PROIECTAREA DIDACTICĂ ÎN EDUCAȚIA MUZICALĂ – Curs 7

CURS 7

PROIECTAREA DIDACTICĂ ÎN EDUCAȚIA MUZICALĂ

Proiectarea didactică reprezintă un ansamblu de procese și operații menit să organizeze și să coreleze componentele principale ale actului didactic:

Obiective →Conținuturi →Strategii de predare-învățare→Evaluare

Este un proces de anticipare, de prefigurare a intervenției pedagogice în vederea obținerii unei eficiențe sporite. Activitatea de proiectare cuprinde următoarele procese:

– precizarea scopurilor instructiv-educative;

– cunoașterea resurselor și a condițiilor de desfășurare ale procesului didactic;

– identificarea obiectivelor pedagogice concrete;

– organizarea si pregătirea conținutului instructiv-educativ;

– corelarea conținuturilor cu obiectivele identificate;

– stabilirea activităților de predare învățare;

– stabilirea modalităților de predare-învățare;

– stabilirea modalităților de evaluare a rezultatelor obținute;

Proiectarea didactică la un anumit obiect de învățământ presupune:

1. a) lecturarea personalizată a programei;
2. b) planificarea calendaristică (anuală)
3. c) proiectarea secvențială (a unităților de învățare sau a lecțiilor)

 

1. a) Lecturarea personalizată a programei semnifică libertatea pe care o are învățătorul în a decide asupra modalităților de asociere a obiectivelor de referință cu conținuturile și activitățile de învățare propuse de programă. Totodată el poate propune alte activități sau alte resurse pe care le consideră adecvate specificului clasei pe care o conduce.
2. b) Planificarea calendaristică este un document administrativ care asociază elementele programei cu alocarea de timp considerată optimă. Ea are următoarea structură:

 

 

În tabelul de mai sus

– Unitățile de învățare sunt grupări de conținuturi unitare din punct de vedere tematic, cu obiective de referință specifice, ce se desfășoară sistematic și continuu pe o perioadă de timp și se finalizează de regulă prin evaluare sumativă. La educația muzicală ele pot cuprinde o anumită categorie de deprinderi, legate de elementele limbajului muzical: melodia, ritmul, timbrul, interpretarea. Unitățile de învățare sunt formulate de învățători.

– Obiectivele de referință se menționează prin numerele corespunzătoare din programă;

– Conținuturile selectate vor fi extrase din lista de conținuturi a programei;

– Numărul de ore alocate va fi stabilit de către învățător în funcție de nivelul clasei;

– rubrica ,,Săptămâna” cuprinde numărul de ordine al săptămânilor din cuprinsul anului școlar;

Trebuie precizat faptul că planificarea calendaristică este doar orientativă, fiecare învățător având latitudinea de a introduce pe parcurs schimbări, determinate de aplicarea ei efectivă. Acestea vor fi consemnate la rubrica ,,Observații”

Planificarea calendaristică asigur astfel o viziune globală asupra activității didactice dintr-un an școlar.

1. c) Proiectare secvențială (a unităților de învățare). Proiectarea unităților de învățare constituie punctul forte în proiectarea personalizată. Ea reprezintă concretizarea tuturor componentelor procesului didactic (obiective, conținuturi, activități de învățare, resurse de evaluare) implicate în desfășurarea activităților didactice, oferind o viziune completă și detaliată asupra acestora.

Fiecare unitate de învățare se desfășoară pentru predarea-învățarea conținutului pe parcursul mai multor săptămâni și se finalizează cu evaluarea , de obicei, sumativă.

Proiectul unei unități de învățare este următorul:

 

Școala…………………                                       Învățător……………………………

Disciplina:Educația muzicală                     Clasa/Nr. ore pe săptămână/anul

Număr de ore:

 

 

În acest tabel:

– rubrica ,, Conținuturi” cuprinde detalierea unității de învățare în elementele componente. Ele sunt preluate din lista de conținuturi a programei sau stabilite de învățător în funcție de cunoștințele elevilor.

