AnnaE
#0

Castelul fetei în alb

 

CAPITOLUL I

 

1

 

În orăşel se aciuase liniştea zilelor de vară. Tinerii plecau dis-de-dimineaţă la scăldat, lăsînd curţile, străzile şi mahalalele pustii, moleşite şi tăcute. Spre seară se pornea un oarecare freamăt care se risipea însă la primele adieri ale nopţii, cînd orăşelul îşi aşternea docil străzile la picioarele perechilor visătoare. Era vară şi cald, era vacanţă, era un oraş mic, era monotonie, lene, amorţeală, adică tot ceea ce nu se potriveşte tinereţii. Pentru că tinerii erau acei care sufereau cel mai mult în orăşel. Şi era cald şi era moleşeală şi nimic neobişnuit nu se profila încă în zarea vremii.

 

Un timp, toţi tinerii, şi nu numai ei, îşi obosiseră gura tot povestind şi lăudînd isprava Cireşarilor în Peştera Neagră. Dar gloria, cu cît creşte mai repede, cu atît dispare mai repede. Mai ales într-un orăşel unde zgomotul unei ferestre sparte în centru se aude în acelaşi timp în toate mahalalele. S-au spus vrute şi nevrute pe socoteala Cireşarilor, dar se ştie că orice melodie cîntată prea des începe, după un timp, să obosească. Singurul care nu prea părea încîntat de cele spuse cîndva de un mare spirit al omenirii despre glorie era, bineînţeles, Tic. Pentru el gloria nu se asemăna cu acele cercuri pe care le stîrneşte căderea unei pietre în apă, cercuri din ce în ce mai mari, tot mai mari, pînă ce dispar pe nesimţite în luciul apei. El continua să creadă în ea şi de aceea, mai în fiecare zi, spre seară, alerga la frizeria "Higiena" în căutare de admiratori, dar cum frizeria nu prea era vizitată de clienţi, strădania lui Tic era cam în van. Îndurerat în adîncul lui, prichindelul cel cîrn şi ciufulit asculta întotdeauna înainte de plecare replica necruţătoare, mereu aceeaşi, pe care o rostea tatăl lui Dan:

 

― Domnule, oamenii din oraşul nostru au două mari păcate: nu se rad şi nu-şi iubesc copiii.

Şi Tic pleca puţintel mai înviorat spre casă.

Cireşarii sufereau cumplit din cauza căldurii, a moleşelii, a inactivităţii şi mai ales din cauza unor despărţiri neprevăzute. Victor plecase pentru cîteva săptămîni undeva în străinătate, într-o tabără tinerească, iar Ionel îşi petrecea o parte din vacanţă, departe, împreună cu familia. Ursu lua parte la tot felul de concursuri sportive, se pregătea mai ales pentru un meci amical de box cu campionul naţional de juniori, iar ceilalţi, Maria, Dan, Lucia îşi petreceau timpul citind, scriind, visînd.

Şi nimic neobişnuit nu se profila încă în zarea vremii.

 

Dacă Tic nu s-ar fi dus în ziua aceea la şcoală, să-l caute pe moş Timofte, poate că prietenii noştri Cireşarii ar mai fi lîncezit vreo cîteva zile. Şi se mai poate, cine ştie? ca vizita aceasta întîmplătoare a lui Tic să însemne chiar mai mult decît un strigăt menit să zgîndăre şi să aţîţe pe candidaţii la lene şi plictiseală.

Tic n-a văzut la început în curtea şcolii decît un bărbat străin plimbîndu-se cu un moş Timofte foarte bucuros, ceea ce, bineînţeles, nu i-a stîrnit nici o exclamaţie, nici măcar o întrebare, cu toate că nu mai zărise personajul acela niciodată pînă atunci în oraş. Dar puţintel mai tîrziu, Tic a văzut altceva. Ceva care i-a furat toate privirile, emoţiile şi preocupările. Toţi cei care au copilărit în oraşe mici de provincie vor înţelege atît de bine reacţia prichindelului!

