DEFINIREA MUZICII DIN PERSPECTIVĂ EDUCAȚIONALĂ ȘI FUNCȚII ALE MUZICII Cursul 3

CURS 3

DEFINIREA MUZICII DIN PERSPECTIVĂ EDUCAȚIONALĂ ȘI FUNCȚII ALE MUZICII

S-a afirmat pe bună dreptate că muzica este cel mai fidel însoțitor al omului, de la naștere până la moarte. De-a lungul timpului au fost formulate o diversitate de păreri despre acest însoțitor al omului în viața sa intimă, psihologică, religioasă, morală, civică, socială etc. și este considerat un mijloc de  primă importanță în cultivarea noastră spirituală – cultivare realizată prin intermediul educației. Cele mai adecvate definiții – din punctul nostru de vedere – sunt cele care consideră muzica un mijloc de comunicare interumanăîntre compozitor și auditori prin intermediul interpreților. Această comunicare infraverbală se realizează însă printr-un limbaj care trebuie învățat.

Dintre nenumăratele încercări de a defini arta muzicală se pot aminti doar trei exprimate de reprezentanți ai unor domenii diferite:

Prima aparține marelui compozitor L. v. Beethoven: „Muzica este un domeniu în care spiritul trăiește, gândește și înflorește: filozofia nu este decât o consecință sau un derivat al muzicii”. Cea de a doua a fost formulată de psihologul francez G. Urban: Muzica „știe a se ruga și la nevoie a blestema. Știe toate nuanțele râsului și ale surâsului. Ea suspină și se exaltă, plânge și se enervează. Bucuria ei este exuberantă sau discretă. Entuziasmul ei este nemărginit și tristețea ei este infinită.” Cea de a treia este a marelui iubitor de muzică, filozoful român Emil Cioran: „Muzica este emanația ultimă a universului”….

Pentru definirea mai completă a muzicii și a educației muzicale și pentru conturarea implicațiilor lor în viața spirituală, este necesară trecerea în revistă a principalelor funcții ale muzicii și aptitudini muzicale – privind din prospectiva pedagogică.

 

FUNCȚII ALE MUZICII

 

De-a lungul timpului  muzica înțeleasă ca fenomen artistic cu implicații în viața spirituală, și-a conturat mai multe funcții care trebuie cunoscute de viitorul educator – ele oferind sugestii, soluții pentru realizarea corespunzătoare a educației muzicale. În același timp ele trebuie cunoscute de către factorii decizionali, pentru a acorda atenția ce se cuvine domeniului – care reprezintă un important mijloc de cultivare spirituală – și a oferi educaților cadrul favorabil dezvoltării personalității lor.

1. Funcția anatomo-fiziologică a fost descoperită din cele mai vechi timpuri. Încă din antichitate muzica era considerată a patra necesitate a vieții omului, urmând după hrană, îmbrăcăminte și adăpost. Anticii cunoșteau efectul analgezic al muzicii pentru diminuarea durerilor – medicul Athenaops folosea pentru tratarea sciaticii melodii ritmate cântate din flaut. Cercetările din domeniul medicinii și a fiziologiei au arătat că muzica are efecte benefice asupra organismului, contribuind la reglarea tensiunii arteriale, metabolismului, la o bună respirație și digestie, la oxigenarea creierului etc. Specialiștii în meloterapie au analizat mecanismele psiho-neuro-endocrine implicate în contactul cu muzica și modificările somato-viscerale induse de muzică, furnizând date esențiale și pentru cei preocupați de educația muzicală. Sunt menționate cazuri de vindecări prin muzică a unor tulburări de limbaj, generate de manifestări predominant aritmice, depășirea unor inhibiții verbale și motrice și a unor blocaje psihice. Funcția anatomo-fiziolagică se intersectează cu cea terapeutică (aceasta având în vedere în primul rând oamenii afectați psihic).
2. Funcția hedonică este cea mai ușor de depistat și, din păcate, pentru mulți oameni rămâne singura receptată – cei în cauză se limitează doar la senzațiile de plăcere, de satisfacție, de detectare primară, determinate de un anumit tip de muzică, în multe cazuri de proastă calitate.Educatorii au datoria de a-i implica pe copii în activități muzicale ce depășesc kitsch-ul îndreptându-i spre receptarea adevăratelor valori ale muzicii universale și românești, de factură populară sau cultă, bisericească sau de divertisment. Poate cea mai elocventă definire a muzicii, din acest punct de vedere, este cea dată de Dimitrie Cuclin: ,,Muzica nu este, cum se crede, doar o recreație, un mijloc de corupție a simțirilor organice, un al unui timp pierdut în înșelăciunea unei plictisitoare nevroze. Muzica este revelatoarea imensului nostru univers sufletesc, fără de care nu se poate spune că trăiești cu adevărat. Muzica este o necesitate în funcție de viața însăși”.

