Ce este holismul?
Odată cu înţelegerea principiului filosofic al holografiei creăm premisele studiului ştiinţific al parapsihologiei.
Ce este holismul? Ce aduce el nou faţă de presupunerile care ne-au fundamentat înţelegerea realităţii până acum? Ce înseamnă a trăi având o viziune holografică asupra realităţii? Ce înseamnă a trăi şi gândi holografic? Se va schimba viaţa noastră în urma acestei abordări?
Din punct de vedere etimologic, acest cuvânt provine din grecescul “holographos”, care înseamnă scrierea întregului. Holismul este concepţia care afirmă ireductibilitatea întregului la suma părţilor sale presupunând existenţa unui factor integrator imaterial – conştiinţa. Ea afirmă deci o unitate a tuturor lucrurilor.
Tradiţiile spirituale au toate o viziune unitară – bazată pe experienţa mistică – o experienţă directă, supra-intelectuală, ce are un număr de caracteristici fundamentale independente de contextul geografic, istoric, cultural, etc. Aceste elemente se regăsesc şi au de fapt caracteristicile fundamentale ale viziunii asupra lumii rezultate din cercetările fizicii moderne.
Cea mai importantă trăsătură a viziunii mistice şi chiar esenţa ei este: conştiinţa unităţii tuturor lucrurilor şi evenimentelor, şi a intercorelerării lor. Experienţele fenomenale sunt manifestări ale unei entităţi primordiale: DUMNEZEU, BRAHMAN (ATMAN) în Vedanta, DHARMAKAYA în Budism, TAO în Taoism, EIN-SOPH în Cabala.
Pe de altă parte, în fizica cuantică s-a ajuns la concluzia că observatorul influenţează observaţia sau obiectul de observat – şi deci nu se poate face diferenţa clară între subiect şi obiect. În experienţa fundamentală a meditaţiei (etimologic, din latinescul MEDITO, MEDITARE – a intermedia), avem o unificare a experimentatorului, numit şi subiect sau cunoscător cu ceea ce este experimentat numit şi obiect sau cunoscut.
Teoria cuantică relevă şi ea caracterul interdependent al fenomenelor – marele fizician Heisenberg afirma : ”Ceea ce observăm noi nu este natura, ci natura supusă metodei noastre de investigare.”
Noţiunea de participant în loc de observator în cadrul experimentelor ştiinţifice din fizica cuantică este introdusă în cadrul experimentelor ştiinţifice din domeniul fizicii cuantice de John Wheeler.
Experienţa unei plenitudini a fost simţită adesea de noi în timpul unor meditaţii sau în diferite alte momente, cum ar fi momentul în care privim un asfinţit de soare sau când simţim şi cunoaştem ceva fascinant. Aceste experienţe, fiind foarte puternice, lasă o amprentă de neşters asupra noastră şi dorim să ştim ce trebuie să facem pentru ca ele să se întâmple mai des sau să poată fi evocată cu uşurinţă.
Există totuşi o mare prăpastie între experienţa spontană şi extatică a totalităţii şi aplicarea viziunii holistice în viaţa de toate zilele. Peste această prăpastie vom încerca să ridicăm acum un pod. Pe o margine a acestui pod este lumea fizică şi corpurile noastre fizice, pe cealaltă este experienţa expansionată a holismului în care fiecare din noi este tot ceea ce există. Astfel, problema care se pune este: cum devenim noi holistici?
Unii cercetători au apreciat că, prin holografie, supranaturalul pătrunde în ştiinţă. Dennis Gabor a sesizat că posibilităţile microscopiei electronice pot fi considerabil ridicate dacă, în loc de înregistrarea directă a imaginilor, s-ar recurge la expunerea unui film fotografic al unor probe de lumină difractată (filtrată sau reflectată) de ţesătura pe care dorim s-o examinăm. Aceasta idee capătă la Gabor o formulare matematică. Ecuaţiile sale arată ca obiectul este transformat într-o înregistrare transformată la rândul ei într-o imagine. Structura de unde stocată este numită de Gabor hologramă, deoarece una dintre caracteristicile ei cele mai interesante constă în faptul că informaţia provenită de la obiect se distribuie pe întreaga suprafaţă a filmului fotografic. Fiecare punct de lumină defractată de la obiect se estompează şi se împrăştie pe întreaga suprafaţă a filmului (ecuaţiile care descriu acest fenomen se numesc funcţii de împrăştiere). Însă această împrăştiere nu se produce la întâmplare, ci ascunde o ordine globală, după cum vom vedea.
Un model holografic de organizare a universului
În 1971, David Bohm, un fizician bine cunoscut care a lucrat cu Einstein, a propus un model holografic de organizare a universului. Holograma i-a sugerat lui Bohm ideea unui nou tip de descriere a realităţii: ordinea înfăşurată. Este vorba de o ordine ascunsă, exprimând natura profundă a realităţii, distinctă de ordinea desfăşurată, alcătuită din manifestări secundare. Ordinea desfăşurată este fragmentată, în timp ce ordinea înfăşurată se prezintă ca un flux care nu poate fi înţeles prin descompunere în părţi, ci numai prin comportamentul său de ansamblu. A luat astfel naştere o nouă paradigmă în explicarea naturii: paradigma holografică.
