mi-a rămas, strigă Gillot, înnebunit de groază şi de durere. Cruţare !
Milă !…
Se auzi un al doilea urlet şi apoi nepotul leşină.
Cu aceeaşi seninătate, unchiul trecuse la stănga şi, într-o clipită, urechea stingă a lui Gillot ajunse lângă cea dreaptă, pe podeaua insângerată.

 

Nimeni nu-şi poate ocoli soarta, afirmă fataliştii. Se pare că aceea a bietului Gillot fusese ca, mai devreme sau mai tîrziu, să fie lipsit de aceste două imense şi clă-păuge podoabe, cu care natura îl înzestrase din plin de fiecare parte a chipului.
După ce îşi termină treaba, monstruosul bătrân începu să zâmbească.
Dar când îşi văzu nepotul plin de sânge şi fără cunoştinţă, se cutremură şi mormăi : „Drace, nu trebuie ca prostănacul ăsta să moară numaidecăt. Este doar martorul meu în faţa mareşalului.”
Alergă deci în grabă la oficiu şi aduse apă, vin îndulcit, un întăritor şi comprese.
După ce spălă bine cele două răni, după ce le arse cu vin îndulcit şi le legă cum trebuie, strecură o înghiţitură de întăritor între buzele bolnavului şi îi stropi faţa cu apă rece.
Gillot îşi reveni, deschise nişte ochi pierduţi şi cre-zând că visase urât, îşi duse îndată cele două mâini la urechi. Dar acestea nu mai existau…
Gillot gemu jalnic.
— Nu cumva ai să te plângi de ceva ? îl întrebă unchiul cu acea intonaţie batjocoritoare, care i se atribuie de obicei lui Satan în vechile legende.
— Ce nenorocire ! răspunse Gillot, cum am să mai pot auzi acum ?
— Prostănacule ! replică Gilles.

 

Aceasta fu singura mângâiere pe care i-o acorda bietului mutilat. în acelaşi timp însă, îl luă de braţ, îl ajută să se ridice, îl puse pe picioare şi împreună se îndreptară spre scară, la lumina ultimelor pâlppâiri ale torţei gata să se stingă.
Dar rămaseră pironiţi locului, unul mai îngrozit decât celălalt. în faţa lor se afla un om !
Iar acest om era mareşalul de Damville !
— Monseniore ! exclamă Gilles, căzând în genunchi.
— Ei bine, rosti Damville cu un glas liniştit ; ce se întâmplă aici ?
— Ah, monseniore, o nenorocire înspăimântătoare ! Sunt nevinovat, v-o jur ! Am vegheat, supravegheat aşa cum mi-aţi poruncit când aţi plecat. Soarta şi acest mizerabil au făcut totul.
— Lămureşte-mă mai bine, jupâne Gilles, i se adresă Damville cu asprime.
— Ei bine, monseniore, blestematul de Pardaillan ştie acum unde se află cele două captive…
— Şi tu n-ai nici o vină în această trădare ?
— Monseniore, v-o jur ! Dar binevoiţi să-l întrebaţi pe acest mizerabil, căruia i-am tăiat urechile.
— E de prisos. Am încredere în cuvântul tău, Gilles. Ridică-te.
— Ah, monseniore ! exclamă intendentul : credeţi ce doriţi, dar ceea ce mi-aţi spus acum este pentru mine o răsplată mai strălucită decât aceea din ziua când mi-aţi dăruit cinci sute de scuzi dintr-o dată !
— Aşadar, îmi rămâi devotat ?
— Până la moarte ! Vorbiţi, porunciţi-mi, viaţa mea vă aparţine !
— Atunci vino şi caută să te foloseşti de toată şiretenia ta. N-am nevoie de sângele tău, dar ceea ce eu voi cere acum va fi neîndoielnic mai greu decât să mori pentru mine.
— Sunt gata la orice, monseniore !

