Dezvoltarea atasamentului la bebelus (relatia fuzionala cu mama)
Relaţiile dintre noul născut şi cei din jur au un rol determinant pentru echilibrul psihologic al copilului: scopul ataşamentului este obţinerea şi
păstrarea siguranţei. La început această siguranţă înseamnă chiar supravieţuire, urmând ca apoi să se rafineze şi să primească noi înţelesuri.
Ataşamentulpoate fi definit ca o legătură emoţională pozitivă pe care un individ uman o dezvoltă în raport cu alt individ uman. Această legătură este rezistentă în raport cu schimbările spaţiale, temporale sau de altă natura a relaţiilor dintre aceştia.
În cazul nou-născutului, principalii indicatori comportamentali pentru ataşament sunt apropierea, urmărirea, acroşarea fizică sau semnalizarea prin zâmbet, plâns, mijloace verbale care caută să atragă atenţia celorlaţi asupra lui (Bowlby 1969).
Comportamentul de ataşament antrenează la părinţi un comportament reciproc: comportamentul de îngrijire. Atunci când copii cer prea mult de la cei din jurul lor, ei sunt consideraţi dificili. Unii dintre aceştia au nevoi relaţionale importante şi, prin zâmbetul sau plânsul lor, declanşează relaţiile cu ceilalţi. Dacă senzaţia de foame dispare dupa ce a fost hrănit, nevoia afectivă nu este niciodată saturată şi copilul resimte permanent nevoia de mama lui. În teoriile de orientare psihanalitică vom întâlni şi noţiunile de „mama bună” care satisface necesităţile, respectiv „mama rea”, frustrantă prin absenţa ei (vezi şi capitolul 6 al acestei lucrări).
Relaţiile nesatisfăcătoare dintre copil şi persoana care îl îngrijeşte antrenează simptome specifice: copilul nu vrea să mănânce, doarme prost, nu creşte suficient. Aceste probleme ale copilului puse în relaţie cu o atitudine maternă nepotrivită sunt denumite uneori „tulburări psihotoxice”. Mai ales în primele luni se constată că există o relaţie clară între anxietatea mamei şi colicile copilului, sau între o atitudine oscilantă a mamei, variind între răsfăţ şi agresivitate şi balansările ritmice ale copilului.
Soliditatea ataşamentului depinde foarte mult de disponibilitatea părinţilor de a răspunde la solicitările bebeluşilor. Probabilitatea unui bun ataşament între bebeluş şi mamă este mai mare atunci când ea beneficiază de sprijin din partea soţului, rudelor, prietenilor, fiind deci mai relaxată şi mai disponibilă pentru copil. Soliditatea ataşamentului dintre bebeluş şi părinţi influenţează comportamnetul şi dezvoltarea emoţională a copilului: – un bebeluş aflat într-o situaţie de ataşament stabil va fi de regulă bine dispus, entuziast, cooperant şi mai eficient decât unul care nu este solid
ataşat de părinţi.
La inceput a fost mama, fața ei, zambetul, atingerea, mirosul. A urmat apoi cuvantul. Zorii vieții biologice stau sub semnul legăturii simbiotice cu organismul matern, cei ai vieții psihologice sub cel al legăturii de atașament pe care sugarul o stabilește cu cei care îl îngrijesc, de regulă cu mama. Aceasta este sursa de alinare, de securitate, de stimulare, sursă originară a plăcerii, dar și a disconfortului și frustrării, ne spune psihanaliza. Bazele atașamentului sunt puse de dependența totală a copilului față de părinții săi.
”Perioada copilăriei mici este definită de patru funcții cu rol fundamental: căutarea contactului cu mama pentru protecție și îngrijire (coordonată de sistemul de atașament), evitarea evenimentelor sau a persoanelor potențial periculoase (coordonat de sistemul teamă/precauție), interacțiunea socială prin joc (coodonată de sistemul afiliației) și explorarea mediului nonsocial (coordonată de sistemul exploratoriu)”. Calitatea contactului care se stabilește între bebeluș și mama sa încă din primele zile de viață este unanim considerată de diferiti cercetători si teoreticieni ca având o importanță semnificativă pentru întreaga dezvoltare psihobiologică ulterioară.