Pribram, auzind de studiile lui Bohm, şi-a dezvoltat şi mai departe ideea sa, afirmând că de fapt, creierul uman funcţionează ca o hologramă, adunând şi citind informaţii dintr-un univers holografic. În biologie, în special prin ideile lui Karl Pribram (Languages of the Brain, 1971); s-a ajuns la ideea că “structura de adâncime” a creierului este esenţial holografică. Aceasta înseamnă că informaţia este în aşa fel distribuită în creier încât fiecare fragment poate reproduce informaţia întregului. Ideea lui Pribram a primit un suport puternic din partea rezultatelor de laborator, care a pus în evidenţă faptul că structurile cerebrale văd, gustă, miros şi palpează printr-o suis generis analiză matematică a frecvenţelor temporale şi spaţiale.
Deşi modelul holografic a generat răspunsuri fecunde, el a ridicat totuşi o întrebare care devenise obsesivă vis-à-vis de teoria sa: Cine priveşte holograma? Cine este “omuleţul ascuns în omuleţ”? (“the little man inside the little man”), “fantoma din maşină”, cum se exprimă Arthur Koestler.
Dacă o asemenea întrebare i-a pus în încurcătură pe toţi, de la Aristotel încoace, nu cumva ea este o întrebare greşită sau cel puţin greşit formulată? se întreabă Pribram. Nu cumva lumea nu este alcătuită din obiecte, ci are o structură holografică? Pribram era frapat de ideea că matematica creierului ar putea fi o formă mai primitivă de lentilă, fără de care am putea cunoaşte o lume organizată prin frecvenţe, o lume constând numai din evenimente. Bohm observă şi el că de la Galilei încoace ştiinţa a obiectivat natura, privind la ea prin lentile. Reprezentările cerebrale n-ar putea fi o anumită stare a universului?
Chiar o distribuţie aşa zis “întâmplătoare” se bazează pe principii holografice şi deci este determinată. “Incertitudinea apariţiei unor evenimente este numai superficială…” Dincolo de apariţiile întâmplătoare se ascund unele simetrii fundamentale. Implicaţiile principiilor de mai sus sunt nenumărate. Se ştie că anxietatea subminează capacitatea de învăţare. O înţelegere mai adâncă a creierului ca analizator complex de frecvenţe poate determina un respect mai mare pentru diferenţele individuale care se manifestă în stilul de învăţare.
Teoria holografică aduce aminte de ideea lui Pierre Teilhard de Chardin privind reprezentarea noosferei sub forma unei pânze plantare invizibile a conştiinţei în evoluţie. La frecvenţe care în mod normal nu sunt percepute, apar aspecte noi ale realităţii. În artă, universaliile ar putea reflecta relaţii fundamentale de simetrie, frecvenţe, relaţii de fază la care creierul nostru răspunde.
Reacţiile la ideile lui Pribram şi Bohm au fost nenumărate. Evans Harris Walker a conturat o mecanică cuantică a fenomenelor psihice, acordând o atenţie specială evenimentelor cerebrale subatomice. Melvin Werbach crede că holograma conferă pentru prima oară o bază ştiinţifică unei viziuni holistice.
Contribuţie remarcabilă a fizicii moderne, holograma are la bază o idee ingenioasă, care a fost preluată imediat de biologie. Iată cum o descrie biologul LYALL WATSON: dacă laşi să cadă o pietricică într-un lac, ea va produce un şir de valuri regulate, care se propagă în cercuri concentrice. Dacă lăsăm să cadă două pietricele identice în puncte diferite ale lacului, cele două şiruri de valuri asemănătoare se vor propaga unele spre celelalte, în ambele sensuri. Acolo unde se produce o întâlnire a unor valuri provenind din puncte diferite, ele vor interfera. Dacă vârfurile acestor valuri intră în contact, ele vor acţiona împreună şi vor produce un val de o înălţime dublă. În schimb, la joncţiunea dintre vârful unui val şi fundul altui val, cele două valuri se vor neutraliza reciproc, producând o porţiune calmă a apei. Diferitele combinaţii posibile ale celor două situaţii au drept rezultat final o distribuţie complexă de ondulaţii ale apei.
Un fenomen asemănător se produce cu undele luminoase. Lumina cea mai pură de care dispunem este aceea produsă de un laser care trimite un fascicul de raze în care toate undele sunt de aceeaşi frecvenţă, ca aceea produsă de o pietricică ideală într-un lac perfect. Când două raze ale laserului interferează, ele produc o alternare de ondulaţii luminoase şi întunecoase care poate fi înregistrată pe o placă fotografică. Dacă o rază, în loc să vină direct de la laser, este reflectată mai întâi de un obiect cum ar fi faţa omenească, configuraţia rezultată, deşi foarte complexă, poate totuşi să fie înregistrată. Se obţine astfel o hologramă a feţei umane.
Pe o placă fotografică, lumina vine din două surse: direct de la obiect şi indirect, prin intermediul unei oglinzi care deviază spre placă un fascicul de raze provenind de la obiectul considerat. Rezultatul nu mai seamănă cu obiectul, dar imaginea obiectului poate fi reconstituită cu ajutorul unei surse coerente de lumină, cum este un fascicul de laser. Se obţine astfel o imagine tridimensională proiectată în spaţiu, la o oarecare distanţă de placa fotografică.
Proprietatea fundamentală a hologramei constă în aceea că dacă holograma este sfărâmată, atunci orice parte, oricât de mică a ei, reconstruieşte întreaga imagine.
Aşadar,holografia este o metodă de fotografiere fără lentilă, în care câmpul de unde luminoase împrăştiate de un obiect este înregistrat pe o placă, sub forma unei configuraţii de interferenţe. Dacă înregistrarea fotografică – holograma – este plasată într-un fascicul coerent de lumină cum este laserul, modelul originar de unde luminoase este regenerat, sub forma unei imagini tridimensionale, deşi, în absenţa lentilei – focalizatoare, placa prezintă o aparentă dezordine.