Aripi de zăpadă
CAPITOLUL I
Uriaşa cabană, cocoţată temerar deasupra vechiului burg, cu toate camerele, cu toate paturile, cu restaurantul, bucătăria, holurile şi sălile de distracţie, dar mai ales cu spaţiile albe şi cu pîrtiile de schi dimprejur, fusese reţinută pentru elevi, ca în fiecare an la începutul primei vacanţe şi înaintea sărbătorilor de iarnă. Ninsese mult şi mai ningea uneori, noaptea, cu fulgi mari care se împotriveau blînd întunericului; soarele se dăruia limpede şi fără părtinire fiecărei zile, din depărtări prietene; razele lui nu topeau, dar nici nu înfrigurau prea tare; vînturile întîrziau mai întotdeauna prin alte hăuri, doar spre dimineaţă se burzuluiau cîtva timp, înecîndu-se în vîrtejuri albe, pufoase, dar se potoleau repede pentru a nu înspăimînta tinereţea.
"Era vreme frumoasă!" spuneau toţi cei care voiau să dea a înţelege că apucaseră peacolo, altădată, răscoale şi vijelii cumplite. "Nici nu se putea vreme mai bună pentru concursurile de schi!" spuneau alţii care voiau să dea a înţelege, plimbîndu-şi triumfători tuleiele, că erau veterani ai concursurilor şcolare de iarnă. "Era grozav!" spuneau toţi, fără excepţie. Şi într-adevăr era grozav.
Se adunaseră elevi din toate liceele ţării. La fiecare minut se făceau noi cunoştinţe, se legau şi se dezlegau prietenii, se formau grupuri şi scăpărau rivalităţi, se organizau antrenamente şi demonstraţii de virtuozitate terminate, nu rareori, cu rostogoliri şi aterizări involuntare, de un comic irepetabil, se încăierau, mai ales profanii, în pronosticuri vehemente şi... nestatornice, iar seara, înainte de culcare, întreaga cabană intra în zodia farselor. Aici, fantezia nu mai avea margini. Chiar în prima seară, toţi elevii se adunaseră în sala de cinema pentru a se întîlni cu celebrul Toni Sailer, în carne şi oase, invitat în ţară la premiera unui film în care juca rolul principal. Imediat după terminarea filmului apăru şi Toni Sailer pe scenă, urmat de un cortegiu întreg de admiratori şi admiratoare. Parcă sărise chiar de pe ecran, pentru că era îmbrăcat în costumul ultimei scene, întrebări şi răspunsuri, mai ales emoţii şi autografe, pînă ce faimosul campion olimpic şi mai puţin faimosul actor de cinema începu să bată din palme pentru a cere linişte. Cînd se topi şi ultima şoaptă, se recomandă: Hans Bürger, elev în ultimul an la o şcoală de artă. Fusese prima farsă care declanşase rafala. Cîte nu se făceau! De la poştele lui Oşlobanu pînă la şedinţe de iluzionism care transformau puştii în părinţi, părinţii în ciomege, ciomegele în tărgi, tărgile în sicrie, iar din sicrie săreau pisici, căţei şi mingi de fotbal. Cu două zile înaintea concursului, cineva lipise un afiş care anunţa că după cină vor sosi la cabană, pentru o oră de încălzire morală, campioana şi campionul naţional la combinata alpină. Exact la ora promisă năvăliseră în sala de recepţie vreo treizeci de perechi de campioni naţionali: unii pe uşi, alţii pe ferestre, alţi de sub scaune, alţii din cabina suflerului, alţii coborînd de pe nişte coloane.
Dar şi spectatorii erau pregătiţi să întîmpine farsa. Aduseseră multe cu ei: pungi cu faină, cu zăpadă, cu funingine, cu praf de scărpinat, funii, sfori, bandaje, sîrmă. Odată imobilizaţi şi machiaţi, campionii fuseseră luaţi pe sus şi duşi cu nemaipomenit alai pe terasa uriaşă de la etajul întîi, iar de acolo aruncaţi fără teamă în movilele de zăpadă anume pregătite. Probabil că nu din întîmplare, ci ca o reacţie la nesupunerea ei violentă, una din perechi fusese frecată, muştruluită şi tăvălită prin zăpadă mai rău decît toate celelalte, de fapt mai bine decît toate celelalte perechi. Pentru că se zbătea şi striga cel mai tare: "Noi sîntem adevăraţii campioni! Noi sîntem adevăraţii campioni!" Şi, bineînţeles, erau... Numai tinereţea veritabililor campioni şi spaima galbenă care paralizase brusc spectatorii îndreptaseră pînă la urmă lucrurile.
