Livada de vişini
Comedie în patru acte (1903-1904)
LIVADA DE VIŞINI A.P. CEHOV ACTUL I O cameră, care şi acum mai e numită "a copiilor" una din uşi dă în camera Aniei. Se crapă de ziuă. În curând va răsări soarele. Începutul lui mai; vişinii au înflorit, dar în livadă e încă frig; a căzut bruma. Ferestrele camerei sunt închise. Intră Duniaşa cu o lumânare şi Lopahin cu o carte în mână.
LOPAHIN: A venit trenul, slavă Domnului. Cât e ceasul?
DUNIAŞA: Aproape două. (Stinge lumânarea) Se crapă de ziuă.
LOPAHIN: Cât o fi întârziat trenul? Hm... cel puţin două ore. (Cască şi se întinde) Eh... mare prost mai sunt! Am venit anume să-i întâmpin, şi am adormit... pe scaun... asta e... de ce nu m-ai trezit?
DUNIAŞA: Credeam că aţi plecat (Ascultă) ia... ia... parcă, vin.
LOPAHIN (Ascultă): Nuuu... scot bagajele... una, alta... (Pauză) Liubov Andreevna a stat cinci ani în străinătate... s-o fi schimbat?... ce om bun... Îmi aduc aminte, eram un băieţandru de vreo cincisprezece ani, taică-miu, fie iertat - ţinea o dugheană în sat - mi-a tras un pumn în faţă de m-a podidit sângele pe nas... venisem împreună la curte pentru ceva, şi el era băut. Liubov Andreevna, uite ţiu minte, tineriică, subţiire, m-a dus de mână până la spălător, chiar aici în camera asta a copiilor. "Nu mai plânge pui de mujic, zice, până la nuntă îţi trece...” (Pauză) Pui de mujic... Taică-miu i-adevărat, era mujic, dar eu uite, vestă albă, încălţări galbene. Rât porcesc, strai boieresc... Şi... sunt bogat, am bani... dar dacă scormoneşti puţin, dacă gândeşti, tot mujicul mujicilor... (Răsfoieşte cartea) Uite, citeam cartea asta, şi n-am înţeles nimic. Citeam şi-am adormit. (Pauză)
DUNIAŞA: Da' câinii, toată noaptea n-au adormit, ele - îndrăznesc să vă asigur - scârţâie în aşa hal că n-am nici o scăpare. Cu ce să le mai ung?
LOPAHIN: Cruţă-mă...
EPIHODOV: În fiecare dimineaţă mă loveşte o nenorocire. Şi nu mă plâng. M-am obişnuit şi chiar zâmbesc. Mă duc. (Loveşte un scaun) Uite. (Parcă ar triumfa) Uite - vedeţi... iertaţi-mi expresia, "ce destin, ca să zic aşa." E pur şi simplu chiar... extraordinar (Intră Duniaşa şi-l serveşte pe Lopahin cu ceva)
DUNIAŞA: Mie... Iermolai Alexeevici... trebuie s-o spun, Epihodov, m-a cerut în căsătorie.
LOPAHIN: A!
DUNIAŞA: Nu ştiu cum... omul e cumsecade, dar câteodată, când începe să vorbească, nunţelegi nimic. E frumos, e şi bine... te-nfioară... numai că nu înţelegi . Mie parcă îmi şi place... El mă iubeşte ca un nebun. Om fără noroc, în fiecare zi, alta i se spune: "99 de nenorociri".
LOPAHIN (Trăgând cu urechea): Ia... uite... se pare că vin... DUNIAŞA: Vin! Ce e cu mine... Mă ia cu frig.
LOPAHIN: Vin, chiar vin. Să-i întâmpinăm. Mă va recunoaşte, ea? De cinci ani nu ne-am privit.
DUNIAŞA: Leşin... Ah, leşin. Chiar leşin. (Se aud venind două trăsuri. Lopahin şi Duniaşa pleacă grăbiţi. Scena e goală. În camerele vecine se aude zgomot. Prin scenă trece repede Firs, sprijinit în baston. A fost s-o în tâmpine pe Liubov Andreevna. Poartă o livrea de modă veche şi joben; vorbeşte cu sine însuşi, dar nu se înţelege ce. Zgomotul de după scenă creşte. Un glas: "Să trecem pe aici..." Liubov Andreevna, Ania şi Charlotta Ivanovna, cu un câine legat de un lanţ subţire, toate trei în costume de călătorie, Varia cu palton şi broboadă pe cap, Gaev, Simeonov-Pişcik, Lopahin, Duniaşa cu un balot şi o umbrelă, o servitoare cu nişte lucruri; toţi trec prin cameră)
ANIA: Să trecem pe aici mamă, îţi aminteşti ce cameră e asta?
RANEVSKAIA (Bucuroasă, printre lacrimi): A copiilor!
VARIA: Ce frig e, mi-s mâinile gheaţă. (Către Ranevskaia). Camerele tale, cea albă şi cea violetă, au rămas la fel, măicuţă.
RANEVSKAIA: A copiilor, sufletul meu, preafrumoasa cameră. Aici dormeam când eram mică. (Plânge) Şi-acum sunt mică. (Îl sărută pe Gaev, apoi pe Varia şi din nou pe Gaev) Şi Varia e aceeaşi... ca o călugăriţă. Şi pe Duniaşa am recunoscut-o. (O sărută pe Duniaşa)
GAEV: Trenul a întârziat două ore. Eh... ce ziceţi de rânduială.
CHARLOTTA (Către Pişcik): Câinele meu mănâncă şi alune.
PIŞCIK (Mirat): Nu mai spune! (Ies toţi, afară de Ania şi Duniaşa)
DUNIAŞA: V-aşteptam. (O ajută pe Ania sa-şi scoată paltonul şi pălăria)
ANIA: Pe drum patru nopţi n-am dormit de loc... A intrat frigu-n mine.
DUNIAŞA: Aţi plecat în postul mare. Atunci era zăpadă, era ger. Şi acum?... Scumpa mea, (Râde şi-o sărută) cât v-am aşteptat. Bucuria mea... lumina mea... am să vă spun ceva. Nu mai pot răbda un minut.
ANIA (Obosită): Iarăşi...
DUNIAŞA: După Paşti contabilul Epihodov m-a cerut în căsătorie.
ANIA: Tu atâta ştii (Îndreptându-şi părul)
DUNIAŞA: Ce să mai cred? Ăsta când iubeşte, iubeşte.
ANIA (Priveşte cu duioşie spre uşa ce dă în odaia ei): Camera mea, ferestrele mele, parcă nici n-am plecat. Sunt acasă. Mâine dimineaţă am să mă scol, şi fug în livadă... Ah... numai de-aş adormi.
DUNIAŞA: E a treia zi de când a venit Petea Trofimov.
ANIA (Bucuroasă): Petea?
DUNIAŞA: Doarme în baie, acolo vrea să stea. "Mi-e frică - zice el- să nu deranjez". (Se uită la ceasul ei de buzunar) Ar trebui trezit, dar Varvara Mihailovna zice: "să nu-l trezeşti". (Intră Varia cu o legătură de chei la brâu)
VARIA: Duniaşa, repede, cafeaua. Măicuţa cere cafea.
DUNIAŞA: Îndată. (Iese)
VARIA: Slavă Domnului, aţi sosit. Eşti din nou acasă. (Cu duioşie) Sufleţelul meu s-a întors. Frumuseţea mea, e aici.
ANIA: Câte-am răbdat.
VARIA: Mi-nchipui.
ANIA: Am plecat în săptămâna patimilor. Era frig. Charlotta vorbeşte tot drumul, face scamatorii. De ce m-ai "legat" de Charlotta...
VARIA: Singură, sufleţelule... la 17 ani.
ANIA: Sosim la Paris. Frig. Zăpadă. Franţuzeşte vorbesc îngrozitor. Mama locuieşte la etajul cinci. Vin la ea şi găsesc fel de fel de francezi, dame, un popă bătrân cu o carte... Fumăraie, îmbâcseală... şi-aşa o milă m-a luat de mama... atât de milă; i-am luat capul in mâini, l-am strâns la piept şi nu mai puteam să-i dau drumul. Mama mă mângâia, plângea...
VARIA (Printre lacrimi): Nu mai spune. Nu mai spune.
ANIA: Vila de lângă Menton o vânduse. Nu-i mai rămăsese nimic, nimic. Nici eu nu mai aveam o copeică, abia am ajuns. Si mama nu înţelege! Ne aşezăm să mâncăm prin gări şi ea cere ce e mai scump şi dă o rublă bacşiş chelnerilor. Charlotta - la fel. Iaşa cere şi el meniul întreg, îngrozitor. Iaşa e lacheul mamei, l-am adus cu noi.
VARIA: L-am văzut pe ticălos.
ANIA: Ei, cum e, aţi plătit dobânzile?
VARIA: Da' de unde.
ANIA: Doamne...
VARIA: În august vor vinde moşia.
ANIA: Doamne, Dumnezeule.