– rubrica ,, Obiective de referință” menționează prin numere, obiectivele selecționate din programă;

– rubrica ,, Activități de învățare”  pot fi preluate din programă sau propuse de învățător;

– ,, Resursele”  sunt elemente care asigură cadrul necesar bunei desfășurări a lecțiilor. Ele cuprind formele de organizare a clasei, mijloacele de învățământ, alocarea de timp etc.

– ,, Evaluarea”  cuprinde formele și instrumentele de evaluare ce se vor aplica la clasă

 

 

PROIECTUL DIDACTIC

 

Proiectul unei unități de învățare oferă o imagine globală referitore la obiectivele de referință, conținuturile la care se raportează fiecare lecție, precum și la resursele și instrumentele de evaluare necesare.

Avantajele unei astfel de proiectări față de proiectarea de tip clasic a fiecărei lecții sunt de natură să stimuleze creativitatea învățătorului. Un astfel de demers avantajează învățătorii cu experiență, care nu au nevoie decât de un ghid de orientare. Învățătorii debutanți sau cu experiență redusă au nevoie de proiectarea fiecărei lecții.

Proiectarea unei activități didactice cuprinde două părți:

1. Date de identificare (data, clasa, disciplina, tipul lecției, obiective de referință, obiective operaționale, strategiile didactice folosite, materialul didactic, bibliografie).

 

1. Construcția propriu-zisă care include următorii indicatori așezați în coloane:

 

 

1. B. În fișierul atașat găsiți două exemple de proiecte didactice pentru activități de educație muzicală din învățământul primar și din grădiniță.

Trebuie subliniat faptul că proiectarea lecției rămâne în ultimă instanță un act creativ, în care educatorul/învățătorul oglindește atât măsura pregătirii sale de specialitate cât și a experienței didactice și a talentului său pedagogic.

 

 

 

ABORDĂRI METODOLOGICE ALE CONȚINUTURILOR ÎNVĂȚĂRII

 

Cea mai concretă și directă cale de a accede în universul muzicii o reprezintă activitatea muzicală reală, practica muzicală. Ea reprezintă totodată activitatea centrală pe care se bazează întregul proces de educație muzicală, punctul de plecare pentru toate achizițiile ulterioare de ordin senzorial, sensibil sau cognitiv.

Prin practica muzicală se înțelege în primul rând interpretarea muzicii, ,,cântarea” , alături de care se situează activitatea de creație muzicală, manifestată la cei mici mai ales sub forma improvizației, dar și receptarea ei. În educația muzicală a copiilor, practica muzicală îmbracă în primul rând aspectul ,,cântării”, al interpretării vocale sau instrumentale.

Printre obiectivele activității de educație muzicale sunt cuprinse:

– educarea auzului muzical;

– cultivarea memoriei muzicale, a atenției auditive;

– formarea și dezvoltarea deprinderilor de cântare vocală și instrumentală;

– asimilarea unui repertoriu de cântece/piese instrumentale;

– câștigarea atașamentului afectiv al elevilor pentru muzică;

În interpretarea muzicii se utilizează două căi: cântarea vocală și cântarea instrumentală;

 

Cântarea vocală este cea mai simplă și naturală formă de practicare a muzicii, vocea fiind cel mai la îndemână mijloc de a ,,produce” muzica. Acest instrument natural este totodată și cel mai expresiv, având  atât  avantajul contactului direct cu sufletul omenesc cât și pe cel al asocierii cu puterea emoțională a cuvântului în transmiterea mesajului artistic.

