CAPITOLUL I
— TOM!
Nici un răspuns.
— Tom!
Nici un răspuns.
— Ce-o fi cu băiatul ăsta? Un' să fie... Tom, n-auzi?
Bătrânica îşi trase ochelarii pe nas şi privi pe deasupra lor prin odaie, apoi îi săltă şi privi sub ei. Rareori catadicsea să se uite prin sticla lor la o gâză de băieţel ca Tom. Erau ochelarii ei de zile mari, la care ţinea ca la ochii din cap şi pe care îi purta aşa, de podoabă, căci la fel de bine ar fi putut să vadă prin nişte ochiuri de plită. Rămase locului o clipă, uluită parcă, apoi fără mânie, dar totuşi destul de tare ca s-o poată auzi pereţii, spuse:
— Stai tu, că pun eu mâna pe tine şi-o să vezi ce..
Dar n-apucă să termine, fiindcă între timp se aplecase şi începuse a izbi cu măturoiul pe sub pat; astfel încât nu-i mai rămânea suflu decât pentru icneala cu care îşi însoţea loviturile. Sub pat, însă, nimic; doar pisica o zbughi speriată afară.
— Dumnezeule mare, de când sunt n-am mai văzut un băiat ca ăsta! îndreptându-se apoi din sale, păşi spre uşa deschisă şi rămase în prag, iscodind cu privirea aracii cu roşii şi bălăriile din grădină. Dar Tom, nicăieri. Atunci ridică glasul, ca să poată fi auzită de departe, şi începu să strige: — To-o-om!
Deodată auzi un fâşâit în spatele ei. Se întoarse tocmai la timp ca să prindă de pulpana slobodă a hainei un băieţel şi să-l oprească din fugă.
— Ia te uită! Cum de nu m-am gândit la cămară! Ce-ai căutat acolo,
drace? —Nimic.
— Cum nimic? Uite ce-i pe mâinile tale, uite ce-ai la gură! Cu ce te-ai mânjit în halul ăsta?
— Nu ştiu, mătuşă.
— Da' eu ştiu. Cu dulceaţă, da... De câte ori nu ţi-am spus să nu mai umbli la dulceaţă, ai? Am să te jupoi de viu, împieliţatule! Ia dă nuiaua încoace!
Nuiaua zvâcni în aer, semn că se-ngroaşă gluma...
— Iiii! Ia te uită ce-ai în spate, mătuşă!
Când bătrânica se răsuci pe loc, strângându-şi fustele, ca să vadă ce primejdie o păştea, băiatul o şi luase la sănătoasa, căţărându-se pe gardul înalt de uluci şi pierind îndărătul lui. Mătuşa Polly rămase o clipă locului, zăpăcită, apoi râse cu blândeţe.
- Bată- te norocul să te bată! E-eei! Că nu mai mă-nvăţ minte odată! De câte ori nu m-a dus de nas pînă-acu', şi uite că tot mai mă las păcălită. Ce ti-e şi cu bătrânii! Vorba ceea: nu mai înveţi cal bătrân în buiestru.
Da' nici că le-ar potrivi de două ori la fel, împieliţatu'! Şi-atunci, cum să ştiu, biata de mine, la ce să m-aştept de fiece dată? Parcă le-ar cântări cu de-amănuntu', cât să mă chinuie pîn' sămi sară ţandăra. Şi mai ştie afurisitu' că, dacă-mi dă o clipă răgaz sau mă face să rîd, s-a dus supărarea... nu-l mai pot bate. Da, da, nu mă port cu el cum trebuie. Bătaia e ruptă din rai. Stric copilu', ăsta-i adevăru-adevărat. Multe o să mai avem de pătimit şi unul şi altul, dacă-l las de capul lui. Parc-a intrat diavolu-n el, Doamne iartă- mă!... Da, ce să fac, e băiatu' sor-mi, răposata, Dumnezeu s-o ierte, nu mă lasă inima să-l bat. De câte ori îl iert îmi pare rău, şi de câte ori dau în el mi se rupe inima. Bine spune sfânta scriptură: omul născut din femeie are viaţa scurtă şi plină de griji; vezi bine că aşa-i. După-masă iar o să chiulească de la şcoală şi, vreau nu vreau, iar o să fiu silită să-l pun la treabă mâine, drept pedeapsă. Greu îmi vine să-l pun să lucreze duminica, când ceilalţi copii n-au şcoală şi se joacă, dar ce pot face? Fuge de treabă ca dracu' de tămâie, n-am însă încotro, trebuie să-mi fac datoria cât de cât faţă de băiat, că doar nu-i vreau pierzarea.