LOPAHIN (Se uită pe uşă şi behăie): Mee-e... (Pleacă)
VARIA (Printre lacrimi): Aşa l-aş... bumbăci. (Ameninţă cu pumnul)
ANIA (O îmbrăţişează pe Varia, în şoaptă): Varia, te-a cerut în căsătorie? (Varia dă din cap, tăgăduind) Doar te iubeşte... De ce nu vă lămuriţi, ce mai aşteptaţi.
VARIA: Cred că n-o să iasă nimic... are multă treabă, n-are el timp de mine... nici nu mă bagă-n seamă. Dumnezeu să-l ţină. Mi-e greu să-l văd. Toţi vorbesc de nunta noastră, toţi mă felicită, şi de fapt nu-i nimic, totul e ca-n vis. (Cu alt ton) Ce broşă frumoasă ai. Ce e, o albinuţă?
ANIA (Cu tristeţe): E cumpărată de mama. (Intră în odaia ei, vorbind vesel, copilăreşte) A... la Paris am zburat cu balonul.
VARIA: Sufleţelul meu s-a-ntors. Frumuseţea s-a-ntors. (Duniaşa a intrat între timp cu serviciul de cafea şi fierbe cafeaua)
VARIA (Din uşă): Dacă-am putea să te mărităm cu un om bogat, aş fi împăcată. M-aş tot duce în pustiu... după asta la Kiev, la Moscova, aş tot umbla la locurile sfinte. Să merg şi să tot merg... Ce binecuvântare.
ANIA: Păsările cântă în livadă. Cât e ceasul acum?
VARIA: Aproape trei. E timpul să te culci, sufleţelule. (Trece în camera Aniei) Da... ce binecuvântare! (Intră Iaşa cu un pled şi o geantă de călătorie)
IAŞA (Trece prin scenă, cu delicateţe): Pe aici se poate trece?
DANIUŞA (Hlizită): Să nu vă mai recunosc, Iaşa. Ei, cum v-aţi mai schimbat în străinătate!
IAŞA: Îm... şi... dumneata?...
DUNIAŞA: Când aţi plecat de aici eram atâtica. (Arată distanţa de la duşumea) Duniaşa, fiica lui Feodor Kozoedov. (Dezamăgită) Nu vă amintiţi.
IAŞA: Îm... Castraveciorule (O strânge în braţe) (Duniaşa scapă o farfurioară) VARIA (Intrând): Ce a fost asta?
DUNIAŞA (Printre lacrimi): Am spart o farfurioară...
VARIA: E de bine.
ANIA (Ieşind din camera ei): Ar trebui să-i spunem mamei... Petea e aici...
VARIA: Am poruncit să nu fie trezit.
ANIA (Furată de gânduri): Acum şase ani a murit tata, după o lună s-a înecat în râu fratele meu Grişa, un băieţel de 7 ani, cuminte, bun. Mama n-a mai îndurat, a plecat, a plecat fără să privească înapoi. (Tresare) (Pauză) Petea Trofimov a fost învăţătorul lui Grişa. Sigur o să-şi amintească.
FIRS (Intrând îngrijorat): Stăpâna va fi servită aici. (Aspru către Duniaşa) E gata cafeaua? Tu... dar... frişca?
DUNIAŞA: Oiii... (Iese grăbită)
FIRS (Trebăluieşte în jurul ibricului): Eh... neisprăvito! (Bombăneşte pentru sine) s-au întors de la Paris... Şi stăpânul cândva călătorea la Paris... Cu caii... (Râde)
VARIA: Ce e, Firs?
FIRS: Poftiţi? (Bucuros) Stăpâna mea s-a întors. Am apucat ziua asta... pot să şi mor... (Plânge de bucurie) (Intră Ranevskaia, Gaev şi Simeonov-Pişcik. Simeonov-Pişcik poartă o haină de postav subţire încreţită în talie şi şalvari; Gaev, intrând, face mişcări cu mâinile şi din tot corpul, ca şi cum ar juca biliard)
RANEVSKAIA: Cum era? Stai să-mi aduc aminte... Galbena-n colţ, duble la mijloc...
GAEV: Şi - tai ... colţul! Cândva, surioară, dor puteam nici măcar să privesc pe fereastra trenului, plângeam tot timpul... (Printre lacrimi) Totuşi trebuie să-mi beau cafeaua. Îţi mulţumesc, Firs, îţi mulţumesc Firs al meu. Atât sunt de bucuroasă că mai trăieşti!
FIRS: Alaltăieri. GAEV: N-aude.
LOPAHIN: Acu... La cinci plec la Harkov. Ce păcat! Aş fi vrut să vă privesc, să vorbim... sunteţi la fel de minunată...
PIŞCIK (Respiră greu): Mai minunată ca înainte... Franţuzită... Ah... anafura cui...
LOPAHIN: Ştiţi, fratele dumneavoastră, Leonid Andreevici, spune despre mine că sunt o brută, un mujic îmbogăţit, dar nu-mi pasă. Să vorbească. Tot ce vă rog, e să aveţi încredere în mine ca înainte... şi ochii dumneavoastră să mă privească la fel... Doamne milostiv, tatăl meu a fost rob la bunicul şi tatăl vostru, dar, am uitat tot şi vă iubesc, ca pe o rudă... mai mult decât ca pe o rudă.
RANEVSKAIA: Nu mai pot. (Sare de pe scaun şi se plimbă, puternic emoţionată) E prea multă bucurie. N-am să supravieţuiesc... Râdeţi de mine, sunt proastă... dulăpiorul meu (Sărută dulapul) măsuţa mea...
GAEV: În lipsa ta a murit dădaca.
RANEVSKAIA (Se aşează şi bea cafeaua): Dumnezeu cu ea.
GAEV: Şi Anastasi a murit. Iar Petruşca chiorul, m-a lăsat, stă la un comisar de poliţie, la oraş. (Scoate din buzunar o cutie de bomboane şi bagă una în gură)
PIŞCIK: Fetişoara mea, Daşenka, vi se închină...
LOPAHIN: Aş fi vrut să vă spun ceva foarte plăcut, vesel. (Uitându-se la ceas) Acum plec, nam timp de vorbit... dar în două-trei cuvinte... Aţi aflat că livada dumneavoastră de vişini se vinde pentru datorii. Data licitaţiei e 22 august. Dar nu vă neliniştiţi, draga mea, dormiţi fără grijă, ieşire există... Iată planul meu, vă rog atenţie! Proprietatea dumneavoastră se află la numai 20 km de oraş, calea ferată trece pe alături. Dacă livada de vişini şi pământul de lângă râu s-ar împărţi şi arenda pentru vile, aţi avea cel puţin 25000 de ruble venit anual.
GAEV: Iartă-mă, e o prostie! RANEVSKAIA: Nu prea înţeleg bine, Iermolai Alexeevici.
LOPAHIN: Fiecare o să vă dea cel puţin 25 de ruble şi dacă anunţaţi chiar acum, fac prinsoare că până în toamnă n-o să rămână nici un petic de pământ. Totul arendat. Într-un cuvânt, felicitări. Sunteţi salvaţi. Poziţia e minunată, râul adânc... numai că, bineînţeles, trebuie curăţat... dărâmate toate clădirile vechi. Ordine... Uite, de exemplu, casa asta nu mai e bună de nimic. Livada de vişini - la fel... Trebuie date jos!
RANEVSKAIA: Jos? Dragul meu, iartă-mă, nu înţeleg nimic! Dacă în toată gubernia există ceva interesant, nepreţuit chiar, atunci e numai livada noastră de vişini.
LOPAHIN: Nepreţuit în livada asta, nu e decât... că e mare... rodeşte o dată la doi ani şi nici atunci n-ai ce să faci cu vişinele. Nimeni nu le cumpără.
GAEV: Până şi în "Dicţionarul Enciclopedic" se aminteşte Livada...
LOPAHIN (Uitându-se la ceas): La 22 august livada de vişini şi întreaga proprietate se vor vinde la licitaţie. Hotărâţi-vă odată. Altă ieşire nu e. Vă jur.
FIRS: Altădată... acum 40-50 de ani vişina se usca, se mura, se marina, se fierbea în dulceaţă şi uneori...
GAEV: Taci Firs...
FIRS: ... se ducea cu căruţele la Moscova şi la Harkov. Erau bani, nu glumă. Şi-atunci vişina uscată era fragedă, zemoasă, dulce, parfumată... ştiau un meşteşug.
RANEVSKAIA: Şi-acum... cine-l mai ştie? FIRS: Nimeni! E uitat!
PIŞCIK (Către Ranevskaia): Ei, şi Parisul, cum e? Broaşte aţi mâncat?
RANEVSKAIA: Crocodili, am mâncat.
PIŞCIK: I-auzi...
LOPAHIN: Altă ieşire nu e... Vă jur. Nu şi nu.
GAEV (Indignat): Ce prostii... (Intră Varia şi Iaşa)
VARIA (Alege o cheie şi descuie cu zgomot dulapul vechi): Uite mamă, două telegrame pentru dumneata. (I le dă)
RANEVSKAIA: De la Paris... (Rupe telegramele fără să le citească) Cu Parisul s-a sfârşit!
