AnnaE
#0

Modalităţi practice de inducere a stărilor modificate de conştiinţă

“Deoarece tu înveţi despre “non-acţiune”, trebuie să-ţi spun că nu are nici o importanţă dacă faptele sunt adevărate sau nu. Pe un om obişnuit îl interesează dacă lucrurile sunt false sau adevărate, în timp ce pe un luptător nu îl interesează… Un luptător acţionează în ambele ipostaze. Dacă lucrurile sunt adevărate, el acţionează conform “acţiunii”. Dacă lucrurile nu sunt adevărate, el tot va acţiona, dar conform “non-acţiunii”.

Carlos Castaneda

 

Meditaţie simplă de expansiune şi de contracţie

Pentru a percepe în mod direct caracterul subiectiv al spaţiului şi timpului se poate realiza o meditaţie de expansiune şi contracţie a conştiinţei.

Ne aşezăm pe pat sau la sol şi timp de 10 minute minim, în fiecare dimineaţă sau în fiecare seară, vizualizăm ferm şi clar, închizând ochii, cum corpul nostru vital, energetic creşte şi se dilată din ce în ce mai mult. Îl facem astfel să crescă cât mai mult posibil conştientizând că energia care ne permite această dilatare a sa provine din MACROCOSMOS şi este profund benefică şi continuăm să ne expansionăm astfel până când corpul ajunge să atingă tavanul camerei, sau dacă facem exerciţiul în aer liber, cerul de deasupra noastră. Ne vom familiariza gradat cu această senzaţie vitalizantă şi euforică timp de două-trei zile şi vom remarca totodată o extraordinar de clară senzaţie de liniştire la nivelul întregului corp.

Atunci când vom fi obişnuiţi pe deplin cu această nouă senzaţie vitalizantă şi euforică, vom vizualiza corpul dilatându-se dincolo de limitele camerei sau ale cerului umplând întreaga planetă spre a o îngloba. Astfel, corpul nostru subtil va deveni la fel de mare cât casa. Vom vedea în continuare cum expansiunea se realizează gradat până ce devenim cât oraşul, ţara, apoi cât planeta PĂMÂNT. Vom simţi atunci foarte clar camera în care ne aflăm apoi casa, oraşul, ţara şi planeta PĂMÂNT pe care ne găsim, ca aflându-se succesiv în interiorul corpului nostru expansionat (dilatat). Continuăm deci expansiunea, cuprinzând gradat împrejurimile casei şi atunci vom simţi casa în interiorul corpului nostru. Apoi, continuăm gradat expansiunea cu mult în afara planetei şi urmărim să cuprindem prin expansiune tot sistemul solar. În final vom umple cu corpul nostru subtil expansionat tot sistemul solar, simţind pregnant Soarele, Luna şi toate celelalte planete, mişcându-se în interiorul corpului nostru astfel dilatat.

Acest proces de dilatare subtilă a fiinţei noastre se va realiza cu consecvenţă o perioadă de 7 zile şi, după aceea, va fi repetat cu consecvenţă. În sens invers pe o altă perioadă de 7 zile.

Acum ne aşezăm pe pat sau pe sol şi urmărim să simţim cum corpul ni se contractă şi se micşorează, devenind din ce în ce mai mic, atît de mic încât, la un moment dat, el nu mai este decât un atom aflat în regiunea inimii noastre. Simţim după aceea în continuare cum acest atom contractat, care este corpul nostru subtil, devine apoi atât de mic încât el sfârşeşte prin a dispare în ceva unic şi etern care se află în noi.

La capătul celor şapte zile de practică consecventă a acestei tehnici simple, de contracţie a corpului subtil, vom realiza că putem deveni din punct de vedere subtil atât de mici, încât aproape că nici măcar nu vom mai putea să ne localizăm.

Vom conştientiza astfel din plin faptul că prin dilatare putem fi la fel de nelimitaţi ca sistemul solar şi ne vom simţi capabili să “îmbrăţişăm” tot ceea ce ne înconjoară, sau vom remarca faptul că prin contracţie putem să devenim la fel de minusculi şi invizibili precum un infim atom. Vom realiza deci antrenamentul mişcărilor de expansiune şi de contracţie, fiecare pe câte o perioadă de 7 zile, respectând cu rigurozitate toate etapele descrise. Dacă vom exersa această tehnică timp de 5-10 minute pe zi pe o durată de 14 zile, efectele pozitive ce vor apare vor fi: o senzaţie mărită de bunăstare interioară, o stare oceanică şi nuanţată de fericire. Totodată, ne vom simţi uşori, imponderabili, profund centraţi şi mult mai echilibraţi. În fazele superioare de realizare a acestei tehnici, fiinţa umană poate atinge starea extatică de conştiinţă cosmică (numită în Yoga SAMADHI).

