Omerta carte pdf download

MARIO PUZO

OMERTA

Omerta: codul sicilian al onoarei care interzice transmiterea de informaţii cu privire la delicte considerate a fi afaceri ale persoanelor implicate.

World Book Dictionary

Lui Evelyn Murphy

Prolog

1967

În satul pietros Castellammare del Golfo de pe coasta siciliană a Mediteranei, un mare Don mafiot se stingea pe patul de suferinţă. Vincenzo Zeno era un om de onoare, care fusese iubit toată viaţa pentru judecata lui cinstită şi imparţială, pentru ajutorul acordat celor în nevoie şi pentru pedepsirea implacabila a celor care se încumetau să se împotrivească voinţei lui.

La căpătîiul lui se aflau trei dintre foştii discipoli, care plecaseră de lîngă mentorul lor ca să-şi cîştige propria putere şi poziţie: Raymonde Aprile din Sicilia şi New York, Octavius Bianco din Palermo şi Benito Craxxi din Chicago. Fiecare dintre aceştia îi datora o ultimă favoare.

Don Zeno era cel din urmă dintre adevăraţii capi ai Mafiei care respectase toată viaţa vechile tradiţii. Ştiuse întotdeauna să profite de toate afacerile, dar niciodată de pe urma drogurilor, a prostituţiei sau a altor delicte de orice fel. Şi nici un om sărac care îi călcase pragul cerîndu- i bani nu plecase cu mîna goală. Corectase nedreptăţile pricinuite de justiţie — cel mai mare judecător din Sicilia putea să-şi declare verdictul, dar, dacă dreptatea era de partea ta, Don Zeno se opunea acestuia cu voinţa şi armele de care dispunea.

Orice flăcău destrăbălat care dezonora fata vreunui sătean sărac era convins de Don Zeno să pecetluiască legătura prin taina sfîntă a căsătoriei. Nici o bancă nu-şi închidea uşile în faţa unui fermier aflat la ananghie, pentru că Don Zeno intervenea imediat în favoarea lui.

Nici un tînăr care aspira la o educaţie universitară nu fusese nevoit să renunţe la ea din pricina lipsei de bani sau de calificare. Dacă toţi aceştia făceau parte din cosca sau clanul lui, visele li se împlineau. Legile de la Roma nu justificau în nici un fel tradiţiile din Sicilia şi nu aveau nici o autoritate aici: Don Zeno le anula, oricît l-ar fi costat.

Dar Don- ul era acum un om trecut de optzeci de ani, şi în ultimul timp puterea lui începuse să slăbească. Fusese destul de slab ca să ia în căsătorie o tînără foarte frumoasă, care îi dăruise un băiat minunat. Dar nefericita murise la naştere şi băiatul avea acum doi ani. Ştiind că i se apropie sfîrşitul şi că, o dată cu dispariţia lui, cosca

va fi pulverizată de clanurile mai puternice Corleone şi Clericuzio, bătrînul se gîndea la viitorul fiului său. Acum, după ce le mulţumi celor trei prieteni pentru curtoazia şi respectul de care dăduseră dovadă venind de la atîţia kilometri depărtare ca să-i asculte rugăminţile, le spuse că dorea ca fiul său Astorre să fie dus într-un loc sigur şi crescut în alt mediu, dar în acelaşi spirit al onoarei care îl călăuzise şi pe el.

— Voi închide ochii cu conştiinţa împăcată, spuse el — deşi prietenii lui ştiau că, în decursul vieţii, bătrînul hotărîse moartea a sute de oameni — dacă voi şti că fiul meu este în siguranţă. Căci eu văd în acest copil de doi ani sufletul şi spiritul unui adevărat mafioso, o specie rară şi aproape dispărută.

Le spuse că îl va alege pe unul dintre ei care va fi protectorul acestui copil aparte şi că această responsabilitate îi va aduce celui ales recompense substanţiale.

