Confesiuni
1
Mângâie-mi parul. Astazi mi-i aspru si sarat.
Aproape-ntotdeauna a fost la fel, îmi pare…
De colburi nins, cu vânturi si ploi amestecat,
În zgura de la trenuri scaldat si-n stropi de mare.
Ce larg ma simt si lacom si niciodata plin!
Sorb prin pupile lumea si-n taina cu auzul,
Nepotolit ca-n fata paharelor de vin
Ce-mi scapara-n mustata stropi limpezi ca hurmuzul.
Am strâns atâtea drumuri în mine ca pe-un ghem,
Tam-tamuri de copite în mine aspre suna,
Dar tot mi-i dor de duca, spre mine înca chem
Acele panglici albe pudrate-n colb de luna.
Ma las purtat de focul aprins sub placa fruntii
Ca norii ce se lasa mânati de vijelii
Si dornici sa cunoasca atingerea cu muntii,
Când trec prin brazi dau vama si rup din ei fâsii.
2
Am fost stup de pofte si de miere,
Îmi frângeam spre stele-n clinchet un genunchi,
Gândurile, mâinile ridicau tacere
Si melancolie densa si putere
Spre multiplicata fata ce ma cere
Pentru vesnicie, pentru înviere –
Veverite albe lunecând pe trunchi.
Pentru ce acestea toate le mai spun?
Inima-mi, putea-voi astfel s-o îmbun?
Ai venit când toamna soarele-si sugea –
Astfel niciodata n-are sa-i mai suga
Razele-i lucide. – Si asemenea
Soarelui, plecasem pletele, a ruga.
Ai tras podul, poarta. Si zidiri roscate,
Crenelari severe, iederi în apus,
Închizând atâtea fumuri inelate,
Puritati de pâcla strânsa sub lacate,
Si vâltori de sânge cu ecou ce bate
În pereti de clopot ceruit, sa-noate
Au pornit; si-n zarea zarilor s-au dus.
Si s-a stins în minte ultimul meu gând.
Parca-mi esti alaturi înca. Pâna când?
Oh, daca putea-voi iarasi sa-mi dezdoi
Amândoi genunchii, cred ca peste noi,
Mie semanându-mi, soarele si azi
Ar privi cenusa unde-ncepi sa cazi
Neclintit ca-n vara din decisu-i unghi.
Dar pamântu-mi leaga fragezii genunchi.
3
Deci a venit si toamna cu palele-i tristeti
Si curg încete frunze si-s pasii mei înceti,
Pe-arginturile mintii tresalta întrebari,
Cum joaca pe icoana lumini de lumânari.
Si înghetate colburi pe vânt se zbat mereu.
Unui copil aseara i-au smuls înaltul zmeu,
Si-atârna astazi zmeul de-un fir de telegraf
Atât de mort acolo si zdrentuit de praf.
Iar oamenii-s mai singuri miscându-se-ntre ei,
Le-a pus pe fete toamna un vinetiu polei
Si se crispeaza râsul putin câte putin…
Studentei, de acasa i s-a trimis un vin,
Eu am baut dintr-însul. Era un vin modest,
Ca mamaliga buna, ca pâinea de sub test,
Si m-am gândit ce doruri adânci, ce tandru rit
A curs, în clipocirea acestui vin, topit,
Si ce reprosuri poate si nedormite nopti
Curg în lividul sânge al strugurilor copti,
Si vinul laudându-l pleoapele mi-am strâns
Si nebagat de seama în mine surd am plâns.
4
De ce-am crezut de-atâtea ori
Ca-mi place-o floare numai dintre atâtea flori,
De ce-am crezut ca o iubesc si-apoi
Gaseam o alta floare cu foile mai moi?
Oh, cât de larga-i lumea: iubind si raspunzând
O caut si o mângâi fir dupa fir, pe rând,
Fara sa-ntreb vreodata de si-a ivit doar mie
Gingasa crizantema întreaga ei tarie.
S-o am întreaga-n mine, mi-ajunge doar o data
Gingasa crizantema sa fie sarutata.
Mi-i dat de-aceea-n lume nicicând sa nu fiu ram,
Ci alb noian de nour si liniste sa n-am.
5
Sa observati ca niciodata
N-am fost singur cu mine cum multi au crezut.
Tot ce-am iubit, niciodata
N-am mistuit într-al timpului pasnic trecut.
Tot ce-am putut sa privesc
Mi s-a parut din cale-afara
De crunt ori dumnezeiesc –
Nu i-am dat voie sa moara.
Sub zenit
Am sa fiu fericit
Când cineva,
Descifrându-mi litera si inima mea,
Va putea fi privit
Râzând, ori rânjind,
Ori plângând.