 

Activare cerebrală

RESPIRAŢIA PĂTRATĂ

Urmăreşte să modifice activitatea creierului prin intermediul respiraţiei. Este contraindicat persoanelor hipertensive.

Inspirăm timp de 8 secunde.

Realizăm o retenţie pe plin de 8 secunde.

Expirăm timp de 8 secunde.

Realizăm o retenţie pe vid de 8 secunde.

Păstrăm acest ritm minim 15 minute. Ne vom simţi mult mai relaxaţi şi mai calmi, mintea se linişteşte iar starea pregnantă devine cea de echilibru interior.

ACTIVAREA CREIERULUI PRIN AUDIŢIA ALTERNATIVĂ

Prezentăm în continuare o metodă practică de amplificare a forţei mentale, metodă folosită de psihologul Lozanov cu un succes deosebit în şedinţele de învăţare rapidă.

Consideraţii teoretice

Celulele cerebrale sunt locul unor pulsaţii electrice. De obicei oscilaţiile celulelor nu sunt sincrone. Analizând extremitatea celulelor nervoase situate pe scoarţa cerebrală, observăm că datorită faptului că oscilaţiile lor nu sunt simultane avem un mozaic de poli pozitivi şi negativi ce tind să se echilibreze. Tensiunea neuro-electrică superficială este deci foarte slabă.

Se ştie că există ”crize de sincronizare” cerebrală: grupe mai mici sau mai mari de celule nervoase ajung să oscileze simultan. EEG detectează atunci veritabile ”furtuni electrice” pe suprafaţa creierului. Acestea sunt prezente în general în crizele de epilepsie. Chiar şi stările de mânie sau enervare fac parte din aceeaşi categorie. Acestea sunt fenomene în timpul cărora se produc sincronizaţii nervoase şi drept consecinţă mai multe grupe de muşchi se contractă în acelaşi timp.

În toate fenomenele din această clasă, o zonă mai mică sau mai mare a scoarţei cerebrale are aceeaşi polaritate în acelaşi moment; extremităţile corespondente, muşchii şi organele de simţ fiind de polarităţi opuse.

Oscilaţia am putea spune că se realizează deci în planul longitudinal al fiinţei vii – la om dinspre cap spre organe şi muşchi. Vom numi această sincronizare patologică ”SINCRONIZAREA LONGITUDINALĂ”. Asemenea crize pot fi probate experimental la şoareci şi la unele persoane predispuse la epilepsie, prin străfulgerări luminoase intermitente şi simultane, cu anumite frecvenţe.

Dacă în loc să realizăm aceste excitări senzoriale simultane le vom realiza alternativ la dreapta şi la stânga, atunci vom creea sincronizări între anumite grupe de neuroni. Dar atunci cele două emisfere în loc să fie de aceeaşi polaritate vor fi de polarităţi opuse. În acest caz oscilaţia se va produce între emisfera stângă şi cea dreaptă în loc să se realizeze între scoarţă şi muşchi. Sincronizarea va fi deci transversală. În plus, la anumite ritmuri alternative se va produce o rezonanţă cu timpii de oscilaţie proprii creierului, ceea ce va mări eficienţa acţiunii de polarizare.

În funcţionarea normală oscilaţia celulelor nervoase eate nesincronizată. Rezultanta este foarte slabă, iar repartiţia medie a polarităţilor este omogenă.

În funcţionarea epileptică avem oscilaţii sincronizate de aceeaşi polaritate pe ambele emisfere şi deci forţa se consumă în mâini.

În funcţionarea iniţiatică avem oscilaţii sincronizate de polaritate opusă pe cele două emisfere; în acest caz forţa e acumulată în creier şi declanşează stări de supraconştiinţă.

În timpul sincronizării transversale supratensiunea neuroelectrică rezultată în urma acestei sincronizări rămâne în ”organul conştienţei”, unde poate fi folosită în toate scopurile benefice dorite.