GAEV: Ştii tu, Liuba câţi ani are dulapul ăsta? Acum o săptămână am tras sertarul de jos, mă uit şi ce văd: cifre arse cu fierul. Dulapul e făcut acum 100 de ani. Ei?... am putea să-i serbăm jubileul... e un obiect neînsufleţit, dar, oricum ar fi, e un dulap de cărţi.
PIŞCIK (Mirat): O sută de ani... I-auzi...
GAEV (Pipăind dulapul): Da... e ceva... Scump şi mult prea stimat dulap, salut existenţa ta, care de mai bine de o sută de ani a fost închinată gloriosului ideal al binelui şi al dreptăţii... Chemarea ta tăcută, spre o muncă rodnică, n-a slăbit de-a lungul unui veac, susţinând brav, din tată-n fiu (printre lacrimi), în familia noastră, credinţa într-un mâine mai bun şi cultivând în noi idealul binelui şi al conştiinţei sociale. (Pauză)
LOPAHIN: Da...
RANEVSKAIA: Ai rămas acelaşi, Leonea!
GAEV (Puţin jenat): Bilă-n colţul drept... ricoşeu la mijloc.
LOPAHIN: Ei, e timpul să plec.
IAŞA (Îi dă Liubovei Andreevna pilulele): E timpul pilulelor!
PIŞCIK: Divino... nu trebuie luate medicamente... nu fac nici rău, nici bine... dă-le încoace... (Le înghite) Gata.
RANEVSKAIA (Speriată): Ai înnebunit! PIŞCIK: Le-am înghiţit, toate...
LOPAHIN: Sac fără fund! (Râd toţi)
FIRS: A fost la noi de Paşti şi a mâncat o jumătate de căldare cu murături. (Bombăneşte)
RANEVSKAIA: Ce spune?
VARIA: De trei ani tot bombăne. Ne-am obişnuit.
IAŞA: Vârsta înaintată. (Charlotta Ivanovna, foarte slabă, strânsă în corset, cu o lornietă la brâu, trece, într-o rochie albă, prin scenă)
LOPAHIN: Iertaţi-mă, Charlotta Ivanovna, încă n-am reuşit să ne salutăm. (Vrea să-i sărute mâna)
CHARLOTTA (Îşi retrage mâna): Dacă v-aş da voie să-mi sărutaţi mâna... după aceea veţi dori cotul... apoi umărul...
LOPAHIN: Zi neagră (Toţi râd) Charlotta Ivanovna fă-ne un hocus-pocus.
RANEVSKAIA: Charlotta... hocus pocus, o scamatorie.
CHARLOTTA: Nu vreau. Mi-e somn. (Iese)
LOPAHIN: Ne vom revedea peste trei săptămâni. (Sărută mâna Liubovei Andreevna). Până atunci, la revedere. Timpul (Dă mâna cu Varia, apoi cu Firs şi cu Iaşa)... la revedere (Lui Gaev)... la revedere! Nu-mi vine să plec! (Către Ranevskaia) Şi dacă vă gândiţi la vile şi vă hotărâţi, daţi-mi de ştire. Fac eu rost de 50 000 de ruble. Gândiţi-vă serios.
VARIA (Supărată): Da... pleacă odată.
LOPAHIN: Plec. Plec. (Iese)
GAEV: Brută! O, pardon! Iertaţi-mă. Varia se mărită cu el. E bărbăţelul ei.
VARIA: Nu vorbi prostii unchiule.
RANEVSKAIA: De ce, Varia? Eu m-aş bucura foarte mult. E un om bun.
PIŞCIK: Da... omul, trebuie să recunoaştem, are merite... şi Daşenka mea spune că... mă rog... în sfârşit, fel de fel de vorbe. (Aţipeşte sforăind dar se trezeşte imediat) Şi totuşi, mult stimată doamnă, îndatoraţi-mă cu 240 de ruble. Mâine trebuie să plătesc dobânzile ipotecii...
VARIA (Speriată): N-avem, n-avem.
RANEVSKAIA: Într-adevăr, n-avem nimic.
PIŞCIK: Se vor găsi... (Râde). Nu pierd eu speranţa... Uite... eram sfârşit... mort... deodată, calea ferată trece pe pământul meu. Şi... bani; au plătit. Se mai pot întâmpla altele şi mai şi... dacă nu azi, mâine. 200000 le câştigă Daşenka la loterie, are bilet...
RANEVSKAIA: S-a băut cafeaua... La culcare.
FIRS (Îl perie pe Gaev, dojenindu-l ca pe un copil): Leonid Andreevici, iar aţi încurcat pantalonii. Ce să mă fac eu cu dumneavoastră.
VARIA (Încet): Ania doarme... (Deschide încet fereastra) A răsărit soarele. Nu mai e frig... Mamă ce minunaţi sunt pomii! Dumnezeule... Aer! Cântă graurii.
GAEV (Deschide cealaltă fereastră): Livada toată e albă. Liuba, străluceşte în nopţile cu lună...
RANEVSKAIA (Priveşte pe fereastră în grădină): O, copilăria mea, curăţenia mea... În odaia asta dormeam, de aici priveam livada... Fericirea se trezea odată cu mine în fiecare dimineaţă. Şi livada era ca şi acum... Nimic nu s-a schimbat. (Râde bucuroasă) Albă, toată albă. O, livada mea! Îngerii cerului nu te-au părăsit. De-aş putea să-mi uit trecutul.
GAEV: Şi, livada asta să fie vândută pentru datorii. E absurd.
RANEVSKAIA: Uitaţi-vă, răposata mama trece prin livadă. E în rochie albă... (Râde de bucurie) Ea e!
GAEV: Unde?
VARIA: Doamne, mamă.
RANEVSKAIA: Nu... Nu e nimeni... Mi s-a părut... un copăcel alb s-a aplecat... Seamănă cu o femeie. (Intră Trofimov, într-o uniformă uzată de student, cu ochelari)
RANEVSKAIA: Ce livadă minunată! Troiene de flori, cerul albastru...
TROFIMOV: Liubov Andreevna (Ea se întoarce spre el), am venit numai să vă salut şi plec numaidecât. (Îi sărută cu căldură mâna) Mi s-a poruncit să aştept până dimineaţă, dar n-am avut răbdare. (Liubov Andreevna îl priveşte nedumerită)
VARIA (Printre lacrimi): E - Petea Trofimov -...
TROFIMOV: Petea Trofimov. Am fost învăţătorul lui Grişa... oare m-am schimbat atât de mult? (Liubov Andreevna izbucneşte în hohote de plâns)
GAEV (Mişcat): Destul, Liuba, destul.
RANEVSKAIA: Grişa al meu... băieţelul meu. Grişa... fiule...
VARIA: Ce să-i faci, mamă, aşa a vrut Dumnezeu.
TROFIMOV (Blând, printre lacrimi): Liniştiţi-vă, liniştiţi-vă...
RANEVSKAIA (Plânge încet): A murit, s-a înecat... De ce prietene? De ce? (Mai încet) ... Ania doarme, iar eu vorbesc tare, fac zgomot. (Oftând) Ei, Petea, de ce te-ai urâţit aşa, de ce-ai îmbătrânit...
TROFIMOV: O babă în tren mi-a spus: "boier năpârlit".
RANEVSKAIA: Erai atât de tânăr, un student chipeş, acum ţi s-a rărit părul, ochelari... Tot student!? (Se îndreaptă spre uşă)
TROFIMOV: Poate am să fiu veşnicul student.
RANEVSKAIA (Îşi sărută fratele, apoi pe Varia): Ei, la culcare. Ai îmbătrânit şi tu, Leonid.
PIŞCIK (O urmează): Deci, culcarea... Of, guta asta a mea. Rămân la voi... Liubov Andreevna, sufletul meu, mâine, diminicioară... 240 ... de ruble, atât.
GAEV: Ăsta o ţine pe a lui.
PIŞCIK: 240 ..de ruble... Plata dobânzilor... Ipoteca...
RANEVSKAIA: Nu am bani, porumbelule.
PIŞCIK: Vi-i dau, comoara mea... e o nimica toată.
RANEVSKAIA: Ei bine, ţi-i va da Leonid... Dă-i tu, Leonid.
GAEV: Las... că-i dau eu. Deschide buzunarele.
RANEVSKAIA: Dă-i... are nevoie... (Liubov Andreevna, Trofimov, Pişcik şi Firs pleacă. Rămân Gaev, Varia şi Iaşa)
GAEV: Soră-mea, nu s-a dezvăţat să risipească banii (Către Iaşa) Ia îndepărtează-te, stimabile, miroşi a găină.
IAŞA (Zâmbind ironic): Şi dumneavoastră... Leonid Andreevici aţi rămas acelaşi.
GAEV (Către Varia): Pe cine?
VARIA (Lui Iaşa): A venit ieri, maică-ta, din sat. Stă în camera servitorilor. Vrea să te vadă...
IAŞA: N-are decât.
VARIA: Neruşinatule.
IAŞA: Treaba ei... putea să vină şi mâine. (Iese)
VARIA: Măicuţa, e aceeaşi, cum era... Nu s-a schimbat deloc. Dac-ar fi după ea ar împărţi totul.