 

Bătrânul se ridică mândru în picioare. Mareşalul a spus că are încredere în cuvântul lui, al unui lacheu ! Ca în acel al unui gentilom !… de la egal la egal !
Gilles simţi cum talentul lui de intrigant se înzeceşte şi ardea de nerăbdare să se arunce în luptă, întrezărind la capătul acestei lupte o victorie strălucită, iar odată cu ea, averea.
Damville urca scara pivniţei, adâncit în gânduri.
— Monseniore, dar acest nătâng ? spuse bătrânul ară-tând spre Gillot leşinat. Să-l dau gata ?
— Nu, fiindcă va putea servi în cele ce vei avea de făcut. Vino !…
îl vom lăsa pe mareşalul Damville, hărţuit de ura şi furia sa, în căutarea mijlocului de a-i lovi de moarte pe cei doi Pardaillan şi a pune din nou mâna pe Jeanne. îi vom părăsi şi pe Francois de Montmorency, pe sărmana nebună şi pe Loi’se, aflaţi cu toţi în casa învăţatului Ramus, unde nevoile povestirii ne vor readuce curând.
Trei zile după aceste evenimente, trei zile după reîntoarcerea triumfală a regelui în capitala sa, în timp ce la biserica Saint-Germain-FAuxerrois zece lovituri răsunau în noapte anunţând ora, două umbre mergeau fără grabă în întunericul care învăluia grădinile noului palat al reginei.

 

Pe actualul loc al halei de grîu (Bursa de comerţ) se ridica altădată palatul Soissons, nu departe de palatul Nesle.
Catherine de Medicis, care avea un simţ deosebit al proprietăţii, cumpărase întinsele grădini şi terenuri virane din jurul palatului Soissons, căzut în ruină. Poruncise să fie doborâte zidurile şubrede, iar o armată de zidari se străduise să scoată din pământ, ca prin puterea baghetei magice a unei zâne, un palat de o elegantă măreţie, în timp ce o armată de grădinari făcuse să răsară în jurul palatului reginei, arbuşti, plante şi flori.
In aceste grădini, Catherine, care toată viaţa a dus dorul Italiei, a cerut să fie răsădiţi, cu mari cheltuieli, portocali şi lămâi.
Ii plăceau toate desfătările, toate bucuriile ameţitoare, toate parfumurile, sângele şi florile. La capătul acestor grădini, într-un colţ al unei mici curţi aflată într-un ieşind în direcţia Luvrului, fusese ridicată, după porunca şi planurile Caterinei, o coloană dorică  şi azi în picioare  ultimă rămăşiţă a acestui armonios ansamblu de construcţii. Acest soi de foişor fusese clădit pentru astrologul reginei.
Spre acest turn se îndreptau cele două umbre de care am vormbit. Umbre… deoarece Ruggieri şi Catherine — ei doi erau — înaintau în linişte, înveşmântaţi în negru. Se opriră la piciorul coloanei.

 

Astrologul scoase o cheie din pieptar şi deschise o uşă joasă.
Intrară şi se găsiră imediat în faţa unei scări, care urca în spirală până la platforma turnului. Acolo se afla un cabinet, sau mai curând o cămăruţă îngustă, unde Ruggieri îşi depunea instrumentele de lucru, lunete, compasuri ş.a. Drept mobilă, nu se găseau acolo decât o masă încărcată cu cărţi şi două fotolii.
O ferestruică îngustă, dând spre strada de la Hache, lăsa să pătrundă aerul în acest colţişor.
Prin această ferestruică, bătrâna Laura, spioană a unei spioane, comunica cu Ruggieri.
Tot pe aici îşi arunca Alice de Lux rapoartele destinate reginei.
In ziua aceea, Catherine primise de la Laura un bilet conţinând aceste câteva cuvinte :
„Astă-seară, pe la zece, ea va primi o vizită importantă, despre care vă voi raporta mâine”.
— Majestatea voastră doreşte să aprind o făclie ? întrebă Ruggieri.
în loc de răspuns, Catherine apucă grăbit mâna astrologului şi i-o strânse puternic, făcându-i semn să păstreze linişte. într-adevăr, dinspre stradă ea auzise un zvon de paşi care se apropiau de turn. Iar Catherine de Medicis, care ar fi putut fi un poliţist de mâna întâi, îşi spuse din instinct că paşii erau, fără îndoială, al persoanei care trebuia să-i facă Alicei de Lux acea vizită importantă.

 