Energia în loc să fie proiectată spre muşchi se focalizează în creier. Această energie de sincronizare se formează pe transversala auditivă, dar se difuzează în tot creierul provocând o stare de supraluciditate. Este însă necesar ca persoana să se abandoneze ritmului alternativ al sunetului, evitând să impună creierului să funcţioneze conform obişnuinţelor sale, ceea ce nu ar putea decât să distrugă sincronizarea care se amorsează. La sfârşitul şedinţei avem la dispoziţie o energie suplimentară care se poate dirija către o idee benefică. Fixându-ne gândurile de exemplu asupra unei probleme pe care o avem de rezolvat, supratensiunea neuro-electrică ce a avut timp să se formeze în acea perioadă de abandon faţă de semnalul alternativ, e proiectată în mecanismul cerebral responsabil pentru căutarea soluţiei.

 

Aparatul a fost folosit cu succes în diferite situaţii:
1) ameliorarea somnului – aparatul funţionând o oră după culcare;
2) în timpul muncii – în special intelectuală;
3) îmbunătăţirea stării psihice;
4) ajută la orientarea fiinţei către sensul profund al existenţei sale;
5) dezvoltarea clarviziunii;
6) pregătirea la examene – pentru studenţi, învăţare rapidă;
7) amplificarea simţului artistic.

Efectele resimţite: relaxare, vid mental, euforie, optimizarea gândirii, luminozitatea mărită a imaginilor mentale, modificări spaţio-temporale, alternanţa gândurilor complementare legate de cele două emisfere, viziuni spirituale.

Desfăşurarea şedinţei : – Durata: 30-60 min.
– Se realizează în prealabil o relaxare.
– Intesitatea sunetului – maxim posibilă, rămânând totuşi suportabilă.
-Rapiditatea alternanţelor se reglează la un ritm agreabil ce favorizează fie starea de vid mental, fie capacitatea de focalizare; acest ritm este cel ce trezeşte capacităţile psihice şi declanşează experienţele superioare.

 

Încetinirea metabolismului

Vom prezenta în continuare o tehnică ce poate duce cu uşurinţă la trezirea capacităţilor paranormale. Un principiu fundamental în ceea ce priveşte antrenamentul în dezvoltarea capacităţilor PSI îl reprezintă atenţia îndreptată asupra fenomenelor limită. De exemplu, atenţia focalizată asupra sunetelor intrinseci ale urechii, acele aşa-zise ţiuituri, ne deschide către claraudiţie, iar atenţia focalizată asupra luminii intrinseci a ochiului, fosfene, ne deschide către clarviziune. Momentul de trecere dintre veghe şi vis este de asemenea important, fiind şi el un moment limită.

Experienţa ce o vom descrie în continuare oferă, pe lângă efectele fiziologice de încetinire a metabolismului o trăire cu un caracter profund spiritual, şi anume conştientizarea unei stări de tranziţie între viaţă şi moarte. Ea are deci un caracter excepţional, putând fi comparată cu o veritabilă iniţiere (din latinescul INITIO – întoarcere la origine sau la unitate). Adesea ritualurile iniţiatice sugerau moartea – o moarte a personalităţii egotice limitate – şi învierea, renaşterea într-o altă stare, corespunzând deci unei translaţii a nivelului de conştiinţă a adeptului. Găsim în astfel de ritualuri iniţiatice gestul crucificării. Dar acest gest, forţează fiinţa să intre într-o stare de hibernare artificială.

Intinderea la maximum a cutiei toracice, ca şi cum ne-am afla într-o continuă retenţie a suflului respirator pe plin, aplatizearea diafragmei care face procesul expiraţiei foarte dificil vor conduce în câteva ore la o stare de asfixiere ce va genera aproape spontan satrea de dedublare în planurile subtile.

Printre alte gesturi rituale ce simbolizează moartea mai amintim şi spânzurarea de picioare reprezentată în Lama 12 din TAROT, care amplifică posibilitatea ieşirii corpurilor subtile din corpul fizic, prin zona din creştetul capului (ce corespunde în anatomia subtilă lui Shahashrara) ceea ce furnizează detaşarea şi eliberarea de planul fizic şi lumea terestră.

În unele tradiţii presiunea asupra zonei gâtului, mai precis asupra carotidei conferă stări de extaz dar pentru neiniţiaţi această practică poate cauza chiar moartea.

Vom face în continuare câteva consideraţii de natură terapeutică cu privire la starea de încetinire a metabolismului.