GAEV: Da... (Pauză) Dacă împotriva unei boli se prescriu foarte multe remedii, înseamnă că boala e incurabilă. Mă gândesc... îmi storc creierii, am multe, foarte multe soluţii şi, ... va să zică, în fapt nici una... Ar fi bine, dac-am moşteni pe cineva, ar fi bine dac-am mărita-o pe Ania cu un om foarte bogat, ar fi bine să mergem la Iaroslavl să ne încercăm norocul la mătuşa-contesa. Doar e foarte, foarte bogată.
VARIA (Plânge): De ne-ar ajuta Dumnezeu.
GAEV: Nu mai scânci... Mătuşa e foarte bogată, dar nu ne iubeşte. Sora mea s-a căsătorit cu un avocat şi nu cu un nobil... (Ania se arată in uşă)
GAEV: ... şi, nici n-a fost prea virtuoasă. E bună, virtuoasă, plină de farmec... totuşi, trebuie să recunoaştem, e vicioasă. Se simte asta în fiecare mişcare.
VARIA (În şoaptă): Ania... e aici.
GAEV: Pe cine? (Pauză) Ciudat, mi-a intrat ceva în ochiul drept... nu mai văd bine, şi joi... când am fost la tribunal... (Intră Ania)
VARIA: De ce nu dormi, Ania!?
ANIA: Nu pot.
GAEV: Iubiţica mea (Îi sărută obrajii şi mâinile), copilaşul meu... (Printre lacrimi) Tu eşti îngerul meu. Eşti totul pentru mine, crede-mă, te rog, crede-mă.
ANIA: Te cred, unchiule. Trebuie să taci numai, să taci şi... atât. Ce spuneai mai devreme de mama mea, de sora ta?
GAEV: Da, da... (Îşi acoperă faţa cu mâinile) Într-adevăr, îngrozitor! Doamne, Doamne, salvează-mă. Şi discursul pe care l-am ţinut azi dulapului... Ce tâmpenie!
VARIA: E adevărat, dragă unchiule, ar trebui să taci. ANIA: Şi dac-o să taci, ai să fii şi tu mai liniştit.
GAEV: Tac. (Sărută mâinile Aniei şi Variei) Tac. Acum... la obiect: joi am fost la tribunal, ei, s-au strâns mulţi prieteni, au început discuţii despre una, despre alta, multe, puţine şi... uite... se pare că am putea face un împrumut pe poliţe cu care vom plăti băncii dobânzile.
VARIA: Doamne-ajută.
GAEV: Marţi, mă duc, vorbesc din nou... (Către Varia) Nu mai scânci. (Către Ania) Maică- ta o să vorbească cu Lopahin. El desigur n-o va refuza... Iar tu, după ce te vei odihni, vei pleca la Iaroslavl, la contesă... Aşa că vom acţiona din trei părţi. Gata... s-a făcut. Vom plăti dobânzile - sunt convins - (Ia o bomboană), jur pe onoarea mea, pe fiinţa mea, jur pe tot ce vrei tu, proprietatea nu se va vinde; (Înfierbântat) jur pe fericirea mea. Bate palma! Să-mi spui om de nimic, cârpă, cum vrei tu, dacă voi lăsa să se ajungă la licitaţie.
ANIA (A redevenit calmă, e fericită): Ce bun eşti, unchiule. Şi ce deştept. Acum sunt liniştită, liniştită... sunt fericită. (Intră Firs)
FIRS (Mustrător): Leonid Andreevici n-ai frică de Dumnezeu, când ai de gând să te culci?
GAEV: Acum... acum. Tu, Firs, du-te, de data asta fie, o să mă dezbrac şi singur... Hai, copilaşilor, nani-nani... Amănuntele mâine... Acum la culcare. (Le sărută) Eu fac parte din generaţia anilor '80. Nu e ea prea lăudată, dar vă pot spune, că-n viaţa mea am avut multe de suferit din cauza convingerilor mele. Nu degeaba mă iubeşte... mujicul. Pe mujic... trebuie să-l cunoşti, să ştii de unde...
ANIA: Iar, unchiule.
VARIA: Unchiule, mai taci.
FIRS (Supărat): Leonid Andreevici.
GAEV: Vin, vin... culcaţi-vă. Lovesc banda de două ori... direct... la mijloc... (Pleacă; după el Firs iese cu paşi mărunţi)
ANIA: Acum sunt liniştită... Mulţumită unchiului... (Se aşează)
VARIA: Trebuie să dormim... Mergem... Au fost neplăceri în lipsa ta. Cum ştii, în odaia servitorilor trăiesc numai argaţi bătrâni: Eftimiuşca, Polia, Evstignei, a... şi... Carp. Le-a dat prin cap, să primească la ei peste noapte, tot felul de vagabonzi... Am tăcut... Numai că aud, ... s-a dus vorba... că eu, aş fi poruncit, să fie hrăniţi, doar cu mazăre... din zgârcenie... ca să vezi... Evstignei, ştiu eu... Bine zic, dacă e aşa, ţi-arăt eu ţie... Îl chem pe Evstignei, (Cască)... da, cum poţi tu boule (Se uită la Ania)... Anicica... (Pauză)... a adormit (O ia de braţ)... Hai în pătuţ, Haidem. (O conduce) Sufleţelul meu a adormit. Haidem... (Departe, dincolo de grădină, un cioban cântă din fluier. Trofimov trece. Văzându-le pe Ania şi Varia, se opreşte)
VARIA: Şşşş... Haidem, draga mea. ANIA (Încet, pe jumătate adormită): Sunt atât de obosită... toţi clopoţeii... unchiule drag... şi mama şi unchiul...
VARIA: Să mergem, draga mea, să mergem... (Intră în camera Aniei)
TROFIMOV (Înduioşat): Soarele meu... primăvara mea...
ACTUL II
Pe câmp. O bisericuţă veche cu ziduri înclinate, părăsită de mult. Lângă ea, o fântână şi nişte pietre care, desigur, pe vremuri au fost lespezi de mormânt, şi o bancă veche. Se vede drumul ce duce la proprietatea lui Gaev. Într-o parte, o perdea de plopi întunecaţi: acolo începe livada de vişini. În fund, un rând de stâlpi de telegraf şi departe, în zare, un oraş mare, ale cărui contururi nu se desluşesc decât pe vreme frumoasă. Soarele va apune în curând. Charlotta Ivanovna, Iaşa şi Duniaşa stau pe bancă. Epihodov stă lângă ele şi cântă la chitară. Toţi sunt furaţi de gânduri. Charlotta poartă o şapcă veche pe cap; şi-a luat puşca pe umăr şi-şi îndreaptă catarama curelei.
CHARLOTTA (Gânditoare): Pentru mine paşaportul nu e în regulă, eu nu ştiu câţi ani am, şi tot mi se pare că sunt tinerică! Când eram fetiţă mică, tătuţa şi mămuţa colindau bâlciurile şi dădeau spectacole foarte bune. Eu făceam salturi mortale şi multe scamatorii. Când au murit şi tăicuţu şi măicuţa, o doamnă nemţoaică m-a luat la ea şi m-a educat. Bine. Am crescut şi m-am făcut guvernantă. Dar de unde vin eu şi cine sunt eu nu ştiu. (Scoate un castravete din buzunar şi-l mănâncă) Nimic nu ştiu. (Pauză) Cât aş vrea să vorbesc cu cineva... N-am pe nimeni.
EPIHODOV (Cântă la chitară): "Nu-mi pasă de vuietul lumii, nu-mi pasă duşmani şi prieteni". Cât e de plăcut să cânţi la mandolină.
DUNIAŞA: Asta-i chitară, nu mandolină! (Se uită în oglindă şi se pudrează)
EPIHODOV: Pentru un nebun care s-a îndrăgostit, asta e mandolină. (Cântă) "De-ar fi inimancălzită, de dragostea risipită" (Iaşa îngână şi el cântecul)
CHARLOTTA: Îngrozitor mai cântă oamenii ăştia... Ah! Ca şacalii.
DUNIAŞA (Lui Iaşa): Şi totuşi, ce fericire să fi fost în străinătate.
IAŞA: Da, sigur. Nu pot să nu fiu de acord cu dumneata. (Cască, apoi îşi aprinde o ţigară de foi)
EPIHODOV: Bineînţeles. Peste hotare, de mult, totul e pus pe roate. IAŞA: Asta, evident.