Sarcinile educației muzicale în acest domeniu vizează:

– educarea auzului muzical prin cântarea vocală;

– cultivarea vocii copiilor (formarea deprinderilor corecte de cânt);

– însușirea unui repertoriu vocal de cântece;

 

Educarea auzului muzical prin cântarea vocală

Se știe că omul își valorifică vocea muzicală în măsura dezvoltării auzului muzical. Mecanismele complexe care stau la baza cântecului antrenează pe de o parte analizatorul auditiv, pe de altă parte aparatul fonator, coordonate de anumite structuri ale sistemului nervos central. Producerea sunetelor cântate de către om reprezintă un act voluntar, conștient, comandat de sistemul nervos central. Pentru a fi redate, sunetele trebuie mai întâi percepute, apoi transformate în imagini (reprezentări auditive) și abia pe urmă redate prin voce. Prin urmare, educarea auzului muzical trebuie să se facă în același timp cu cultivarea glasului de la cea mai fragedă vârstă. Celebrul profesor și inspector al învățământului francez din sec. XX-lea, Maurice Chevais recomandă: ,,Pentru că educarea urechii progresează mult mai repede decât educarea ochiului, începând cu 6 ani, pentru că suplețea organelor la această vârstă îngăduie îndreptarea mai multor deficiențe, fie auditive, fie vocale (…) este nevoie ca educarea auzului prin muzică să fie începută de la vârsta preșcolară și școlară mică”.

Este cunoscută însă existența unor grade diferite de înzestrare a copiilor cu auz muzical, acest fapt având repercusiuni  asupra capacității de redare a vocii, ceea ce ridică probleme dificile în planul educației muzicale.

Cercetările din domeniul psihologiei și pedagogiei muzicale deschid însă o perspectivă optimistă asupra acestui domeniu. Ele demonstrează că fiecare individ este înzestrat cu aptitudini muzicale. Prin urmare, orice copil normal dezvoltat (fără anomali anatomo-patologice)  es apt pentru activitatea de cântare.

 

Cultivarea  vocii copiilor

 

Vocea este, după cum s-a arătat, principalul mijloc de redare a muzicii. În mecanismele producerii ei concură organele respiratorii, coardele vocale și aparatul articulatoriu cu cavitățile rezonatorii, toate funcționând ca un sistem unitar.

Calitățile unei voci frumoase sunt: timbrul, claritatea, justețea intonației, maleabilitatea, omogenitatea,flexibilitatea, volumul. Toate acestea se cultivă printr-o activitate susținută de educație vocală.

La copiii de vârstă școlară mică aparatul vocal este încă nematurizat, fragil, volumul mic, ambitus[1] vocal redus. Se întâlnesc frecvent cazuri de cântare nazală, guturală sau strangulată.

Prin exerciții sistematice, vocea copilului se dezvoltă, dobândind treptat atributele unei voci ,,frumoase”.

În educarea vocii se urmărește ca elevii:

• să intoneze ,,curat” sunetele auzite (să reproducă sunetele cu același număr de vibrații cu cele auzite (dacă numărul de vibrații este mai mic sunetul reprodus este mai jos, dacă numărul de vibrații al sunetului reprodus este mai mare sunetul redat este mai înalt).
• să intoneze sunetele cu intensitate naturală (sunetul vorbit are între 30 și 40 decibeli, iar cel țipat are peste 80 de decibeli). În cântare este bine să nu se depășească 60 de decibeli.
• Să emită sunetele cu durate diferite (trebuie reținut faptul că dacă în vorbirea curentă o vocală durează aproximativ 1/5 dintr-o secundă, în cântare durata poate să ajungă până la câteva secunde).
• să susțină, să controleze și să-și dozeze respirația, potrivit desenului ritmico-melodic al piesei;
• să-și păstreze timbrul propriu, bazat pe emisia naturală a sunetelor;
• să câștige suplețe vocală (să treacă ușor de la un model melodic la altul, de la o nuanță la alta, de la un tip de ritm la altul);

 

Deprinderile corecte de cânt se formează la copii prin intermediul cântecelor și a trei categorii de exerciții:

• exerciții de respirație;
• exerciții de emisie și intonație;
• exerciții de dicție;

 

Exercițiile de respirație urmăresc realizarea unei respirații corecte, costodiafragmatică (respirația care antrenează atât mușchii abdominali cât și cei toracici), cu respirație profundă și energică și expirație lentă și dozată a aerului. Deși cele mai multe exerciții de respirație sunt combinate cu exerciții de emisie, pot fi utilizate și exerciții speciale. Exemplu: stând în picioare, cu brațele pe lângă corp copiii inspiră doi timpi, ridicând ușor brațele lateral, expiră numărând 4, 6 sau 8 timpi concomitent cu lăsarea brațelor în jos, rostind sunetele ,,s” sau ,,u”, numărând în gând de la 1 până la 4, 5, 6, 7, 8 sau declamând diverse recitative.

