Marea Neagra formeaza un ecosistem complex in ceea ce priveste caracteristicile fizico-chimice si biologice. Mediul propice vietii se desfasoara pana la adancimea de 150-200 m si este influentat de conditiile mediului ambiant si de dinamica apei. La adancimi mai mari gasim prezenta hidrogenului sulfurat (H2S) care face ca 85-90% din intreaga masa a apei sa fie lipsita de viata. Aici fac exceptie bacteriile anaerobe.
Ecosistemul marin este alcatuit din biotop, care inseamna apa, natura substratului, factorii geografici si climatici, salinitate si elemente minerale) si biocenoza, adica totalitatea organismelor vii din biotop ce apartin unor specii diverse, care sunt inderdependente din punct de vedere functional. Acestea formeaza un anasamblu integrat si in permanenta interactiune.
Biotopul Marii Negre
– bentalul este format din stanci, nisipuri, maluri, depuneri organice si minerale
– Marea Neagra se caracterizeaza prin salinitatea redusa , deoarece, fluviile care se revarsa in bazinulei, isi aduc un aport considerabil.
– variatiile de temperatura intre anotimpul cald si recew, au loc numai la adancimea de 75-100 m; sub aceasta adancime avem o temperatura constanta de 7 grade Celsius ;
– oxigenarea apei variaza in functie de anotimp si adancime
– concentratia oxigenului scade o data cu adancimea
structura biotopului determina configuratia ecosistemului, care poate fi impartit in 6 etaje :
1. supralitoral = este format din zonele de tarm
2. mediolitoral = cuprinde zona de spargere a valurilor si se imparte dupa natura stratului in zone pietroase sau nisipoase sau maloase
3. infralitoral = se afla la adancimi de 0,5 -12-18 m, fiind zona cea mai favorabila vietii, in care se afla majoritatea speciilor de alge
4. circalitoral = se afla de la 12-18 m pana la 100 m, aici fundul marii este malos sau nisipos
5. periazoic = aflat intre 100. si 150 m, face trecerea intre stratul de apa oxigenat, care permite viata animalelor si plantelor acvatice si stratul specific bazinului pontic, cel al sulfobacteriilor, contaminat cu hidrogen sulfurat; tot aici gasim tenatocenoze (animale moarte recent) sau subfosile
6. azoic = incepe de la 150-200 m si coboara pana la adancimea maxima a Marii Negre (2212m) – formeaza un bitop unic unde singurele specii existente sunt bacteriile sulforeducatoare (Microspira, Desulfovibrio)
Ecosistemul in Lunca Dunarii
Delta Dunării (3446 km²), aflată în mare parte în Dobrogea,România și parțial în Ucraina, este a doua ca mărime și cea mai bine conservată dintre deltele europene.
Delta Dunării a intrat în patrimoniul mondial al UNESCO în 1992, fiind clasificată ca rezervație a biosferei la nivel național în România și ca parc național în taxonomia internațională a IUCN. Aceasta se suprapune atât siturilor de importanță comunitară Delta Dunării (sit SCI) și Delta Dunării (zona maritimă); cât și și ariilor de protecție specială avifaunistică Beștepe – Mahmudia și Delta Dunării și Complexul Razim – Sinoie.
Situl Delta Dunării (începând din 21 mai 1991) este protejat prinConvenția Ramsar (The Ramsar Convention on Wetlands) cazonă umedă de importanță internațională.
Parcul național include rezervațiile naturale: Capul Doloșman, Cetatea Histria,Complexul Vătafu – Lunghuleț,Complexul Sacalin Zătoane,Grindul și Lacul Răducu, Grindul Chituc, Grindul Lupilor, Insula Popina, Lacul Potcoava,Pădurea Caraorman, Pădurea Letea, Roșca – Buhaiova, Corbu-Nuntași – Histria, Lacul Belciug,Lacul Potcoava, Lacul Rotundu,Arinișul Erenciuc, Complexul Periteașca – Leahova, Complexul Vătafu – Lunghuleț, Lacul Nebunu, Pădurea Babadag – Codru, Dealul Ghiunghiurmez și Sărăturile Murighiol.
