KETHER
Capitolul 1
Atunci am văzut Pendulul. Sfera, mişcându-se la capătul unui fir lung fixat de bolta corului, îşi descria oscilaţiile-i ample într-o izocronă maiestate. Eu ştiam dar oricine ar fi putut să-şi dea seama de asta în vraja acelei molcome respirări, că perioada era reglată de raportul dintre rădăcina pătrată a lungimii firului şi acel număr π care, iraţional pentru minţile sublunare, prin divină înţelepciune leagă obligatoriu circumferinţa de diametrul tuturor cercurilor cu putinţă, astfel că timpul plutirii acestei sfere de la un pol la celălalt era efectul unei misterioase conspiraţii între cele mai atemporale dintre măsuri, unitatea punctului de suspensie, dualitatea unei dimensiuni abstracte, natura ternară a lui π, tetragonul secret al rădăcinii, perfecţiunea cercului. Mai ştiam că pe verticala dusă din punctul de suspensie, la bază, un dispozitiv magnetic, comunicându-şi atracţia unui cilindru ascuns în miezul sferei, asigura constanţa mişcării, artificiu destinat să contracareze rezistenţele materiei, dar care nu se opunea legii Pendulului, ba chiar îi permitea să se manifeste, deoarece în vid orice punct material greu, suspendat la extremitatea unui fir neextensibil şi fără greutate, care nu întâmpină rezistenţa aerului şi nu produce frecare în punctul lui de sprijin ar fi oscilat în mod regulat o veşnicie.
Sfera de aramă arunca licăriri palide şi schimbătoare, după cum ajungea în bătaia ultimelor raze de soare ce răzbăteau prin vitralii. Dacă, aşa cum se petrecea altădată, ar fi atins cu vârful ei un strat de nisip umed întins pe podeaua corului, ar fi desenat la fiecare oscilaţie o dâră uşoară pe sol, iar dâra, schimbându-şi infinitezimal direcţia cu fiece clipă, s-ar fi lărgit din ce în ce mai mult în formă de breşă, de şanţ, lăsând să se ghicească o simetrie cu raze, ca scheletul unei mandale, ca structura invizibilă a unui pentaculum, o stea, o roză mistică. Nu, mai degrabă o istorie, înregistrată pe întinderea unui deşert, a urmelor lăsate de nesfârşite caravane rătăcitoare. O poveste despre lente şi milenare migraţii, poate că aşa se mişcaseră atlanţii continentului Mu, într-o peregrinare tenace şi posesivă, din Tasmania până în Groenlanda, de la Capricorn până la Rac, din insula prinţului Eduard până în Svalbard. Vârful repeta, nara din nou într-un timp contractat ceea ce făcuseră ei de la o glaciaţiune la alta şi poate mai făceau şi acum, ajunşi mesageri ai Stăpânilor – poate pe traiectul dintre Samoa şi Novaia Zemlia, vârful atingea, în poziţia lui de echilibru, Agarttha, Centrul Lumii. Şi intuiam că un plan unic unea Avalonul, ţinutul hiperborean, cu deşertul austral ce adăposteşte enigma de la Ayers Rock.
În momentul acela, la ora patru în după-amiaza zilei de 23 iunie, Pendulul îşi domolea iuţeala de la o extremitate a planului de oscilaţie, ca să revină indolent către centru, să capete apoi viteză la jumătatea drumului parcurs, să taie încrezător pătratul ocult al forţelor care-i marcau destinul. Dacă aş fi rămas un timp îndelungat, rezistând trecerii orelor, să fixez cu privirea acel cap de pasăre, acel vârf de lance, acea creastă răsturnată, în timp ce-şi desena în gol propriile-i diagonale, atingând punctele opuse ale circumferinţei ei astigmatice, aş fi fost victima unei iluzii fabulatorii, deoarece Pendulul m-ar fi făcut să cred că planul de oscilaţie îndeplinise o rotaţie completă, întorcându-se în punctul de plecare, în treizeci şi două de ore, descriind o elipsă turtită elipsa învârtindu-se în jurul propriului ei centru cu o viteză unghiulară uniformă, potrivită cu latitudinea. Cum s-ar fi rotit oare dacă punctul ar fi fost fixat în vârful cupolei Templului lui Solomon ? Poate Cavalerii încercaseră şi acolo. Poate calculul, semnificaţia finală, nu s-ar fi schimbat. Poate că biserica abaţială de la Saint-Martin-des-Champs era adevăratul Templu. Oricum, experienţa ar fi fost perfectă numai la Pol, unicul loc în care punctul de suspensie se găseşte pe prelungirea axei de rotaţie a Pământului şi unde Pendulul şi-ar realiza ciclul său aparent în douăzeci şi patru de ore.
