Bazele inovării. Bazele inovării și transferului de tehnologie. Curs

Din secțiunea „Poate ne e de folos”, vă las un curs care ne poate ajuta la întocmirea lucrărilor pentru examen.

 

 

1. INOVAREA

 

1. 1. Inovarea în sisteme informaționale

 

Reacţia inovativă se amorsează prin activarea unei puteri creative de la care se va naşte ideea. Creuzetul favorit al acestei activări poate fi individul, ca atare, dar poate fi şi un grup formal sau informal, în cadrul căruia există un climat fertil inovării.

 Ideea acţionează întotdeauna la un semnal declanşator, a cărui origine oferă un criteriu pentru clasificarea reacţiilor inovative: originea internă a grupului, ce semnifică introvertirea, sau originea externă, ce relevă extravertirea [1]. Această distincţie întreţine controversele cu privire la mecanismele evoluţiei viului, ea însăşi jalonată de nenumărate exemple de inovare, fie că este vorba de aripile păsărilor, fie de colţii prădătorilor.

 

Fără a dezvolta o analiză asupra originii speciilor, ar fi utilă o comparaţie a celor două sisteme de gândire opuse, promovate de biologii evoluţionişti ai secolului al XIX – lea. Se poate aminti ipoteza darwiniană a variaţiilor aleatorii în raport cu selecţia naturală. De asemenea, se poate face referire la ipoteza lamarckiană a variaţiei dirijate într-un sens definit de influenţa condiţiilor exterioare.

 Aceste două ipoteze sunt prezentate schematic în figura 1, unde sunt legate de organism proiectul, în stânga, iar condiţiile de mediu, în dreapta.

 

Semi - ramura de jos rezumă teza darwiniană, iar cea de sus teza lamarckiană. Prima se exprimă prin hazard (prin proiect) şi necesitate (mediul). În mod simetric, a doua se exprimă prin sfidare (a mediului) şi răspuns (prin proiect).

 Transpuse în întreprindere, aceste interpretări evocă două căi ale inovării, în cazul concepţiei unui produs nou. Prima se referă la o idee internă care se maturizează până la fabricaţie şi care înfruntă arena pieţei, doar, în ultima etapă.

 Această viziune asupra inovării este una orgolioasă, presupunând adesea producerea unei rupturi tehnologice şi manifestându-se mai liberă prin spontaneitatea sa, adecvată anticipării.

                           

A doua cale, extravertită, se opune primei căi, introvertite.

 

Aceasta se activează printr-o largă perspectivă asupra triadei de condiţii exterioare: piaţa, tehnologia, concurenţa şi permite orientarea sectorului de cercetaredezvoltare către proiectarea unui produs capabil să înfrunte mediul, cu o probabilitate de succes mai mare.

 În completitudinea sa, inovarea se relevă, incontestabil, prin globalismul său, care se exprimă prin mutaţiile din ansamblul format din:

 

Piaţă – Produs – Adopţie – Tehnologie

 

  Având piaţa la origine, inovarea presupune conjugarea celor două căi (introvertită şi extravertită), pentru a parcurge bucla completă – ansamblul format de semi - bucla darwiniană şi de semi - bucla lamarckiană.

 Inovarea se naşte astfel într-un creuzet al “şocului”, între o nevoie şi una sau mai multe tehnologii.

 

Şocul poate interveni sub diverse forme: un transfer, o asociere de idei, o previziune, o coincidenţă etc.

 Nevoia poate fi constatată, recunoscută ca potenţială sau imaginată şi ca atare proiectată. Din şocul acesta, acolo unde este favorizat prin deschiderea cea mai largă, uneori de piaţă, alteori de tehnologie, în interior ori în exterior, rezultă reacţia purtătoare a primului germen inovativ. De aceea, acest germen apare ca un rezultat al hazardului, care nu favorizează, decât, spiritele pregătite (aşa cum se exprima Pasteur).