Este recomandabil ca la vârsta preșcolară și școlară mică aceste exerciții să îmbrace haina ludicului. Ele pot fi adaptate la conținutul lecției sau pot fi încadrate în mici scenarii special concepute:

Exemple:

• ne plimbăm iarna prin parc… am găsit o rămurică de brad….o scuturăm de zăpadă și o mirosim (tragem aer în piept): ,, ce frumos miroase bradul!” (spunem rar, expirând lent);
• avem în mână o morișcă… pentru a o pune în mișcare tragem aer în piept și suflăm în ea cât mai mult timp;
• trenul pleacă din gară șuierând: ,,uuuuu…”
• motorul mașinii se aude: ,,vvvvvv….”
• vântul suflă: ,,vâjjjjj….”

Toate aceste exerciții se realizează pe o expirație prelungită și liniștită (4,6,8 timpi) încercând să se obțină un sunet calm, neforțat, egal. Tot atât de importantă este și respirația ce trebuie realizată ținând cont de  structura frazelor muzicale (ex. să nu se respire între silabele cuvintelor).

 

Exercițiile de emisie și intonație numite și exerciții de tehnică vocală, urmăresc:

• pregătirea aparatului fonator pentru activitatea de cântare;
• dezvoltarea vocii (ambitus, volum, maleabilitate etc.;
• realizarea unei intonații juste;
• facilitarea însușirii cântecelor ce urmează a fi învățate;
• exersarea capacităților de memorare muzicală.

Aceste exerciții sunt desene ritmico-melodice pe vocale cuplate cu anumite consoane. Această cuplare este necesară pentru a se realiza o emitere a sunetului cu impostație corectă (sprijinirea emisiei vocale pe o anumită parte a aparatului vocal).

Exercițiile vor utiliza vocalele în succesiunea u, i, e, o, a. iar consoanele ce le vor preceda vor fi m, b, p urmate de d, t, l, r.  Și aceste exerciții trebuie să îmbrace haina ludicului pentru preșcolari și școlarii mici. Se vor imagina jocuri cu silabe onomatopeice, ecouri melodice etc.

Ex: imitarea tunetului (bu-bu), toba (bum-bum), trebul (tu-tu) mașina (ti-ti) salvarea (ni-no), vântul (vu-vu) ploaia (pic-pic) ciocanul (poc-poc) ceasul (tic-tic), clopotul (bang-bang) păsările (li-ru, li-ru), contrabasul (zum-zum). Exercițiile se pot realiza pe un singur sunet, repetat pe un ritm simplu, mergând treptat ascendent sau descendent pe sunetele gamei do major:

 

 

sau pot cuprinde scurte elemente din cântecul ce urmează a fi însușit, ca de exemplu:

 

 

Recomandări:

• sunetul de la care se pornește în exercițiile de intonație este de obicei nota sol – pentru că este situat la mijlocul diapazonului vocal al copiilor;
• exercițiile trebuie să se încadreze în limitele vocale ale copiilor;
• exercițiile se vor executa la început în nuanțe scăzute care facilitează omogenizarea vocilor;
• durata acestor exerciții nu trebuie să depășească 3 minute;
• explicația și demonstrația educatorului trebuie să preceadă cântul copiilor;
• se va acorda atenție continuă asupra poziției corecte a corpului, formatului gurii și poziția buzelor (ca și cum s-ar pronunța sunetul ,,o”), emisiei clare și intonației juste.