Regina se apropie de ferestruică şi pentru că nu putea vedea nimic din pricina întunericului prin adânc, se aşeză astfel încât să poată asculta.
Paşii se apropiau.
— Trecători ! zise Ruggieri, dând din umeri. Cre-deţi-mă. majestate ! El ridicase glasul ca şi cum ar fi voit să se facă auzit de cei ce veneau.
— Linişte ! şopti Catherine pe un ton ameninţător, care-l făcu pe astrolog să pălească. Persoanele care umblau pe stradă, oricine ar fi fost ele, nu puteau bănui cu nici un chip că erau pândite. Ele se opriră lingă turn, nu departe de ferestruică, iar regina auzi un glas… un glas de bărbat învăluit într-o tristeţe greu de definit şi care o făcu să tresară surprinsă.
Glasul rostea :
— O voi aştepta aici pe majestatea voastră. Din acest punct voi supraveghea în acelaşi timp strada Traversând, cât şi strada de la Hache. Nimeni nu va putea ajunge la uşa verde fără ca eu să-i ţin calea.
Majestatea voastră va fi deci în deplină siguranţă…
— N-am nici o teamă, conte, răspunse un alt glas, de astă dată de femeie.
— Deodat ! murmură înfundat Ruggieri.
— Jeanne d’Albrct ! adăugă Catherine de Medicis.
— Iată uşa, doamnă, se auzi din nou glasul contelui de Marillac. Vedeţi, prin grădină se zăreşte o lumină Fără îndoială că ea a primit mesajul dumneavoastră şi acum vă aşteaptă…
— Tremuri, bietul meu copil ?
— Niciodată în viaţa mea nu voi mai trăi o asemenea emoţie, cu toate că am trecut prin atâtea, unele plăcute, altele cumplite. Gândiţi-vă, Majestate, că în acest moment este în joc viaţa mea ! Orice s-ar înttâmpla însă. eu vă binecuvântez, doamnă, pentru bunăvoinţa pe care înţelegeţi să mi-o acordaţi.
— Deodat, ştii bine că te iubesc ca pe fiul meu.
— Da, regina mea, ştiu. Dar din păcate o alta ar trebui să se afle în locul dumneavoastră. Când mă gân-desc, doamnă, că propria mea mamă m-a recunoscut fără îndoială în timpul convorbirii de la Podul de lemn, că a observat tulburarea mea, mi-a atins rana, mi-a simţit durerea şi n-a rostit totuşi nici un cuvânt, n-a făcut nici un gest, n-a dat nici un semn de dragoste, că a rămas rece ca gheaţa, de nepătruns, înspăimântătoare în încremenirea ei.

 

Contele îşi arătă printr-un gest adânca lui mîhnire, iar zgomotul înăbuşit al unui suspin ajunse până la urechea Catherinei, care rămase nepăsătoare.
Curaj. îl îndemnă Jeanne d’Albret ca să mai schimbe gândurile tânărului. Nădăjduiesc că peste o oră am să-ţi pot face o mică bucurie, scumpul meu copil…”
Cu aceste cuvinte, regina Navarei trecu repede strada şi se duse să bată la uşa verde.
O clipă mai tîrziu, uşa se deschidea şi Jeanne d’Albret pătrundea în casa Alicei de Lux.
Contele de Marillac, cu braţele încrucişate pe piept, se sprijini de turn şi începu să aştepte. Capul lui aproape că atingea ferestruica.
Care au fost gândurile acestor trei fiinţe de-a lungul clipelor care se scurgeau una câte una în tăcerea nopţii ? Astrologul ca tată, regina ca mamă, iar Deodat, copilul!…
Printr-o mişcare înceată, Ruggieri se aşezase pe nesimţite într-o poziţie, care s-o împiedice pe Catherino să scoată braţul prin ferestruică. Ce bănuială îngrozitoare îi trecea oare prin minte ? Catherine era întotdeauna înarmată cu un scurt pumnal ascuţit, o armă florentină, pe a cărui lamă erau imprimate minunate arabescuri ; un înfricoşător giuvaer în mâinile reginei.

 

Ruggieri se cutremura de groază, căci el însuşi muiase vîrful pumnalului într-o otravă fulgerătoare iar cea mai mică înţepătură cu acest preţios obiect de artă era mortală.
Cine ştie dacă regina nu intenţiona să-şi întindă pe neaşteptate braţul şi să lovească ? Oricum însă, ea rămase nemişcată.
Orologiul bătu la ora unsprezece şi apoi de jumătate.
În sfârşit, când ultima bătaie de miezul nopţii se pierdea în văzduh, regina Navarei o părăsi pe Alice de Lux.
Cu gîtul încordat, năpădit de nelinişte, contele o văzu venind, dar nu se putu clinti din loc.
Catherine se pregătea să asculte.
Iată însă că Jeanne d’Albert, apropiindu-se de contele Marillac, îi spuse doar atât : – Vino, dragul meu fiu, avem ceva de vorbit fără întârziere…
Şi amândoi se îndepărtară…
După plecarea lor, Catherine de Médicis şopti :
— Acum poţi să-ţi aprinzi făclia.
Astrologul dădu ascultare şi atunci se văzu cât era de livid, cu toate că mâna nu-i tremura de fel, iar căutătura îi era liniştită. Catherine, privindu-l atent, dădu din umeri şi zise :
— Ai crezut că am să-l omor ?
— Da, răspunse astrologul cu o înspăimântătoare sinceritate.
— Nu ţi-am spus doar că nu-i vreau moartea ? Că-mi va putea fi folositor ? Vezi deci că nu mă gândeam să-l lovesc, de vreme ce mai trăieşte după cele ce am auzit amândoi. N-ai auzit ? Ştie că-i sunt mamă !
Astrologul nu răspunse nimic.
— Până acum mă mai îndoiam ! Acum s-a terminat. El singur a spus-o. Ştie, René !…