Dar această abatere de la Lege, pe care de altfel Legea o şi prevedea, această violare a unei măsuri de aur nu făcea ca minunea să devină mai puţin demnă de admiraţie. Eu ştiam că Pământul se învârte, şi eu odată cu el, şi Saint-Martin-desChamps şi întregul Paris odată cu mine, şi împreună ne roteam pe sub Pendulul care în realitate nu-şi schimba niciodată direcţia propriului plan, pentru că acolo, în locul de unde atârna el, şi de-a lungul infinitei prelungiri ideale a firului, sus, către cele mai îndepărtate galaxii, stătea, înţepenit întru eternitate, Punctul Fix. Pământul se învârtea, însă locul unde firul era agăţat era unicul punct fix al universului. Deci nu atât în jos mi se-ndrepta privirea, ci într-acolo, sus, unde se oficia taina nemişcării absolute. Pendulul îmi spunea că, totul mişcându-se, globul, sistemul solar, nebuloasele, găurile negre şi toate cele născute din marea emanaţie cosmică, de la primii eoni până la materia cea mai vârtoasă, un singur punct rămânea, pivot, pilon, sprijin ideal, făcând ca universul să se mişte în juru-i. Iar eu mă împărtăşeam acum din această experienţă supremă, eu, care totuşi mă mişcăm cu toate şi cu tot, dar puteam să-l văd pe Acela, pe Nemişcătorul, Stânca,
Garanţia, negura extraordinar de luminoasă care nu e corp, nu are figură formă greutate cantitate sau calitate şi nu vede, nu aude, nu cade sub simţuri, nu e într-un loc, într-un timp sau într-un spaţiu, nu e suflet, inteligenţă, imaginaţie, opinie, număr, ordine, măsură, substanţă, eternitate, nici beznă nu-i şi nici lumină, eroare nu-i şi nu e adevăr. Mă făcu să tresar o convorbire, clară şi nonşalantă, dintre un băiat cu ochelari şi o fată care, din nefericire, nu purta aşa ceva.
„E pendulul lui Foucault”, zicea el. „Primul experiment într-o pivniţă în 1851, pe urmă la Observatoire şi apoi sub cupola Panteonului, cu un fir de şaizeci şi şapte de metri şi o sferă de douăzeci şi opt de kilograme. În fine, din 1855 e aici, în format redus, şi atârnă din gaura aia de la crucea bolţii.”
„Şi ce face, se bâţâie şi-atâta tot?”
„Demonstrează rotaţia Pământului. Dat fiind că punctul de suspensie rămâne nemişcat…”
„Şi de ce rămâne nemişcat?”
„Pentru că un punct… cum să-ţi spun… în punctul lui central, fii atentă, orice punct care se află chiar în mijlocul punctelor pe care tu le vezi, ei bine, acel punct, punctul geometric, tu nu-l vezi, n-are dimensiuni, iar ceea ce nu are dimensiuni nu poate s-o ia nici la stânga, nici la dreapta, nici în sus, nici în jos. Deci nu se roteşte. Pricepi? Dacă punctul n-are dimensiuni, nu poate nici măcar să se învârtă în jurul lui însuşi. Nu se are nici pe el însuşi…”
„Nici dacă Pământul se învârte?”
„Pământul se învârte, însă punctul nu se învârte. Dacă-ţi place, bine, dacă nu, iar bine. Ε clar?”
„Treaba lui.”
Nefericita. Avea deasupra capului unicul loc stabil al cosmosului, unica răscumpărare a damnaţiunii lui panta rhei şi credea că-i treaba Lui, nu şi a ei. Şi într-adevăr, îndată perechea se depărtă, el bine instruit din vreun manual care-i obtenebrase putinţa de-a se mai minuna, ea nepăsătoare, inaccesibilă la fiorul infinitului, amândoi fără a fi înregistrat în propria lor memorie experienţa înfricoşătoare a întâlnirii aceleia, prima şi ultima, cu Unul, cu Ein-Sof, cu Indicibilul. Cum să nu cazi în genunchi dinaintea altarului certitudinii ?