 

Exercițiile de dicție.  Cuvântul cântat își potențează valoarea artistică prin dicția adecvată. De aceea pe educator, alături de intonație, trebuie să-l preocupe și cuvântul vorbit. La vârstele mici, copiii au adesea defecte de pronunție sau chiar tulburări grave de limbaj, dintre care cea mai gravă este dislalia. Pentru corectarea acestora se pot folosi o diversitate de metode  – o parte sunt redate în tabelul de mai jos:

 

Pentru exersarea pronunției corecte a sunetelor/cuvintelor se pot folosi succesiuni de genul celor apărute în lucrarea Un abecedar bizar de G. Țărnea[2]  – exemplu:

 

– pentru exersarea sunetului ,,b”:

,,Bani, bumbac, bordură, brici,

Bile, bombe, bibilici,

Bric, bravură brad, barou,

Banc, balenă bibelou,

Blană,, bol, bufet, bulină,

Baltă, boltă, balerină,

Balalaică, barcă, brațe,

Bortă, bornă, boboroațe”

 

– pentru exersarea sunetului ,,r”:

,,Risc, rubin, regim, rulotă,

Rid, rugină, redingotă,

Ritm, rocadă, rufe, rundă,

Ring, regret, raia, rotundă,

Rai, rahat, raport, reptile,

Raft, refuz, romani, rotile”

 

Alături de procedeele expuse mai sus, pot fi utilizate diverse scandări din folclorul copiilor, ca și exerciții de pronunție a textului cântecelor (mai întâi în ritmul vorbiri, apoi în cel al cântării). O grijă deosebită trebuie să manifest învățătorul pentru îmbinarea unei pronunții corecte a textului cu redarea conținutului emoțional al melodiei. Nu trebuie să se uite nici un moment că a cânta frumos înseamnă mai ales a cânta expresiv.

 

 

 

 

ÎNSUȘIREA UNUI REPERTORIU DE CÂNTECE

 

Cântecul reprezintă cel mai important și mai eficient mijloc de educație muzicală. Prin el se învață muzica și tot prin el se intră în universul cunoașterii altor domenii. Prin cântec se însușesc cunoștințe se formează deprinderi și atitudini realizându-se dezideratele educației morale, intelectuale și estetice – de aici și sintagma care definește învățământul muzical contemporan: ,,educație muzicală prin muzică, pentru muzică”. Alături de părinți, educatorii și învățătorii au un rol decisiv în cultivarea dragostei pentru cântec punând piatra de temelie a educației muzicale. Ei trebuie să manifeste o grijă deosebită pentru selectarea unui  repertoriu de cântece adaptat vârstei copiilor, cu valoare estetică și educativă, divers stilistic și tematic. Alegerea repertoriului – ce reflectă cultura și gustul estetic al educatorului – va avea în vedere și pregătirea pentru serbările la care vor participa copii.

Metodica predării cântecelor  diferă de etapa procesului de educație muzicală în care se află copiii: prenotație sau notație.

În etapa achizițiilor senzoriale (a prenotației) se va parcurge metodica învățării după auz:

• familiarizarea copiilor cu conținutul cântecului (prezentarea unor planșe ilustrative, povești, versuri, ghicitori etc.);
• comunicarea titlului și autorului cântecului (dacă există – frecvent în această etapă cântecele folosite fac parte din folclor);
• cântarea model realizată de către educator (eventual cu acompaniament instrumental) sau audierea lui (cu mijloace audio);
• analizarea sumară a cântecului (conținut de idei, număr de strofe, prezența refrenului, caracterul melodiei);
• reluarea cântării model (copiii receptând de această dată cântecul cu un nivel sporit de înțelegere);
• învățarea propriu-zisă a cântecului (învățătorul împarte cântecul în unități/arcuri melodico-ritmice, care sunt comparate și însușite pe rând de copii și apoi asamblate).

N.B. învățarea poate începe și cu refrenul. În cazul unui text mai dificil, învățarea poate începe cu scandarea textului.

