C a m i l P e t r e s c u
Patul lui Procust
I
Mustrările d-tale sunt fără utilitate, ca mînia cuiva care bate la uşa vecină închisă, în loc de aceea pe care o caută, dar şi în scrisoarea trecută, ca şi acum aproape, mi-a slăbit vointa de a face efortul unei explicatii gîndul că şi lămuririle sunt de obicei zadarnice. ¹
Veneam în ziua aceea cu bratul plin cu flori ... Nu mă aşteptase ... Nu dorisem decît să retrăiesc o clipă ... ceva din trecut şi mă supuneam acestui demers cum primeşti un singur pahar de vin, ştiind că mai multe nu ai putea suporta. Dar servitorul mi-a remis un bilet cînd am sunat. Un plic odios, de un albastru pal, aproape alb. Parcă un gînd otrăvit mi s-a împrăştiat în sînge şi mi-a uscat pielea. Nu ştiam ce să răspund, nici n-am citit biletul, pentru că acum continutul lui mi-era indiferent. Altă-dată mă adînceam în cercetarea motivelor, cum ai căuta izvorul apei neregulat subterane într-o grotă. Mi-era acum numai o milă imensă de bucuria mea şi de florile pe care le aveam în brate. Am regretat pe urmă brusc că am dat drumul trăsăturii – din superstitie – căci eram atît de obosită, că nu mai puteam merge pe jos, şi parcă din senin am început să sufăr în tot corpul cum revin durerile dacă a trecut prea repede anastezicul. Mă strîngeau pantofii, mi se lipeau năduşite, de-a lungul picioarelor, jartierele. Nu ştiu de ce mi-a fost ruşine să mă vadă servitoarea că aduce flori neprimite acsă şi asta era fără temei, pentru că de obicei îmi cumpăr singură flori, pe care le aduc şi le risipesc în vasele smăltuite. Dar gîndirea mi-era atît de dezorientată şi mă puteam folosi de o logică jignită tot atît de putin cît te poti sprijini pe un picior bandajat. Încruntasem sprîncenele ca să nu-mi dea lacrimile şi regretam stupid pe un singur ton, cum, îti aduci aminte cînd ai fost la noi la vie, cînta neîntrerupt din fluier, aceeaşi măsură nebunul care se întorcea cu vacile. De ce a făcut asta ? Singur m-a chemat şi eu am venit să fac un lucru drăgut, nerefuzînd să retrăim o oră dintr-un trecut atît de plin de bucurii neclasate încă.
Acasă l-am găsit pe D. stînd pe divan şi citind. Socot însă că a luat cartea în mînă numai cînd mi-a auzit paşii în vestibul. M-a scos din sărite şi cred că în privire îmi apăruse, ca un cîine la poarta ogrăzii, toată indignarea de care eram capabilă. Mi-a fost însă milă de el ... Era palid, mai urît ca de obicei, cu ochii tulburi şi gura informă, uscată ca o smochină. Aş fi vrut să-i pun din nou în vedere că nu trebuie să intre şi să rămînă la mine cînd nu sunt acasă, dar mi s-a părut că mînia mea i-ar sfărîma nervii, că l-ar deprima ca o insultă nemeritată. De aceea am zîmbit oportun şi i-am dat mîna ... Mi-a sărutat-o intimidat şi a căutat să-mi definească parfumul. Întîia oară mă parfumasem din nou – tot din superstitie – cu parfumul care făcea parte din vechea mea dragoste, ca mirosul dintr-o grădină.
Pe urmă a întrebat stîngaci şi penibil: „Te superi că te-am aşteptat ?” Întrebarea lui, care nu avea decît un răspuns, m-a crispat din nou, m-a enervat mai mult decît aşteptarea însăşi şi n-am răspuns. Fireşte că oricare altul ar fi plecat imediat, jignit, el
download word...adăugat link nou