 

Comportamentul dual deschidere – reacţie se afirmă, astfel, în centrul actului inovativ. Câmpul său de acţiune se poate limita la prezent şi se poate răspândi pe distanţe mari în spaţiu, la limită, în întreaga lume. El poate, de asemnea, detecta, în prezent, ceea ce anunţă viitorul, trecând în domeniul anticipaţiei şi incitând, înaintea altora, comportamentele viitoare.

 

Utilizarea viziunii evoluţioniste duale în explicitarea inovării umane este determinată şi de existenţa necesităţii, s-ar putea spune, matematică, pentru creativitate umană, datorită faptului că modul, în care percepţia umană lucrează, este cel al unui sistem informaţional cu auto-organizare [2]. Astfel de sisteme au nevoie de creativitate şi de provocări.

 În ultimii ani, în domeniul afacerilor, s-au “jucat” trei jocuri majore: cel al restructurării, cel al reducerii costurilor şi cel al caliăţii.

 

Ce se întâmplă, însă, când un competitor este la fel de competent şi de “costefectiv”, comparativ cu un altul ?

 

 În mod evident, este nevoie de o gândire creativă, de inovare, astfel, încât, unul din competitori să capete un avantaj faţă de celălalt.

 Există aserţiunea, conform căreia, creativitatea aparţine lumii “artei” şi că, oricum, este o problemă de talent.

 Eduard de Bono, în lucrarea “Serios Creativity” [2], arăta că acest mod, de a înţelege creativitatea, este depăşit.

           

Raţiunile, pentru care nu s-a acordat, până în prezent, atenţia cuvenită creativităţii, sunt:

- O primă raţiune ar fi cea care considera că orice idee creativă valabilă trebuie, întotdeauna, să fie logică în perspectivă; dacă nu ar fi aşa, atunci nu ar exista posibilitatea de a se vedea valabilitatea ideii şi ea ar fi, doar, o “idee nebună”; de asemenea, dacă fiecare idee valabilă creativă ar fi logică în perspectivă, atunci, natural este să se presupună că asemenea idee ar fi putut să fie aflată prin logica de la început şi, deci, creativitatea nu ar mai fi fost necesară.

 

Aceasta este principala cauză culturală, pentru care nu s-a acordat o atenţie serioasă creativităţii. După evaluarea lui Eduard de Bono, aproximativ 95 % din lumea academică are această viziune [2].

 Într-un sistem informaţional pasiv (sistem organizat extern) este perfect corect să se considere că o idee, care este logică în perspectivă, trebuie să fie accesibilă logic de la început. Dar, nu este acelaşi lucru pentru un sisten informaţional activ (sistem autoorganizat), în care asimetria modelelor înseamnă că o idee poate fi logică şi, chiar, evidentă în perspectivă, dar invizibilă pentru logica primului moment. Acest lucru poate fi vizibil, doar, celor care sunt capabili să se deplaseze din paradigma sistemelor organizate extern în paradigma sistemelor auto-organizate.

 

În al doilea rând, unii cred în importanţa şi realitatea creativităţii, dar, fără a se putea face nimic asupra ei. În acest caz, creativitatea apare ca un har semi-mistic, pe care unii oameni îl posedă, iar alţii nu. Într-o asemenea viziune, există o considerabilă confuzie între creativitatea artistică (care, adesea, este non-creativă) şi abilitatea de a schimba conceptele şi percepţiile. Aici, singurul lucru, care ar putea fi făcut, ar fi acela de a găsi oamenii creativi şi de a-i încuraja.

 Pentru cei ce cred că abilităţile gândirii creative pot fi îmbunătăţite prin efort direct şi prin atenţie, există două dificultăţi:

• inhibiţia (teama de a greşi şi teama de eşec) este cea care împiedică la asumarea riscului creativităţii. Există credinţa că înlăturarea inhibiţiei este suficientă pentru ca o persoană să devină creativă, ceea ce ar însemna că nu ar mai fi necesar “brainstorming-ul” ci, doar, “brain-sailing-ul”.
• gândirea creativă este tratată drept ceva “neserios” şi este devalorizată, ca fiind ceva periferic, pe care, doar, “oamenii nebuni” o folosesc [2]. Includerea atributului de “serios”, pe lângă creativitate, vrea să arate, tocmai, că este necesar să ne despărţim de atributul “crazy” (după expresia lui Eduard de Bono), care, de obicei, este ataşat creativităţii.