Există la toate organismele vii o posibilitate de adaptare la asfixiere care este evidentă, cum fi cazul balenei care plonjează în adâncuri. Ea se manifestă printr-o încetinire şi o slăbire a activităii cardiace. Pe de altă parte există posibilitatea de diminuare a respiraţiei ţesuturilor, adică a arderilor şi deci a vieţii interne a celulelor. Acest fenomen se observă foarte bine la marmotă. Fenomenul a putut fi reperat şi la om şi el stă la baza hibernării artificiale care este utilizată mai ales în chirurgie. Omul posedă deci, cele două facilităţi de adaptare:

pe de o parte cardiacă şi circulatorie;

pe de altă parte, tisulară, ceea ce face explicabil ştiinţific faptul că, anumiţi yoghini au putut intra în starea de moarte aparentă utilizând metode pe care urmează să le precizăm.

În acest scop, să căutăm câteva deducţii care sunt totodată în perfectă corelaţie cu tehnicile yoghine îndreptate în acest sens. Dacă respirăm în aşa fel încât să intre cât mai puţin oxigen la fiecare respiraţie, vom vedea că inima şi ţesuturile vor avea tendinţa să se adapteze, să lucreze mai puţin.

La prima vedere, o diminuare a cantităţii de oxigen ar face să apară din ce în ce mai puternic nevoia de a respira profund. Dar chiar şi din punct de vedere teoretic, aceasta nu pare absolut necesar, deoarece setea de aer sau nevoia de a respira nu este conexă cu lipsa oxigenului absorbit ci cu a dioxidului de carbon dizolvat în sânge deci, dacă vom lua mai puţin oxigen la fiecare respiraţie, va fi mai puţin dioxid de carbon, deoarece aceasta rezultă prin combustia oxigenului. Prin urmare, în mod paradoxal, inspirând din ce în ce mai puţin oxigen vom exprima treptat o necesitate mai mică de a respira. Astfel viaţa “încetineşte în noi.”

Propunem în continuare două experienţe, accesibile oricui doreşte să resimtă în propria sa fiinţă efectele despre care am discutat mai sus:

În prima inspirăm adânc, apoi rămânem în apnee (retenţie pe plin); vom resimţi destul de rapid o senzaţie de sete de aer, nu din cauza lipsei oxigenului, ci aşa cum spuneam datorită dioxidului de carbon ce se acumulează în sânge.

În a doua experienţă, din contră, inspirăm foarte puţin la fiecare inspiraţie, ceea ce provoacă o sete de aer care trebuie să rămână totuşi la limita suportabilului şi de intensitate constantă. Prin acest procedeu ne obligăm organismul să se adapteze treptat la starea de viaţă încetinită, deoarece d.p.d.v. fiziologic sângele nostru va conţine mai puţin CO2, şi asfel nevoia de a respira va rămâne foarte scăzută.

Ritmurile fără retenţie

Cele două experienţe, precum şi un studiu mai aprofundat al teoriei ne permit să facem o alegere între grupele de ritmuri respiratorii şi să-l experimentăm pe acela care pare cel mai potrivit pentru a permite declanşarea experienţei vieţii încetinite, lăsând însă un uşor spaţiu larg, în cadrul acestei grupe adaptării individuale.

În concluzie, pentru ca setea de aer să nu crească este necesar ca CO2 din sânge să nu mai crească şi, în consecinţă, cantitatea de CO2 eliminat să fie în raport normal unitar sau superior faţă de cantitatea de oxigen inhalată. Doar asfel CO2 nu se acumulează excesiv în sânge pentru a provoca acea sezaţie insuportabilă de sete de aer.

Deci, pentru a obţine starea de viaţă încetinită (hibernare), trebuie să eliminăm toate ritmurile respiratorii care includ retenţia.

Acestea din urmă sunt, totuşi, ritmurile întâlnite cel mai adesea în ritmurile respiratorii din tradiţia yoghină sau sufită. Aceasta arată că starea de hibernare este o experienţă ceva mai deosebită în viaţa yoghinului, dar care poate fi asemănată cu stare de meditaţie în care spontan respiraţia se opreşte pe perioade lungi de timp, oprire numită KEVALAKUMBHAKA, după ce devine foarte superficială. Această stare ce survine în meditaţiile profunde este o consecinţă a liniştirii minţii. În experienţa realizată, noi pornim invers: controlând şi liniştind respiraţia, noi ajungem să controlăm şi să liniştim mintea.