– cântarea integrală și expresivă a cântecului. Cântecul va fi reluat apoi în modalități variate de interpretare, care vor avea drept scop: consolidarea lui; formarea independenței de intonare și exersarea empatiei (plăcerii de a cânta). Dintre aceste procedee se recomandă:

=cântarea în lanț, pe grupe de copii (grupa I cântă primul fragment, grupa II cântă al doilea fragment ș.a.m.d.);

= cântarea în dialog (între învățător și clasă, între solist/grup de soliști și clasă sau între grupe de elevi);

= cântare vocală însoțită de acompaniament ritmic (cu obiecte sonore sau instrumente de percuție naturală: bătăi din palme, din degete) sau acompaniament armonic (realizat de educator sau de copiii care studiază un instrument muzical);

=cântare pe roluri (inventându-se mici scenarii);

=cântare alterativă (de exemplu: cântare vocală alternată cu bătutul ritmului, cântare vocală alternată cu cântarea în gând);

=  verificarea învățării conștiente a cântecului se pot utiliza diverse procedee, ex.:

– recunoașterea unor fragmente din cântec interpretate de învățător cu silaba ,,la” și reproducerea lor cu textul corespunzător;

• recunoașterea unor fragmente din cântec bătute ritmic (din palme, în obiecte sonore) de către educator și reproducerea lor cu melodiile și textele corespunzătoare.

Recunoașterea cântecului – pentru perioada prenotației – se mai poate face și utilizându-se recitarea ritmică a unor fragmente sau prezentarea unor imagini cu conținutul cântecului.

Aceste procedee au scopul de a menține treaz interesul copiilor pentru activitatea de cântare.

 

Interpretării vocale i se pot adăuga onomatopee, intervenții ritmice prin bătut din palme, din picioare, din instrumente de percuție sau jucării sonore, mimică, gesturi care vor transforma cântecul într-un joc didactic muzical, definit  de L. Comes[3] ca un cântec simplu ce angajează pe cei mici într-o activitate multilaterală: cântatul în grup, dialogul, mișcările și gesturile, acompaniamentul ritmic”.

În învățarea unui astfel de joc axat pe cântec, se recomandă parcurgerea următoarelor etape:

– asimilarea cântecului în forma lui simplă (după tehnica expusă anterior);

– împărțirea cântecului pe fragmente și distribuirea lor pe grupe, soliști, instrumentiști etc.

– reluarea cântecului în diverse variante interpretative; utilizarea gesticii, mimicii și mișcării.

Elementele de joc elimină crisparea, transformând cântarea într-o activitate vie, dinamică, plăcută copiilor, care devin astfel participanți activi și creatori ai actului interpretativ. Dincolo de procedeele ,,tehnice” expuse, ceea ce primează în interpretarea muzicii este latura sensibilă, emoțională. Copiii cântăreți și educatorul dirijor trebuie să conlucreze pentru a desprinde și transmite mesajul cântecului.
 

 

BIBLIOGRAFIE:

Aldea, Georgeta și Munteanu, Gabriela. Didactica educației muzicale, București, Editura Didactică și Pedagogică, 2005.

Comes, Liviu. Jocul muzical, cel mai adecvat gen pentru vârsta preșcolară în: Lucrări de muzicologie, vol. 19-20, Conservatorul ,,G. Dima”, Cluj, 1968.

Delion, Pavel. Metodica educației muzical, Chișinău, Editura Hyperion, 1993.

Motora-Ionescu, Ana și Dogaru, Anton. Îndrumări metodice pentru predarea muzicii la clasele V-VIII, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1983.

Popescu – Mihăești Alexandru. Probleme fundamentale ale instruirii și educării,  București, Editura Fundației ,,România de Mâine”, 1995.

Șerfezi, Ion. Metodica predării muzicii, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1967.

Ștefan, Mircea, Lexicon Pedagogic, București, Ed. Aramis Print, 2006.

Țărnea George. Un abecedar bizar, București,  Editura Enciclopedică, 1997.

Vasile, Vasile. Metodica educației muzicale, București,  Editura Muzicală, 2004.

 

[1] număr de sunete pe care le poate intona

[2] Apărut în 1997 la Editura Enciclopedică din București.

[3] Comes, Liviu. Jocul muzical, cel mai adecvat gen pentru vârsta preșcolară în: Lucrări de muzicologie, vol. 19-20, Conservatorul ,,G. Dima”, Cluj, 1968.