— E ciudat, spuse Don Zeno, privindu-i cu ochii împăienjeniţi. După tradiţie, acesta este primul fiu care este un adevărat Mafioso. Dar în cazul meu a trebuit sa aştept pînă la optzeci de ani ca să-mi împlinesc visul. Nu sînt un om superstiţios, dar, dacă aş fi, aş crede că acest copil s-a zămislit din însuşi pămîntul Siciliei. Ochii lui sînt verzi ca roadele celor mai buni măslini ai mei. Şi are o sensibilitate tipic siciliană — are o fire romantică, muzicală, fericită. Dar dacă cineva îl jigneşte, nu uită, nici chiar acum, la vîrsta asta fragedă. Dar trebuie îndrumat.

— Prin urmare, ce ne ceri, Don Zeno? întrebă Craxxi. Căci eu unul aş fi fericit să-l iau pe copil şi să-l cresc ca pe propriul meu fiu.

Bianco îi aruncă lui Craxxi o privire aproape indignată.

— îl ştiu pe băiat de cînd s-a născut. M-am obişnuit cu el. O să-l consider copilul meu.

Raymonde Aprile se uită la Don Zeno, dar nu spuse nimic.

— Şi tu, Raymonde? întrebă Don Zeno. Aprile spuse:

— Dacă mă alegi pe mine, fiul tău va fi şi al meu.

Don Zeno se gîndi la cei trei: toţi erau demni de încrederea lui. Pe Craxxi îl considera cel mai inteligent. Bianco era în mod cert cel mai ambiţios şi puternic. Aprile era un om mai reţinut şi mai virtuos, fiindu-i totodată mai apropiat. Dar era neîndurător.

Chiar şi pe patul de moarte, Don Zeno înţelegea că Raymonde Aprile era cel care avea cea mai mare nevoie de copil. El va preţui cel mai mult iubirea acestuia şi va face tot ce îi va sta în putinţă ca fiul lui să înveţe să supravieţuiască într-o lume a trădării, cum era lumea lor. Don Zeno păstră un lung moment de tăcere. în cele din urmă spuse:

— Raymonde, tu vei fi tatăl copilului. Şi acum pot închide ochii împăcat.

Don Zeno avu parte de funeralii demne de un împărat. Toţi capii de cosca din Sicilia veniră să-i aducă un ultim omagiu, ca şi miniştrii de la Roma, proprietarii de mari domenii, precum şi sute de supuşi din întinsa lui cosca. în fruntea carului funebru tras de cai, Astorre Zeno, copilul de doi ani cu privirea arzătoare, îmbrăcat cu o redingotă neagră şi pălărie de aceeaşi culoare, călărea maiestuos ca un împărat roman.

Cardinalul de Palermo oficie slujba şi spuse aceste cuvinte memorabile:

— Pentru cei în suferinţă şi pentru cei sănătoşi, pentru cei cuprinşi de nefericire sau de disperare, Don Zeno a fost un prieten adevărat.

Apoi aminti ultimele cuvinte ale lui Don Zeno:

— îmi încredinţez sufletul lui Dumnezeu. El îmi va ierta păcatele, căci în fiecare zi a vieţii mele am căutat să fiu drept.

Astfel ajunse Astorre Zeno să fie dus în America de Raymonde Aprile, devenind un nou membru al familiei acestuia.

Capitolul 1

Cînd Franky şi Stace, gemenii Sturzo, intrară pe aleea care ducea la casa lui Heskow, văzură patru adolescenţi foarte înalţi care jucau baschet în curtea mică. Franky şi Stace coborîră din Buick-ul lor de dimensiuni considerabile, iar John Heskow le ieşi în întîmpinare. Era un bărbat înalt, cu faţa în formă de pară; părul rar îi înconjura cu grijă calota spînă a craniului, iar ochii mici şi albaştri îi sclipeau.

- Aţi picat la ţanc, spuse el. Vreau să vă prezint pe cineva. Meciul de baschet se întrerupse. Heskow spuse cu mîndrie:

- El este fiul meu, Jocko.

Cel mai înalt dintre adolescenţi îi întinse o mînă uriaşă lui Franky. - Auzi, ce-ar fi să facem una mică?