EPIHODOV: Sunt un om evoluat. Citesc diferite cărţi minunat-remarcabile, şi nu pot să înţeleg direcţia, ce vreau eu de la viaţă, să trăiesc sau să mă împuşc. La drept vorbind, cu toate astea, eu port la mine un revolver, iată-l... (Arată revolverul)
CHARLOTTA: Am sfârşit. Plec. (Pune puşca pe umăr) Tu, Epihodov, eşti un om tare deştept şi tare periculos; fără îndoială că femeile te iubesc la nebunie. Brrr... (Pleacă) Proşti sunt toţi deştepţii ăştia! N-am cu cine să vorbesc... tot singură, singură, fără nimeni... şi eu, cine sunt, de ce trăiesc nu se ştie... (Pleacă fără să se grăbească)
EPIHODOV: Vorbind drept, fără să atingem alte probleme, trebuie să mă exprim printre altele, că soarta se poartă cu mine fără milă ca şi furtuna cu o coajă de nucă. Să admitem, greşesc. Atunci de ce azi dimineaţă, mă trezesc şi spre exemplu, mă uit şi văd pe piept un păianjen de o mărime înspăimântătoare... Uite aşa. (Arată mărimea cu amândouă mâinile) Sau alta: ceri cvas să te răcoreşti; când colo, în pahar, ceva necuviincios de tot ca un gândac. (Pauză) L-aţi citit pe Buckle? (Pauză) Doresc Avdotia Feodorovna să vă deranjez cu două-trei cuvinte. DUNIAŞA: Vorbiţi.
EPIHODOV: Aş dori între patru ochi... (Oftează)
DUNIAŞA (Stânjenită): Bine... dar, mai întâi, adu-mi pelerinuţa... e lângă dulap... e cam umezeală...
EPIHODOV: Bineee... O aduc... Acum ştiu ce voi face cu revolverul meu... (Ia chitara şi pleacă cântând) IAŞA: "99 de nenorociri"! Mare tâmpit, între noi fie vorba! (Cască)
DUNIAŞA: Numai de nu s-ar împuşca! (Pauză) Am devenit neliniştită, totul mă sperie. Eram o fetiţă, când stăpânii m-au luat la ei, iar acum, uite-mi mâinile - sunt albe, albe ca ale unei domnişoare. Şi m-am făcut delicată, nobilă, totul mă sperie... dacă matale, Iaşa, m-ai amăgi nu ştiu atunci ce ar fi cu nervii mei.
IAŞA (O sărută): Castraveciorule! Desigur, o fată nu trebuie să uite cine e, şi mai ales, nu-mi place când fata e imorală.
DUNIAŞA: Eu m-am îndrăgostit pătimaş, Iaşa. Sunteţi atât de ştiutor, se poate vorbi la nesfârşit cu dumneata.
IAŞA (Cască): Da... După părerea mea... uite, dacă fata iubeşte pe cineva e imorală. (Pauză) Îţi prieşte o ţigară de foi în aer curat... (Ascultă) Vine cineva... stăpânii. (Duniaşa îl îmbrăţişează pătimaş) Du-te acasă, ca şi cum ai fost la râu, să te scalzi; altfel or să creadă că ţi-am dat întâlnire, nu suport aşa ceva.
DUNIAŞA (Tuşeşte încet): Ţigara asta mi-a dat dureri de cap! (Pleacă) (Iaşa rămâne lângă bisericuţă. Intră Liubov Andreevna, Gaev şi Lopahin)
LOPAHIN: Trebuie să vă hotărâţi odată - timpul n-aşteaptă. Întrebarea e simplă. Sunteţi de acord să daţi pământul pentru vile sau nu? Un cuvânt spuneţi: da sau nu? Numai un cuvânt. RANEVSKAIA: Cine fumează aici ţigări atât de greţoase? (Se aşează)
GAEV: Uite, au construit o cale ferată şi e mai comod (Se aşează)... mergi în oraş să prânzeşti... galbena la mijloc... ar trebui să intru în casă să fac o partidă...
RANEVSKAIA: Ai tot timpul.
LOPAHIN: Numai un cuvânt... răspundeţi-mi!
GAEV (Cască): Ce?
RANEVSKAIA (Se uită în portmoneu): Ieri aveam mulţi bani, şi azi - puţini de tot... Biata mea Varia îi hrăneşte pe toţi cu supă de lapte, le dă numai mazăre, iar eu, cheltui fără rost. (Scapă portmoneul, se risipesc monedele de aur) S-au împrăştiat... (Cu părere de rău)
IAŞA: Permiteţi-mi, imediat îi adun. (Strânge monedele)
RANEVSKAIA: Fii bun, Iaşa. De ce a trebuit să iau masa în oraş... Restaurantul vostru jegos, cu muzică... feţe de mese duhnind a săpun... de ce să bei atât de mult, Leonea? De ce să mănânci atât? De ce atâta pălăvrăgeală? Azi la restaurant, ai vorbit aiurea, vrute şi nevrute... Despre anii '70, despre decadenţi. Şi cui? Să vorbeşti chelnerilor despre decadenţi! LOPAHIN: Da.
GAEV (Dă din mână): Sunt irecuperabil, e limpede... (Către Iaşa) Ce ai de te tot învârteşti prin faţa ochilor?
IAŞA (Râde): Nu pot să nu râd când vă aud glasul.
GAEV (Către soră-sa): Ori el, ori eu...
RANEVSKAIA: Du-te Iaşa, pleacă...
IAŞA (Stăpânindu-şi râsul): Acum plec... imediat. (Pleacă)
LOPAHIN: Moşia dumneavoastră e dorită de bogătaşul Deriganov. Se spune că va veni chiar el, la licitaţie.
RANEVSKAIA: De unde, ai auzit?
LOPAHIN: Se vorbeşte prin oraş.
GAEV: Mătuşica din Iaroslavl a promis să ne trimită bani, dar când şi câţi nu se ştie...
LOPAHIN: Cât vă trebuie? 100000? Două?
RANEVSKAIA: Măcar, de-ar fi, 10-15000... cu mulţumiri...
LOPAHIN: Iertaţi-mă... vi se vinde moşia şi dumneavoastră, tot nu înţelegeţi.
RANEVSKAIA: Ce să facem, învaţă-ne, ce?
LOPAHIN: Vă învăţ în fiecare zi... livada şi pământul trebuie arendate, imediat. Licitaţia bate la uşă. Hotărâţi-vă, şi o să aveţi bani câţi doriţi... o să fiţi salvaţi.
RANEVSKAIA: Vile şi vilegiaturişti - iartă-mă, dragul meu, dar e atât de vulgar.
GAEV: Sunt cu totul de părerea ta.
LOPAHIN: Eu, ori încep să bocesc, ori să urlu, ori s
GAEV: Pe cine? LOPAHIN: Babo! (Vrea să plece)
RANEVSKAIA (Speriată): Nu, nu pleca, rămâi porumbelule. Te rog. Poate ne vine vreo idee!
LOPAHIN: Ce idee să vă mai vină? Oameni uşurateci, nechibzuiţi şi ciudaţi ca dumneavoastră n-am întâlnit.
RANEVSKAIA: Nu pleca, nu pleca. Cu dumneata e mai vesel... (Pauză) Am o presimţire, ca şi cum casa s-ar prăbuşi peste noi.
GAEV (Foarte îngândurat): Dublé în colţ... croisé la mijloc...
RANEVSKAIA: Tare mult am păcătuit...
LOPAHIN: Ce păcate puteţi avea?
GAEV (Luând o caramea): Se spune că mi-am cheltuit toată averea pe caramele... (Râde)
RANEVSKAIA: O, păcatele mele... am risipit banii ca o nebună, m-am căsătorit cu un om care nu făcea decât datorii. Bărbatul meu a murit de şampanie - bea îngrozitor şi din nefericire pentru mine m-am îndrăgostit de un altul, am trăit cu el şi am primit ca o lovitură de trăsnet, prima pedeapsă, - iată în râul ăsta - băieţelul meu s-a înecat, şi-atunci am hotărât să plec în străinătate, pentru totdeauna, să nu mă mai întorc, să nu mai văd... am închis ochii şi am fugit, să uit, iar el, după mine... fără milă, brutal. Am cumpărat o vilă lângă Menton, pentru că el s-a îmbolnăvit acolo. Şi, trei ani, eu n-am ştiut ce-i odihna, nici ziua nici noaptea; m-a chinuit, sufletul mi-a secat. Şi, anul următor, am vândut vila, ca să plătim datoriile, am plecat la Paris, şi acolo m-a jefuit, m-a părăsit, s-a încurcat cu alta, am încercat să mă otrăvesc... ce stupid, ce ruşinos... şi dintr-odată s-a născut dorul de Rusia, de ţara mea, de fata mea... (Îşi şterge lacrimile) Doamne, Doamne fie-ţi milă, iartă-mi păcatele! Nu mă pedepsi! (Scoate o telegramă) Am primit-o azi de la Paris... cere iertare, imploră (Rupe telegrama)... Parcă-i o muzică undeva... (Ascultă)
GAEV: E faimoasa noastră orchestră evreiască. Îţi aminteşti, patru viori, un flaut şi-un contrabas.
RANEVSKAIA: Tot mai există? Ar trebui să-i chemăm odată la noi, să dăm o serată.
LOPAHIN (Trage cu urechea): Nu se aude... (cântând) "Pentru bani, franţuz îl fac, nemţii pe rusnac" (Râde) Ce piesă am văzut aseară la teatru?... foarte comică.
RANEVSKAIA: Şi sigur nu era nimic de râs. Nu vă mai uitaţi la piese, uitaţi-vă la voi, cât de cenuşiu trăiţi, câte vorbe spuneţi.
