IVANHOE
Walter Scott
CAPITOLUL I
“Ei astfel flecăreau in drum spre casă. Mănându-şi porcii-n turmă zgomotoasă Spre cocini. Cu de-a sila îi duceau.
Căci ghiftuiţii tot mai grohăiau. ”
Din Odiseea în tălmăcirea lui Alexander Pope
În fermecătorul ţinut scăldat în apele râului Don se întindea, în zilele Angliei vesele de odinioară, o pădure uriaşă, care acoperea aproape în întregime frumoasele dealuri şi văi dintre Sheffield şi plăcutul oraş Doncaster. Rămăşiţele acestei păduri întinse pot fi văzute şi astăzi în împrejurimile castelelor din Wentworth şi din Warncliffe Park, precum şi în apropiere de Rotherham. Prin locurile acestea hălăduia, zice-se, în vechime, balaurul din Wantley; pe aici s-au dat multe dintele mai înverşunate bătălii de pe vremea Războiului civil al celor două roze şi tot aici au propăşit, în timpuri străvechi, acele cete de haiduci neînfricaţi ale căror isprăvi au fost slăvite în baladele populare englezeşti.
Iată scena unde se desfăşoară mai toate întâmplările despre care vom povesti şi care au avut loc către sfârşitul domniei lui Richard I, cam pe vremea când întoarcerea sa din îndelungata-i captivitate începuse să fie mai degrabă o dorinţă decât un eveniment aşteptat de către deznădăjduiţii săi supuşi. Aceştia fuseseră între timp împilaţi de tot felul de despqti locali. Nobilii, a căror putere crescuse peste măsură sub domnia lui Ştefan şi pe care chibzuinţă lui Henric al II-lea abia-abia îi făcuse să se supună întrucâtva coroanei, îşi recăpătaseră acum pe deplin vechile privilegii, bătându-şi joc de slabul amestec al Consiliului de Stat al Angliei, întărinduşi castelele, sporind numărul acelora care atârnau nemijlocit de ei, prefăcându-i pe toţi cei din jurul lor în vasali şi străduindu-se prin toate mijloacele ce le stăteau la îndemână să se pună fiecare în parte în fruntea unor forţe menite să le asigure un rol hotărâtor în frământările naţionale ce păreau să se apropie.
Starea micii nobilimi, sau a frankliu-ox, cum li se mai zicea acestor oameni care, în virtutea legilor şi a spiritului constituţiei engleze, aveau dreptul să se socoată neatârnaţi faţă de despoţii feudali, ajunsese neobişnuit de jalnică pe vremea aceea. Dacă, aşa cum se întâmpla îndeobşte, se puneau cumva sub ocrotirea vreunuia dintre regii mărunţi din împrejurimi, dacă se învoiau să-i slujească în vreun fel palatul, sau dacă se legaju prin tratate de alianţă şi apărare mutuală să-l sprijine în acţiunile sale, atunci se puteau într-adevăr bucura de o linişte vremelnică, jertfindu-i însă acea neatârnare care era atât de scumpă fiecărei inimi engleze şi expunându-se primejdiei sigure de a fi siliţi să ia parte la orice aventură, fie ea cât de îndrăzneaţă, pe care ambiţia i-ar fi dictat-o ocrotitorului lor. Pe de altă parte, atât de puternice şi de numeroase erau mijloacele de prigoană şi asuprire aflate la îndemâna marilor baroni, încât aceştia nu duceau niciodată lipsă de pretextul şi rareori de voinţa de a hărţui şi prigoni, uneori până la nimicire, pe oricare din vecinii lor mai puţini puternici care ar fi încercat să se smulgă de sub oblăduirea lor, bizuindu-se, pentru a se apăra la vreme de primejdii, pe propria lor purtare paşnică şi pe legiuirile ţării.
O împrejurare care tindea în mare măsură să sporească tirania nobilimii şi suferinţele claselor de jos îşi avea obârşia în urmările cuceririi ţării de către ducele William de Normandia . Patru generaţii nu fuseseră de ajuns pentru a amesteca sângele învrăjbit al normanzilor şi al anglosaxonilor şi nici pentru a uni, printr-un grai comun şi prin aceleaşi interese, două seminţii duşmane, dintre care una mai încerca şi acum mândria triumfului, în vreme ce cealaltă gemea sub umilinţele înfrângerii. în urma bătăliei de la Hastings puterea încăpuse întreagă pe mâinile nobilimii normande şi, precum ne încredinţează hrisoavele, mâinile acestea n-au fost câtuşi de puţin cumpătate în folosirea ei.