 

Există unii care cred că instrumentele sistematice şi deliberate nu pot conduce la creativitate, pentru că orice structură va limita imediat libertatea. Există, într-adevăr, structuri restrictive, dar există şi structuri care eliberează (de exemplu, o notaţie matematică adecvată).

 Gândirea creativă (gândirea laterală) poate fi privită ca u tip special de operare a informaţiei, pe lângă altele ca : logica, simularea pe computer etc.

 

A înţelege logica creativităţii înseamnă să fie vizat comportamentul sistemelor informaţionale cu auto-organizare; acestea sunt sisteme care formează şi utilizează modele. După înţelegeea logicii creativităţii, al doilea nivel este cel care se referă la motivaţie, adică la voinţa unei persoane de a face o pauză, o ruptură a pragmatismului cotidian şi de a se focaliza pe anumite puncte şi apoi de a face puţină gândire laterală.

 

Este nevoie de creativitate şi pentru a deveni liberi de structurile temporale, care au fost instaurate de o secvenţă particulară a experienţei.

Deci, în orice sistem cu auto-organizare este necesară creativitate, deorece creativitatea nu este, doar, o cale simplă de a face lucrurile mai bine; fără ea, nimeni nu este capabil de a utiliza informaţia şi experienţa, care sunt, deja, la îndemână pentru utilizare şi care sunt închise în structuri vechi, modele vechi, concepte şi percepţii vechi.

 

Managementul de întreţinere este puternic orientat spre “rezolvarea problemelor”, dar, într-o lume dinamică, acest tip de management nu mai este suficient; este nevoie de o gândire creativă, de diferenţiere şi de iniţiative de marketing.

 

Competiția nu mai este suficientă; competiţie înseamnă a concura, în aceeaşi cursă cu competitorii, în care comportamentul unuia este, în mare, determinat de comportamentul celorlalţi competitori. De aceea, este necesară, ceea ce s-ar putea numi “Supra / petiţie”, care ar însemna “a crea propria ta cursă”, sau de a crea noi “monopoluri ale valorii” [2].

O asemenea observaţie poate avea o semnificaţie aparte pentru înţelegerea acestei paradigme a monopolului valorii, mai ales, dacă ţinem seama că Huberman arăta, într-o viziune aproape nietzsche-niană, că inovarea se realizează prin necesitatea creativităţii care învinge rezistenţa socială [3].

 

De altfel, după observaţiile psihologilor, indivizii rezistă, cu tenacitatea cea mai mare, exact în punctul în care presiunea schimbării a atins valoarea maximă. Interpretare ce are sens, deoarece:

- informaţia poate fi (şi este) putere; - informaţia asigură climatul concurenţial.

 

Aceste “monopoluri ale valorii” se bazează, în mare, pe valori integrate. Dacă, într-o primă fază, businessul a fost cel al “produselor şi serviciilor”, apoi cel al “competiţiei”, acum se poate vorbi de faza “valorilor integrate”. În această fază, este mare nevoie de creativitate. 

 

Este adevărat că, dacă am avea informaţie perfectă într-o situaţie particulară, atunci gândirea nu ar mai fi necesară; dar această şansă este mică şi avem nevoie de gândire pentru a căuta sensul în informaţie şi nu, doar, gândire “analitică”.

 

Majoritatea oamenilor de ştiinţă şi oamenii de afaceri cred că, dacă, doar se analizează datele, atunci se vor găsi idei noi. Din păcate, acest lucru nu este adevărat, deoarece mintea poate să vadă, doar, ceea ce este pregătită să vadă. Analiza datelor permite selecţia, din repertoriul vechilor idei, pe cea care se potriveşte. Deci, analiza nu produce idei noi. Dacă se doreşte o idee nouă, este necesar să existe capacitatea minţii de a începe, cu creativitate, o idee nouă, care să fie, apoi, comparată cu realitatea.