 

Lîngă cişmeaua din curtea şcolii... era o fată! O fată brunetă, cu părul scurt, ondulat, îmbrăcată într-o rochie foarte albă. Tic n-avea încă vîrsta aceluia care în faţa unei asemenea arătări îşi duce mîinile la buze şi-şi şopteşte: "Doamne, ce frumoasă!" Băiatul cîrn şi ciufulit, incarnaţie perfectă a tot ce e practic şi concret, şi-a pus o singură întrebare: "Cine e?"

 

Pentru a nu fi descoperit şi a nu fi silit să roşească, Cireşarul a calculat că nu are altceva mai bun de făcut în calitatea sa de iscoadă, ― calitate pe care şi-o asumase ad-hoc şi fără consimţămîntul nimănui ―, decît să se furişeze în curtea şcolii şi să-şi aleagă cel mai sigur post de observaţie. Şi pentru că nimeni nu cunoştea mai bine decît el labirintul vizibil şi invizibil al şcolii, precum şi căile de intrare şi de ieşire din labirint, în mai puţin de un minut, după ce sărise gardul la adăpostul unui trunchi de copac şi se strecurase ca un şarpe printre tufe şi tarlale de flori, îşi fixă postul sub scara mare de piatră într-o firidă triunghiulară. De acolo, din întuneric, urmări cu privirile, cu tresăririle şi cu auzul uimitoarea apariţie albă.

 

Fata cu păr negru, ondulat rămăsese nemişcată, încremenită, tot acolo lîngă cişmea, cu privirile furate de zarea albastră. Atitudinea ei i-a inspirat puştiului prima remarcă: "Asta seamănă cu soră-mea: pesemne că spune în gînd poezii". Iar cînd fata în alb a început să-şi scuture capul şi să taie cu un gest iute aerul, Tic a făcut o remarcă mai puţin amabilă, pe care însă a atenuat-o imediat: "Asta pare şi puţintel zănate... sau poate că o fi atacat-o vreo viespe".

 

Numai atunci cînd, trecînd pe lîngă scara de piatră, fata în alb a rostit cu voce rea şi sigur înţepătoare: "Ce proşti sînt spionii în oraşul ăsta!", lui Tic i-au îngheţat toate gîndurile, ba chiar şi buzele puţintel deschise, nemaifiind în stare, pentru un moment, să facă altă remarcă. Şi-a revenit însă după cîteva clipe şi, ca să nu se dea bătut cu una cu două, a scos o limbă straşnică în direcţia fetei, după care a adăugat ameninţător: "Las-c-o să vezi tu, deşteapto!"

Nu se poate şti foarte precis ce planuri i-au trecut atunci prin cap lui Tic. Prichindelul avea însă în mîinile lui o tobă de veşti cu care trebuia să scoale şi morţii din morminte. Ceea ce însemna, la urma urmei, o victorie.

 

Iată cum întîmplarea l-a adus pe băiatul cîrn şi cu părul de aur în situaţia de a semnala, primul, faptul neobişnuit care apăruse în orăşel sub înfăţişarea unei fete negricioase, visătoare, isteţe, îmbrăcată într-o rochie foarte albă. 2

Tic avea nevoie de un prim confident şi în două clipe îl şi alese. Dan. Era o alegere... obligatorie, pentru că avusese grijă dis-de-dimineaţă să se certe cu soră-sa din pricina unei flori; adică, fără încuviinţarea Mariei, rupsese cele mai frumoase flori din grădină ca să-şi întocmească un ierbar, nemaipomenit, şi la mustrările ei, o confundase mai întîi cu o soră invidioasă, apoi, pe măsură ce ea ridica glasul, el se cufunda în tăcere, pentru ca faţa şi limba lui colaborau de minune la naşterea unor strîmbături şi măşti atît de caraghioase că orice caricaturist şi actor ar fi crăpat de invidie. Cu Ursu nu se certase, dar nu ştia de unde să-l ia pentru că în fiecare dimineaţă se antrena în secret, undeva, departe, pe malul rîului.