LOPAHIN: Asta-i adevărat. Trebuie s-o spunem, viaţa noastră e mohorâtă. (Pauză) Tăicuţu a fost un mujic, un idiot, nimic nu-nţelegea, nu mă-nvăţa, cum se-mbăta, mă bătea numai cu parul. În fond şi eu sunt un cretin şi un idiot, n-am învăţat nimic, scrisul meu e urât, mi-e ruşine de lume, ca porcu'.
RANEVSKAIA: Trebuie să te însori, prietene.
LOPAHIN: Da... adevărat.
RANEVSKAIA: Cu Varia noastră. E fată bună.
LOPAHIN: Da.
RANEVSKAIA: E os de ţărani, munceşte de dimineaţa până seara, şi mai ales te iubeşte. Ştiu că şi dumneata o placi.
LOPAHIN: Ce să zic? Nu sunt împotrivă... e o fată bună. (Pauză)
GAEV: Mi s-a propus un loc la bancă. 6000 de ruble pe an... ai auzit?
RANEVSKAIA: Nu-i de tine! Las-o...
FIRS (Aducând paltonul lui Gaev): Vă rog, domnule, să-l îmbrăcaţi... E umezeală.
GAEV: Mă plictiseşti, frate.
FIRS: Da, da... dimineaţă aţi plecat fără să aflu. (Îl examinează)
RANEVSKAIA: Cum ai îmbătrânit, Firs!
FIRS: Ce doriţi?
LOPAHIN: Spune c-ai îmbătrânit.
FIRS: Trăiesc de mult. Încă nu se născuse tatăl dumneavoastră şi pe mine voiau să mă însoare. (Râde) Când s-a făcut dezrobirea, eram de mult, peste valeţi. N-am avut (vrut?) libertatea şi am rămas lângă domni. (Pauză) Ţiu minte... toţi bucuroşi... de ce bucuroşi... singuri nu ştiau...
LOPAHIN: Foarte frumoase vremuri. Cel puţin vă snopeau...
FIRS (Nu aude): Cred eu ... mujicii erau cu stăpânii, stăpânii erau cu mujicii, acum totul s-a destrămat, nu mai înţelegi nimic.
GAEV: Taci, Firs. Mâine trebuie să plec la oraş. Mi-au promis că mă vor prezenta unui general, care ar putea să ne împrumute pe poliţe.
LOPAHIN: Timp pierdut. N-o să iasă nimic, fiţi liniştiţi.
RANEVSKAIA: Aiurează. Nu există nici un general. (Intră Trofimov, Ania şi Varia)
GAEV: Uite-i şi pe ai noştri!
ANIA: Mama e aici.
RANEVSKAIA (Cu afecţiune): Vino, vino... Dragele mele, dac-aţi şti cât vă iubesc. Hai aşezaţi-vă, uite aşa, lângă mine. (Toţi se aşează)
LOPAHIN: Veşnicul student, tot printre domnişoare.
TROFIMOV: Nu-i treaba dumitale.
LOPAHIN: Face 50 de ani şi el... tot student.
TROFIMOV: Lasă glumele stupide.
LOPAHIN: De ce te superi, sucitule?
TROFIMOV: Încetează.
LOPAHIN (Râde): Dă-mi voie să te întreb ce gândeşti dumneata despre mine?
TROFIMOV: Eu, Iermolai Alexeevici, cred că eşti un om bogat; în curând vei deveni milionar. Pentru mişcarea materiei e necesar un animal de pradă care devoră tot în drumul său... deci, e nevoie de dumneata. (Râd cu toţii)
VARIA: Petea, mai bine spune-ne ceva despre planete.
RANEVSKAIA: Nu, mai bine ce vorbeam aseară.
TROFIMOV: Despre ce?
GAEV: Despre omul mândru.
TROFIMOV: Am vorbit mult, şi n-am ajuns nicăieri. Omul mândru, după părerea voastră este ceva mistic. S-ar putea să aveţi dreptate, dar să gândim simplu, fără ocolişuri: care mândrie are ea vreun sens... fiziologic vorbind, omul nu este bine alcătuit şi-n marea majoritate a cazurilor e brutal, lipsit de inteligenţă şi profund nefericit. Trebuie să încetăm să ne linguşim pe noi înşine. Trebuie să muncim, atât.
GAEV: Tot vom muri.
TROFIMOV: Cine ştie? Şi... ce înseamnă vom muri? Poate că omul are o sută de simţuri şi murind pierde numai cinci, cele cunoscute, iar celelalte 95 rămân vii.
RANEVSKAIA: Ce deştept eşti, Petea!
LOPAHIN (Ironic): Foc!
TROFIMOV: Omenirea merge înainte, perfecţionându-şi puterile. Tot ce e de neatins pentru ea acum, cândva va deveni apropiat, înţeles, numai că trebuie să se muncească, să-i ajutăm cu toate puterile noastre pe cei ce caută adevărul. La noi, în Rusia, până acum muncesc foarte puţini... cei mai mulţi dintre intelectuali nu caută nimic, nu fac nimic, nu sunt în stare să muncească... arta n-o înţeleg, îşi zic intelectuali... dar nu citesc nimic serios, nu fac absolut nimic, rumegă... toţi băţoşi, feţe solemne, discută lucruri importante, filozofează şi, sub ochii lor, peste tot - ploşniţe, duhoare, igrasie, mizerie desăvârşită. Unde sunt creşele de care se vorbeşte atât de mult şi atât de des, unde sunt bibliotecile? Despre ele se scrie numai în romane, în realitate nu există. Numai murdărie, vulgaritate, sălbăticie asiatică. Mă tem şi numi plac fizionomiile serioase, mi-e frică de conversaţiile grave. Mai bine tăcem.
LOPAHIN: Ştiţi, mă scol la 5 dimineaţa, lucrez de atunci şi până seara târziu, umblu tot timpul cu banii mei şi ai altora, şi văd ce oameni sunt în jurul meu... ce preţ au. Câteodată, când nu pot dormi, mă gândesc: Doamne, tu ne-ai dat păduri nesfârşite, câmpii cât vezi cu ochii, orizonturi fără margini... şi, trăind aici, noi ar fi trebuit să fim nişte uriaşi...
RANEVSKAIA: Uriaşii, ne lipsesc... sunt buni, în poveşti, în realitate te sperie. (În fundul scenei trece Epihodov, cântând din chitară) RANEVSKAIA (Gânditoare): Trece Epihodov...
ANIA (Gânditoare): Trece Epihodov...
GAEV: Soarele a apus.
TROFIMOV: Da.
GAEV (Încet, declamă): O, natură divină, veşnic strălucitoare, frumoasă şi indiferentă, tu pe care noi te numim "mama noastră", îmbini în tine viaţa şi moartea, tu, dai viaţă, tu, distrugi...
VARIA (Rugătoare): Unchiuleţule!
ANIA: Unchiule, iar începi!
TROFIMOV: Mai bine trimiteţi galbena-n dublet.
GAEV: Tac. Tac. (Toţi stau, furaţi de gânduri. Linişte. Se aude doar Firs care bombăne. Deodată ajunge la ei un zgomot îndepărtat, ca din cer, ca sunetul unei coarde care plesneşte, trist, stingându-se încet)
RANEVSKAIA: Ce-i asta?
LOPAHIN: Nu ştiu. Undeva, departe, în adânc, s-a rupt cablul unui ascensor. Undeva, foarte departe.
GAEV: Sau poate o pasăre... ca un bâtlan.
TROFIMOV: Sau o bufniţă...
RANEVSKAIA (Înfiorată): E neplăcut, de ce oare... (Pauză)
FIRS: Înainte de nenorocire, tot aşa a fost: bufniţa a ţipat, şi samovarul şuiera fără încetare.
GAEV: Care nenorocire? FIRS: Înainte de dezrobire. (Pauză)
RANEVSKAIA: Să mergem, prieteni, se înserează. (Aniei) Fetiţa mea, ai lacrimi în ochi... ce-i cu tine? (O îmbrăţişează)
ANIA: Nimic mamă. nimic.
TROFIMOV: Vine cineva... (Se arată un trecător cu un chipiu alb, uzat, în palton; e puţin beat)
TRECĂTORUL: Iertaţi-mă că vă întreb, pot s-o iau pe aici înainte, către gară?
GAEV: Puteţi. Ţineţi pe drumul ăsta.
TRECĂTORUL: Vă mulţumesc din adâncul sufletului. (Tuşeşte) Ce vreme minunată! (Declamă) "Fratele meu, frate care suferi, ieşi pe Volga şi geamătul ei..." (Variei) Mademoiselle, miluiţi un rus flămând cu treizeci de copeici. (Varia se sperie, scoate un ţipăt)
LOPAHIN (Aspru): Şi obrăznicia are margini!
RANEVSKAIA: Luaţi... argint n-am... totuna... uite, o monedă de aur...
TRECĂTORUL: Vă mulţumesc. Vă mulţumesc din adâncul inimii. (Pleacă) (Râs general)
VARIA (Speriată): Eu plec... plec... ah, măicuţă, oamenii acasă n-au ce să mănânce şi dumneata dai o monedă de aur.
