Limbajul si Gândirea
Gândirea – se defineste ca proces cognitiv de însemnatate central si în reflectarea realului care prin intermediul abstractizarii si generalizarii coordonate în actiuni mentale extrage si prelucreaza informatii despre relatiile categoriale si determinative în forma conceptelor, judecatilor si rationamentelor.
Gândirea si limbajul apar si in sistemului intelectual, sunt strâns legate si se interconditioneaza, desi nu sunt fenomene identice.
Deci, gândirea se formează şi se dezvoltă prin intermediul limbajului în absenţa căruia rămâne la un stadiu primitiv (a se vedea cazurile de copii sălbatici sau copiii surzi din naştere).
Operaţiile gândirii sunt transformări mentale ale obiectelor şi fenomenelor care nu pot fi prelucrate decât prin intermediul limbajului: analiza (desfacerea întregului în părţile componente) ca şi sinteza (refacerea intregului) necesită urtilizarea limbajului; comparaţia (relevarea asemănărilor şi a deosebirilor dintre obiectele gândirii pe baza unui criteriu), de asemenea, abstractizarea, reţinerea unor însuşiri prin renunţare la altele) şi generalizarea (formarea claselor pe obiecte şi fenomene) presupune intervenţia limbajului ca suport sau instrument pentru vehicularea semnificaţiilor corăspunzătoare.
Limbajul este un fenomen individual de natura si fiziologica si psihologica.
Componentele: emitator, mesajul, codul, canalul de transmisie, receptorul.Limbajul realizeaza dobândirea semnificatiilor obiectelor si fenomenelor lumii înconjuratoare, facând posibila dezvoltarea gândirii pentru care el joaca rolul unui instrument indispensabil. Procesualitatea gândirii duce la: idei, concluzii, sisteme cognitive încheiate.
O altă componentă esenţială a unui sistem de comunicare este conexiunea inversă ce are rolul de a regla emisia mesajelor în funcţie de efectele produse.
Limbajul fiind “limba în acţiune” sau limba preluată (interiorizată) şi utilizată de fiecare subiect uman (care o găseşte la naştere gata constituită), înseamnă că limbajul preia şi latura semantică a limbii.
Gândirea are patru caracteristici de ansamblu: flexibilitatea, fluiditatea, originalitatea si elaborarea.
Trebuie sa amintim ca de asemenea, că gândirea, ca proces logic, realizează legăturile dintre diferite noţiuni, întrucât acestea nu pot exista separat ci în sisteme de noţiuni de formă piramidală. De aceea gândirea lucrează cu construcţii mai complexe, cum sunt judecăţile şi raţionamentele; acestea trebuie să se materializeze în construcţii lingvistice mai complexe decât cuvântul, cum sunt propoziţiile şi frazele.
Aşa cum în cadrul limbajului, utilizarea vocabularului unei limbi nu se poate face în absenţa unor reguli gramaticale, tot aşa, în cadrul gândirii, utilizarea notiunilor nu se poate face în afara legilor logice care vizează corectitudinea gândirii, adecvarea ei la realitate. De aceea se vorbeşte despre simetria şi solidaritatea normelor gramaticale şi a celor logice.
Functiile limbajului :
Functia de comunicare – desemnează rolul primordial al limbajului, de a servi ca mijloc de
transmitere şi recepţie a informaţiilor. În cea mai restrânsă perspectivă, actul comunicării implică în mod obligatoriu următoarele elemente ; emiţătorul (E), receptorul (R),repertoriul emiţătorului (RE), repertoriul receptorului (RR), un sistem de coduri, canalul de comunicare, feedback’
Functia emotional-expresiva – scoate in evident faptul ca că, odată cu comuniarea şi
cunoaşterea, limbajul are un rol important şi în viaţa emoţională: permite exprimarea stărilor emoţionale proprii şi identificarea stărilor emoţionale ale altor persoane. Acest rol se realizează în primul rând prin expresiile verbale utilizate (ce spunem despre ceea ce simţim la un moment dat), dar şi printr-o serie de mijloace de expresivitate specifice de tip nonverbal şi paraverbal specifice.