Este important ca școala să nu rămână cu educația muzicală la stadiul surprins de I. L. Caragiale – recunoscut iubitor și inițiat în arta muzicală – cel care îl pune pe Marius Chicoș Rostogan în Pedagog de școală nouă să dea muzicii o definiție rămasă celebră:

,,… – Spune Popescule ce-i muzica?

…-Muzica este care cântă dom’le!

….-iaște aceea care ne gâghilă urechile într-un mod plăcut”.

3. Funcția psihologică este strâns legată de cea fiziologică și anatomică, extinzându-se asupra unor procese psihice complexe și servind ca element terapeutic – având impact (psihic și organic) asupra organismului ascultătorului. Cercetătorii care se ocupă de funcția psihologică pornesc de la nevoia de muzică a sufletului uman și de implicațiile ei în viața afectivă, emoțională, volițională dar și în etic și în estetic. Pe de altă parte, absența muzicii dăunează vieții psihice. Muzica favorizează:

– procese psihice afective, declanșând dispoziții, emoții, sentimente, pasiuni;

– funcții și procese psihice de cunoaștere (stimulează gândirea, memoria, atenția, imaginația, creativitatea);

– procese volitive, susținând și mobilizând voința, perseverența, tenacitatea;

– trăsături morale și de caracter, cultivând responsabilitatea armonia interioară, respectul, exigența;

– relaxarea psihică, comunicarea intimă și starea de euforie;

Există o sistematizare în patru tipuri temperamentale psiho-biologice descrise de Leone Bourdel în funcție de reacția subiecților la cele trei elemente fundamentale ale muzicii:

• Melodicul este un extravertit, deschis, optimist, sociabil, simte nevoia unor contacte umane și este preocupat mai ales de o bună imagine a sa;
• Ritmicul este dependent de mediu, activ, puțin emotiv, responsabil, cu înclinații sadice;
• Armonicul este mai diversificat decât ritmicul și melodicul, un introvertit, rezervat sau inhibat, emotiv, cu salturi în activitate, preocupat în primul rând de propria persoană;
• Melodic-ritmic-armonicul numit și complex este o sinteză a proprietăților primilor trei, avid de contemplație și de frumusețe, atras deopotrivă de rafinament și vulgaritate, pesimist și neliniștit.

 

4. Funcția terapeutică – meloterapia/muzicoterapia – își are rădăcinile în practicile magice. În Biblie este menționat cum regele David, prin cântul său, l-a vindecat pe Saul de duhurile rele: el lua harfa și cântând „lui Saul îi era mai ușor și mai bine și duhul rău se depărta de la el” – I Regi XVI, 23.Reamintim că personalitatea lui, de viitor conducător al poporului ales se descoperă în primul rând prin calitățile lui muzicale. Pitagora este unul dintre marii matematicieni și filosofi ai antichității dar era și muzician și medic – apreciind că muzica are un rol important în restabilirea sănătății. Plutarh relatează despre muzicianul cretan Thaletas că a scăpat Sparta de ciumă. De la Pindar știm că Esculap își tămăduia bolnavii ,,învăluindu-i cu ajutorul sunetelor dulci”. Platon amintește de urmașii lui Zamolxe care știau meșteșugul de a vindeca sufletul și trupul cu ajutorul muzicii. Sunt citați în multe lucrări terapeuții romani celebrii precum Celsius – care trata bolile psihice cu ajutorul cântecelor – și Boetius care recomanda cântecele de leagăn pentru adormirea copiilor, semnalând caracterul nociv al muzicii zgomotoase. Tot Boetius afirma că ,,sănătatea este atât de muzicală încât boala nu este nimic altceva decât o disonanță și această disonanță poate fi înlăturată prin muzică”.