RANEVSKAIA: Ce se poate face cu o proastă ca mine? Am să-ţi dau tot ce am... Iermolai Alexeevici, ai să mă-mprumuţi?
LOPAHIN: Ascult.
RANEVSKAIA: Să mergem domnilor. E timpul. Ah, Varia, era să uit, aproape că te-am măritat. Felicitări.
VARIA (Printre lacrimi): Cu asta nu se glumeşte, mamă.
LOPAHIN: "Ohmelia, du-te la mănăstire..."
GAEV: Îmi tremură mâinile; de mult n-am mai jucat biliard.
LOPAHIN: "Ohmelia, o, nimfă, pomeneşte-mă-n rugăciunile dumitale!"
RANEVSKAIA: Să mergem, domnilor. În curând cinăm!
VARIA: Ce tare m-am speriat. Cum îmi bate inima.
LOPAHIN: Doamnelor şi domnilor: la 22 august livada de vişini se va vinde la licitaţie: gândiţivă la asta!... Gândiţi-vă! (Pleacă toţi, afară de Trofimov şi Ania)
ANIA (Râzând): Să-i mulţumim trecătorului că a speriat-o pe Varia, acum suntem singuri.
TROFIMOV: Varia se teme să nu ne îndrăgostim unul de altul, şi se ţine scai de noi. Cu mintea ei îngustă nu poate să înţeleagă, că noi suntem mai presus de dragoste. Ocolim ce e meschin şi iluzoriu, ce ne împiedică să fim liberi şi fericiţi, iată ţelul şi înţelesul vieţii noastre. Înainte! Către steaua luminoasă care străluceşte acolo departe. Înainte! Nu rămâneţi în urmă, prieteni!
ANIA (Bătând din palme): Ce bine vorbeşti, Petea! (Pauză) Azi, aici e minunat.
TROFIMOV: Da, natura e minunată.
ANIA: Ce-ai făcut cu mine, Petea? De ce nu mai iubesc livada de vişini ca înainte. O iubeam atât de curat, mi se părea că pe pământ nu e alt loc mai frumos decât livada noastră.
TROFIMOV: Toată Rusia e livada noastră. Pământul e mare şi frumos şi are locuri minunate. (Pauză) Gândeşte-te, Ania, bunicul şi străbunicul dumitale, toţi strămoşii au fost stăpâni pe suflete vii, oare nu simţi cum sufletele astea îţi vorbesc din fiecare vişină, din fiecare frunzuliţă, din fiecare trunchi, nu le auzi vocile?... Trăiţi pe datorie, pe spinarea altora. Am rămas în urmă cu cel puţin 200 de ani, nu avem o atitudine hotărâtă faţă de trecutul nostru, filozofăm numai, ne plângem de plictiseală şi bem votcă. Pentru a începe să trăim, trebuie să ne răscumpărăm trecutul, să terminăm cu el... şi îl putem răscumpăra numai prin suferinţă... prin muncă deosebită, fără sfârşit. Înţelege asta, Ania.
ANIA: Casa în care trăim, de mult nu mai e casa noastră, eu o părăsesc, îţi dau cuvântul meu!
TROFIMOV: Dacă ai cheile casei aruncă-le în fântână. Fii liberă ca vântul!
ANIA (Extaziată): Ce bine ai spus!
TROFIMOV: Crede-mă, Ania, crede-mă. Nu am încă 30 de ani, sunt tânăr, încă student, dar cât am suferit! Când vine iarna, sunt flămând, bolnav, neliniştit, sărac ca un cerşetor şi... unde nu m-a gonit soarta, unde n-am fost! Cu toate astea sufletul meu zi şi noapte, în fiecare minut e plin de presimţiri ciudate. Presimt fericirea, Ania, o şi văd...
ANIA (Gânditoare): Răsare luna! (Se aude Epihodov cântând din chitară acelaşi cântec trist. Răsare luna. Undeva, pe lângă plopi, Varia o caută pe Ania şi-o strigă: "Ania, unde eşti?")
TROFIMOV: Da, răsare luna. (Pauză) Uite... fericirea vine, e din ce în ce mai aproape, îi aud paşii. Şi dacă noi n-o vedem, n-o recunoaştem, nu-i nici o nenorocire. O vor vedea alţii. GLASUL VARIEI: Ania! Unde eşti?
TROFIMOV: Şi Varia asta! (Supărat) E revoltător!
ANIA: Ce să-i faci? Să mergem la râu. Acolo-i bine.
TROFIMOV: Să mergem! (Pauză)
GLASUL VARIEI: Ania! Ania!
ACTUL III
Salon, despărţit de o sală mare printr-o arcadă. Candelabrul e aprins. Se aude în antreu orchestra evreiască amintită în actul al doilea. Seara. În sală se dansează cadrilul. Glasul lui Simeonov-Pişcik: "Promenade á une paire!" Intră în sufragerie prima pereche: Pişcik şi Charlotta Ivanovna; a doua: Trofimov şi Ranevskaia; a treia: Ania şi funcţionarul de la poştă; a patra: Varia cu şeful de gară etc. Varia plânge încet şi-şi şterge ochii dansând. În ultima pereche - Duniaşa. Toate perechile traversează salonul. Pişcik strigă: "Grand rond, balancez" şi "Les cavaliers á genoux et remerciez vos dames!" Firs, în frac, serveşte pe o tavă sifon. Intră în salon Pişcik şi Trofimov.
PIŞCIK: De felul meu sunt hipertensiv, de două ori am avut atac de inimă, mi-e greu să dansez, dar, dacă nimereşti cum s-ar zice, într-o haită, latri nu latri, din coadă trebuie să dai. De fapt, sunt sănătos ca un cal. Răposatu' taică-meu, glumeţ, fie-i ţărâna uşoară, spunea în legătură cu originea noastră, spunea aşa, chipurile, vechiul neam al Semionov-Pişcikilor se trage, chipurile, din calul ăla pe care Caligula l-a făcut senator (Se aşează)... Iată nenorocirea, nu-s bani. Câinele flămând, carne visează (Adoarme sforăind şi se trezeşte în aceeaşi clipă) aşa şi eu ... numai la bani...
TROFIMOV: Adevărat, aveţi ceva de cal în figură.
PIŞCIK: Ei şi... calu' e animal bun, poţi să-l şi vinzi. (În camera vecină se aud bilele de la biliard. Varia apare sub arcadă)
TROFIMOV (O tachinează): Madame Lopahina, madame Lopahina.
VARIA (Supărată): Boier năpârlit.
TROFIMOV: Da, sunt boier năpârlit şi mă mândresc cu asta.
VARIA (Cu amărăciune): Iată, am chemat muzicanţii... cu ce-i plătim? (Pleacă)
TROFIMOV (Lui Pişcik): Cu energia pe care aţi risipit-o, umblând după bani, de-a lungul vieţii, aţi fi putut răsturna pământul.
PIŞCIK: Nietzsche... filozoful... cel mai mare, celebrul, un om cu un creier colosal, spune în tratatele lui, chipurile, că se pot face bănuţi falşi.
TROFIMOV: L-aţi citit pe Nietzsche?
PIŞCIK: Nu... mi-a spus Daşenka. Eu, acum sunt într-o asemenea situaţie, că dacă-aş putea aş face-o şi pe asta... poimâine, trebuie să plătesc 310 ruble... 130 le am (Căutându-se în buzunare, disperat). Banii au dispărut! Am pierdut banii! Unde sunt banii? Uite-i, în căptuşeală... m-au trecut năduşelile... (Intră Liubov Andreevna şi Charlotta Ivanovna)
RANEVSKAIA (Fredonând): De ce întârzie atâta Leonid? Ce face în oraş? (Către Duniaşa) Duniaşa, oferă ceai muzicanţilor!
TROFIMOV: Probabil că nu s-a ţinut licitaţia.
RANEVSKAIA: Şi muzicanţii... au venit nepotrivit, şi balul... e nepotrivit... Ei, asta e... (Se aşează şi fredonează încet)
CHARLOTTA: Uite un pachet de cărţi, (Către Pişcik) gândeşte-te la o carte.
PIŞCIK: M-am gândit.
CHARLOTTA: Acum, amestecă-le... Foarte bine. Dă-le încoace, dragul meu, domn Pişcik. Eins, zwei, drei, acum caut-o, e în buzunarul dumitale...
PIŞCIK (Scoate cartea din buzunar): Opt de pică. E adevărat! (Mirându-se) Ia te uită!
CHARLOTTA (Ţinând cărţile în palmă către Trofimov): Spune-mi repede ce carte-i deasupra?
TROFIMOV: Ei..? Păi, dama de pică.
CHARLOTTA: Este! (Către Pişcik) Ei, ce carte-i deasupra?
PIŞCIK: Asul de cupă.
CHARLOTTA: Este! (Îşi bate palma, cărţile dispar) Ce vreme frumoasă e azi! (Îi răspunde o voce de sub podea) "O, da, vremea-i splendidă, domnişoară!" Sunteţi idealul meu cel bun... (Glasul) "Şi dumneata, domnişoară, îmi placi foarte mult."
