CURS 2
METODE MODERNE DE REALIZARE A EDUCAȚIEI MUZICALE
În secolul al XX-lea s-au constituit câteva sisteme recunoscute ca repere pentru de educație muzicală modernă.
În Japonia[1], Shinichi Suzuki a inițiat și promovat un sistem ce se adresează micilor violoniști (deci muzicii instrumentale) dar care se poate adapta și sistemului românesc. Metoda pornește de la ideea că „toți copiii sunt talentați” și de la similitudinea cu limbajul vorbit – propunând prioritatea formelor orale urmate de cea scrisă. De aceea propune realizarea educației muzicale în mod asemănător cu învățarea limbii, rolul deosebit avându-l părinții care îi pot învăța pe copii nu numai să vorbească ci și să cânte. Părinții asistă la lecțiile copilului, beneficiază de înregistrarea melodiilor propuse de profesor și i le cântă copilului acasă. Aceste exerciții au rolul de a forma auzul muzical al copilului. Apoi se trece la învățarea notelor și la solfegiere. Pe măsura progresului înregistrat în urma imitării părinților, copiii ajung să înțeleagă și să se exprime prin muzică la același nivel cu limbajul vorbit. Se realizează astfel o legătură trainică între copil, părinți pe de o parte și profesori pe de altă parte, creându-se un climat de încredere ce permite respectarea ritmului propriu al dezvoltării individuale și se ajunge la performanța de a cânta la vârste preșcolare pe mai multe voci. Nu trebuie neglija faptul că principala sursă a melodiilor propuse spre învățare o constituie creația populară. Adaptarea acestei metode are ca beneficii dezvoltarea memoriei auditive pe baza audițiilor zilnice, formarea abilităților intelectuale pentru activități ce necesită concentrarea, minuțiozitate și o educare exemplară a voinței.
Compozitorul elvețian Emile Jaques-Dalcroze (1865 – 1950) a rămas în istoria de specialitate în special prin sistemul său de educație muzicală bazat în primul rând pe gimnastică ritmică – bazându-se pe ideea lui Platon, a interacțiunii dintre ritmurile psihice și cele fizice declanșate de muzică. Drumul spre acest concept i-a fost deschis de ritmurile inedite și pregnante ale muzicii din Algeria, unde al a fost dirijor al unei orchestre de teatru. În studiul său – O încercare a reformă a învățământului muzical în școli – publicat în 1905 pleda pentru o educație muzicală care să vină în întâmpinarea necesităților artistice ale vieții dar și a dezvoltării facultăților naturale ale elevilor. Ca profesor la Conservatorul din Geneva și apoi fondator al institutului ce-i poartă numele, el și-a experimentat noua metodă pe copiii de care se ocupa direct, încurajându-i să improvizeze și să trăiască cu intensitate muzica. El a sesizat că elevii învață și memorează mult mai ușor un cântec dacă este însoțit de mișcări – astfel a descoperit marile avantaje ale gimnasticii ritmice în educație în general și în muzică în mod special. Prin gimnastica ritmică elevii săi au reușit să se apropie și să trăiască arta muzicală gimnastica muzicală fiind considerată expresia plastică a muzicii. Metoda este cunoscută și aplicată în multe țări ale lumii, mai ales după ce s-a generalizat prin Institutul de muzică și ritm (care ulterior s-a numit „Emile Jaques-Dalcroze”) în care experiențele s-au extins cu succes și asupra adulților. În lucrările lui fundamentale – Ritmul, muzica și educația și Muzica și noi – Emile Jaques-Dalcroze detailează metodele specifice: asocierea ritmului muzicii cu mușcările corespunzătoare caracterului ei (mers obișnuit, fugă sărituri), cu dansul și gimnastica artistică dat și cu solfegierea și improvizația instrumentală.
Pe linia deschisă de E. J.-Dalcroze – de trăire cu intensitate a muzicii – se va dezvolta euritmia educațională susținută în primul rând de Rudolf Steiner și școlile Waldorf. În școlile Waldorf, euritmia este considerată obligatorie, practicându-se în fiecare după-amiază în aceea parte a programului considerată fantezistă. Finalitatea muzicală a acestor cursuri o constituie funcționarea unei formații corale și a unei orchestre performante în care-și desfășoară activitatea elevii. Experiența acestor școli furnizează elemente prețioase care pot fi convertite în activitățile de educație umanistă, estetică, artistică și muzicală.