 

Oricui altuia decât lui Ruggieri, aceste cuvinte ale Catherinei nu i-ar fi produs nici un fel de impresie. Dar astrologul o cunoştea, şi glasul cumplitei sale amante îi apăru atât de ameninţător, încât rămase cu ochii plecaţi, neîndrăznind s-o privească pe aceea care, în aparenţă, îi vorbea atât de liniştit. întunecată, cu gura încleştată, cu ochii aţintiţi în noapte spre punctul de unde dispăruse contele, regina continuă :
— Vezi deci că poţi fi liniştit, dragul meu René ; dragostea ta părintească nu va fi supusă nici unei încercări.
— Ba da, doamnă ! răspunse eu glas şoptit astrologul ; ştiu că fiul meu va muri şi că nimic pe lume nu-l poate salva.
Catherine, uimită, îl privi pe furiş pe astrolog.
— Lămureşte-mă şi pe mine spuse ea, aşezându-se într-un fotoliu.
Ruggieri ridică capul. Chipul său nu era lipsit nici de frumuseţe, nici de o anumită semeţie naturală. Ruggieri era departe de a fi un şarlatan. Fire complicată, slab până la a se învoi să execute fără crîcnire cele mai josnice treburi, necruţător în înfăptuirea crimelor pe care el însuşr n-ar fi fost niciodată în stare să le închipuie, milos când redevenea el însuşi, crud când ajungea din nou instrumentul reginei, şi-ar fi petrecut probabil viaţa studiind şi ar fi devenit un paşnic învăţat, dacă nar fi intâlnit-o în calea sa pe Catherine.

 

Arta ghicitului în stele nu era pentru Ruggieri, decât o îndeletnicire intermediară : el aspira mai sus şi mai departe. A cunoaşte adevărul, spunea el, înseamnă a-l stăpâni ! Ce putere de temut va avea la îndemâna sa omul care va izbuti să cunoască azi din ce va fi făcută ziua de mâine ! Şi ce va deveni această putere, dacă omul va putea să producă aur după placul lui ?
Ruggieri avea deci o neclintită încredere în această artă.
Mereu dezamăgit de calculele sale, adesea, după ce veghease nopţi întregi, lăsa să-i cadă pana plin de deznădejde. Curând însă, noi puteri îl împingeau înainte şi, cu o mânie rece, se cufunda iar în rezolvarea nerezolvabilului.
Nu e deci de mirare că acest creier ostenit era bân-tuit de vedenii.
„Doamnă, zise el, vreţi să aflaţi de ce fiul meu va muri şi de ce nimic nu-l va putea salva ? Am să v-o spun. Atunci când mi-am recunoscut fiul în hanul acela unde m-aţi trimis, m-am gândit la început numai la dumneavoastră. Ce însemna atunci fiul meu pentru mine ? Un necunoscut. în timp ce dumneavoastră, dumneavoastră eraţi marea iubire a vieţii mele. Apoi, puţin câte puţin, mila s-a strecurat în inima mea. Şi odată cu ea şi alte sentimente destul de puternice ca să mă facă să sufăr, dar nu atât de mari ca să vă pot înfrunta şi spune : pe acesta nu-l puteţi lovi. Iar atunci când am înţeles că l-aţi condamnat, m-am mulţumit doar să plâng în tăcere, fiindcă aţi dobâmdit asupra mea o putere neobişnuită, Catherine. Cred că n-am să vă uimesc spunându-vă că am luptat să vă izgonesc din sufletul meu. Mai ales în timpul din urmă, întrebând astrele şi neprimind decât răspunsuri îndoielnice, începusem din nou să sper.