Întreaga seminţie a principilor şi a nobililor saxoni – fără excepţii, sau cu prea puţine – a fost stârpită sau dezmoştenită, iar numărul celor cărora li s-a mai îngăduit să aibă pământ în ţara strămoşilor lor, fie chiar ca proprietari de rangul al doilea sau de un rang şi mai mic, era de asemenea foarte neînsemnat. Politica regilor a urmărit vreme îndelungată să slăbească, prin toate mijloacele, legale sau ilegale, puterea acelei părţi a populaţiei care era socotită, pe bună dreptate, purtătoarea t-elor mai înverşunate simţăminte de ură împotriva învingătorului. Toţi monarhii de viţă normandă arătau cea mai făţişă părtinire supuşilor normanzi; legile asupra vânatului şi multe altele, deopotrivă de străine de spiritul mult mai blând şi mai liber al legiuirilor saxone, fuseseră atârnate de grumajii locuitorilor înrobiţi, anume parcă pentru a spori greutatea lanţurilor feudale ce-i împovărau. Singura limbă folosită la curte, ca şi în castelele marilor seniori, unde erau maimuţărite pompa şi ceremonialul curţii, era franco-normanda. La judecăţi, dezbaterile şi hotărârile erau rostite în aceeaşi limbă. Pe scurt, franceza era graiul onoarei, al cavalerismului şi chiar al justiţiei, în vreme ce anglosaxona, mult mai bărbătească şi mai grăitoare, era lăsată pe seama ţăranilor şi a slugilor, care nu cuno.şteau altă limbă. Cu toate acestea, relaţiile pe care cei ce stăpâneau pământul erau nevoiţi să le aibă cu fiinţele de rând şi asuprite care-l lucrau au dus, treptat, la formarea unui dialect, amestec de franceză şi anglo-saxonă, în care se puteau înţelege unii pe alţii. Din această nevoie s-a născut cu încetul limba engleză de astăzi, în ţesătura căreia graiul învingătorilor şi cel al învinşilor s-au împletit atât de armonios şi care, de atunci încoace, s-a îmbogăţit atât de mult prin împrumuturile făcute din limbile clasice şi din cele vorbite de popoarele din sudul Europei. Am socotit de cuviinţă să aduc această stare de lucruri la cunoştinţa cititorului, care ar putea să uite că, deşi existenţa anglo-saxonilor ca un popor aparte după domnia lui William al II-lea nu a fost vădită de nici un mare eveniment istoric – fie el război sau răscoală – adâncile deosebiri naţionale dintre ei şi învingătorii lor s-au menţinut şi, laolaltă cu amintirea măreţiei lor de odinioară şi a umilinţei lor prezente, au făcut ca până în vremea domniei lui Eduard al III-lea rănile pricinuite de cucerirea normandă să rămână deschise şi ca între coborâtorii normanzilor victorioşi şi cei ai saxonilor înfrânţi să dăinuie un hotar despărţitor.
Soarele scăpata deasupra unuia din luminişurile înverzite ale pădurii despre care am pomenit la începutul acestui capitol. Sute de stejari rămuroşi, cu coroane mari şi trunchiuri îndesate, care fuseseră, poate, martori ai marşului triumfal al legiunilor romane, îşi întindeau braţele noduroase deasupra covorului gros al unei încântătoare pajişti; ici-colo ei îşi împleteau atât de strâns ramurile cu cele ale fagilor şi ale altor copaci, încât nu lăsau să treacă prin ele razele piezişe ale asfinţitului; în alte părţi creşteau răzleţiţi, alcătuind acele cărări lungi în păienjenişul cărora ochiului îi place să rătăcească, în vreme ce închipuirea vede în ele un drum către privelişti şi mai sălbatice de singurătate silhuie. Ici-colo, razele purpurii ale soarelui aruncau o lumină zdrenţuită şi palidă, ce se agăţa de crengile ciuntite şi de trunchiurile năpădite de muşchi ale copacilor, sau smulgeau fâşii strălucitoare pajiştilor către care-şi croiau drum. Un tăpşan întins, aflat în mijlocul rari ştii acesteia, părea să fi fost locul unde se săvârşea odinioară ritualul druizilor, căci pe culmea unui deluşor prea rotund pentru a putea fi socotit drept operă a naturii se mai vedeau şi-acum rămăşiţele unui cerc de bolovani uriaşi. Şapte dintre ei se înălţau către cer, iar ceilalţi fuseseră smulşi din locurile lor, pesemne datorită zelului vreunui proaspăt convertit la creştinism, şi zăceau acum unii răsturnaţi lângă vechea lor groapă, alţii pe povârnişul deluşorului.