 

O ipoteză este o “ghicire”, o “speculaţie”, sau cum spunea Novalis, o “plasă de pescuit”. Ipoteza dă un cadru prin care se poate privi la informaţie ca prin “ochelari de cal” [2]. O ipoteză ar trebui să deschidă posibilităţile, dar, adesea, ea le închide, pentru că se presupune că ipotezele ar trebui să fie rezonabile şi atunci nu există altă alternativă de succes, decât, schimbarea paradigmelor. Deci, este nevoie de gândire creativă, de tehnici şi metode pentru schimbarea paradigmelor şi conceptelor.

 Este surprinzător, dar benefic acestui studiu, ceea ce, cu mult timp în urmă, formula Gaston Bachelard, în Dialectica spiritului ştiinţific modern [4] 

 “Se confundă, aproape, mereu acţiunea decisivă a raţiunii cu recurgerea monotonă la certitudinile memoriei … A întoarce raţionalismul dinspre trecut spre viitorul spiritului, dinspre amintire spre tentativă, dinspre elementar spre complex, dinspre logic spre supralogic, iată sarcini indispensabile unei revoluţii spirituale”.

 

Dar, mai surprinzător este faptul că Gaston Bachelard, în lucrarea menţionată mai sus, îl citează pe Dostoievski, care a putut scrie că “raţiunea cunoaşte numai ce a reuşit să înveţe”.

                            Şi, totuşi, pentru a gândi, de câte lucruri nu va trebui, mai întâi, să te dezveţi.

 În sensul acestei paradigme, Gaston Bachelard susţinea că trebuie redată raţiunii umane funcţia sa de turbulenţă  şi agresivitate [4]. S-ar contribui, astfel, la întemeierea unui supraraţionalism care ar înmulţi ocaziile de gândire, iar, în mod vizionar, Gaston Bachelard mai scria că “atunci când îşi va fi găsit doctrina, acest supraraţionalism va putea fi pus în corelaţie cu suprarealismul, căci sensibilitatea şi raţiunea vor fi deopotrivă redate fluidităţii lor”.

 

Cultural, au fost dezvoltate excelente metode de procesare a informaţiei, dar nu şi de percepere a ei.

 Producerea “ingredientelor” pentru procesarea informaţiei este rolul percepţiei. Percepţia organizează lumea în x şi y, care apoi sunt tratate matematic. Ea ne dă observaţiile şi propoziţiile, pe care, apoi, le procesăm cu logica. Tot ea ne dă cuvintele şi alegerea cuvintelor cu care gândim despre orice.

 

Nu s-a făcut mare lucru despre percepţie, pentru că nu a fost înţeleasă [2]. S-a presupus mereu că percepţia operează, ca şi procesarea, într-un sistem informaţional pasiv, organizat extern. Doar, în ultimele decenii s-a început înţelegerea comportamentului sistemelor informaţionale auto-organizate şi al reţelelor neuronale auto-organizate. Abia, de acum există modele conceptuale pentru a se începe înţelegerea percepţiei, umorului şi  creativităţii. 

 

A devenit, din ce în ce mai evident, că inovarea are loc în faza perceptuală a gândirii. Aici se formează percepţiile şi conceptele şi tot aici ele trebuie să fie schimbate. Astfel, apare rolul central al percepţiei în gândirea creativă şi cum gândirea laterală este strâns legată de gândirea perceptuală, cea mai mare parte a gândirii ordinare are loc în faza perceptuală; majoritatea greşelilor în gândire sunt inadecvări ale percepţiei, mai degrabă, decât, greşeli de logică.

 

Tradiţia a pus logica deasupra percepţiei şi a generat un sentiment inconfortabil în raport cu fluiditatea şi “posibilităţile percepţiei”, căutându-se un refugiu în aparenţele  certitudinii  adevărului “logic”.