Într-adevăr, Tom a tras chiulul şi a petrecut de minune. S-a întors acasă tocmai bine înainte de cină ca să-i ajute lui Jim, micul negru, să taie lemne pentru a doua zi şi să facă surcele cu alte cuvinte, la timp ca să-i povestească lui Jim isprăvile sale, în vreme ce Jim făcea mai toată treaba. Fratele mai mic al lui Tom (sau mai bine zis frate-său vitreg), Sid, îşi terminase partea lui de muncă (adunatul surcelelor). Sid era un băiat cuminte, el nu se prea ţinea de şotii şi năzbâtii, ca alţi copii.
În timp ce Tom lua masa de seară şi şterpelea zahăr de câte ori se ivea prilejul, mătuşa Poliy îi punea fel de fel de întrebări meşteşugite, doar-doar l-o prinde cu mâţa-n sac. Ca multe suflete nevinovate, se credea vicleană nevoie mare, înzestrată cu darul unei diplomaţii misterioase şi de nepătruns, îi plăcea să creadă că stră-veziile-i urzeli erau şiretlicuri nemaipomenite.
De pildă acum:
— Tom, a fost cam cald azi la şcoală, nu-i aşa? întrebă ea.
— Da, tuşă.
— Cald rău, nu? — Da, tuşică.
— Nu ţi-a venit să te duci la scăldat? Tom tresări; îi încolţi în minte o bănuială neliniştitoare. Cercetă atent chipul mătuşii. Răspunse:
— Nu-u... adică nu prea...
Bătrânica întinse mâna şi-i pipăi cămaşa!
— Ei, dar parcă acum nu ţi-e prea cald.
O măgulea gândul că-i găsise cămaşa uscată, fără să ştie nimeni unde ţintea ea. Dar Tom ştia acum dincotro bătea vântul, aşa încât întrebarea următoare îl găsi pregătit:
— Unii dintre noi ne-am pus capul sub cişmea, uite, al meu e ud şi-acu'.
Pentru o clipă mătuşii Polly îi fu necaz că trecuse cu vederea o dovadă atât de grăitoare şi că pierduse prilejul de a -şi arăta iscusinţa. Dar numaidecât îi veni o idee şi mai şi:
— Tom, când ţi-ai pus capul sub cişmea, nu ti-ai desfăcut gulerul de la cămaşă, unde ţi l-am cusut eu? la descheie-te la haină, să văd!
De pe faţa lui Tom pieri orice urmă de tulburare, îşi descheie liniştit haina. Gulerul cămăşii era cusut în toată legea.
— Ei comedie! Hai, du-te şi vezi-ţi de treabă! Am vrut să ştiu dacă n-ai tras cumva chiulul de la şcoală ca să te duci la scăldat! De data asta, hai, treacă de la mine. Te pomeneşti, vorba aia, că ăi fi fiind vreo brânză bună în burduf de câine! Ăi fi mai bun decât pari. Barem pe ziua de azi!
Era cam înciudată că agerimea ei dăduse greş şi totodată bucuroasă că se întâmplase ca Tom să umble şi el odată pe calea cea bună.
Dar Sid, să nu-şi vâre el coada?
— De —zise —dacă n-aş şti că i-ai cusut gulerul cu aţă albă... şi uite, asta-i neagră.
— Iii! Sigur că cu albă l-am cusut!... Tom!! Dar Tom, păzea!... Atâta mai avu timp să spună zbughind-o pe uşă:
— Sid, puiule, las' că ţi-o plătesc eu!...
Când se află în siguranţă, privi cu luare-aminte două ace mari de cusut, înfăşurate unul cu aţă albă şi altul cu aţă neagră, înfipte sub reverul hainei, apoi îşi spuse:
„De nu era Sid, n-ar fi băgat nici acu' de seamă. Fir-ar a naibii de treabă! Ba coase cu alb, ba coase cu negru! Barem de s-ar hotărî să coasă la fel! Aşa, cum dracu' să mai ţii minte? Şi Sid ăsta... las' că-i arăt eu lui!"
Tom nu ar fi putut să fie dat ca exemplu celorlalţi băieţi din târg. Cunoştea el un băiat „model", dar nu putea să-l sufere.