Meloterapia și-a sporit atribuțiile, adaptându-se la condițiile lumii moderne. Mulți oameni apelează în mod instinctiv la terapia prin muzică, iar medicii recunosc rolul muzicii de bună calitate la irigarea creierului, la reglarea tensiunii arteriale, la atenuarea unor stări depresive și disfuncții anatomice. Ea depășește performanța de a vorbi sufletului trecând la vindecarea ființelor atinse de diverse boli. S-a constatat că muzica poate contribui la remedierea unor deficiențe motrice și de concentrare, de exprimare, la depășirea unor stări emoționale negative și la câștigarea încrederii în sine.  În același timp specialiștii în meloterapie ne atrag atenția asupra aspectelor nocive ale muzicii cu ritm amețitor și decibeli ce depășesc limita admisă 65 dB. Ca repere pot fi amintite l0 dB în cabina de înregistrări Radio; 20 dB în dormitor; 50 dB în birou; 60 dB în conversație; 70 dB în circulație; 80 dB zgomotul unei mașini de freză; 120 dB nivelul senzației auditive dureroase. Pe baza analizelor impactului psihologic și somato-visceral al muzicii în formele ei agresive (ex. hard-rock) depășind cota medie de decibeli admisă, meloterapeuții Boris Luban-Plozza și Ioan Bradu Iamandescu[1] constată câteva aspecte negative demne de luat în seamă și în activitățile educative:

1.-acțiunea ,,directă” a mesajului muzical – fără solicitarea unei decodificări complexe;

2.-caracterul ,,acut” trecător al trăirilor emoționale produse de acest tip de muzică

3.-impactul somato-visceral ,,direct” generat de intensitatea sonoră a majorității pieselor acestui tip de muzică ca și utilizarea frecventă a orgii de lumini au un efect excitant nociv asupra ascultătorilor – în primul rând acustic (v. hipoacuzia) dar și asupra organelor interne.

4. – dependența tinerilor ascultători de muzica de acest tip (asemenea dependenței de un drog), devenită un adevărat stimulent indispensabil în condițiile în care ei sunt lipsiți de satisfacțiile mai mari, dar și prin prezența la acești tineri a unei fragilități emoționale și securități afective.

În lucrările sale, Edgar Willems a acordat o atenție deosebită raporturilor dintre muzică, psihologie și meloterapie, disociind 4 forme de terapie muzicală: sono-terapia, ritmo-terapia, melo-terapia și muzico-terapia. El consideră că viața fiziologică a individului este cel mai puternic influențată de ritm, viața afectivă de melodie și apoi de armonie și ritm iar viața mentală este influențată în primul rând de armonie și foarte puțin de ritm și de melodie. Deducția pentru educația muzicală este clară: vom acorda întâietate melodiei pentru amplificarea afectivității și armoniei pentru dezvoltarea inteligenței. E. Willems atrage atenția asupra faptului că terapia muzicală este dependentă în bună parte de educația muzicală, pledând pentru o educație muzicală completă – ritmică, melodică și armonică – în stare să armonizeze cele trei planuri existențiale: fizic, afectiv și mental.

 

5. Funcția religioasă este prezentă din cele mai vechi timpuri. În concepția creștină, Dumnezeu Însuși și îngerii cântă, Mântuitorul a cântat în viața sa pământească la Sinagogă și la Cina cea de taină, apostolii au cântat – cf. Epistolelor Sfântului Pavel – psalmi, imne și cântări bisericești. Perioada patristică și a marilor imnologi a îmbogățit repertoriul liturgic cu cântări ce au încărcătură dogmatică și teologică și care au rolul de a spori evlavia credincioșilor. Marile servicii de cult creștine sunt dominate de cântări-rugăciuni purtătoare ale învățăturii creștine tradiționale. Partea explicită a slujbelor ortodoxe este cea muzicală cu care elevii trebuie familiarizați de la vârsta maximei deschideri spe ceea ce este nou. În cartea sa L’éducation musical, Edgar Willems afirmă că muzica are un caracter foarte spiritual și ființa umană însăși are o constituție asemănătoare.

Pentru cultura românească, muzica religioasă a avut o importanță vitală – ea înscriindu-se alături de cea populară în patrimoniul spiritual național ortodox, contribuind la plămădirea sufletească a poporului nostru și servindu-i ca principală sursă pentru marile opusuri muzicale, reprezentative pentru secolul al XX-lea. Suntem un popor a cărui etnogeneză include și creștinarea și este beneficiar al culturii bizantine transmisă în limba greacă, slavonă și română, ale cărei valori alcătuiesc un patrimoniu cu mari virtuți educative. De-a lungul timpului cântarea religioasă nu s-a limitat doar la însoțirea vieții de cult ci a intrat și în viața școlii, în activitatea educațională. Așa cum afirma compozitorul academician Ștefan Niculescu ,,sacrul este ținta supremă a muzicii, care tinde sacru chiar când e profană sau când uită destinul de a-l sluji”.