Cu percepţia nu vedem lumea aşa cum este, ci aşa cum o percepem, modelele percepţiei fiind construite de o anumită secvenţă temporală a experienţei, care ne poate împiedica să vedem “viitorii”, pentru care suntem înzestraţi să-i putem alege. Se crează o sferă personală a percepţiei, în interiorul căreia totul este logic. Aceasta aduce aminte de remarca Sfântului Augustin cu privire la dezordinea (haosul) creat de cel care “percepe”, doar, un fragment al mozaicului şi acţionează la nivelul întregului, pentru a face ordine. Evident, rezultatul este haosul. Logica este corectă, dar, dacă percepţia este limitată, atunci rezultatul ar putea fi neadecvat. Din sferte logice diferite rezultă comportamente diferite, dar fiecare individ se comportă adecvat în sfera sa logică.

 

De aici, provine nevoia de instrumente de lărgire a percepţiei, chiar, în mod creativ şi apelând, chiar, la “logica” apei-substanţa ideală din natură. “Logica” apei este logica percepţiei, faţă de “logica” stâncii, care reprezintă logica tradiţională a procesării [2].

Stânca are o formă permanentă şi stabilă, iar apa se adaptează, se “potriveşte” vasului sau circumstanţelor. Percepţia depinde de context, experienţă, emoţii, puncte de vedere, cadru etc. Ca şi apa, percepţia se construieşte în straturi, ce se “compun” pentru a da o percepţie totală.

 

O stâncă este statică; apa este fluidă şi curge. “Logica” stâncii se ocupă cu “ce este”, pe când “logica” apei şi percepţia se ocupă cu “ce ar putea fi”. Stânca are un contur, o margine bine conturată, iar apa are margini fluide; acestea se relaţionează cu logica “fuzzy” a percepţiei. Percepţia caută înţelesuri şi încearcă să găsească sensul celor prezente; ea caută, de asemenea, ca şi apa, o stare stabilă (în termenii reţelei neuronale din creier).

 

 Pentru a fi creativi, este important să ne dăm seama de fluiditatea percepţiei şi de posibilitatea percepţiilor multiple, fiecare fiind valabile. Acest lucru este esenţial pentru o gândire creativă, pentru a înlocui “este” cu “poate fi”. La sfârşitul gândirii creative, totuşi, avem nevoie să revenim la logica stâncii, pentru a prezenta ideile care sunt solide, bune de înfăptuit şi cu valoare testabilă.

Dar, pentru a ajunge la ele, mai întâi, este nevoie de fluiditatea logicii apei şi de gândirea laterală.

 

             2. Inovarea în sistemul antreprenorial

 

Inovarea este instrumentul specific al sistemului antreprenorial [5]. Este actul care înzestrează sistemul cu o nouă capacitate de a crea bogăţie. Inovarea crează un mijloc, al cărei întrebuinţare înzestrează ceva din natură cu valoare economică.

                           

Un exemplu, dat de Peter F. Drucker [5], este deosebit de elocvent:

“Până acum un secol, nici uleiul mineral care ieşea din pământ, nici bauxita-minereul din care se extrage aluminiu- nu erau mijloace. Erau nişte neplăceri: ambele făceau pământul nefertil. Mucegaiul era o calamitate, nu un mijloc. Bacteriologii făceau eforturi disperate pentru a-şi proteja culturile de bacterii împotriva contaminării cu această ciupercă, Apoi, în anii ’20, un medic londonez, Alexander Fleming a realizat că această era exact distrugătorul de bacterii pe care îl căutau bacteriologii, iar mucegaiul a devenit un mijloc valoros”.

 

Acelaşi lucru este adevărat şi pentru sfera socială şi pentru cea economică. Nu există resurse mai mari în economie decât “puterea de cumpărare”. Dar, puterea de cumpărare este creaţia unui antreprenor inovativ.