Delta Dunării este limitată la sud-vest de podișul Dobrogei, la nord de cel al Basarabiei, iar în est se varsă în Marea Neagră. Delta Dunării este traversată de paralela de 45° latitudine N și de meridianul de 29°, longitudine E. La nord,brațele Chilia și Musura formează granița cu Ucraina. Delta ocupă, împreună cucomplexul lagunar Razim–Sinoe 5050 km², din care 732 km² aparțin Ucrainei, Deltei românești revenindu-i o suprafață de 2540 km². Este încadrată de limane și lacuri adiacente și cuprinde sute de lacuri între brațe, dintre care câteva zeci de mari dimensiuni. Datorită celor 67 milioane de tone de aluviuni aduse de Dunăre, Delta Dunării crește anual cu aproximativ 40 m².
Dunărea, ajunsă la Pătlăgeanca se bifurcă: Brațul Chilia la nord și Brațul Tulcea la sud, braț care mai apoi, la Furca Sfântu Gheorghe (în turcește Çatal Çedırlezuneori transcris în română „Ceatal Sf. Gheorghe”) se desparte în Brațul Sulina și Brațul Sfântu Gheorghe.
Brațul Chilia, formează granița cu Ucraina, și transportă pe cursul său, de o lungime de 104 km², 60% din apele și aluviunile Dunării.
Brațul Sulina este situat în mijlocul Deltei și, spre deosebire de Chilia, are un curs rectiliniu, fiind permanent dragat și întreținut pentru navigația vaselor maritime. Are o lungime de 71 km și transportă 18% din volumul de apă al Dunării. Cursul Brațului Sfântu Gheorghe este orientat spre sud-est, și se desfășoară pe 112 km, transportând 22% din debitul Dunării. La vărsare formeaza insulele Sacalin considerate un început de deltă secundară.
Delta Dunării (cu excepția deltei secundare a brațului Chilia) face tradițional parte din Dobrogea, dar în Antichitate și Evul Mediu litoralul se afla mult mai la apus (între Chilia Veche și Murighiol pe vremea lui Strabon, între Periprava și Lacul Dranov în epoca bizantină), astfel încât hărțile istorice care reprezintă Dobrogea cuprinzând toată Delta actuală, sunt geomorfologic false
Delta Dunării este caracterizată prin forme de relief pozitive numite grinduri și forme de relief negative reprezentate prin depresiuni umplute cu apă (lacuri). În prezent, delta se prezintă sub forma unei suprafețe plane cu o pantă de 0,006 ‰, străbătută de un păienjeniș de ape: brațe de fluviu, canale și gârle, punctată de lacuri și japșe. Diferențele de altitudine, față de nivelul mării, sunt de 8-10 m în zona grindurilor și -2 si -4 m în zona depresiunile lacustre.
Clima
Delta Dunării se încadrează în spațiul cu climat temperat semiarid specific stepelor pontice. Spațiile acvatice plane și foarte întinse, acoperite în diferite grade cu vegetație, întrerupte de insulele nisipoase ale câmpurilor marine, alcătuiesc o suprafață activă specifică deltei și lagunelor adiacente, cu totul diferită de cea a stepelor pontice. Delta Dunării este considerată locul cu cele mai puține precipitații din România
Delta Dunării este încadrată în regiunea biogeografică panonică și stepică a Dobrogei și prezintă o arie naturală cu o diversitate floristică și faunistică ridicată, exprimată atât la nivel de specii cât și la nivel de ecosisteme terestre și acvatice.