Jocko îi privi pe cei doi oaspeţi. Aveau în jur de un metru optzeci şi păreau în formă. Amîndoi purtau tricouri Ralph Lauren, unul roşu şi celălalt verde, pantaloni kaki şi pantofi cu talpă de cauciuc. Arătau chipeşi şi prietenoşi, trăsăturile lor colţuroase fiind desenate cu o siguranţă plină de graţie. Era evident că erau fraţi, dar Jocko nu şi-ar fi imaginat că erau gemeni. Se gîndi că aveau puţin peste patruzeci de ani.

- Sigur, spuse Jocko, cu o bună dispoziţie copilărească. Stace zîmbi.

Jocko se îndreptă către cei doi însoţitori ai lui, amîndoi înalţi de peste un metru optzeci, şi le spuse: - îi iau în echipa mea, iar voi trei jucaţi împreună.

Fiind un jucător mult mai bun, se gîndi că, în această formaţie, prietenii tatălui său vor avea mai multe şanse. - Ia-o uşor cu ei, le spuse John Heskow tinerilor. Sînt şi ei nişte moşi care se dau mari.

Era o după-amiază tîrzie de decembrie, iar aerul era destul de rece ca să-ţi pună sîngele în mişcare. Lumina soarelui rece de Long Island, de un galben pal, se reflecta în acoperişurile şi în pereţii de sticlă ai serelor lui Heskow, principala lui afacere.

Tinerii prieteni ai lui Jocko jucau fără nerv, ca să le facă un serviciu bărbaţilor mai vîrstnici. Dar pe neaşteptate Franky şi Stace ţîşniră pe lîngă ei ca să arunce direct la coş. Jocko rămase uluit de viteza lor; apoi văzu că aceştia refuzau să arunce la coş, dar nici nu îi pasau mingea. Nu aruncau niciodată la coş din spatele adversarilor. Se părea că era o chestiune de onoare să se elibereze de marcaj şi să arunce cu uşurinţă la coş de aproape.

Echipa adversă începu să se folosească de avantajul înălţimii ca să treacă printre jucătorii mai vîrstnici, dar în mod uimitor nu reuşiră decît de puţine ori să sară la coş. Pînă la urmă, unul dintre băieţi se enervă şi îl lovi puternic cu cotul în faţă pe Franky. în momentul următor, băiatul era la pămînt. Jocko, care era foarte atent la joc, nu-şi dădu seama cum se întîmplase totul. Dar apoi Stace îl lovi cu mingea în cap pe fratele său şi îi spuse: - Hai, joacă, dobitocule.

Franky îl ajută pe băiat să se ridice, îi dădu o palmă la fund şi spuse:

— Hei, scuză-mă.

Mai jucară cinci minute, dar „bătrînii" erau deja în mod evident extenuaţi şi puştii îi încercuiseră. în cele din urmă, cedară.

Heskow le aduse răcoritoare pe teren. Tinerii se adunaseră în jurul lui Franky, care avea carismă şi dovedise o dibăcie de profesionist în timpul jocului. Franky îl îmbrăţişă pe băiatul pe care îl doborîse la pămînt. Apoi le aruncă un zîmbet de om de lume, care se potrivea de minune cu figura lui colţuroasă.

— Băieţi, ascultaţi cîteva sfaturi de la un om mai în vîrstă, spuse el. Nu driblaţi niciodată cînd puteţi pasa. Nu cedaţi niciodată cînd aveţi un handicap de douăzeci de puncte în ultimul sfert. Şi nu ieşiţi niciodată cu o femeie care are mai mult de o pisică.

Băieţii rîseră.

Franky şi Stace dădură mîna cu băieţii şi le mulţumiră pentru joc, apoi îl urmară pe Heskow în interiorul casei cochete, cu decoraţiuni exterioare verzi. Jocko strigă în urma lor:

— Hei, să ştiţi că sînteţi buni!

În casă, John Heskow îi conduse pe cei doi fraţi sus, în camera lor.

Aceasta avea o uşă foarte grea cu o încuietoare solidă, după cum observară fraţii cînd Heskow îi lăsă să intre şi încuie uşa în urma lor.

Camera era mare, de fapt un apartament cu baie proprie. Avea două paturi de o persoană — Heskow ştia că fraţilor le plăcea să doarmă în aceeaşi cameră. într-un colţ se afla un cufăr uriaş, asigurat cu benzi de oţel şi un lacăt metalic greu. Heskow descuie lacătul cu o cheie şi ridică uşor capacul cufărului. înăuntru se aflau mai multe pistoale, arme automate şi cutii cu muniţie, dispuse într-un amalgam de forme geometrice negre.