Muzician complex, compozitor, dramaturg și pedagog german, Carl Orff[2] (1895 – 1982) pornește în recomandările pentru demersul educativ muzical de la crearea unei „muzici elementare” – cum însuși o denumește – care, prin marea ei accesibilitate s-a demonstrat că este un important mijloc de trezire și dezvoltare a marelui potențial creativ de care dispun copiii. Prioritară în noua metodă a devenit activitatea interpretativ instrumentală, combinată cu cea de dezvoltare a creativității muzicale, legată de mișcări coregrafice. În concepția sa de educație importante sunt activitățile practice și legătura muzicii cu mișcarea și cu cuvântul. Pedagogul sintetizează concepțiile sale în lucrarea intitulată Schulweerk ( trad. aprox. Lucrare pentru școală) – un manual ce cuprinde peste 200 de exerciții ordonate progresiv, de la cele ritmice (bătăi din palme, lovituri cu piciorul, recitări măsurate etc) la exerciții melodice încheiate cu exerciții corale pe două și trei voci.
- Orff. are și meritul de a fi compus cinci volume de Muzică pentru copii – ce cuprind exerciții ritmice și de declamație, scene de teatru și piese simple pentru cor și o culegere pentru învățarea stilului elementar al muzicii. Parcurgerea celor cinci volume oferă copiilor abilitatea de a face muzică în mod spontan, de a improviza. C. Orff este primul compozitor care oferă astfel de modele de cultivare a creativității și imaginației muzicale ale elevilor. Piesele muzicale sunt construite după tiparul cântecelor populare și de muzică veche, fiind foarte simple, ușor de învățat și de interpretat creator. Trebuie remarcat faptul că modelul oferit de C. Orff se bazează pe sincronizarea a trei aspecte fundamentale ale muzicii legate organic între ele: ascultare, reproducere și creare – toate ținând cont de dezvoltarea sensibilității și creativității.
Ungurul Kodály Zoltán (1882 – 1967), muzician, folclorist, compozitor și muzicolog este recunoscut și ca inițiatorul unui sistem de educație aplicat în școlile de pe teritoriul Ungariei și folosit și în alte școli din lume. Metoda ce îi poartă numele preia elemente de la unii predecesori europeni și a fost definitivată de discipolii săi. Punctul de plecare este copilăria – vârstă la care trebuie să se implanteze lent, în forme aparent inconștiente elementele specifice ce vor deveni temeliile viitoarelor capacități. Melodiile propuse copiilor trebuie să fie familiare, să corespundă mentalității lor și să aibă valoare artistică. El recomandă introducerea copiilor de la vârste mici în cântarea polifonică pe două și trei voci, fără să se forțeze ambitusul și vocea lor. Unul dintre elementele centrale prin care se realizează educația muzicală trebuie să fie cântecul popular și cântarea fără acompaniament instrumental.
Beneficiind de avantajul de a fi președintele Academiei Maghiare Kodály Zoltán a obținut implementarea concepției sale în învățământ și, totodată, a extins introducerea educației muzicale în toate ciclurile – muzica devenind disciplină de bacalaureat. În 1951 apare marea sa culegere, Magyar Népsene Tára – Corpus Musicae Popularie Hungaricae – lucrare ce conține piese destinate educației muzicale pornind de la vârsta grădiniței (în care se urmărește dezvoltarea auzului, a vocii, a memoriei și alfabetizarea muzicală) până la faza de a citi muzica la același nivel cu un text literar (Kodály a propus lichidarea „analfabetismului muzical” și în 1947, prin Planul de 100 de ani a formulat concepția sa educațională cu extindere în viața culturală).
Cunoscutul compozitor rus, Dimitri Kabalevski (1904-1987) a fost preocupat și de modul în care se realizează educația muzicală. Sistemul propus de el – acceptat de majoritatea școlilor din fosta Uniune Sovietică – se bazează două modalități de realizare:
– principiul tematismului prin care se preconizează organizarea tuturor activităților dintr-un trimestru pe o anumită temă, care se aprofundează progresiv și se asamblează cu celelalte teme parcurse în perioadele precedente (teme de genul: Muzica și istoria, Muzica și dansul, Muzica și natura, Muzica și artele plastice etc.).