 

Dan citea de zor la umbra unui nuc bătrîn în spatele casei.

Tic îl găsi, îşi băgă mîinile în buzunare şi tuşind boiereşte trecu de cîteva ori prin faţa lui. Dan era atît de cucerit de lectură, încît îşi uită obligaţiile de gazdă. Prichindelul dădu însă altă interpretare purtării sale şi se gîndi imediat la răzbunare. Cu cel mai senin aer din lume, rosti ca pentru sine:

― Zău că era foarte simpatic, păcat de el.

 

Zadarnic. Dan întoarse liniştit fila.

― Poate că n-o să-i taie piciorul. Sau poate c-o să i-l taie numai de la genunchi. Tot ar fi ceva.

Imperturbabil, lectorul se întoarse pe partea cealaltă.

― Şi totuşi e cel mai bun frizer din oraş...

De astă dată, Dan sări în sus ca un resort:

― Cine, mă? Ce s-a întîmplat? şi azvîrli cartea aiurea.

― A, aici erai? Nu te văzusem... Ştii...

― Ce-i cu piciorul, mă? Care frizer? Ce s-a întîmplat?

― Care picior de frizer? întrebă Tic cu o uimire provocatoare.

― Păi n-ai spus că o să-i taie piciorul celui mai bun frizer din oraş. Îţi baţi joc de mine, mă cîrnule?

― Eu? Am spus asta? Poate-ai visat, mă necîrnule. Eu mă gîndeam la căţeluşul lui Ifrim. Şia rupt săracul piciorul, şi ştii era atît de simpatic, căţeluşul...

― Şi cu frizerul? N-ai spus tu că frizerul...? Cînd ţi-oi trage un picior...

― Mai întîi îl întrerupse Tic ― încă nu s-a născut derbedeul care să-mi poată trage mie un picior. Şi apoi, cînd am văzut că nici nu-ţi pasă de sărmanul căţeluş, m-am întrebat: cum se poate ca un asemenea băiat nemilos să fie fiul celui mai bun frizer din oraş?... Eu cred că tu ai ceva cu mine dacă mereu îmi iei pe dos spusele şi te răsteşti la mine de parcă... Şi te-aş ruga să nu mă mai faci cîrn. Eu, dacă aş fi în locul tău şi aş vrea să insult un cîrn, aş găsi ceva mai deştept. Mopsule... sau măgarule!...

― Dar ce, măgarul e cîrn?

― Dar ce, tu eşti cîrn?

 

Dan intrase bine în cursa lui Tic. Fusese întrerupt din lectură, fusese îndepărtat pe nesimţite şi cu artă de la istoria cu tăierea piciorului şi cu frizerul cel mai bun din oraş, ba mai primise, la urmă, şi o insultă straşnică. Să continue conflictul, era fără speranţă. De aceea îşi schimbă atitudinea:

― N-ai venit tu degeaba aici, cîrnule. Trebuie să ai ceva în cap.

De astă dată Tic înţelese porecla ca o manifestare de simpatie, aşa cum era în realitate, şi socoti încheiată răzbunarea împotriva lui Dan. Era cazul şi momentul să înceapă atacul adevărat:

Care-i femininul de la Harap Alb?

Dan îl privi zăpăcit. Va să zică musafirul continua să-l batjocorească.

― Dacă-i vorba pe-aşa, zise el supărat, eu ţin să te-anunţ că n-am terminat cartea.

― Pe cinstea mea că nu glumesc. Mă interesează femininul de la Harap alb.

Vocea lui Tic, intonaţia, aerul feţei exprimau atîta seninătate, încît Dan se lăsă convins.