Eu priveam cu reculegere şi teamă. În clipa aceea eram convins că Jacopo Belbo avea dreptate. Când îmi vorbea de Pendul, puneam emoţia lui pe seama unei aiureli estetice, a cancerului aceluia care începea să prindă formă încet, nelămurit, în cugetul lui, transformând pas cu pas, fără ca el să-şi dea seama, jocul în realitate. Dar dacă avea dreptate în legătură cu Pendulul, poate că erau adevărate şi toate celelalte, Planul, Complotul Universal, şi făcusem bine că venisem acolo, în ajunul solstiţiului de vară. Jacopo Belbo nu era nebun, pur şi simplu descoperise în joacă, cu ajutorul Jocului, adevărul. Însă experienţa Numinosului nu poate să ţină mult timp fără să tulbure mintea. Am încercat deci să-mi desprind privirea, urmărind curba care, de la capitelurile coloanelor dispuse în semicerc, se îndrepta de-a lungul nervurilor bolţii către cheia acesteia, repetând misterul ogivei, care se susţine pe o absenţă, supremă ipocrizie statică, şi face coloanele să creadă că ele împing către înalt nervurile puternice, iar pe acestea, respinse de cheia bolţii, că fixează la bază coloanele, bolta fiind în schimb un tot şi un nimic, efect şi cauză în acelaşi timp. Însă îmi dădui seama că a neglija Pendulul, spânzurat de boltă, şi a admira bolta era ca şi cum te-ai abţine să bei apă din izvor ca să te laşi fermecat de albia lui.
Corul de la Saint Martin des Champs exista numai pentru că putea să existe, în virtutea Legii, Pendulul, iar acesta exista pentru că exista corul. Nu poţi scăpa de un infinit, mi-am zis, fugind către un alt infinit, nu poţi scăpa de revelaţia identicului iluzionându-te că poţi întâlni diversitatea. Tot fără să-mi pot lua ochii de la cheia de boltă, m-am dat înapoi, pas cu pas, pentru că în câteva minute, de când intrasem, învăţasem drumul pe dinafară, iar marile ţestoase de metal ce mi se-nşiruiau în laturi erau destul de impunătoare ca să le pot semnala prezenţa cu coada ochiului. Am revenit, cu spatele, de-a lungul naosului către uşa de la intrare, şi din nou am văzut venind asupră-mi păsările acelea preistorice ameninţătoare din pânză roasă şi fire metalice, libelulele acelea duşmănoase pe care o voinţă ocultă le pusese să atârne din tavanul naosului.
Le simţeam ca pe nişte metafore sapienţiale, mult mai pline de înţelesuri şi de aluzii decât pretindea în mod prefăcut textul inscripţiilor ce le însoţeau. Zbor de insecte şi de reptile din Jurasic, alegorie a lungilor migraţii pe care Pendulul le rezuma desenându-le pe jos, arhonţi, emanaţii perverse, iată-le căzând asupră-mi, cu lungile lor pliscuri de arheoptericşi, aeroplanul lui Breguet, al lui Blériot, al lui Esnault şi elicopterul lui Dufaux. Aşa se intră în Conservatoire des Arts et Métiers din Paris, după ce treci printr-o curte de secol XVIII, punând piciorul în bătrâna biserică abaţială, inclusă în ansamblul arhitectonic mai târziu, aşa cum se găsea altădată inclusă în parohia prioratului originar. Intri şi rămâi orbit de această conspiraţie care pune alături universul superior al ogivelor cereşti şi lumea htoniană a devoratorilor de uleiuri minerale. Jos se întinde un cortegiu de vehicule automobilistice, de bicicluri şi trăsuri cu abur, de sus năvălesc avioanele primilor inventatori ; în unele cazuri obiectele sunt întregi, chiar dacă sunt scorojite, roase de timp, şi toate la un loc apar, sub lumina ambiguă, în parte naturală şi în parte electrică, acoperite de o patină, ca de un lac de viori vechi; alteori rămân doar schelete, şasiuri, dezarticulări de biele şi manivele ce te ameninţă cu torturi de negrăit, parcă te şi vezi pus în lanţuri pe paturile acelea de interogatoriu unde ceva ar putea să se mişte din loc şi să-ţi strivească trupul, până-ţi dai drumul mărturisirii.