Un singur bolovan se prăvălise până jos şi, zăgăzuind apa unui pârâiaş care şerpuia domol la poalele dealului, dădea, prin stavila ce-i punea în cale, un glas şopotitor pârâiaşului, altminteri paşnic şi tăcut.
Această privelişte era întregită de două făpturi omeneşti, părtaşe prin îmbrăcămintea şi înfăţişarea lor la sălbăticia proprie pădurilor din părţile apusene ale ţinutului York în acele vremi îndepărtate. Cel mai vârstnic dintre ei era cumplit la înfăţişare, aproape fioros. îmbrăcămintea pe care o purta era neînchipuit de simplă: un fel de suman cu mâneci, strâns pe trup şi croit din pielea unei jivine, argăsită cu blană cu tot, dar care se rosese în atâtea locuri, încât cu greu mai puteai desluşi din smocurile rămase cărei sălbăticiuni îi aparţinuse. Straiul acesta primitiv îi acoperea trupul de la gât până la genunchi şi ţinea loc de orice altă îmbrăcăminte; avea o singură deschizătură, la gât, nu mai mare decât scăfârlia, ceea ce însemna că omul şi-o îmbrăca trecându-şi-o peste cap şi peste umeri, cum se îmbracă în zilele noastre o cămaşă, sau, în vechime, o armură. Un soi de sandale, legate cu nişte cureluşe din piele de mistreţ, îi apărau tălpile, iar picioarele până deasupra pulpelor îi erau înfăşurate în fâşii de piele subţire; genunchii însă erau goi, ca la muntenii din Scoţia. Pentru ca sumanul să-i fie şi mai lipit de trup, şi-l încinsese la mijloc cu un brâu lat de piele, încheiat cu o copcă de aramă; de o parte a brâului atârna un fel de traistă, iar de cealaltă, un corn de berbec, cu o despicătură prin care se putea sufla. în acelaşi brâu era înfipt unul din acele cuţite lungi, late şi ascuţite, cu două tăişuri şi cu mânerul din corn de cerb, pe care le meştereau oamenii de prin partea locului şi care erau cunoscute încă pe vremea aceea sub numele de “cuţite de Sheffield”. Omul era în capul gol, ocrotit doar de părul lui des, ale cărui plete încâlcite şi pârlite de soare aveau nuanţa de un roşu-închis a ruginii, spre deosebire de barba ce-i acoperea obrajii şi care era mai degrabă galbenă sau chihlimbarie. Mai rămâne o parte a îmbrăcămintei omului pe care totuşi e cu neputinţă s-o trecem cu vederea; un belciug de aramă, asemănător cu o zgardă, dar fără nici o deschizătură, turnat parcă pe gâtul omului şi îndeajuns de larg ca sănu-l împiedice să răsufle, dar destul de strâns ca să nu poată fi scos decât cu ajutorul unei pile. Pe această zgardă bizară era gravată, cu litere saxone, următoarea inscripţie:
“Gurth, feciorul lui Beowulph, este robul din născare al lui Cedric de Rotherwood”.