― Dar ce, tu nu ştii?

― Nu ştiu cum să zic: hărăpiţă sau hărăpoaică?

― Cred că-i mai bine hărăpoaică...

Nu se poate! Sună urît. Nu-i aşa?

― Atunci zi hărăpiţă!

― Nu cred că merge. Sună cam alintat. Alt feminin nu există?

― Dar ce ai tu la urma urmei cu acest feminin? îl întrebă Dan la capătul răbdării. Altul, eu, în capul meu, nu găsesc.

― Hărăpoaică nu merge că nu-i urîtă. Hărăpiţă, la fel, nu merge că-i antipatică... Oare să-i zic Hărăpina albă?

― Zi cum vrei. Poţi să zici şi hărăpina şi hărăpelă şi hărăpoaie, ce mă-ntrebi pe mine? Dar stai, stai... despre cine-i vorba? Ce hărăpina?

Aha! te-ai trezit. Am întîlnit-o în curtea şcolii. Adică n-am întîlnit-o. Cum să-ţi spun?...

 

Ne-am observat reciproc pe furiş. Dar am crezut că numai eu stau la pîndă.

― Spune o dată! Despre cine e vorba?

― Dac-aş şti... şi Tic se apucă să-i istorisească întîlnirea neaşteptată din curtea şcolii.

Dan îl ascultă cu ochii mari, fără să-l întrerupă, deşi curiozitatea îi era aţîţată la culme.

― Eşti sigur că nu-i din oraşul nostru? Sigur, sigur?

― La fel de sigur cum ştiu că soră-mea e din oraşul nostru şi că e o scîrboasă... Ca şi celelalte. De altfel şi seamănă, continuă Tic amintindu-şi povestea cu florile, sînt amîndouă nişte hărăpoaice şi-s amîndouă împotriva mea. Mai bine să-i zic hărăpoaică albă...

― De ce să-i zici şi albă?

― Dac-ai vedea ce rochie albă are... Ca zăpada...

― Ţi s-a părut ţie, pesemne că ea e negricioasă.

― Ei şi! Eu tot Hărăpina albă o să-i zic.

― De cît timp e în oraş?

― Nu ştiu sigur, dar bănuiesc că de cîteva zile...

― Ce te face să crezi asta?

― După felul cum calcă prin curtea şcolii şi pe stradă. Se vede că nu merge pentru prima oară.

― Aha! Va să zică, e de cîteva zile aici şi nici nu s-a gîndit să ne cunoască, descoperi Dan imediat. Trebuie să aibă ea ceva fumuri în cap.

― Ba a şi încercat să-şi bată joc de noi cînd a spus că în oraşul nostru spionii sînt proşti.

― Ceea ce înseamnă că te-a observat, că a auzit despre noi şi într-adevăr a vrut să-şi bată joc de tine, făcîndu-te iscoadă nătîngă. Vorbeşte cu două înţelesuri. Ceea ce înseamnă că nu e proastă.

 

― Ba e proastă şi-i arăt eu! se înfurie Tic.

― Ce să-i arăţi? Trebuie să procedăm diplomatic, s-o punem uşurel la punct şi dacă-i fată de treabă...

― E-o îngîmfată fără pereche, am văzut eu, se înfurie prichindelul, dar imediat se domoli. Şi cum am putea oare să ne batem puţintel joc de dînsa?

― Hai să-i facem o scrisoare, propuse Dan. Dar cine i-o dă? Cine face pe factorul nevăzut? ― Cine altul? Eu! Mă deghizez în oficiu P.T.T dacă vrei.

― Ştii unde stă?

― Aflu eu înainte ca tu să termini scrisoarea.

Dan primi fără mofturi invitaţia subînţeleasă de a compune scrisoarea, iar Tic îşi asumă imediat sarcina de detectiv.

 

download carte...adăugat link nou

Attachments