Iar dincolo de acest şir de vechi obiecte mişcătoare, acum nemişcate, cu suflarea prinsă de rugină, pure semne ale unui orgoliu tehnologic ce le-a dorit expuse evlaviei vizitatorilor, vegheat la stânga de o statuie a Libertăţii, model redus al celei pe care Bartholdi o proiectase pentru altă lume, iar la dreapta de o statuie a lui Pascal, se deschide corul, unde oscilaţiile Pendulului sunt încoronate de halucinaţiile unui entomolog bolnav, cleşti, mandibule, antene, fragmente inelare, aripi, gheare, un cimitir de cadavre mecanice care ar putea să reînceapă să funcţioneze toate în acelaşi timp, magnetouri, transformatoare monofazate, turbine, grupuri convertoare, maşini cu abur, dinamuri, iar în fund, dincolo de Pendul, în galerie, idoli asirieni, chaldeeni, cartaginezi, Baali uriaşi cu pântecul altădată încins, fecioare din Nürnberg cu inimile lor ţintuite-n cuie şi puse la vedere, cele ce fuseseră odată motoare de aeroplan – o nemaiîntâlnită cunună de simulacre care zac în adorarea Pendulului, ca şi cum fiii Raţiunii şi ai Luminilor ar fi fost condamnaţi să păzească întru eternitate însuşi simbolul Tradiţiei şi al Sapienţei. Iar turiştii plictisiţi, care-şi plătesc cei nouă franci ai lor la casă şi duminica intră gratis, pot oare să creadă aşadar că nişte domni bătrâni din secolul al XIX-lea, cu bărbile îngălbenite de nicotină, cu gulerele mototolite şi unsuroase, cu cravatele negre gen lavalieră, cu redingotele puţind a tabac de prizat, cu degetele maronii de acizi, cu minţile înăcrite de invidii academice, fantome din cărţi de doi bani, care se numeau între ei cher maître, au pus obiectele alea acolo, sub bolţi, dintr-o virtuoasă voinţă de a expune, ca să-l satisfacă pe contribuabilul burghez şi radical sau să ridice-n slăvi nişte destine miraculoase şi progresiste? Nu, nu, Saint Martin des Champs fusese proiectat mai întâi ca priorat şi abia pe urmă ca muzeu revoluţionar, ca florilegiu de cunoaşteri dintre cele mai misterioase, iar aparatele acelea de zbor, maşinile acelea automotoare, scheletele electromagnetice stăteau acolo şi întreţineau un dialog a cărui formulă deocamdată îmi scăpa.
Ar fi trebuit oare să cred, cum îmi spunea cu ipocrizie catalogul, că frumoasa ispravă fusese gândită de domnii din Convenţie ca să facă accesibil maselor un sanctuar al tuturor artelor şi meseriilor, când era aşa de evident că proiectul, cuvintele folosite erau acelea cu care Francis Bacon descria Casa lui Solomon din Noua lui Atlantidă? Era posibil ca numai eu eu cu Jacopo Belbo şi cu Diotallevi să fi intuit adevărul? În seara aceea poate că aveam să aflu răspunsul. Trebuia să reuşesc să rămân în muzeu după ora închiderii, aşteptând miezul nopţii. Pe unde ar fi trebuit să intre Ei nu ştiam bănuiam că, de-a lungul reţelei subterane de scurgere a Parisului, vreun canal lega un loc anume din muzeu cu un alt loc din oraş, poate în apropiere de Porte St.-Denis, dar ştiam cu siguranţă că, de-aş fi ieşit, pe partea aceea n-aveam să mai pot intra înapoi.
Aşa că trebuia să mă ascund şi să rămân înăuntru. Încercai să scap de fascinaţia locului şi să privesc naosul cu răceală. Acum nu mai căutam o revelaţie, voiam o informaţie. Îmi imaginam că în celelalte săli ar fi fost greu să găsesc un loc unde să pot scăpa de controlul paznicilor (e meseria lor să facă ocolul sălilor în momentul închiderii, atenţi ca vreun hoţ să nu se pitească pe undeva), dar aici, în naosul înţesat, ce loc ar fi mai bun ca să te strecori ca pasager în vreunul din ele? Să te ascunzi, viu fiind, într-un vehicul mort. Jocuri încercaserăm noi chiar prea multe, ca să nu-l încerc şi pe ăsta. Hai, curaj, mi-am zis, nu te mai gândi la Sapienţă: cere ajutor Ştiinţei.
download word.........adăugat link nou