Nu trecură însă nici doua minute şi uită de toate necazurile. Nu fiindcă necazurile lui ar fi fost cu un dram mai uşoare sau mai puţin amare decât acelea ale unui om în toată firea, ci fiindcă, până una-alta, acum avea o nouă si arzătoare preocupare, care-l făcea să uite, după cum şi nefericirile oamenilor mai în vârstă sunt uitate în entuziasmul noilor iniţiative. De data asta era vorba de un fluierat nou, care-i plăcea în chip deosebit şi pe care-l învăţase de la un negru. Ardea de nerăbdare să-l încerce nestingherit. Fluieratul ăsta aducea oarecum cu al păsărilor; era un fel de tril curgător, obţinut prin atingerea cerului gurii cu limba, la răstimpuri scurte, în mijlocul unei melodii. Tot repetîn-du-l silitor şi atent, Tom izbuti să-i prindă meşteşugul şi iată-l acum păşind alene pe stradă, cu gura izvor de triluri melodioase şi cu inima plină de mulţumire. Starea lui sufletească era foarte asemănătoare cu aceea a unui astronom care descoperă o planetă nouă, dar fără doar şi poate că băiatul simţea o bucurie cu mult mai adâncă şi netulburată decât ar fi simţit astronomul.
După-amiezile de vară erau lungi. Nu se întunecase încă. Deodată Tom se opri din fluierat. I se ivise în faţă un străin, un băiat puţintel mai mare ca el. Un nou venit, de orice vârstă, băiat sau fată, stârnea vâlvă mare în biet târguşorul St. Petersburgl! Şi unde mai pui că băiatul ăsta era şi frumos îmbrăcat —auzi colo: îmbrăcat frumos în zi de lucru! Nemaipomenit! Purta o pălăriuţă frumoasă, o hăinuţă din postav albastru, încheiată până-n gât, nou-nouţă şi curată, ca scoasă din cutie, pantalonii la fel. Şi avea şi ghete în picioare, deşi nu era decât vineri; cravată la gât —o panglică colorată, de toată frumuseţea — şi o mutră de orăşan care pe Tom îl scotea din sărite. Şi cu cât se zgâia la minunea asta grozavă, cu atât era mai scârbit de găteala străinului si cu atât îi părea propria lui îmbrăcăminte mai jerpelită.
Amândoi stăteau şi se uitau unul la altul fără să scoată o vorbă. Când unul făcea vreo mişcare, celălalt se mişca şi el, dar tot în lături, roată. Se priveau mereu faţă-n faţă, pândindu-se ca doi cocoşi. în cele din urmă, Tom spuse:
— Dacă vreau, te bat de te snopesc!
— încearcă, dacă-ţi dă mâna!
— De ce să nu-mi dea?
— Uite-aşa, că nu poţi î
— Eu nu pooot?...
— Vezi bine că nu!
— Ba pot foarte bine!
— Ba nu poţi! — Ba pot!
— Ba nu poţi!
Tăcere încordată. Şi iar Tom:
— Cum te cheamă?
— Ce te priveşte? Ai ceva de împărţit cu mine?
— O să-ţi arăt eu acuşi ce am şi ce n-am!
— N-ai decât să-mi arăţi!
— Mai zi o dată şi vezi tu ce păţeşti î — Poftim că mai zic o dată!
— Te crezi mare deştept, ai? Dacă vreau, c-o mână te fac pilaf. — Nu zău? Aş vrea să-o văd şi p-asta! Numa' gura-i de tine.
— Ba vezi tu ce bătaie-ţi trag, dacă mai faci mult pe nebunu'.
— Nu mai spune! Uite, mor ele frică!
— Deşteptule! Crezi că-i cine ştie ce de capul tău! Ia uite la el pălărie!
— Ce-ai tu cu pălăria mea? înghite-o dacă nu-ţi place! Să pofteşti să te-atingi de ea... Care îndrăzneşte, praf îl fac.
— Lăudărosule!
— Lăudăros eşti tu!
— Eşti un mincinos, asta e, şi ţi-e frică să te baţi.
— Mie, frică? Mă bat cu tine numa c-o mână.
— Dacă mai îndrugi multe, iau o piatră şi-ti fac capul chiseliţă.
— Nu mai spune!
— Vezi tu acuşica!
— Hai, să te văd! îţi turuie gura, atâta ştii! De ce nu dai? De frică!
— Mie, frică?
— Da, ţie.
— Ba nu mi-e frică deloc.
— Ba ţi-e.