— Ajung? întrebă Heskow. Franky observă:

— Nu sînt amortizoare.

— N-o să aveţi nevoie de amortizoare pentru ce-o să faceţi.

— Bine, spuse Stace. Nu-mi plac amortizoarele. Nu nimeresc niciodată nimic dacă am amortizor.

— E-n regulă, aprobă Heskow. Acum puteţi să faceţi un duş şi să vă instalaţi, iar eu scap de puşti şi pregătesc cina. Ce părere aveţi de băiatul meu?

— E un băiat foarte drăguţ, spuse Franky.

— V-a plăcut cum joacă baschet? întrebă Heskow, îmbujorîndu-se de mîndrie şi semănînd şi mai mult cu o pară coaptă.

— Excepţional, răspunse Franky.

— Stace, tu ce crezi?

— Prima-ntîi, spuse Stace.

— A cîştigat o bursă la Villanova, spuse Heskow. Ţintim spre NBA.

Cînd gemenii coborîră în salon puţin mai tîrziu, Heskow îi aştepta. Pregătise viţel înăbuşit cu ciuperci şi o imensă salată verde. Pe masă era vin roşu pentru trei persoane.

Se aşezară. Erau prieteni vechi şi ştiau totul unii despre alţii. Heskow era divorţat de treisprezece ani. Fosta lui soţie şi Jocko locuiau la cîţiva kilometri mai la vest, în Babylon. Dar Jocko îşi petrecea mult timp aici, iar Heskow îşi îndeplinise întotdeauna rolul de tată cu consecvenţă şi entuziasm.

— Trebuia să ajungeţi mîine, spuse Heskow. Îl amînam pe puşti dacă ştiam că veniţi azi. Cînd aţi sunat, nu puteam să-i dau afară pe el şi pe prietenii lui.

— Ei, asta-i! Nu-i nimic, spuse Franky.

— Nu, spuse Stace, sîntem prea scunzi, n-avem decît un metru optzeci. ”Vineţiii" erau prea mari pentru noi.

— Să nu spui una ca asta în faţa puştiului, spuse Heskow îngrozit. Va trebui să joace cu ei.

— A, nu, spuse Stace, n-aş spune asta niciodată.

Heskow se relaxă şi sorbi din vin. Îi plăcuse dintotdeauna să lucreze cu fraţii Sturzo. Erau atît de bine crescuţi — niciodată nu deveneau obraznici, ca majoritatea derbedeilor cu care avea de- a face. Aveau un mod lejer de a se comporta în societate, care reflecta armonia relaţiei dintre ei. Erau liniştiţi şi asta le dădea o înfăţişare plăcută. Mîncară toţi trei încet şi neprotocolar. Heskow le umplu din nou farfuriile direct din cratiţă.

— Întotdeauna am vrut să te întreb, i se adresă Franky lui Heskow. De ce ţi-ai schimbat numele?

— E o poveste veche, spuse Heskow. Nu-mi era ruşine că sînt italian. Dar, vezi tu, am mutra asta enervantă de neamţ. Păr blond, ochi albaştri şi nasul ăsta. Era chiar dubios să am nume de italian.

Gemenii izbucniră amîndoi într-un rîs nestînjenit şi plin de înţelegere. Ştiau că prietenul lor era un ticălos, dar nu-i deranja.

După ce îşi terminară salata, Heskow servi cafele espresso duble şi un platou de fursecuri italiene. Le oferi trabuce, dar ei îl refuzară. Nu fumau decît Marlboro, care se potrivea cu feţele lor ridate de oameni ai vestului.

— Haideţi să trecem la afaceri, spuse Stace. Probabil că e vorba de ceva serios, altfel de ce-ar mai fi trebuit să străbatem cu maşina toată distanţa asta afurisită de cinci mii de kilometri? Puteam veni cu avionul.

— N-a fost chiar aşa de rău, spuse Franky. Mie mi-a plăcut. Am văzut America pe viu. Ne-am şi distrat. Oamenii din orăşelele de provincie au fost nemaipomeniţi.