 

6. Funcția cognitivă,gnoseologică constă în bogata încărcătură de cunoaștere pe care o conține adevărata literatură muzicală ce reflectă îndeosebi trăirile sufletești care nu pot fi surprinse în alte limbaje. Cadrul didactic răspunzător de educația copiilor trebuie să conștientizeze deosebirile dintre cele două tipuri de cunoaștere – științifică și artistică – deoarece ele servesc ca argumente de prim ordin în proiectarea, derularea și evaluarea demersurilor educative. Cezar Bîrzea în lucrarea sa Arta și știința educației[2] realizează, între altele, și o prezentare a specificului cunoașterii artistice raportată la cea științifică. Într-o formă succintă prezentarea poate fi rezumată astfel:

 

 

7. Funcția comunicativă. Prin intermediul muzicii oamenii comunică între ei, transmițându-și nu numai elemente de cunoaștere ci și idealuri concepții general umane – muzica alături de celelalte arte contribuind la unirea dintre oameni, la comunicarea lor spirituală. Cel care a urmărit detaliile acestui aspect este Herbert Spencer – care argumentează că emoțiile și sentimentele se exprimă prin anumite înălțimi, intensități și prin alte elemente componente ale limbajului muzical. Este cert că muzica exprimă sentimente și decodificarea ei implică în special afectivitatea, dublată de o implicare intelectuală, rațională și senzorială. De aici derivă importanța selectării valorilor autentice cu o mare expresivitate și forță de generalizare și dezvoltarea componentei receptive a elevilor, care să asigure înțelegerea și apropierea de valorile perene ale spiritualității populare, religioase și de factură cultă.

 

8. Funcția axiologică – culturală vizează faptul că marile valori muzicale sunt valori culturale reprezentative ale omenirii și reprezintă elemente fundamentale de cunoaștere și creație puse în slujba marilor idealuri umane: Binele, Adevărul, Frumosul etc. Aceste mari idealuri sunt strâns legate de rosturile educative. Școala trebuie să asigure cunoașterea marilor valori ale umanității și să bareze calea kitsch-ului și subculturii. În același timp este necesar să se realizeze un echilibru în ceea ce privește cunoașterea reprezentanților celor mai diferite moduri de exprimare umană. Necunoașterea acestora reprezintă un grav deserviciu adus cunoașterii umane și dezvoltării armonioase a personalității tinerelor generații. Ceea ce conferă valoare unei opere de artă este semnificația ei! Copii trebuie pregătiți în școală și pentru a deveni oaspeții sălii de concert, a sălii de operă dar și ai bisericilor păstrătoare a valorilor tradiționale ce sudează elementele religioase și de factură populară. Aprofundarea gândirii lui M. Eminescu, M. Eliade, E. Cioran M. Vulcănescu etc. ne relevă marea contribuție a muzicii în formarea lor.

 

9. Funcția euristică își găsește punctul de rezistență în factorul inventiv, de descoperire a unor elemente noi, pe baza celor cunoscute și de manifestare a creativității. Activitățile de interpretare și de receptare sunt prin excelență dominate de spiritul de creativitate dacă sunt corespondente cu dorințele elevilor de a-și însușii noi piese sau fragmente din lucrări de valoare, prin activități de învățare sau de decodificare a mesajelor lor general umane.

 