Iar pauză, iar priviri sfidătoare, iar ţopăieli unul împrejurul celuilalt. Curând stăteau umăr la umăr. Tom spuse:
— Cară-te de-aici !
— Cară-te tu!
— Nici nu mă gândesc.
— Nici eu.
Acum se propteau fiecare ţeapăn într-un picior, îmbrâncindu-se din răsputeri şi înfruntânduse, cu scăpărări de ură în priviri. Dar nici unul nu-l putea clinti din loc pe celălalt. Se opintiră ce se opintiră, pîn li se sui tot sângele în obraz, apoi încetul cu încetul îşi muiară încordarea, fără a se slăbi o clipă din ochi. Tom rupse cel dintâi tăcerea:
— Eşti un laş şi un papă-lapte. O să te spui Iu' frate-miu ăl mare. Să vezi ce-o să păţeşti! El, dacă-şi pune mintea cu tine, te striveşte numa c-un deşt!
— Nu mai pot eu de frate-tu! Eu am un frate mai mare ca al tău —şi, dacă vrea, dă de-a azvârlita cu-al tău tocmai peste gardu' ăla. (Amândoi fraţii erau născociţi.)
— Minţi! — Aşa crezi tu !
Atunci Tom, îndârjit, trase o linie în ţărână, cu degetul mare de la picior, si spuse: — Dacă-ndrăzneşti să treci peste asta, te zvânt în bătaie, încearcă şi-ai să vezi. Băiatul cel străin păşi îndată peste linie, spunând:
— Ia să te vedem, moară neferecată ce eşti!
— Mă, să nu mă scoţi din sărite, atâta-ţi spun!
— Am văzut eu de mult că numa' gura-i de tine, da' când e vorba de bătaie...
— Mă nenorocitule! Al naibii să fiu dacă nu te bat pa două parale. Băiatul cel străin scoase din buzunar doi bani mari de aramă şi-i întinse batjocoritor. Tom îl plesni peste mână, de-i zburară banii cât colo.
O clipă mai târziu, am în doi băieţii se rostogoleau si se tăvăleau prin ţărână, încăieraţi ca doi cotoi. Se trăgeau de păr, îşi rupeau hainele, se repezeau unul în nasul celuilalt, cu pumnii, cu unghiile, acoperindu-se de praf şi de glorie. Când iureşul se potoli, prin ceaţa bătăliei putea fi zărit Tom şezând călare pe noul venit şi cărându-i la pumni cu nemiluita.
— Zi că te predai! striga Tom.
Celălalt se zbătea să scape, ţipa, dar de furie neputincioasă.
— Zi că te predai! şi-i căra mai departe la pumni. în cele din urmă, străinul icni înăbuşit:
— Mă predau!
Tom îl lăsă să se ridice şi-i spuse dispreţuitor:
— Altă dată să te-nveţi minte să mai faci pe grozavu'!
Băiatul cel străin o luă din loc, scuturându-şi hainele, sughiţând şi smiorcăindu-se. Din când în când, se mai uita înapoi, dând din cap şi ameninţîndu-l pe Tom că o să-i arate el „când l-o prinde". Torn răspundea cu vorbe de ocară, se umfla în pene... Când întoarse spatele, dând să plece, celălalt se repezi, luă o piatră de pe jos şi zvîrrr... îl lovi pe Tom drept între umeri, apoi, făcând stânga-mprejur, o rupse la fugă, sprinten ca o căprioară. Tom îl fugări pe ticălos pîn acasă la el, aflând cu prilejul acesta si unde locuia. După aceea, rămase acolo câtva timp, ocupând o poziţie strategică în faţa porţii şi sfidîndu-l pe inamic, doar, doar o ieşi afară; dar inamicul se mulţumea să se strâmbe la el de la fereastră, făcându-se că nu vede provocarea, în cele din urmă apăru mama inamicului, care îl făcu pe Tom cu ou şi cu oţet, numindu-l derbedeu, prost-crescut, mojic, si poftindu-l să plece. Neavînd încotro, Tom se văzu nevoit să părăsească poziţia, nu însă înainte de a s pune „c-o să aibă el grijă de băiatul ăla".
Ajunse acasă pe întuneric; se caţără cu luare-aminte pe fereastră, dar, când să sară, întâlni un obstacol neaşteptat în persoana mătuşii Polly, care pândea la geam. Când văzu ea în ce hal îi erau hainele, intenţia de a-l pune să lucreze duminică drept pedeapsă se prefăcu în hotărâre de neclintit.
descărcare carte.......