Ce este atașamentul? Teoria atașamentului elaborată de psihanalistul John Bowlby vorbește despre ”caracterul fundamental și funcția biologică a legăturilor emoționale intime dintre indivizi”.Atașamentul este procesul prin care se realizează legături emoționale, proces care se bazează pe tendința adaptativă a copilului de a menține apropierea unei persoane familiare, care va purta numele de figură de atașament.
Teoria se bazeaza pe cercetări efectuate de John Bowlby si Mary Ainsworth asupra relației mamă-copil și asupra efectelor separării timpurii de aceasta. Bowlby propune ideea că venim pe lume echipați pentru a forma și a întreține atașamente de parcursul întregii vieți. Comportamentul de atașament își are prin urmare rațiuni biologice, instinctuale, fiind legat de supraviețuire. ”Teoria atașamentului consideră că tendința de a crea legături emoționale intime cu anumiți indivizi este un element fundamental al naturii umane, deja prezent în formă germinală la nou-născut și care continuă să existe la vârsta adultă, până la bătrânețe… Cu toate că nevoile de hrănire și sexuale joacă uneori un rol important în relația de atașament, relația este de sine stătătoare și are o funcție adaptativă proprie esențială, și anume protecția.” Autorul teoriei atașamentului ține să sublinieze că ”legăturile emoționale intime nu sunt înțelese nici ca fiind subordonate nevoilor de hrănire și sexuale, și nici ca derivând din acestea”, așa cum afirma psihanaliza freudiană.
Experiențele timpurii cu mama sau substitutul acesteia fac loc pe măsura dezvoltării psihobiologice, unui sistem de reprezentări, amintiri, credințe, emoții, comportamente, așteptări asupra celorlalți si a propriei persoane. Copiii încep să construiască reprezentări mentale ale relațiilor cu persoanele care îi îngrijesc. Bowlby a numit aceste reprezentări ”modele de lucru interne”, ele formează baza pentru legătura emoțională intensă dintre copil si mamă precum și a comportamentului din relațiile ulterioare din viața adultă. După Bowlby, aceste modele de lucru stabilesc așteptările copilului privind comportamentul celorlalți si comportamentul adecvat al său în relație cu părinții sau îngrijitorii. Sistemul de atașament devine tot mai complex pe măsura dezvoltării cognitive și a experienței sociale continue.
Dezvoltarea atașamentului este împărțită de Bowlby în patru etape,conform Gratielei Sion:
-etapa de preatașament – de la naștere la 6 săptămâni când comportamentul este reprezentat de răspunsuri reflexe determinate genetic, cu valoare de supraviețuire
-etapa atașamentului de acțiune (6 săptămâni- 6/8 luni) – în această fază copiii mici se orientează și răspund, marcând mai mult ca până acum preferința pentru mamă
-etapa atașamentului delimitat –(6/8luni până la 18 luni, 2 ani)- în această etapă atașamentul față de mamă este foarte evident, copiii manifestă anxietate de separare
-etapa formării unei relații reciproce – 18 luni/ 2 ani și după –în această perioadă copilul construiește progresiv o reprezentare internă a figurilor de atașament, care îi va permite să suporte din ce în ce mai bine absența acestora și să anticipeze întoarcerea lor. Bowlby explică în ” O bază de siguranță”: ”dezvoltarea sistemului de atașament ca sistem organizat, având ca scop menținerea proximității sau a accesibilității unei figure materne diferențiate, necesită ca acel copil să-și fi dezvoltat capacitatea cognitivă de a o păstra pe mamă în amintirea lui atunci când ea nu este prezentă”