 

Trebuie să vă spun că mă hotărâsem să intervin şi să împiedic uciderea copilului meu. Chiar adineauri, doamnă, dacă aţi fi încercat să-l loviţi n-aţi fi izbutit, pentru că acum câteva momente îmi mai închipuiam că va putea trăi. Acum însă ştiu că va trebui să moară. Catherine clătină din cap, cu o linişte înşelătoare.
— Superstiţie ! murmură ea.
— Vederi diferite, doamnă. Dumneavoastră vedeţi ceva. iar eu nu. Dacă dumneavoastră aveţi o vedenie, o numiţi nălucă. Dacă eu am o vedenie, o numesc corp astral.
— Te cred, René, te cred, răspunse cu glas scăzut Catherine, deoarece această femeie atât de puternică şi care pusese o asemenea stăpânire asupra astrologului, era la rândul ei subjugată de el, când Ruggieri îi vorbea despre ocultism.
Pe chipul astrologului se produse o schimbare ciudată. Ochii, uşor convulsionaţi, aveau acea privire îndreptată spre interior, care schimbă în întregime înfăţişarea feţei omeneşti.
„Da, urmă el încet, atunci când Cerul nu vrea să-mi răspundă, când problemele ce le pun după datele siderale nu duc la o soluţie, Întrebarea pe care am pus-o puterilor nevăzute ajunge uneori la mine pe altă cale. Este tocmai ceea ce s-a petrecut acum. Iată ce am văzut, Catherine. Vă aflaţi lângă ferestruică iar eu în acest loc. Toată atenţia mea era aţintită asupra braţelor voastre. Inelul pe care-l purtaţi pe arătător strălucea blând în noapte şi nu-l scăpau din ochi. Căci astfel vă puteam urmări mâna, iar dacă aţi fi dus-o la pumnal, aş fi oprit-o. Deodată mi s-a tulburat vederea. în aceeşi clipă am sim-ţit un fel de uşoră zguduire în craniu, iar capul s-a îndreptat de la sine spre ferestruică. în faţa unor asemenea semne mi-era cu neputinţă să nu recunosc că eram în legătură cu nevăzutul. Reţineţi că de unde mă aflam, eu nu-mi puteam vedea fiul. Cu toate acestea l-am zărit foarte limpede. Era ca la vreo douăzeci de paşi în faţa ferestruicii, plutind în aer la o înălţime de vreo şapte sau opt picioare ; zbura, ca să spun aşa, într-un nimb strălucitor ; până şi el sclipea într-un fel ciudat, pe toată întinderea corpului. Cu o mână îşi apăsa pieptul în partea dreaptă. Apoi, mâna îi căzu încet. în locul unde se găsise înainte mâna, am văzut o rană întinsă, din care curgea şiroi un sânge asemănător unui cristal topit, şi nu roşu ca sângele omenesc. Fiul meu a plutit astfel, în faţa ochilor mei, aproape două minute.

 

Apoi, încetul cu încetul, contururile i-au devenit mai puţin lămurite ; forma s-a topit, până ce a rămas numai un abur subţire ; lumina s-a stins, viziunea s-a risipit şi apoi nimic…”
Glasul lui Ruggieri de-abia se mai auzi rostind aceste ultime cuvinte şi nu mai era decât o şoaptă de neînţeles
Regina se scutură ca pentru a se uşura de nefolosi-toarea povară a spaimelor închipuite ; ochii ei plini de ameninţare îşi înfipsese privirea de-o stranie limpezime în punctul urmărit de astrolog. „Soţul meu, mormăi ea printre dinţi, se jura că miros a moarte ! Poate ! Pe trupul lui Cristos, îmi place să fiu aceea care trece lăsând în urma ei un şir de cadavre, căci pentru a stăpâni, e nevoie să loveşti ! Vă mulţumesc vouă, puteri nevăzute care mi-aţi adus vestea ! Marillac trebuie să moară ; aşadar, să moară ! Charles trebuie sŕ moară şi el  să moară ! îngeri şi demoni, mă veţi ajuta să-l ridic pe tron pe fiul inimii mele, pe scumpul meu Henri…”
Catherine îşi făcu în grabă o cruce şi atinse fruntea astrologului cu vîrful degetului ei îngheţat.
Ruggieri se înfiora.
— René, îi spuse ea, tu vezi bine că până şi Cerul îl condamnă…
— E fiul nostru…
. Ei bine, să lăsăm soarta să se împlinească ; să nu ne amestecăm, punând în discuţie sentinţele hotărâte de forţele atotputernice ; a aflat că îi sunt mamă şi de aceea este condamnat !
Catherine zicea „este” condamnat pentru că nu ştia prea bine dacă trebuie să spună Dumnezeu ori Satan.
— Este condamnat, în timp ce eu visam pentru el un viitor regesc. Să nu mai vorbim de el, René !… Dar cealaltă ? Femeia aceea care şi ea ştie ! Ai auzit doar : Jeanne d’Albret cunoaşte taina… Pe aceasta, René, o condamn eu ! O am în mână. Visez să curăţ regatul pe care-l pregătesc fiului meu. Visez să reînscăunez autoritatea Romei, pentru a o întări astfel pe aceea a lui Henri. L-am iscodit pe Coligny, l-am cercetat pe Bearnez, i-am examinat amănunţit pe toţi aceşti seniori care se îmbulzesc plini de ifose la curte şi în tot oraşul. René, îţi spun, toţi, începând cu regina lor şi până la ultimul gentilom, toţi poartă în ei germenul revoltei. Ei nu se ridică numai împotriva bisericii ca o piedică ameninţătoare ci se simt asupriţi de puterea regală din Franţa ; acolo, în munţii lor au căpătat obiceiuri de neatîrnare şi nu puţini dintre ei îşi spun hughenoţi, ceea ce în realitate înseamnă pur şi simplu rebeli. René, dacă nu nimicesc reforma, monarhia însăşi va fi într-o zi reformată. Să începem deci prin a lovi capul. Jeanne d’Albret este capul protestanţilor. Ea cunoaşte taina mea. Ucigând-o, mă salvez pe mine, şi salvez totodată Biserica şi Statul.