Alături de porcar, căci aceasta era îndeletnicirea lui Gurth, şedea pe unul din monumentele prăbuşite ale druizilor un om care părea să fie cu vreo zece ani mai tânăr ca el şi a cărui îmbrăcăminte, deşi se asemăna la croială cu aceea a tovarăşului său, era făcută din materiale mai bune şi avea o înfăţişare şi mai ciudată. Jiletca pe care o purta fusese vopsită în purpuriu strălucitor, şi cineva încercase pesemne să zugrăvească pe ea nişte podoabe fistichii, în fel de fel de culori. In afară de jiletcă, mai purta un soi de mantie scurtă, care abia-i ajungea până la jumătatea coapsei şi, deşi croită dintr-un postav roşu învarstat cu galben, era destul de soioasă. Şi-o putea trece lesne de pe un umăr pe celălalt sau la o adică să şi-o înfăşoare pe trup, fiind pe cât de scurtă, pe atât de largă, încât părea din pricina asta un veşmânt neobişnuit de ciudat. în jurul braţelor avea nişte brăţări subţiri de argint, iar la gât un colan din acelaşi metal, cu următoarea inscripţie:
“Wamba, feciorul lui Witless, este şerbul lui Cedric de Rotherwood”. Era încălţat cu acelaşi fel de sandale ca şi tovarăşul său, dar picioarele nu-i erau înfăşurate în fâşii de piele, ci în nişte obiele, una roşie, iar cealaltă galbenă. Pe cap purta o tichie, de care atârnau o sumedenie de zurgălăi, cam de mărimea celor prinşi la gâtul şoimilor, şi care sunau când îşi întorcea capul într-o parte sau alta; şi cum rareori i se întâmpla să stea locului mai mult de câteva clipe, clinchetul acesta era aproape neîntrerupt. Tichia era tivită cu o fâşie aspră de piele, zimţată în partea de sus ca o coroniţă, de sub care răzbătea un săculeţ lung, ce-i cădea pe umăr întocmai ca o bonetă de noapte demodată, ca o pungă, sau ca o chivără de husar. De această parte a tichiei erau atârnaţi zurgălăii, care, laolaltă cu forma tichiei şi cu expresia pe jumătate năucă, pe jumătate şireată a feţei sale, arătau îndeajuns de limpede că omul făcea parte din breasla măscăricilor sau bufonilor crescuţi în casele celor cu dare de mâ-l nă, în scopul de a alunga plictisul ceasurilor de lâncezeală pe care aceştia erau siliţi să le petreacă între patru pereţi.
Ca şi tovarăşul său, purta la brâu o traistă, dar n-avea nici corn, nici cuţit, fiind pesemne socotit că unuia din tagma lui ar fi fost primejdios să i se încredinţeze unelte ascuţite. în loc de asemenea obiecte, era înzestrat cu o sabie de lemn, leit cu acele spade cu care arlechinii îşi săvârşesc minunile de vitejie pe scenele teatrelor din zilele noastre.
Înfăţişarea acestor doi oameni nu era mai puţin bizară decât îmbrăcămintea şi ţinuta lor. Robul avea o mutră posomorâtă şi jalnică, stătea încovoiat, cu privirea plină de o adâncă deznădejde, care ar fi putut trece drept apatie dacă focul ce scapără din când în când în ochii lui înroşiţi n-ar fi arătat că acolo, sub spuza mohorelii, mocnea dorul de răzbunare al unui om care-şi dădea seama, că-i asuprit. Pe de altă parte, înfăţişarea lui Wamba vădea, ca la mai toţi oamenii din breasla lui,.un fel de curiozitate distrată şi un neastâmpăr ce nu-i îngăduia nici o clipă de răgaz; în acelaşi timp se vedea că era cât se poate de mândru de starea lui şi de întreaga sa înfăţişare. Convorbirea dintre aceşti doi oameni avea loc în anglo-saxonă, limbă care, după cum am mai arătat, era vorbită îndeobşte de clasele de jos, cu excepţia soldaţilor normanzi şi a slugilor marilor seniori feudali. Dacă însă am reda convorbirea lor în original, mai mult ca sigur că cititorul de astăi n-ar pricepe mare lucru, aţa încât, spre a fi mai limpede, ne îngăduim a-i pune la îndemână următoarea tălmăcire:
Blestemul sfântului Withold cadă asupra porcilor ăstora afurisiţi! spuse porcarul după ce suflă cu putere din corn, pentru a-şi strânge turma împrăştiată.