– centrarea activităților de educație muzicală pe cele trei genuri considerate primare: cântecul, dansul și marșul. D. Kabalevski a considerat că pornind de la aceste trei dansuri, cu care trebuie obișnuiți preșcolarii, se poate ajunge la înțelegerea genurilor mai complexe precum: opera, oratoriu, cantata, baletul, sonata etc. De exemplu: pornind de la cântecul popular (de leagăn și cel folosit în ritualuri), trecând prin romanță, lied, cântecul-joc, se ajunge la cântecul integrat în operă. Tot așa cum pornind de la cântecul-marș și trecând prin marșul de paradă, marșul sportiv sau ostășesc se poate ajunge la înțelegerea celebrelor pagini semnate de L. v. Beethoven sau Fr. Chopin.
- Kabalevski susține că deși nu orice copil este apt să devină un bun interpret, orice om cu dotare intelectuală normală poate înțelege muzica – această artă care ne învață să fim mai buni, care produce plăcere și trezește în noi sentimente nobile. Pornind de la ideea că nu poți iubi ceea ce nu cunoști, muzicianul stipulează necesitatea imperioasă de a-i învăța pe copii cum să asculte și să deosebească „muzica adevărată de cea proastă”[3]. Astfel, desăvârșind ideile pe care se baza școala rusă (afirmate de teoreticianul Boris Asafiev) Kabalevski formulează câteva direcții ce trebuie să ajute educatorul în conducerea procesului de formare a gustului pentru muzică al copiilor:
– muzica de autentică valoare trebuie să fie însușită în mod conștient și benevol de copii, transformându-se în zestrea lor spirituală și realizând legătura cu viața.
– școala trebuie să dezvolte deprinderile de audiere activă și să cultive aptitudinile – de aceea trebuie depășită faza teoretizărilor și a vorbirii despre muzică, ajungându-se la faza însușirii conștiente a acestor valori
– apropierea copiilor de valorile autentice ,,ce ascund inestimabile posibilități de înălțare sufletească a omului”, nu se poate face decât prin trezirea interesului pentru muzică, prin audierea unor lucrări reprezentative și accesibile și prin cultivarea percepției muzicale.
– datorită influenței benefice – pe care muzica o exercită asupra vieții emoționale a copiilor și locul deosebit pe care cultura muzicală îl ocupă în întreaga viață spirituală a omenirii – D. Kabalevski consideră că muzica nu este menită doar să distreze cu creații subculturale. Din acest motiv trebuie pornită o ofensivă asupra muzicii de o calitate îndoielnică ce creează mari dificultăți educației muzicale.
Muzicolog, etnomuzicolog și critic muzical George Breazul (1887-1961) este în același timp reprezentantul de marcă al pedagogiei românești moderne. Sistemul său[4] născut din sintaza tradițiilor românești cu orientările europene – consecință firească a unei munci devotate pusă în slujba culturii românești[5] – a reprezentat un adevărat salt față de ceea ce propuneau predecesorii și contemporanii săi. La Congresul internațional de educație muzicală de la Praga ( 1936) Breazul își expune cu un succes excepțional concepția, printr-o demonstrație în care folosește materiale curriculare, planșe sintetice de reprezentare a educației muzicale, expoziție inedită de jucării și instrumente muzicale – toate dublate de difuzarea unei cărți în limba germană referitoare la educația muzicală românească și de un concert al unei formații de școlari cu un repertoriu selectat de el.
BIBLIOGRAFIE:
Aldea, Georgeta și Munteanu, Gabriela. Didactica educației muzicale, București, Editura Didactică și Pedagogică, 2005
Breazul, George. Patrium Carmen, Contribuții la studiul muzicii românești, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1941
Comes, Liviu, Jocul creativ în educația muzicală generală, București, Conservatorul de Muzică „Ciprian Porumbescu”, 1987
Lavallée, Marcel, Apprendre. Didactique par objectifs opératoires, Montreal, Educo-Inter, 1975
Ștefan, Mircea, Lexicon Pedagogic, București, Ed. Aramis Print, 2006
Vasile, Vasile. Metodica educației muzicale, București, Editura Muzicală, 2004
[1] Pentru factorii decizionali din România ar putea fi luat în calcul modelul japonez în care educația muzicală este prezentă în toate ciclurile școlare – toți copiii cuprinși între 6 și 18 ani beneficiază de activități muzical-educative instituționalizate – de apropiere de muzică prin activități interpretative vocale și instrumentale. Corul este un adevărat laborator artistic și o mândrie a unității școlare.
[2] Autorul faimosului oratoriu Carmina Burana.
[3] Kabalevski, Dmitri. Cele trei balene și multe altele. Carte despre muzică, Chișinău, Ed. Lumina, 1974, p. 4.
[4] Vezi și cursul precedent.
[5] Finalizată în monumentalul volum Patrium Carmen tipărit în 1941.