 

Acestea fiind spuse, Catherine de Médicis ieşi împreună cu René afară din turn.
— Parcă aveam de gând să citim în stele ? spuse acesta.
— Cercetarea lor a devenit de prisos. Am aflat ceea ce voiam să ştiu.
Străbătură grădinile în care se aflau şi ajunseră la o mică clădire, cu o înfăţişare elegantă, aşezată la o sută de paşi de turn. Aceasta se compunea dintr-un parter şi un singur etaj. Catherina o construise pentru a servi de locuinţă astrologului său. Era o casă frumoasă din cărămidă şi piatră albă, cu un balcon pântecos din fier forjat. O uşă frumoasă, arcuită, din stejar împodobit cu ghin-turi groase cu capete mari, ferestre cu vitralii delicate, o faţadă pe care se căţărau tufe dese de trandafiri, dădeau locuinţei o înfăţişare elegantă.
Intrară şi din vestibul pătrunseră numaidecât într-o încăpere vastă, care ocupa toată aripa stângă a parterului. Pe o masă mare erau întinse hărţi cereşti întocmite chiar de Ruggieri ; pereţii erau acoperiţi cu rafturi de stejar pline cu cărţi.
Regina şi astrologul se opriră câteva clipe în cabinetul de lucru plin de praf.
— Să mergem în laborator, zise Catherina. Ruggieri se cutremură, dar se supuse.
Străbătură din nou anticamera, iar Ruggieri, punând în mişcare trei broaşte complicate, sfârşi prin a deschide, după zece minute de trudă, o uşă grea întărită cu drugi de fier.
In spatele acestei uşi se mai găsea una. Aceasta era în întregime de fier şi n-avea nici o broască. Catherine, apăsă cu putere pe un buton aproape invizibil, şi uşa se deschise sau, mai bine zis, se dădu înapoi, lăsând de o parte şi de alta destul loc pentru trecerea unui om.

 

Camera în care intrară acum ocupa aripa dreaptă a parterului.
Aerul intra acolo prin două ferestre acoperite cu grijă de perdele groase de piele, care le apărau împotriva oricărei priviri ce ar fi ajuns să străbată vitraliile.
Ruggieri aprinse două făclii de ceară şi atunci apăru interiorul încăperii.
Tot peretele din fund era ocupat de bolta coşului de zid aşezată deasupra unei vetre atât de mari, încât ar fi putut forma ea singură o cameră separată. Sub această boltă fuseseră construite două cuptoare, având fiecare foalele lor de fierărie. Cuptoarele erau ticsite cu recipiente de diferite mărimi. Pe cinci sau şase mese, aşezate ici-colo se aflau retorte de toate dimensiunile. Pe o scân-dură, o colecţie de măşti de sticlă sau din plasă de oţel.
La un semn al Catherinei, Ruggieri deschise un dulă-pior cu o cheie pe care o purta atîrnată de gît, sub vestă.
Catherine se aplecă şi murmură :
— Să alegem ! Ce-i cu acul acesta, René, acul ăsta frumos de aur ?…
René se aplecă la rândul lui. Capetele lor aproape că se atingeau.
Chipul Catherinei era hîd în acest moment pentru că râdea. De obicei, figura reginei avea o înfăţişare de întunecată tristeţe, nu lipsită de o anumită maiestate. Când zâmbea, izbutea să fie fermecătoare ca pe vremea tinereţii, când zâmbetul ei fusese cântat de toţi poeţii.