Dintre mijloacele nonverbale amintim:
mimica (ansamblul expresiilor date de modificarile elementelor mobile de la nivel facial:
ochi, sprâncene, buze şi comisuri bucale, frunte, pomeţi, bărbie etc.);
gestica (ansamblul expresiilor la care participă alte elemente mobile ale corpului: mişcarea
mâinilor, direcţia privirii, înclinarea capului, orientarea corpului etc);
modalitati de expresie de care e responsabil sistemul nervos parasimpatic: transpiraţia,
tremurul, paloarea sau înroşirea feţei, ritmul şi amplitudinea respiraţiei, dilatarea pupilelor, etc.
Functia imperativ persuasiva
atestă capacitatea de a influenţa, prin intermediul limbajului, voinţa altor persoane, de a induce altora o idee sau o stare afectivă proprie. Această funcţie se realizează prin conţinutul semantic al mesajului, prin latura expresivă a acestuia, dar şi printr-o serie de mijloace de persuasiune, cum sunt:
mijloace prin care solicităm unei persoane să săvârşeasc un anumit act: aluzia, apropos-ul,
rugămintea, cerinţa fermă, ordinul, comanda etc. Alegerea unuia sau altuia dintre mijloacele existente depinde de raportul existent între emiţător şi receptor;
mijloace prin care solicităm întreruperea unor acţiuni: rugămintea, reproşul, interdicţia,
ameninţarea etc;
mijloace de convingere a interlocutorului: propunerea, invitaţia, prevenirea, sfatul, etc.
Toate aceste mijloace de persuasiune sunt importante şi utile în domeniul vânzărilor, al actoriei, negocierii etc.
Un al doilea aspect acoperit de funcţia imperativ-persuasivă a limbajului este influenţarea voinţei şi a stărilor afective proprii, sub formă de imbolduri, fraze autoîncurajatoare, mesaje pozitive etc.
Functia ludica – se referă la posibilitatea construirii prin limbaj a unor asociaţii verbale de efect,
care pot merge de la rime, consonanţe, ciocniri de sensuri, până la creaţia artistică în forma poeziilor, proverbelor, zicătorilor, ghicitorilor etc. În alţi termeni, prin această funcţie limbajul răspunde nevoii umane de joc, ce poate să meargă de la simplul joc de cuvinte până la creaţia artistică.
Gândirea – se defineste ca proces cognitiv de însemnatate central si în reflectarea realului care prin intermediul abstractizarii si generalizarii coordonate în actiuni mentale extrage si prelucreaza informatii despre relatiile categoriale si determinative în forma conceptelor, judecatilor si rationamentelor.
Gândirea si limbajul apar si in sistemului intelectual, sunt strâns legate si se interconditioneaza, desi nu sunt fenomene identice.
Deci, gândirea se formează şi se dezvoltă prin intermediul limbajului în absenţa căruia rămâne la un stadiu primitiv (a se vedea cazurile de copii sălbatici sau copiii surzi din naştere).
Operaţiile gândirii sunt transformări mentale ale obiectelor şi fenomenelor care nu pot fi prelucrate decât prin intermediul limbajului: analiza (desfacerea întregului în părţile componente) ca şi sinteza (refacerea intregului) necesită urtilizarea limbajului; comparaţia (relevarea asemănărilor şi a deosebirilor dintre obiectele gândirii pe baza unui criteriu), de asemenea, abstractizarea, reţinerea unor însuşiri prin renunţare la altele) şi generalizarea (formarea claselor pe obiecte şi fenomene) presupune intervenţia limbajului ca suport sau instrument pentru vehicularea semnificaţiilor corăspunzătoare.
Notiunea este instrumentul de baza al gândirii, este condensarea selectiva sau integrarea de informatii despre însusirile generale si esentiale ale anumitor clase de obiecte. Adesea in incercarile de a defini fiinta umana se afirma ca este unica fiinta dotata cu gandire si limbaj.