Aceasta, răspunzând la chemarea lui cu sunete la fel de melodioase, nu se grăbi totuşi să lase baltă belşugul de ghindă şi jir cu care se ospăta şi nici să părăsească malurile mlăştinoase ale pârâiaşului, unde o parte din porci, pe jumătate îngropaţi în noroi, zăceau în tihnă, cu totul nepăsători la glasul paznicului lor.
Blestemul sfântului Withold cadă asupra lor şi asupră-mi! adăugă Gurth. Să nu-mi spui mie pe nume dacă lupul cu două picioare n-o să înhaţe până seara niscaiva dintre ei. Hai, Fangs, vino-ncoace, Fangs! zbieră el cât îl ţinea gura, adresându-se unui câine jigărit, cu înfăţişare de lup, un fel de copoi jumătate buldog, jumătate ogar – care alerga şchiopătând, ca şi cum ar fi vrut să-şi ajute stăpânul să adune laolaltă porcii neascultători; de fapt, însă, nepricepând semnele stăpânului şi neştiind ce i se cerea, sau poate chiar cu bună-ştiinţă, câinele nu tăcea decât să-i fugărească de colo până colo, încurcând astfel şi mai mult iţele pe care părea că-i dornic să le descurce. Smulge-i-ar Diavolul colţii! izbucni Gurth. Blestemat fie pădurarul care taie ghearele din faţă ale câinilor noştri, de-i face neputincioşi! Ascultă, Wamba, dacă ai sânge de om în vine, scoa-lă-te şi dă-mi o mână de ajutor; du-te în partea ailaltă a dealului; de-acolo îi poţi mâna lesne, ca pe nişte mieluşei nevinovaţi, fiindcă au să aibă vântul în faţă.
Aşa o fi, zise Wamba, fără să se clintească. Mi-am întrebat picioarele ce părere au şi mi-au răspuns amândouă că dacă mi-aş tăvăli frumoasele straie prin băltoacele alea, aş săvârşi o faptă neprietenoasă împotriva persoanei mele suverane şi împotriva veşmintelor regale pe care le port. Iată de ce, Gurth, te sfătuiesc să-l chemi înapoi pe Fangs şi să-ţi laşi turma în voia soartei; au să dea peste ea niscaiva cete de oşteni, de haiduci sau de pelerini, aşa că până mâine dimineaţă cu siguranţă că porcii au să se prefacă în normanzi, spre marea ta bucurie şi mulţumire!
– Porcii mei să se prefacă în normanzi, spre mulţumirea mea! îngână Gurth.
– Ce vrei să spui, Wamba? Nu pricep. Sunt prea slab de minte şi prea tulburat ca să pot dezlega cimilituri de astea.
Păi cum se numesc jivinele alea care grohăie şi aleargă pe patru picioare? întrebă Wamba.
Porci, nătărăule, porci! răspunse porcarul. Până-şi un zevzec ştie asta.
Păi porci e un cuvânt neaoş saxon, zise măscăriciul. Dar cum se numeşte purceaua când e belită, hăcuită şi atârnată de călcâie, ca un trădător?
Şuncă, răspunse porcarul.
Mă bucur că până şi un zevzec ştie asta! spuse Wamba. Fii bine, vorba şuncă es, după părerea mea. franco-normandă get-beget, aşa încât, când animalul e în viaţă şi-i pus sub paza unui rob saxon, poartă numele saxon, dar ajunge normand şi se numeşte şuncăde îndată ce e adus în castel pentru ospă-tarea nobililor. Ce părere ai despre asta, prietene Gurth?
Adevăr grăit-ai, prietene Wamba, măcar că nu ştiu cum de-a pătruns adevărul ăsta în scăfârlia ta neghioabă!
Şi am să-ţi mai spun ceva, urmă Wamba pe acelaşi ton. Uite-l bunăoară pe bătrânul nostru jude Boulean; el îşi păstrează numele saxon atâta vreme cât e dus la păşune de nişte şerbi de teapa ta, dar devine Boeuf, vasăzică un franţuz viteaz şi bătăios, de îndată ce nimereşte înaintea cinstitelor falei menite să-l mestece. Jupan Viţeludevine la rându-i Monsieur de Veaum acelaşi chip: el este saxon câtă vreme îl îngrijim noi, dar i se dă un nume normand când ajunge pe masa stăpânilor.