Habitate
În arealul deltei au fost identificate 29 de tipuri de habitate de interes comunitar; astfel:
Ape stătătoare oligotrofe până la mezotrofe cu vegetație din Littorelletea uniflorae și/sau Isoëto-Nanojuncetea;
Ape puternic oligo-mezotrofe cu vegetație bentonică de specii de Chara;
Bancuri de nisip acoperite permanent de un strat mic de apă de mare,
Comunități cu salicornia și alte specii anuale care colonizează terenurile umede și nisipoase;
Comunități de lizieră cu ierburi înalte higrofile de la nivelul câmpiilor, până la cel montan și alpin;
Cursuri de apă din zonele de câmpie, până la cele montane, cu vegetație din Ranunculion fluitantis șiCallitricho-Batrachion;
Dune cu Hippophae rhamnoides; Depresiuni umede intradunale;
Dune mobile embrionare (în formare);
Dune fixate cu vegetație herbacee perenă (dune gri);
Galerii ripariene și tufrișuri (Nerio-Tamaricetea șiSecurinegion tinctoriae);
Lacuri eutrofe naturale cu vegetație tip Magnopotamionsau Hydrocharition;
Lacuri distrofice și iazuri,
Lagune costiere; Lagune costiere;
Mlaștini calcaroase cu Cladium mariscus;
Pajiști cu Molinia pe soluri calcaroase, turboase sau argiloase (Molinion caeruleae);
Pajiști mediteraneene umede cu ierburi înalte din Molinio-Holoschoenion;
Pajiști de altitudine joasă (Alopecurus pratensis, Sanguisorba officinalis);
Pajiști aluviale din Cnidion dubii;
Pajiști sărăturate de tip mediteranean (Juncetalia maritimi);
Pajiști și mlaștini sărăturate panonice și ponto-sarmatice;
Pajiști xerice pe substrat calcaros;
Păduri ripariene mixte cu Quercus robur, Ulmus laevis, Fraxinus excelsior sau Fraxinus angustifolia, din lungul marilor râuri (Ulmenion minoris);
Râuri cu maluri nămoloase cu vegetație de Chenopodion rubri și Bidention;
Stepe ponto-sarmatice;
Tufărișuri de foioase ponto-sarmatice;
Vegetație anuală de-a lungul liniei țărmului;
Vegetație forestieră ponto-sarmatică de stejar pufos și Zvoaie cuSalix alba și Populus alba
Flora
Flora Deltei este reprezentată în mare parte de o vegetație specifică zonelor umede (stuful, papura, rogozul, în amestec cu salcia pitică) și ocupă 78% din totalul suprafeței. Zăvoaiele ocupă 6% din suprafața deltei, fiind păduri de salcie,frasin, arin, plop, care cresc pe grindurile fluviatile, fiind periodic inundate, iar ochiurile de apă sunt acoperite de o vegetație acvatică și plutitoare, ocupând 2% din suprafața deltei. De asemenea, există păduri (Pădurea Letea și Pădurea Caraorman) alcătuite din arbori (stejar brumăriu, stejar pedunculat, frasin, plop tremurător, ulm), arbusti (zălog, cătină roșie) și plante agățătoare (hamei, curpen).
Fauna
Delta Dunării conține mai mult de 360 de specii de păsări și 45 de specii de pește de apă dulce în numeroasele sale lacuri și japes. Fauna deltei este una bogată și variată în specii de mamifere, păsări, reptile, amfibieni, pești, crustacee, melci, moluște și insecte; dintre care unele protejate prin aceeași Directivă a Consiliului European (anexa I-a) 92/43/CE (privind conservarea habitatelor naturale și a speciilor de faună și floră sălbatică) sau aflate pe lista roșie a IUCN.
Lunca joasa a Prutului
Bazinul hidrografic Prut în zona sa inferioară, pe teritoriul județului Galați, se încadrează în marea unitate geomorfologică a Podișului Moldovei, subunitatea Platforma Bârladului cu sectorul său Platforma Covurlui, care este subdivizată la rândul ei în colinele Covurluiului și Câmpia Covurluiului. Din fragmentarea reliefului s-au separat trei unitități geomorfologice: platouri, văi și Lunca Prutului.
Clase de habitate:
râuri, lacuri, mlaștini, turbării, pajiști naturale, stepe, culturi (teren arabil), pășuni, păduri de foioase.
Lunca Siretului este o arie protejată de interes național ce corespunde categoriei a IV-aIUCN (rezervație naturală de tip mixt) situată în județul Vrancea, pe teritoriul administrativ al municipiului Focșani.
Aria naturală cu o suprafață de 388,40 hectare este situată în extremitatea central-estică a județului Vrancea, în partea dreaptă a râului Siret și este străbătută (partea sudică a rezervației) atât de apele Putnei, cât și de drumul național (DN23) care face leagătura dintre municipiul Focșani și Brăila
Rezervația naturală a fost declarată arie protejată prinLegea Nr.5 din 6 martie 2000(privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național – Secțiunea a III-a – zone protejate)și reprezintă o zonă alcătuită din suprafețe împădurite (Pădure Neagră, Pădurea Dumbrăvița), meandre (formate de râul Putna), brațe părăsite ale răului Siret, lunci aluvionare, grinduri, pajiști și pășuni; ce adăpostesc o mare varietate de floră și faună.
Rezervația naturală Lunca Siretului dispune de mai multe tipuri de habitate alcătuie din: pajiști naturale, lunci aluvionare, păduri, plaje de nisip, pășuni, stepe și arii naturale cu mlaștini și turbării
Mediul de viaţă se caracterizează prin diferiţi factori naturali. Cei lipsiţi de viaţă se numesc factori abiotici, iar vieţuitoarele sau produşiii acestora se numesc factori biotici.