Gandirea si limbajul se afla intr-o stransa legatura, ele evoluand prin interconditionarea pe tot parcursul dezvoltarii umane. Dupa cum s-a vazut, limbajul are o strânsa legatura si cu activitatea de formare a operatiilor gândirii prin interiorizarea actiunilor, dar si cu dezvoltarea gândirii prin intermediul controverselor. Desi cele doua procese nu se suprapun, ele sunt intim legate si au o dezvoltare complementara evidenta.
Existenta limbajului este o expresie a culturii noastre, a uneltelor si simbolurilor dezvoltate de umanitate.
Învatarea limbajului (a semnelor) este posibil si datorita socializarii indivizilor umani. Relatia gândire-limbaj a fost amplu studiate de catre Vîgotski. Savantul rus a sustinut ca la copilul foarte mic, odata cu dezvoltarea limbajului începe si dezvoltarea gândirii acestuia. Vîgotski descrie trei stadii în dezvoltarea limbajului care, pe masura evolutiei lor devin tot mai intim legate cu gândirea. Fiecare dintre aceste stadii îndezvoltarea limbajului are functii proprii.
Primul stadiu (0-2 ani) si stadiul limbajului social sau al vorbirii externe. În acest stadiu legaturile limbajului cu gândirea sunt mai putin evidente. Copiii utilizeaza acest tip de limbaj pentru a controla comportamentul celor din jur si pentru aexprima gânduri simple, emotii, dorinte.
Al doilea stadiu (3-7 ani)
E stadiul limbajului egocentric. Acest tip de limbaj este “podul” între limbajul primitiv si public, specific primului stadiu si limbajul sofisticat, interior, specific celui de-al treilea stadiu. În acest stadiu, copiii îsi vorbesc lor însisi, fara s a tina cont daca cineva îi asculta sau nu. Practic, ei gândesc cu voce tare, în încercarea de a-si directiona propriul comportament.
Al treilea stadiu este stadiul limbajului interiorizat, pentru sine. Este tipul de limbaj utilizat de copiii mari si adulti. Prin acest tip de limbaj individul îsi poate directiona gândirea si propriul comportament. Dezvoltarea acestui tip de limbaj permite dezvoltarea tuturor formelor gândirii si desfasurarea functiilor mentale superioare. Pentru a fi capabil de limbaj coerent, copilul trebuie sa si-l însuseasca si acest proces se poate realiza numai în strânsa interdependenta cu gândirea. La început cuvintele nu spun nimic copilului sunt doar sunete care îi directioneaza atentia. Prin asocierea cuvintelor cu obiecte reale se înlesnesc operatiile gândirii
Disocierea dinte gândire şi limbaj se manifestă pregnant în învaţarea, mai bine zis “memorarea”, mecanică ce se opreşte la nivel formal, pur verbal, fără a pătrunde prin înţelegere în esenţa lucrurilor şi fenomenelor.
De aceea funcţiile (rolurile) esentiale ale limbajului sunt inseparabile: funcţia de comunicare se realizează în unitate cu cea cognitivă şi ambele sunt dependente de cea reglatorie; funcţia persuasivă (de convingere ar fi imposibilă în absenţa raţionamentelor; funcţia dialectică a limbajului este implicată chiar în soluţionarea conflictelor problematice.
La nivelul personalităţii, limbajul, în toate formele sale, este un indicator cert al capacităţii intelectuale; bogăţia vocabularului, corectitudinea gramaticală, cursivitatea logică a flexivităţii şi fluenţei gândirii. În acelaşi timp, dovada inţelegerii, deci a funcţionalităţi gândirii) nu se poate face decât prin intermediul verbalizării, exteriorizării prin limbaj a ideilor.
În concluzie, unitatea în interacţiune (reciprocă) a gândirii şi limbajului poate fi considerată un punct de pornire cu rol central în inţelegerea interdependenţei tuturor fenomenelor în cadrul complexului sistem psihic uman şi a integrării acestuia în mediul socio-cultural care îl condiţionează.