Pedagogia Maria Montessori
Nascuta la Chiaravalle. în 1870-1952, prima femeie care a obtinut titlu de doctor în medicina la Univ. din Roma.
A organizat o scoala pt formarea educatoarelor si s-a concentrat asupra educatiei copiilor anormali.
Principalele lucrari sunt:
Metoda pedagogiei stiintifice (1909)
Autoeducatia în școala elementară (1916)
Manual de pedagogie stiințifică(1921)
Ființa umana se caracterizează printr-un impuls organic către dezvoltare prin autoformare. Acest impuls se manifestă dupa un plan divin. Fiecare etapă presupune o nevoie vitală , iar satisfacerea acestei nevoi creează drumul apariției alteia.
Îu copil se structurează adultul de mâine, acest proces depinzând de calitatea materialului pe care-l întalneste in cale.
Concepția pedagogică
Pedagogul italian arata ca educatoarele nu trebuie să-și impună voința în fața elevilor,transmițându-le forțat idei sau introducându-le preferițe și interese nespecifice. Ele vor asista și-i vor ajuta pe copii să-și satisfacă trebuințele proprii. Metoda propusă de M. Montessori se fundamentează pe ideea asigurării unui mediu organizat, în care copilul va fi lasat să se desfăsoare liber în concordanță cu dorințele și interesele lui naturale. La ea, libertatea devine efectiv o componentă a metodei de educație. Relaționarea copilului la mediul este foarte activă.
O mare importanță este acordata materialului didactic.Acesta este de dimensiuni pt fiecare simț in parte. A alcătuit materiale de lucru capabile sa stimuleze activitățile de învățare scris-cititului și socotitului.
Pedagogul italian a impus metoda de educație bazată pe respectarea libertății copilului într-un mediu organizat, bogat în stimulidimensionați în funcție de interese si dorințe naturale. Libertatea presupusă de această metodă nu este absolută , ci limitată impunându-se anumite constrângeri. Utilizarea materialelor didactice se face respectându-se anumite reguli.
Educația senzorială devine dominantă in școlile montessoriene. M.Montessori este interesată de a forma pe om nu arbitrar, din idei preconcepute, ci după propriile legi de evoluție.
Pt M.Montessori, libertatea devine o conditie și o metodă de formare. În ființa umană-scrie pegagogul invocat- zace o pornire naturala către creștere,pt autotransformare. Impulsurile se manifestă infailibil, aproape după un plan providențial. Fiecare perioada senzitivă presupune o anumită nevoie dominantă , iar satisfacerea acestei nevoi pregăteste calea pt apariția alteia. Copilul, asemenea unui burete, absoarbe din jur ceea ce îi trebuie la un moment dat, transformând totul în propria sa substanță. A experimentatși a folosit în practica educativă o serie de materiale didactice inedite menite să asigure educarea simțurilor.
Structura fizică a clasei Montessori.
Într-o clasă Montessori există patru arii diferite:
- Viaţa practică (practical life ) care cuprinde activităţi practice legate de viaţa de zi cu zi. Toate acestea îl ajută pe copil să se adapteze noului mediu din clasă, să îşi câştige independenţa, să îşi coordoneze mişcările şi să exerseze concentrarea atenţiei.
- Activităţile senzoriale care vizează dezvoltarea simţurilor. La această vârstă (3-6 ani) copilul explorează prin intermediul simţurilor mediul în care trăieşte. Dezvoltarea lor conduce implicit la o cunoaştere mai rafinată şi la ascuţirea inteligenţei. Prin materialul senzorial Maria Montessori a pus concepte abstracte în formă concretă. Materialul senzorial vizează dezvoltarea fiecărui simţ în parte prin izolarea lui de celelalte. Materialul senzorial pregăteşte copilul pentru observarea sistematică a mediului, primul pas care duce la mici descoperiri realizate în mod spontan.
- Activităţile de limbaj care vizează, fireşte. Dezvoltarea limbajului cu aspectele lui esenţiale: vorbit, scris şi citit.
- Activităţile de matematică – se bazează pe materiale specifice, care respectă caracteristica vârstei, de a opera în plan concret, senzorial. Treptat, spre sfârşitul celui de-al treilea an în aceeaşi clasă, se face trecerea la materiale care se eliberează de încărcătura senzorială, nu pentru că aşa spune metoda, ci pentru că pur şi simplu copilul realizează că nu mai are nevoie de suportul concret, că şi-a însuşit ideea.
Într-o clasă Montessori copiii sunt pe trei nivele de vârstă, între 3 şi 6 ani. Copiii care au început anul acesta grădiniţa la 3 ani vor fi în aceeaşi clasă încă doi ani de acum înainte. Acum sunt cei mai mici, peste doi ani vor fi cei mai mari. Un proces de creştere şi dezvoltare pe care ei înşişi îl sesizează cu mult entuziasm. În felul acesta relaţiile dintre copii în cadrul orelor de program seamănă mult mai mult cu viaţa din afara şcolii, adică cu viaţa reală. Un alt aspect deosebit este faptul că în clasa Montessori există un singur exemplar al fiecărui material, ceea ce înseamnă că un singur copil poate desfăşura activitatea care implică acel material. În mod implicit, dacă un alt copil vrea să folosească acelaşi material va trebui să aştepte până ce colegul lui termină activitatea şi aşază materialul înapoi pe raft. La începutul anului se creează conflicte, dar nu ia mult timp ca acceptarea să devină obişnuinţă. În mod indirect, se educă astfel respectul pentru lucrul altuia şi răbdarea de a aştepta să-ţi vină rândul.
Dat fiind faptul că sistemul Montessori este în mod semnificativ diferit de cel tradiţional, se impune un anumit plan de educaţie a părinţilor care sunt, fireşte, curioşi să afle la ce anume le este expus copilul. În acelaşi timp, o comunicare eficientă şi consistentă cu părinţii uşurează atât evoluţia copilului cât şi activitatea educatorului.
Părintele şi educatorul sunt ca cele două vâsle ale unei bărci. Dacă se mişcă numai una sau dacă acţionează într-o direcţie diferită există riscuri: fie ca barca să se învârtă în loc, fie ca în cel mai rău caz să se răstoarne.