10. Funcția estetică este una dintre cele mai vechi atribute ale artei în general și muzicii în special, cultivând simțul frumosului, al echilibrului, al armoniei și perfecțiunii. Această funcție se conjugă cu nivelul formativ-educativ al educației în general și are în vedere o atitudine adecvată față de ceea ce reprezintă autenticele valori muzicale, conducând la formarea idealului estetic. Muzica este implicată în viața morală, religioasă, civică, patriotică și socială. Emoțiile estetice joacă un rol deosebit în viața omului motiv pentru care copilul trebuie deprins de mic cu acele emoții estetice care-i vor intensifica viața și-i vor spori trăirile superioare și sensibilitatea. Există o multitudine de pedagogi și psihologi care au analizat importanța funcției estetice muzicale în educația copiilor. Printre aceștia se numără și Iosif Gabrea[3] care semnala atitudini estetice diferite la copilul provenind din mediul rural și cel din mediul urban. El explica preferința mai mare a copilului de la oraș pentru domeniul artistic prin lipsa frumosului natural și prin aglomerarea din localitățile urbane cu nemulțumiți și protestatari. Din aceste motive conținutul educației trebuie să fie adaptat mediului social – o școală care nu ține cont de condițiile sociale este o greșeală și totodată un pericol. Încă de la începutul secolului trecut Spiru Haret pleda pentru un învățământ complet care să aibă grijă nu numai de cultivarea gândirii, ci și cultivarea inimii, a sentimentelor și de formarea caracterului. Și cercetătorul Nicolae Parocescu[4] a subliniat într-unul din studiile sale ,,larga acțiune educativă” a artei muzicale, care înrâurește în modul cel mai direct sensibilitatea și conștiința, putând trezi stări sufletești și idei de puternic răsunet volițional”. O altă idee importantă a acestui studiu se referă la etapele receptării unei lucrări muzicale:,,A înțelege, a trăi frumusețea unei opere de artă muzicală înseamnă mai întâi a urmări desfășurarea discursului muzical, a percepe clar-analitic toate elementele intonaționale: teme (ca ritmo-melodie), armonie, polifonie, timbre, dinamică, agogică etc”[5].

 

11. Funcția educativă domină celelalte funcții, în sensul că fiecare dintre ele are ca finalitate de bază influențarea publicului, cultivarea sentimentelor morale, religioase, civice, patriotice etc. și are efecte polivalente asupra vieții spirituale a celor ce le cultivă și se împărtășesc din ele. Nu mai constituie o noutate pentru pedagogi faptul că cei mai buni elevi provin din rândul celor care îndrăgesc muzica. Ea îi ajută să-și cultive sensibilitatea, creativitatea, perseverența, simțul estetic, autocunoașterea și responsabilitatea, pentru ceea ce realizează și totodată contribuie la formarea noțiunilor și judecăților de valoare ceea ce va formarea culturii specifice ca parte a culturii generale. Alexandru Popescu Mihăiești, în lucrarea Drumul muzicii spre ființa umană, aprecia pe bună dreptate că ,,virtuțile științelor și artei muzicale sunt numai virtuale (… ele devenind) forțe modelatoare ale ființei umane doar dacă sunt cultivate”. Totodată trebuie amintit faptul că principala lor caracteristică este aceea de a acționa ca un conglomerat organic – departajarea are doar un scop de prezentare metodică.

 

12. Funcția socială a muzicii este cunoscută din cele mai vechi timpuri. Ea și-a demonstrat de-a lungul vremii forța în procesele de socializare și de modelare a trăsăturilor de caracter ale practicanților și auditorilor, fiind implicată profund în viața militară și religioasă. Înființarea instituțiilor muzicale a demonstrat o fază superioară în promovarea artei cu implicații serioase în integrarea socială. Rolul deosebit al muzicii în viața socială și religioasă a fost semnalat încă din perioada patristică – Sfântul Vasile cel Mare se întreba retoric: cum poți să dușmănești pe cel împreună cu care ai cântat psalmi, iar Sfântul Niceta de Remesiana – contemporanul său din spațiul danubian, considerat episcopul strămoșilor noștri geto-daci – sublinia în lucrarea De psalmodiae bona (Despre foloasele cântării) rolul deosebit al cântării psalmilor care aduce împăcarea dintre oameni, căci nimeni nu poate cânta Domnului cu inima învrăjbită de ură.

Dintre disciplinele școlare muzica are cele mai puternice legături cu viața socială, căreia îi furnizează elementele manifestărilor artistice. Trebuie amintit și faptul deosebit de important că muzica a avut o mare contribuție la pregătirea, însoțirea și reflectarea unor mari evenimente istorice – ex. La Marseillaise, Deșteaptă-te române sau Hora Unirii.

 

13. Funcția cathartică urmărește contribuția muzicii în purificarea sufletului uman, în eliminarea pasiunilor primare și a emoțiilor negative, determinând nu numai relaxare ci și ceea ce poate fi numit înnobilare sufletească. Este sensul suprem spre care tind toate capodoperele artei universale. Și această funcție a fost cunoscută încă din antichitate. Școala pitagoreică, de exemplu, practica în acest scop cântările în modul frigic – considerându-le necesare în modelarea sufletelor. La Platon și Aristotel se găsesc date despre vintecări și purificări sufletești prin intermediul muzicii. Funcția cathartică este legată și de teoria ethosului, consemnată de Strabon în Geografia sa – în care găsim referiri la modul de primire a soliilor de pace de către conducătorii tracilor în acompaniamentul lirelor. Ca un adevărat corolar ne apare concluzia că Orfeu este ,,un erou civilizator care cultivă muzica, magia, medicina; este îmblânzitorul fiarelor”.[6] Ca și vechii greci, romanii adaugă rolului hedonic al muzicii pe cal catharctic și teoria ethosului, dovadă a înaltei aprecieri acordată muzicii în viața morală. Terapeuții citează observațiile psihologice care arată că ,,zonele întunecate ale sufletului nostru se luminează, atunci când ne simțim la unison și în acord deplin cu o lucrare muzicală”.[7]