Să precizăm acum, pentru ce trebuie să eliminăm ritmurile care includ retenţia: când inhalăm oxigen într-o respiraţie lentă dar profundă, şi apoi ne reţinem respiraţia, CO2 care se va forma se va acumula atât în plămâni cât şi în sânge. Cantitatea produsă în unitate de timp este, fără îndoială, inferioară celei care apare în cursul unei respiraţii normale; dar totalul de CO2 existent în sângele circulat devine cu rapiditate superior normalului deoarece nu se mai elimină. Deci, în cursul ritmului respirator cu retenţie de lungă durată setea de aer nu se diminuează. Noi pierdem astfel treptat beneficiul acestui aport iniţial de oxigen şi nu putem declanşa ciclul respirator care este cheia punerii organismului în starea de hibernare. Urmărim ca diminuarea respiraţiei să provoace o încetinire a vieţii organice, antrenând diminuarea setei de aer de unde rezultă o nouă diminuare a inspiraţiei.

La polul opus ar fi un ritm care teoretic să permită eliminare unei cantiăţi de CO2 mai mare proporţional decât cantitatea de CO2 inhalată; adică un ritm care să provoace o mărire a raportului respirator CO2 eliminat/O2 inhalat prin propria sa influenţă, excluzând variaţiile produse de alimentaţie sau de temperatura exterioară. Va rezulta o diminuare treptată a setei de aer. În plus, dacă şi cantintatea de O2 inhalată ar putea fi diminuată în acelaşi timp, organismul ar fi în mod necesar condus la stare de hibernare. Ori, prima parte a acestei experienţe este realizabilă şi clasică, este experienţa hiperventilaţiei sau hiperpneei. Ea constă în respiraţii foarte rapide şi foarte profunde (Bastrika), în care expiraţia se realizează brusc şi rapid prin contacţia abdomenului şi ridicarea diafragmei survine apoi de la sine. Elementul dinamic, motor este deci expiraţia. Se realizează astfel 60-100 respiraţii pe minut. Acest model respirator duce la o mare eliminare a CO2 în raport cu O2 absorbit. El este realizat de noi spontan atunci când ne pregătim să ne ţinem respiraţia mai mult timp, dacă, de exemplu, vrem să ne scufundăm. Organismul este deci privat de CO2 (Nu trebuie totuşi împinsă prea departe această experienţă care poate conduce la ameţeli, indispoziţii şi chiar la criză de tetanie datorită variaţiilor ph-ului sanguin). Să ne amintim că dacă ne reţinem suflul după un exerciţiu de hiperventilaţie putem să-l reţinem mult mai mult ca de obicei datorită lipsei de CO2 care apăruse graţie excesului de O2 acumulat. Această hiperventilaţie urmată de o retenţie foarte lungă, este de altfel unul dintre procedeele utilizate în practica yoga pentru ridicarea energiei fundamentale Kundalini.

Remarcăm că hiperventilaţia nu poate duce totuşi la o viaţă încetinită a ţesuturilor deoarece ea provoacă o hiperoxigenare a sângelui care este însoţităde o activare a circulaţiei sanguine, inima pulsând mai puternic şi mai repede.

 

Vom combina aceste date diferite:

1) păstrăm un ritm respirator foarte rapid, fără retenţie, dar, cu scopul de a diminua cantitatea de O2 inhalată;

2) vom da o amplitudine minimă mişcărilor respiratorii. Mişcările cutiei toracice şi ale abdomenului devin astfel aproape imperceptibile şi foarte rapide, dând impresia unei respiraţii pulsatile. La limită, ea pare a fi aproape doar un tremur al toracelui.

Ritmul fiind analog celui din cazul hiperventilaţiei, nu va exista reţinerea CO2 în organism, dar, din contră eliminarea acestuia rămâne de această dată superioară cantităţii de O2 inhalat. Asfel absorbţia de O2 e din ce în ce mai redusă, ceea ce constrânge ţesuturile să intre treptat în starea de hibernare (viaţă încetinită), fără a antrena totuşi o suferinţă prin nevoia de a respira, deoarece avem din ce în ce mai puţin CO2 în sânge, din două motive:

  1. amplificarea proceselor eliminatorii ca urmare ritmului rapid şi 2. diminuarea producerii CO2 ca urmare a diminuării cantităţii de O2 absorbit.