 

Dar când râdea într-un anumit fel, atunci devenea îngrozitoare.
In ce-l priveşte pe Ruggieri, pe chipul lui nu se mai citea nici durere, nici nelinişte, ci doar sălbatica mândrie a savantului caro-şi priveşte opera.
— Acul acesta ? răspunse el cu un surâs de înfricoşătoare modestie ; luaţi un fruct, de pildă, o piersică frumoasă, coaptă şi pîrguită : infigeţi acul în carnea ci gustoasă ; vedeţi, acul este atât de subţire încât ar fi cu neputinţă să se observe urma trecerii lui prin fruct. De altfel, fructul nu va fi deloc vătămat. Numai persoana care va fi mlncat această piersică va fi cuprinsă în timpul zilei de greţuri şi ameţeli ; iar până seara va fi moartă.
— Ah ! Ah !… Dar lichidul acela gras din sticlă, care seamănă cu un ulei ?
— Într-adevăr, doamnă, este un ulei. Dacă atunci când se pregăteşte lampa de noapte a majestăţii voastre, s-ar amesteca douăsprezece până la cincisprezece picături din acest ulei cu cel al lămpii, majestatea voastră ar adormi ca întotdeauna, fără să simtă nici o nelinişte sau indispoziţie. Atâta doar că ar adormi mai curând ca de obicei… şi nu s-ar mai trezi.
— Minunat, René ! Da şirul acesta de sticluţe ?
— Esenţe de flori, regina mea. Iată trandafirul, iată garoafa şi aici heliotropul ; mai departe, violeta şi portocalul. Vă plimbaţi, de pildă, în grădină cu un prieten şi-i atrageţi atenţia asupra frumuseţii unui trandafir. Prietenul vostru admiră şi apoi cere să culeagă floarea. O culege şi o miroase : poate fi socotit mort dacă în ajun aţi făcut o mică crestătură în arbust şi dacă în crestătură aţi turnat zece picături din această esenţă. Vă puteţi mulţumi să turnaţi doar o singură picătură pe floarea cei.va fi oferită. Parfumul florii nu va fi schimbat, deoarece fiecare din aceste esenţe corespunde cu propriul parfum al florii.

 

— Foarte frumos, René ! Dar pomezile acestea ?
— Sunt pomezi obişnuite, doamnă. Cea neagră este pentru gene şi sprăncene, cea roşie pentru buze şi mai e crema de întins pe faţă ; acestea sunt creioanele pentru înfrumuseţarea ochilor. Numai că femeia care va întrebuinţa aceste creme şi aceste creioane, va fi cuprinsă, în următoarele două zile, de puternice mâncărimi pe obraz, unde curând va apare o rană care va distruge şi cel mai fermecător chip.
— Ah, dar atunci nu-i ucigător ?
— Ei, doamnă, se poate ucide o femeie tânără răpin-du-i frumuseţea.
— Toate acestea sunt fulgerătoare, şopti Catherine. Dar aici ce-i ? Apă ?
— Da, doamnă, apă curată, fără nici un gust, aromă sau miros, fără parfum, o apă care n-ar strica cu nimic apa, sau vinul, sau un lichid oarecare cu care aţi amesteca-o în proporţia infimă de treizeci, patruzeci de picături la o oca. Aceasta, doamnă, este capodopera Lucrc-ţiei : aqua-tofana.
— Aqua-tofana ! repetă în şoaptă regina.
— O adevărată capodoperă ! Spuneaţi, nu fără temei, că efectul tuturor acestor otrăvuri este prea fulgerător, înţeleg că sunt cazuri când trebuie lucrat cu o oarecare prudenţă. Aqua-tofana, limpede ca un cristal, nu lasă nici o urmă în corpul oricărei fiinţe, animal sau om, care ar fi băut din ea. Omul acela, dacă a avut cinstea să cineze la masa voastră, se va întoarce la el în perfectă stare de sănătate.