Nu se putea ca în acel noian de farse, care-l transformase pe directorul cabanei în cel mai mare jocheu englez, iar pe o ziaristă timidă şi speriată în soţia lui, să nu-i vină cuiva ideea celei mai năucitoare farse: în cabană, chiar printre concurenţi se aflau, incognito, cireşarii! Fusese o farsă de dimineaţă, lansată în restaurant, chiar cînd concurenţii îşi terminau micul dejun. Din clipa aceea, toate denumirile şi chemările se schimbaseră ca prin farmec. Orice elev mai micuţ şi mai blond şi, obligatoriu, cu nasul cîrn sau împins cu degetul în sus, se numea Tic. Orice vlăjgan cu umeri laţi şi cu mers de atlet se numea Ursu.
Brunetele îşi făcuseră la repezeală codiţe, unele mai scurte decît degetul, pentru a se transforma în Maria, blondele îşi îndesau părul sub căciulită, lăsîndu-şi numai cîteva şuviţe pe frunte, pentru a se confunda cu Lucia, rotofeii timizi şi cu ochii întrebători îşi retrăgeau capul între umeri şi se strigau Dan... Cei care-şi spuneau Ionel îşi duceau mîna la ceafă şi loveau cu cotul braţul vreunei negricioase. Alţii, cufundaţi în meditaţie, priveau ca din depărtări agitaţia terestră din jur sau căutau, cu licăre de spaime în priviri, chipurile unor fete îmbrăcate în alb... În tot restaurantul nu se auzea altceva decît: Victor, Maria, Dan, Tic, Ionel, Lucia, Ursu... Denumiri însoţite de rugăminţi, de destăinuiri, de provocări, de ameninţări. Mănuşi nu se aruncau, pentru că era cam frig afară.
― Ascultă, bă Terchea! N-o mai fă pe Victor, că-i spun lui Ursu cum l-ai înjurat...
― Mamă dragă! Crezi că aş deveni şi eu mai interesant dacă m-aş uita toată ziua, ca tine, într-o oglindă albastră?
― Nesuferitule! Răule! Nu puteai şi tu...
― Formidabilă prăjitură! se întîmpla să se bucure vreun întîrziat oarecare.
― Depinde... Tot proteine, glucide, grăsimi şi vitamine. Ba chiar predomină vitaminele liposolubile...
― Degeaba! Mă imiţi foarte prost. Mai citeşte o dată cărţile. Şi încă o dată.
― Le-am citit de douăsprezece ori pentru că sufeream de narcisism... Înainte de peşteră. Brrrr!!
― Cine mi-a furat vorba? Asta o spun numai eu!
― Zău, Ticuşorule? Hai mai bine să facem o gigantică!
Erau atîţia cireşari acolo, şi foloseau cu atîta fidelitate fraze din primele cărţi, şi se priveau unii pe alţii cu atîta complicitate: Tic pe Maria, Lucia pe Ursu, Victor pe Ionel, Dan pe toţi, speriat, aşteptînd trăsnete în creştetul capului, încît s-ar fi pierdut în hărmălaie şi mulţime, fără să fie recunoscuţi, şi mai ales fără să fie luaţi în serios chiar veritabilii cireşari. Şi, bineînţeles, cireşarii erau! Da, cireşarii cei adevăraţi, cei care trecuseră prin Peştera Neagră, cei care descoperiseră Castelul celor două cruci, cei care salvaseră tanagralele erau acolo! Dar nimeni nu-i recunoscuse, pentru că nu voiau să fie recunoscuţi. Iar după farsa de dimineaţă, puteau să strige ei sus şi tare cine sînt, că nu iar fi crezut nimeni. Alţi elevi, prin aplomb şi imitaţie, păreau mai veritabili decît ei.
Aşa se face că la antrenamentul de dimineaţă porniră spre pîrtiile de coborîre... vreo două sute de cireşari. Şi asta după ce unii se retrăseseră din farsă pentru că aveau o înfăţişare prea anticireşărească. Oare unde erau adevăraţii şapte?
download carte........adăugat link nou