Comunitatea de populaţii (plante, animale, microorganisme) caracteristice unui biotop aflate în relaţii interspecifice se numeşte biocenoză.
Unitatea structurală şi funcţională care se stabileşte între un biotop şi o biocenoză constituie un ecosistem.
Ecosistemul unei păduri de stejar
Pădurile de stejar se întind în zonele cu altitudine de pâna la 700-800 m. În zonele de câmpie, aceste păduri sunt formate din stejar brumăriu şistejar pufos. În zonele joase, ele sunt formate din stejar în amestec cucer sau gârniţă (rude cu stejarul). În zona dealurilor înalte se întâlneştegorunul care formează păduri întinse numai de gorun (numite gorunete) sau în amestec cu alte specii de foioase.
Fauna şi vegetaţia pădurilor de stejar
Fauna: rădaşcă, arici, salamandră, cuc, căprioară etc.
Vegetaţia: ghiocel, porumbar etc.
Caracteristici ale biotopului:
-soluri: brune şi brun-roşcate de pădure;
-temperatura medie anuală în jur de 10 °C;
-lumina care ajunge până la suprafaţa solului, filtrată printre coroanele arborilor; de aceea există numeroase plante erbacee şi arbuşti.
Componente ale biocenozei:
-arbori : carpen, ulm, tei, frasin, paltin de câmpie, arţar, cireş sălbatic;
-arbuşti: maceş, păducel, soc, lemn câinesc, corn, porumbar, gherghinar;
-plante erbacee: golomăţ, păiuş etc.
-animale nevertebrate: viermi, păianjeni, melci, insecte, etc.
-animale vertebrate: broască brună, brotăcel, şopârlă, şarpe, cuc, lup, vulpe, etc
Ecosistemul unei păduri de fag
Pădurile de fag, (numite şi făgete), sunt răspândite în zonele cu altitudini de 600-1300 m. Pădurile de fag se întâlnesc însă şi la altitudini mai mici, pe versanţi umbriţi (400m) sau la altitudini de 1500 m, pe versanţii însoriţi.
Pădure de molid
Faună: viezure, veveriţă, râs, mistreţ, cerb, huhurez, etc.
Vegetaţie: alun, ciuperci etc.
Caracteristici ale biotopului:
-soluri: brun-acide, brune de pădure şi soluri podzolice;
-temperatura medie anuală de 6-8 °C;
-precipitaţii abundente 600-700 mm anual;
-lumină slabă
Componente ale biocenozei:
-arbori: fag, mesteacăn, paltin de munte, carpen, ulm de munte, tei, molid, brad;
-arbuşti: alun, muru, corn;
-plante erbacee: ferigă, muşchi, licheni, mierea-ursului, păius;
-animale nevertebrate: insecte (cărăbuş de pădure, croitorul fagului);
-animale vertebrate: ciocanitoare, gaiţă, huhurez, cerb, urs brun, jder, râs, veveriţă, mistreş, pisică salbatică.
Ecosistemul unei păduri
Pădurile de molid, (numite şi molidişuri), ocupă regiunile înalte ale munţilor noştri, de la limita superioară a fagului până în zona subalpină. Ele sunt instalate la altitudini de 1200-1800 m. În nordul Carpaţilor, limita inferioară a pădurilor de molid atinge, în unele locuri, 600 m.
Fauna şi vegetaţia pădurilor de molid
Fauna: omida molidului, ciocănitoare, piţigoi de brădet, forfecuţă,şoarece vărgat, jder, cocoş de munte, etc.
Caracteristici ale biotopului:
-soluri: podzolice brune;
-temperatura medie anuală de 3-5 °C;
-precipitaţii de 800-1300 mm anual;
-lumina foarte slabă, pădurile sunt întunecoase;
-vânturi, uneori, puternice.
Componente ale biocenozei:
-arbori: molid, zadă, zâmbr, pin, brad, fag, mesteacăn, paltin de pădure, etc.
-arbuşti: afin, merişor, zmeur, coacăz de munte;
-plante erbacee: ciuperci, muşchi, licheni (mătreaţa bradului), ferigă;
-animale nevertebrate: insecte (omidă, viespe ,etc);
-animale vertebrate: şopârlă de munte, năpârcă, piţigoi de brădet, cocoş de munte, ciocănitoare, veveriţă, jder, mierlă, etc.
sursa:wikipedia