 

Numai că după o lună el va începe să simtă o indispoziţie, o nelinişte deosebită ; treptat îi va fi cu neputinţă să mai mănânce, va cădea într-o slăbiciune generală, iar trei luni după aceea cină, va fi îngropat.
— Grozav, spuse Catherina, dar prea încet.
— Să vorbim deschis. în cât timp doriţi ca… piedica să fie înlăturată ?
— Trebuie ca Jeanne d’Albret să moară peste douăzeci sau treizeci de zile, nici mai mult, nici mai puţin.
_ Lucrul e posibil, doamnă, iar victima ne va indica singură mijlocul de folosit. Alegeţi de pe tot acest raft de abanos.
— Cartea aceasta ?
— Este o carte de rugăciuni, doamnă, de un nepreţuit folos în mâna unui catolic, valoroasă pentru lucrătura închizătoarei de aur şi legătura ei în argint. E de ajuns s-o răsfoieşti.
— Dar, Jeanne d’Albret e protestantă, îl întrerupse Caterina. Broşa aceasta, ce-i cu ea ?
— Este un giuvaer minunat. Din nefericire, care se închide greu. Atunci, se înttâmplă ca persoana care se serveşte de ea să forţeze arcul şi apăsând, se înţeapă la mână ; o înţepătură neînsemnată, care însă în următoarele opt zile provoacă o cangrenă zdravănă.
— Nu. Dar sipetul acesta ce-i ?
— II vedeţi, doamnă, e un sipet obişnuit, la fel cu toate celelalte din lume, cu o singură diferenţă totuşi, că el a fost cizelat de meşteşugari pricepuţi şi că este făcut din aur masiv, ceea ce-l transformă într-un dar cu adevărat regesc. Apoi mai există încă o diferenţă. Deschi-deţi-l, doamnă !
Catherine îl deschise fără nici o şovăire. Un altul de-cât Ruggieri ar fi tresărit în faţa acestei dovezi de deplină încredere. El era însă obişnuit.
— Priviţi, doamnă, continuă Ruggieri, interiorul acestui mic sipet este dublu şi făcut dintr-o frumoasă piele de Cordoba. Această piele de Cordoba formează ea singură un obiect de artă, fiind imprimată în relief după metodele secrete ale tradiţiei arabe şi este uşor parfumată, aşa cum vă puteţi încredinţa. Catherine, fără nici o ezitare, aspiră parfumul delicat ce se răspândea uşor din interiorul sipetelui. — Nu e nici o primejdie să mirosiţi acest parfum, continuă chimistul. Dacă însă aţi atinge această piele, dacă v-aţi lăsa mâna în acest sipet destul timp, adică în jur de o oră, esenţele cu care este îmbibată pielea s-ar comunica sângelui vostru prin pori şi peste douăzeci de zile aţi fi doborâtă de o febră, care în trei sau patru zile vă va fi fatală.
— Foarte bine. Dar ei m-ar determina să-mi las mâna în acest mic cufăr timp de cel puţin o oră ? — Dacă mâna voastră nu va atinge pielea de Cordo-ba, nu poate oare pielea să vină în întâmpinarea mâinii ? Vă ofer acest mic sipet… ii daţi o întrebuinţare oarecare… va servi la păstrarea eşarfei pe care o purtaţi la gît şi a mănuşilor ce se vor lipi de mâna voastră. Eşarfa sau mănuşile, rămânând închise în cufăraş, efectul lor devine la fel de puternic ca al pielii propriu-zise.
— Iată o adevărată capodoperă, murmură regina. Ruggieri se ridică. Mândria lui de chimist găsi în aceste momente răsplata migăloasei sale munci.
— Da, zise el, aveţi în faţă capodopera mea. Mi-au trebuit ani îndelungaţi ca să combin elementele subtile, în stare să se potrivească şi pielei ca şi tunicii lui Nes-sus ; am vegheat nopţi peste nopţi, eram de o sută de ori gata să mă otrăvesc singur, până ce am găsit esenţa care să se comunice prin atingere şi nu prin miros sau pe gură. în acest cufăraş de temut am ferecat moartea, pe care am schimbat-o astfel într-o slugă ascultătoare, mută. nevăzută şi de nerecunoscut. Luaţi-I, regina mea, e al vostru.
— Îl iau ! răspunse Catherine.
Într-adevăr, ea închise la loc cufăraşul şi-l ridică. îl păstră o clipă în cele două mâimi înălţate în dreptul ochilor şi murmură : — E voinţa lui Dumnezeu !

 

descărcați cartea direct de aici:…schimbat fisier..

Attachments