 

14. Funcția intelectuală se desprinde din faptul că muzica este rezultatul unor activități intelectuale de mare rafinament și complexitate. Muzica îmbogățește ființa umană prin procurarea unor bucurii spirituale, devenind factor cultural esențial.

– disciplinează gândirea, apelând la structuri logice și susține acte voliționale.

– operează cu valori artistice de certă autenticitate, care fac parte din bunurile spirituale ale omenirii

– se bazează pe cunoștințe și deprinderi intelectuale având ca țintă finală apropierea elevilor de arta muzicală în special de aspectul ei cultural

– prin natura lor activitățile de educație muzicală acționează asupra ambelor emisfere cerebrale(cea stângă – centru gândirii – prin cunoștințele organizate logic, prin percepția teoretică, rațională; cea dreaptă – centrul afectivității – prin activitățile muzicale propriu-zise: interpretare, audiție)

– diversificarea vieții afective și spirituale – prin conștientizarea și educarea unor trăiri la început rudimentare prin receptarea muzicii

 

♦♦♦

 

Metodele moderne de educație muzicală grupează aceste funcții în trei mari domenii:

– educație – cultivarea sensibilității muzicale și spirituale, a dorinței de a se perfecționa și de a-și integra în propria viață acumulările domeniului și ale frumosului artistic;

– instruire – însușirea unor cunoștințe muzicale puse în slujba dezvoltării capacităților de interpretare, de receptare și a memoriei muzicale;

– dezvoltarea unor capacități muzicale – cultivarea aptitudinilor interpretative și de înțelegere a muzicii, a sensibilității și afectivității, a judecății estetice;

 

 

Prezentarea separată a acestor funcții trebuie înțeleasă în primul rând ca o posibilitate de prezentare metodică a modului de realizare a educației muzicale.  În realitatea educațională aceste funcții se întrepătrund, formând un tot unitar, cu multiple semnificații pe care educatorii trebuie să le cunoască și să le fructifice în beneficiul formării complexe a personalității.

 

BIBLIOGRAFIE:

Aldea, Georgeta și Munteanu, Gabriela. Didactica educației muzicale, București, Editura Didactică și Pedagogică, 2005

Breazul, George. Patrium Carmen, Contribuții la studiul muzicii românești, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1941

Comes, Liviu, Jocul creativ în educația muzicală generală, București, Conservatorul de Muzică „Ciprian Porumbescu”, 1987

Lavallée, Marcel, Apprendre. Didactique par objectifs opératoires, Montreal, Educo-Inter, 1975

Ștefan, Mircea, Lexicon Pedagogic, București, Ed. Aramis Print, 2006

Vasile, Vasile. Metodica educației muzicale, București,  Editura Muzicală, 2004

[1] Luban-Plozza, Boris și Iamandescu, Ioan Bradu. Dimensiunile psihologice ale muzicii. Introducere în muzicoterapie. București, Editura Romcartexim, 1997.

[2] V. Bîrzea, Cezar. Arta și știința educației. București, Editura Didactică și Pedagogică, 1995, p 26-27.

[3] Gabrea, Iosif. Psihologia a două tipuri de copii: copilul de sat și copilul de oraș. București, Editura Institutului Pedagogic Român, 1933.

[4] Parocescu, Nicolae. Despre particularitățile limbajului muzical și ale educației estetice prin muzică. În Studii de muzicologie vol. 1, București, Editura Muzicală, 1965.

[5] idem

[6] Citat preluat din Barberi, Ion. Poezia, mod de existență, București, Editura pentru Literatură, 1968, p. 76.

[7] Luban-Plozza, Boris și Iamandescu, Ioan Bradu. Dimensiunile psihologice ale muzicii. Introducere în muzicoterapie. București, Editura Romcartexim, 1997, p. 15.