Studiile efectuate de Mary Ainsworth asupra relațiilor copil-părinte au fost realizate prin observarea bebelușilor în mediul lor familial, interacționând cu mama. Aceste studii longitudinale, unul in Uganda si altul in Baltimore au demonstrate ipotezele și observațiile lui Bowlby și au contribuit la rafinarea și îmbogățirea teoriei atașamentului. Cercetătoarea a putut identifica în comportamentul copiilor de 12 luni 3 tipare de atașament diferite. Astfel se vorbește despre atașamentul securizant, atașamentul evitant, atașamentul anxios/ambivalent. Bowlby descrie tiparele de atașament astfel: ”primul tipar este cel de atașament caracterizat de siguranță. În acest caz, individul are încredere că părintele lui (sau figura lui parentală) va fi disponibil, responsiv și îi va oferi ajutor dacă se va confrunta cu situații potrivnice sau înfricoșătoare. Având această garanție, el explorează cu curaj mediul înconjurător. Acest tipar de atașament este susținut de părinte – în primii ani în special de mamă – care este disponibil imediat, percepe semnalele copilului său și răspunde cu afecțiune atunci când acesta caută protecție și/sau alinare. Un al doilea tipar este cel de atașament caracterizat de anxietate și rezistență, în acest caz, individul nu are certitudinea că părintele va fi disponibil sau responsiv, sau că îl va ajuta în cazul în care solicită.
Datorită acestei incertitudini, individul este în permanență predispus la anxietatea de separare, tinde să se agațe și să manifeste anxietate în legătură cu explorarea mediului. Acest tipar este susținut de un părinte care uneori este disponibil și îl ajută, dar alteori nu, deasemenea, acest tipar este susținut, așa cum arată rezultatele studiilor clinice, de separări repetate și de amenințări cu abandonul folosite ca mijloc de control. Al treilea tipar de atașament este caracterizat de anxietate și evitare, în acest caz, individul nu are încredere că dacă va căuta protecție, i se va răspunde și va fi ajutat, din contră, el se așteaptă să fie refuzat categoric. În cazul în care un individ prezintă într-un grad ridicat acest tipar de atașament, el încearcă să-și trăiască viața fără iubirea și sprijinul celorlalți, încearcă să devină independent din punct de vedere emoțional, iar mai târziu ar putea fi diagnosticat cu o personalitate narcisică”. Au mai existat câteva situații în care copiii au manifestat o variantă dezorganizată a unuia dintre cele trei tipuri de comportament, de regulă cel anxios/ambivalent și astfel a fost introdus un al patrulea tip de atașament, cel dezorganizat. Acesta este preponderent observat în cazul copiilor abuzați fizic, cu traume produse de neglijența severă a părinților sau ai căror părinți suferă de patologii psihiatrice precum tulburarea bipolară, spre exemplu.
Acești copii au risc crescut să dezvolte tulburări de personalitate de tip borderline.
Așadar teoria ataşamentului evidențiază importanța tiparelor de atașament, de comunicare și de reglare a afectului care se formează, se întrețin și se întăresc până la a deveni tipare emoționale şi de relaționare socială, reliefând rolul pe care îl joacă în formarea concepției despre oameni și viață. Capacitatea de a avea încredere și de a forma relații reciproc armonioase sau dizarmonice afectează sănătatea emoțională, sentimentul de siguranță al copilului, capacitatea de a regla emoțiile, de a dezvolta funcția reflexivă a conștiinței. S-a constatat că acei copii care au un atașament securizant, au mai multă stimă de sine, inițiativă, viață emoțională colorată preponderent de emoții pozitive. Acești copiii vor dovedi competență socială, relațională, adaptabilitate și reziliență. Copiii cu stiluri de atașament nesecurizant sunt predispuși să dezvolte tulburări emoționale sau de personalitate, relații disfuncționale, au performanțe sociale mai scăzute și un confort psihic periclitat. Însăși formarea și dezvoltarea personalității sunt influențate de sistemul de atașament.