— Da, a fost excepţional. Dar tot a fost un drum lung.

— N-am vrut să lăsăm urme la aeroporturi, explică Heskow. E primul loc în care verifică. Şi o să aveţi parte de multă căldură. Sper că nu aveţi nimic împotriva căldurii.

— Pentru mine e tot ce poate fi mai plăcut, spuse Stace. Acum spune, cine naiba e?

— Don Raymonde Aprile.

Heskow aproape că se înecă cu cafeaua cînd îi pronunţă numele.

Se lăsă o tăcere lungă, şi Heskow simţi pentru prima oară fiorul morţii pe care îl emanau cei doi gemeni. Franky întrebă liniştit: — Ne-ai făcut să conducem cinci mii de kilometri ca să ne oferi chestia asta? Stace îi zîmbi lui Heskow şi spuse:

— John, ne-a făcut plăcere să te cunoaştem. Acum plăteşte-ne taxa de anulare şi putem să plecăm. Gemenii rîseră amîndoi de această mică glumă, dar Heskow nu înţelese.

Unul dintre prietenii lui Franky din Los Angeles, un scriitor neprofesionist, le explicase odată gemenilor că, deşi o revistă putea foarte bine să-i plătească cheltuielile pentru scrierea unui articol, asta nu însemna obligatoriu că îl vor şi cumpăra. Ei plăteau doar un mic procent din taxa convenită ca să distrugă articolul. Gemenii adoptaseră această practică. Ei percepeau o taxă doar ca să dea ascultare unei propuneri, în cazul de faţă, pentru că era vorba despre timpul consumat pe drum şi de faptul că erau implicate două persoane, taxa de anulare era de douăzeci de mii.

Dar sarcina lui Heskow era să-i convingă să accepte propunerea.

— Don Raymonde s-a retras de trei ani, spuse el. Toate vechile lui relaţii sînt în închisoare. Nu mai are nici o putere. Singurul care ne-ar putea face necazuri este Timmona Portella, iar el n-o va face. Partea voastră este de un milion de dolari, jumătate după ce terminaţi şi cealaltă jumătate peste un an. Dar în tot acest an trebuie să vă ascundeţi. în momentul acesta totul este aranjat. Treaba voastră este doar să-l împuşcaţi.

- Un milion de dolari, spuse Stace. O grămadă de bani.

- Clientul meu ştie că uciderea lui Don Aprile este un pas important, spuse Heskow. Pentru asta vrea să angajeze ce e mai bun. Trăgători cu mînă sigură şi parteneri care nu vorbesc şi au judecata matură. Iar voi, băieţi, sînteţi realmente cei mai buni.

Franky spuse:

- Şi nu sînt mulţi cei care şi-ar asuma acest risc.

- Aşa-i, aprobă Stace. Cine o va face va suferi toată viaţa. Va fi urmărit, şi nu doar de poliţie şi de federali.

- îţi jur, spuse Heskow, că poliţia din New York nu va merge pînă la capăt. Iar F.B.I.-ul nu-i va sprijini cîtuşi de puţin.

- Şi vechii prieteni ai lui Don Aprile? - Morţii nu au prieteni.

Heskow făcu o pauză.

- Cînd s-a retras, Don Aprile a rupt toate legăturile. Nu aveţi de ce să vă faceţi griji. Franky îi spuse lui Stace:

- Nu-i caraghios că în toate afacerile noastre ni se spune întotdeauna că nu avem de ce să ne facem griji? Stace rîse.

- Asta pentru că nu apasă ei pe trăgaci. John, sîntem prieteni de multă vreme. Avem încredere în tine. Dar dacă te înşeli? Oricine se poate înşela. Dacă Don Aprile mai are prieteni? Tu ştii cum lucrează. Fără milă. Dacă pun mîna pe noi, nu se vor mulţumi doar să ne ucidă. Mai întîi o să petrecem cîteva ore în iad. Plus că familiile noastre sînt expuse, conform legilor lui Don Aprile. Gîndeşte-te la fiul tău. N-o să mai poată juca în NBA din mormînt. Poate că ar trebui să ştim cine plăteşte pentru asta.