O vom numi – aşa cum a făcut-o şi Kerneiz în cartea sa “YOGA OCCIDENTULUI” – “Respiraţie superficială”. Această respiraţie este oarecum gâfâită, de amplitudine foarte mică, şi defineşte destul de bine o întreagă grupă de ritmuri respiratorii. În acest gen de respiraţie pot fi precizate mai multe modalităţi:

  1. după cum inspiraţia este egală cu expiraţia, sau una dintre ele este mai scurtă decât cealaltă;
    B. după cum această respraţie superficială se face cu cutia toracică dilatată sau semidilatată, sau aflată la volumul ei minim;
    C. de asemenea, ea poate fi predominant costală sau diafragmatică.

Rămâne de verificat de fiecare dată care dintre aceste variante conduce cel mai uşor la starea de hibernare. Totuşi, teoria arată că o respiraţie scurtă, de aproximativ o secundă cu expiraţia egală cu inspiraţia, este probabil cea mai favorabilă eliminării CO2, practica demonstrează că respiraţia diafragmatică este cel mai uşor de executat în cursul respiraţiei superficiale şi o însuşire mistică despre care vom vorbi mai pe larg lasă să se deducă faptul că pieptul trebuie să fie dilatat, deci este de preferat să avem plămânii plini de aer.

Exerciţiul a cărui teorie tocmai o studiem permite, în fapt, o încetinire de-a dreptul surprinzătoare a vieţii organice; în particular, pulsul devine aproape imperceptibil. Dar există mecanisme de apărare şi reglare din cauza cărora nu vom şti cum să depăşim o anumită limită, fără un antrenament foarte îndelungat. Totuşi, rezultatele experimentate ne permit să ne gândim că doar perseverenţa în aceste exerciţii este suficientă, pentru a explica şi înţelege starea de moarte aparentă a yoghinilor foarte consecvenţi în practicile lor.

 

Elemente ajutătoare

Încetinirea vieţii organice va fi facilitată prin respectare anumitor reguli, mai ales alimentare. De fapt, sângele trebuie să conţină cât mai puţin CO2. Ori, absorbţia amidonului şi zahărului ridică câtul respirator (raportul CO2 eliminat pe O2 absorbit), în timp ce absorbţia proteinelor şi mai ales al grăsimilor îl scade, având în vedere formulele de ardere a acestor substanţe.

Deci o alimentaţie pe bază de proteine şi lipide în ziua ce precede experienţa, face să fie mai puţin accentuată setea de aer, deoarece CO2 sanguin va fi mai puţin abundent.

În fine, am putea acţiona direct asupra oxidării ţesuturilor reducând acest proces:
1. Prin regim vegetarian; de fapt, regimul pe bază de carne creşte mult oxidarea. Cel mai bine este să avem o alimentaţie pe bază de brânză, lapte, curmale, migdale, în zilele care preced experienţa, dacă vrem să ne găsim în cele mai bune condiţii posibile.
2. Postul este de asemenea recomandat dacă dorim o experienţă mai plenară. În orice caz, este bine să nu fi mâncat înainte de începerea experienţei.
3. Întunericul. Schimburile respiratorii la mamifere sunt mai scăzute în întuneric decât la lumină.
4. Temperatura. O temperatură exterioară apropiată celei corporale diminuează combustia, deci degajarea de CO2 în sânge; prin urmare, ea este cea mai propice stabilirii hibernării; apoi această stare obţinută va fi mai uşor menţinută graţie unei răciri treptate care blochează lent activitatea celulară. Dar pentru început, deoarece nu putem extinde această experienţă, să reţinem că trebuie să ne aflăm la o temperatură ridicată pentru a realiza acest exerciţiu.

Această respiraţie superficială este oare singura metodă utilizată de yoghini pentru a intra în stare de moarte aparentă? Nu posedăm decât foarte puţine informaţii asupra acestui subiect. Respiraţia superficială era foarte cunoscută de lamaşii din Tibet. Alexandra David Neel ne spune în caretea sa “Iniţierea lamaistă” cu privire la iniţiere: “Sunt încă multe lucruri de învăţat, cum ar fi să respiri superficial, până în profunzimea gâtului, cum spun tibetanii”.

Kerneitz a creat termenul de “respiraţie superficială” pe care îl regăsim în lucrarea sa “Yoga Occidentului”. Aici se subliniază importanţa acesteia fără a se preciza tehnica. Sunt foarte puţine datele tradiţionale de care dispune Occidentul asupra acestui model respirator, totuşi teoria şi practica ne fac să îl considerăm fundamental.