Bowlby explică: ”modelul de lucru al sinelui pe care copilul îl construiește reflectă, de asemenea, imaginile pe care părinții le au în legătură cu el, aceste imagini sunt exprimate nu numai prin modul în care fiecare dintre părinți îl tratează, ci și prin lucrurile pe care i le spune.” ”Datorită faptului că modelul de lucru al sinelui construit de copil este profund influențat de modul în care mama îl vede și îl tratează, copilul nu va reuși să recunoască în el însuși acele lucruri pe care mama nu reușește să le recunoască în copil. Se presupune că în acest mod, pot să se scindeze părți considerabile din personalitatea în curs de dezvoltare a copilului”.
Ce anume face diferența între dezvoltarea unui atașament securizant și a unuia nesigur?
Cercetătorii și-au pus această întrebare. Răspunsul este complex și are legătură cu calitatea parentajului, cu felul în care mama se acordează cu copilul și răspunde nevoilor acestuia pe întreaga perioadă a dezvoltării sale. Sensibilitatea mamei de a descifra și răspunde semnalelor nonverbale ale copilului este crucială încă din primele clipe ale interacțiunii dintre aceștia. ”Sugarul și copilul mic trebuie să trăiască o relație caldă, intimă și continuă cu mama sa (sau un substitut permanent al mamei) în care ambii să găsească satisfacție și mulțumire”, spunea Bowlby. Un factor deosebit de important este oglindirea afectelor copilului. ”Părinții acordați emoțional transmit empatia și capacitatea lor de a face față (de a conține afectele copilului) prin oglindirea afectului.” Oglindirea este exactă: ”expresia facială și vocală a părintelui corespunde afectului copilului – și astfel expresiile afective ale părintelui devin baza pentru primele reprezentări ale propriilor afecte ale copilului.”
”Această oglindire acordată emoțional este absolut critică, pentru că rezonând cu starea internă pe care copilul o manifestă, reflectând-o și exprimând-o, părinții îi permit acestuia să-și descopere gradual propriile emoții ca stări mentale care pot fi recunoscute și împărtășite – o descoperire care stabilește fundația reglării afectului și controlul impulsului”. Un alt factor deosebit de important este capacitatea reflexivă, măsura în care părinții au capacitatea să se gîndească la propriile conținuturi mentale și procese psihoafective.
Diferitele eșuări în acest acordaj al părintelui cu copilul său generează tipare de atașament nesecurizant. ”Părinții preocupați pot fi capabili să oglindească distresul copilului, nefiind însă capabili de a-I face față. Părinții ”care resping” eșuează în a comunica empatic, dar reușesc să transmit un mod de-a face față. Există de asemenea părinți ale căror vulnerabilități compromit capacitatea lor de a răspunde empatic.” Cercetătorii au observat că părinții copiilor care manifestau tipare de atașament, anxios, evitant sau dezorganizat, aveau ei înșiși manifestări ale acestor tipuri de atașamente nesecurizante. Astfel, tiparele de atașament au un caracter transgenerațional, fiind învățate, transmise de la o generație la alta.
”Precursorul oglinzii este fața mamei”, spunea Winnicot. La început a fost mama și cum spune Nichita Stănescu, “mama are mâinile ca de pâine, par fără putere, dar ele pot fi pernă pentru prunci ori prag de piatră sub talpa casei. Are mers de pasăre, părul ei îmi apare ca plantele plutitoare, împovărate de plânsul petalelor, ochii ei sunt pace adâncă… Prin degetele ei picură fluturi pâlpâitori…”
Bibliografie:
Bowlby, John, O baza de siguranță, Editura Trei, 2011
Lazarus, Richard S., Emoție și adaptare O abordare cognitivă a proceselor emoționale,
Editura Trei, 2011
Sion, Grațiela, Psihologia vârstelor, Editura Fundației România de mâine, 2003
Wallin, David J., Atașamentul în psihoterapie, Editura Trei, 2010