Pe sfântul Dunstan! rosti Gurth. Din păcate, tot ce spui tu e adevărat. Nu ne-a mai rămas decât aerul pe care-l tragem în piept, măcar că şi pe ăsta ni l-au lăsat, pare-se, după multe şovăieli, gândindu-se că altminteri n-am fi în stare să mai purtăm povara ce ne-au pus-o pe umeri. Tot ce-i mai bun şi mai gras e pentru masa lor; fetele cele mai frumoase sunt pentru paturile lor; cei mai vrednici şi mai viteji bărbaţi sunt trimişi ca ostaşi în armatele stăpânilor străini, ca să albească cu oasele lor pământul unor ţări depărtate, în aşa fel încât aici să nu rămână decât puţini aceia care ar voi sau ar fi în stare a-l apăra pe nefericitul saxon. Domnul să-l binecuvânteze pe stăpânul nostru Cedric! S-a ridicat de unul singur, bărbăteşte, dar Reginald Front-deBoeuf în carne şi oase o să vină curând în ţară şi-o să vezi cu cât de puţin o să se-aleagă Cedric după atâta osteneală. Hai, hai! strigă el deodată. Aşa, aşa! Bravo, Fangs! Acum îi ai pe toţi în faţa ta, adu-i frumuşel încoace, băiatule!
Gurth, zise măscăriciul, ştiu că mă crezi smintit, altminteri nu te-ai pripi să-ţi dai în vileag gândurile. Ar fi de ajuns să aduc la cunoştinţa lui Reginald Front-de-Boeuf, ori a lui Philip de Malvoisin un singur cuvinţel din cele pe care le-ai rostit împotriva normanzilor, ca să-ţi pierzi slujba de porcar, şi lumea te-ar vedea legănându-te de creanga unuia din copacii ăştia, ca o sperietoare pentru toţi cei ce cârtesc împotriva stăpânirii.
Câine! mormăi Gurth. Nădăjduiesc că n-ai să mă vinzi după ce m-ai împins să-mi dau drumul la gură!
Să te vând? răspunse măscăriciul. Nici prin gând nu-mi trece! Numai un înţelept ar fi în stare de aşa ceva. Un nebun n-ar putea chibzui atât de bine nici pe jumătate. Dar mai domol cu vorba, parcă se apropie nişte oameni, adăugă el, trăgând cu urechea la tropotele de cai care se auziră în aceeaşi clipă.
Ce ne pasă nouă? zise Gurth, care izbutise în sfârşit să-şi adune turma şi, cu ajutorul lui Fangs, mâna porcii la vale, pe una din acele poteci lungi şi întunecoase pe care ne-am străduit să le descriem.
Nu, vreau neapărat să văd cine-s călăreţii! răspunse Wamba. Cine ştie, poate c-or fi venind din ţara zânelor, cu o solie din partea rigăi Oberon.
Lua-te-ar naiba! izbucni porcarul. Cum îţi mai arde a vorbi despre asemenea lucruri, când la o poştă de noi bântuie o furtună cumplită, cu tunete şi trăsnete? Ian ascultă cum bubuie tunetul! în viaţa mea n-am văzut ploaie de vară ca asta, cu stropi aşa de mari! Cu toate că nu se simte nici o adiere de vânt, stejarii gem şi trosnesc din ramuri de parc-ar vesti vijelia. Ştiu că, dacă vrei, eşti în stare să fii înţelept. Crede-mă şi pe mine o dată, şi hai să mergem acasă înainte să se înteţească furtuna, căci are să fie o noapte înfricoşătoare. Wamba se lăsă înduplecat de acest argument puternic şi-şi urmă prietenul. Gurth porni la drum după ce apucă un toiag lung şi noduros care zăcea pe iarbă alături de el. Acest nou Eumeu păşea grăbit prin luminişul pădurii, mânând înaintea lui, cu ajutorul lui Fangs, întreaga turmă grohăitoare ce-o avea în pază.
continuarea o descarcati gratuit de aici…adăugat link nou