 Webster (citat în [6]), defineşte inovarea drept “abilitate de a aduce ceva nou în existenţă”. Alţii consideră că inovarea este un proces uman conducând la un rezultat nou, util (rezolvă o problemă existentă şi satisface o nevoie) şi inteligibil (poate fi reprodus) [5, 6].

 

O foarte utilă definiţie a inovării provine din literatura recentă asupra psihologiei sociale. După Amabile (citat în [6]), un produs sau o reacţie  vor   fi judecate ca fiind inovative până la limita în care sunt noi şi compatibile, utile, corecte sau valabile scopului vizat, iar scopul fiind, mai degrabă, euristic, decât unul algoritmic.

 

Scopurile algoritmice sunt guvernate de reguli fixe. Calea către soluţie este clară şi bine orientată. Algoritmul trebuie dezvoltat dintr-un start, care implică o nouă interacţie dintre persoane, un scop şi un mediu social.

                           

Dar care sunt caracteristicile persoanelor creative? Poate fi oricine inovativ ?

                          

S-au făcut multe consideraţii în legătură cu lista de trăsături ale persoanei creative.

 După o, aproape exhaustivă, revizie a literaturii de specialitate, Roe propune următoarea listă cu trăsături ale persoanei creative [7] :

► Deschidere către experiment.

► Atenţie – văzând lucruri în moduri neuzuale.

► Curiozitate.

► Acceptare şi reconciliere între opoziţii aparente.

► Toleranţa ambiguităţii.

► Independenţa judecăţii, minţii şi a acţiunii.

► Nevoia şi asumarea autonomiei.

► Auto-încredere.

► Nu este subiectul standardelor şi controlului de grup.

► Voinţa riscului calculat.

► Perseverenţă.

                           

La această listă, Raudsepp (citat în [6]) mai adaugă trăsăturile:

► Sensibilitate faţă de probleme.

► Fluenţă – abilitate de a genera un mare număr de idei.

► Flexibilitate.

► Originalitate.

► Empatie sentimentală.

► Deschidere către fenomenele subconştientului.

► Motivare.

► Libertate faţă de teama eşecului.

► Abilitate la concentrare.

► Gândirea în imagini.

► Selectivitate.

 

Pentru a răspunde şi la întrebarea dacă poate fi oricine inovativ, este de preferat modul concis, în care John. J. Kao se exprimă : “Logica fără pasiune este sterilă, în timp ce inspiraţia, fără analiză, este adesea arbitrară sau nechibzuită” [6].

 Există mai multe stadii ale inovării. După cum se arată în tabelul nr. 1, aceasta începe cu interesul : trebuie să fie ceva irezistibil intrisec problemei.

 

Tabelul nr. 1 – Procesul inovării.

 

 

             

 Interesul este urmat de stadiul pregătirii, în care se elaborează agenda intelectuală, mai mult, chiar, decât cineva care ar pleca într-o excursie. Incubarea urmează ca o intuitivă şi ardentă muncă asupra problemei. Iluminarea urmează ca o ieşire intuitivă la lumina deplinei descoperiri. În final, rezultatul trebuie verificat, iar, în stadiul exploatării, acesta trebuie să producă valoare adăugată.

 Atenţia acordată de diverşi autori inovării, atunci când analizează antreprenoriatul, este determinată de legăturile intrinseci dintre creativitate şi antreprenoriat.

 

Un antreprenor poate fi definit ca fiind cineva care este sensibil la oportunităţi şi are simţul libertăţii atât în sens personal, cât şi în sens organizaţional, pentru a acţiona asupra oportunităţii. Antreprenoriatul are conotaţia implementării (doing).

 În timp ce inovarea implică o viziune asupra a ceea ce este posibil, antreprenorul transpune viziunea creată în acţiune, într-o viziune umană care ghidează munca grupurilor de oameni.

 

Dacă, termenul de inovare sugerează procesul de implementare, prin care inspiraţia creativă conduce la rezultate practice, atunci antreprenoriatul este procesul uman şi organizaţional prin care inovarea are loc.