ŞEFUL GĂRII (Aplaudând): Bravo, doamnă ventrilocă!
PIŞCIK (Mirându-se): Ia te uită! Spiritista mea, Charlotta Ivanovna... sunt de-a dreptul ... îndrăgostit!
CHARLOTTA: Îndrăgostit? (Dând din umeri) Poţi dumneata oare să iubeşti? Gutter Mench, aber schlechter Muzikant!
TROFIMOV (Către Pişcik, punându-i mâna pe umăr): Ei, calule... zi!
CHARLOTTA: Vă rog, atenţie: scamatorie! (Ia de pe scaun un pled) Iată un pled bun, doresc să-l vând (Îl scutură) Cine doreşte să-l cumpere!
PIŞCIK (Mirându-se): Ia te uită!
CHARLOTTA: Eins, zwei, drei. (Ridică repede pledul. După pled se află Ania. Face o reverenţă, aleargă spre mama ei, o îmbrăţişează şi se întoarce repede în sală; entuziasm general)
RANEVSKAIA (Aplaudă): Bravo, bravo!...
CHARLOTTA: Încă odată eins, zwei, drei. (Ridică pledul. După pled se află Varia şi se înclină)
PIŞCIK (Mirându-se): Ia te uită!
CHARLOTTA: Sfârşit. (Aruncă pledul pe Pişcik, face o reverenţă şi fuge în sală)
PIŞCIK (Aleargă după ea): Drăcoaica... cum...? cum e? (Iese)
RANEVSKAIA: Leonid nu s-a întors. Ce o fi făcând atâta în oraş, nu înţeleg! Totul s-a terminat, ori s-a vândut livada, ori, nu s-a ţinut licitaţia, de ce ne lasă atâta în neştire?
VARIA (Căutând s-o liniştească): Unchiuleţul a cumpărat-o, sunt sigură!
TROFIMOV (Glumind): Da...
VARIA: Mătuşa din Iaroslavl i-a trimis procură, s-o cumpere pe numele ei ... A făcut-o pentru Ania.
RANEVSKAIA: Mătuşa din Iaroslavi a trimis 15.000 de ruble ca să se cumpere proprietatea pe numele ei - în noi n-are încredere - dar banii nu ajung nici pentru dobânzi. (Îşi acoperă faţa cu mâinile) Astăzi se hotărăşte soarta mea, soarta...
TROFIMOV (O tachinează pe Varia): Madame Lopahina.
VARIA (Supărată): Veşnicul student! De două ori dat afară din universitate.
RANEVSKAIA: De ce te superi, Varia? Te tachinează cu Lopahin, ei şi? Vrei - mărită-te cu Lopahin, e un om bun, interesant. Nu vrei - nu te mărita; nu te sileşte nimeni, prostuţo.
VARIA: Mă gândesc serios la asta, mamă, şi... e om bun... îmi place.
RANEVSKAIA: Mărită-te. Ce mai aştepţi?
VARIA: Mamă, nu pot să-l cer eu în căsătorie. De doi ani toţi vorbesc, dar el ori tace, ori glumeşte. Înţeleg. Se îmbogăţeşte, e ocupat, nu-i e gândul la mine. Dacă aş avea bani, măcar o sută de ruble, aş lăsa totul şi aş pleca... departe... M-aş duce la mănăstire.
TROFIMOV (Ironic): Binecuvântare!
VARIA (Lui Trofimov): Studentul trebuie să fie deştept! (Cu blândeţe printre lacrimi) Ce urât te-ai făcut, Petia, cum ai îmbătrânit! (Intră Iaşa)
IAŞA (Abia stăpânindu-şi râsul): Epihodov a rupt un tac de biliard!... (Iese)
VARIA: Ce caută Epihodov aici? Cine i-a permis să joace biliard? Nu-i înţeleg pe oamenii ăştia. (Iese)
RANEVSKAIA: N-o mai tachina, Petea, nu vezi, suferă şi fără asta.
TROFIMOV: Prea e silitoare, şi nu-şi vede de-ale ei. Toată vara nu ne-a lăsat în pace, nici pe mine nici pe Ania, se temea ca între noi să nu se nască o idilă. Ce-i treaba, ei? Şi, de altfel nici n-am lăsat să se înţeleagă vreodată aşa ceva, sunt departe de... trivial. Noi suntem mai presus de dragoste.
RANEVSKAIA: Iar eu, mai prejos de dragoste. (Foarte neliniştită) De ce nu se întoarce Leonid? Numai de aş şti: e vândută moşia, sau nu? Mă pierd... în clipa asta îmi vine să urlu... să fac o prostie... salvează-mă, Petea, spune ceva, spune...
TROFIMOV: S-a vândut moşia sau nu s-a vândut - nu-i tot una? De mult s-a isprăvit cu ea. Nu mai e cale de întoarcere. Iarba a acoperit-o. Liniştiţi-vă, nu vă mai minţiţi, trebuie măcar o dată să priviţi adevărul în faţă.
RANEVSKAIA: Care adevăr? ... Cruţă-mă... Dumneata vezi unde e adevărul şi unde nu e, eu parcă am orbit, nu văd nimic... Fii îngăduitor... M-am născut aici, aici au trăit tata şi mama, bunicul meu, iubesc casa asta, fără livada de vişini, eu nu-mi înţeleg viaţa... Şi dacă trebuie vândută, atunci vindeţi-mă şi pe mine odată cu ea... (Îl îmbrăţişează pe Trofimov şi-l sărută pe frunte) aici s-a înecat fiul meu... (Plânge) fie-ţi milă de mine Bunule-Bun.
TROFIMOV: Ştiţi, eu vă compătimesc din tot sufletul.
RANEVSKAIA: Dar, altfel, altfel trebuie spus... (Scoate batista, îi cade o telegramă), e atât de mult zgomot aici... Sufletul mi-e greu îmi tremură la fiecare sunet... Tremur toată şi nu pot să mă închid în camera mea... singură, mi-e frică de linişte. Nu mă judeca, Petea... Ar trebui să faci ceva cu barba, ca să crească cumva... (Râde) Caraghiosule!
TROFIMOV (Ridică telegrama): Nu ţin să fiu o frumuseţe.
RANEVSKAIA: O telegramă de la Paris... şi ieri... şi azi... sălbatecul ăsta s-a îmbolnăvit iar... îi merge prost, îmi cere iertare, mă imploră să vin... şi într-adevăr ar trebui să plec la Paris, să fiu lângă el. Ai o faţă aspră, Petea, ce să-i faci, porumbelul meu... ce să fac, e bolnav, e singur, nefericit, cine să-l îngrijească, cine să-l oprească să facă greşeli, cine să-i dea doctoriile la timp? Ce e de ascuns sau de tăcut aici? Îl iubesc, e limpede... iubesc, iubesc... E o piatră de gâtul meu, mă trage la fund, dar eu iubesc piatra asta şi nu pot să trăiesc fără ea. (Îi strânge mâna lui Trofimov) Nu spune nimic, nu spune...
TROFIMOV (Printre lacrimi): Pentru Dumnezeu, iertaţi-mi sinceritatea, dar v-a jefuit.
RANEVSKAIA: Nu. Nu, nu, nu trebuie să vorbeşti aşa! (Îşi astupă urechile)
TROFIMOV: E o canalie... numai dumneata nu ştii asta! O canalie măruntă! Un nimic...
RANEVSKAIA (Supărată, dar reţinută): Ai 26 sau 25 de ani, dar mai eşti un gimnazist de clasa a doua...
TROFIMOV: Fie.
RANEVSKAIA: La vârsta dumitale trebuie să fii bărbat, trebuie să iubeşti, să-i înţelegi pe cei care iubesc, trebuie să te îndrăgosteşti, (Supărată) da, da... Şi dumneata, curăţel şi ridicol... un monstru...
TROFIMOV (Îngrozit): Ce spune?
RANEVSKAIA: "Eu sunt mai presus de dragoste" nu eşti mai presus eşti pur şi simplu cum spune Firs al nostru: "Bun de nimic". Să nu ai o amantă la vârsta dumitale!...
TROFIMOV (Îngrozit): Îngrozitor! Ce spune?! (Se îndreaptă repede spre sală, aplecându-se de cap) E îngrozitor!... Nu pot, plec... (Iese, dar se întoarce în aceeaşi clipă). Între noi totu-i sfârşit! (Iese în antreu) RANEVSKAIA (Îi strigă din urmă): Petea, aşteaptă! Bezmeticule, am glumit! (Din antreu se aud paşi grăbiţi pe scară, apoi deodată cineva se prăbuşeşte cu zgomot - Ania şi Varia scot un ţipăt; în acelaşi timp se aud râsete)
ANIA şi VARIA: Ah! (Râs)
RANEVSKAIA: Ce-o mai fi? (Intră Ania)
ANIA (Râzând): Petea a căzut pe scară. (Iese repede)
RANEVSKAIA: Doamne ce ciudat... e şi Petea ăsta! (Şeful de gară se opreşte în mijlocul sălii şi declamă "Păcătoasa" de Alexei Tolstoi. Toţi îl ascultă. Dar abia a declamat câteva versuri şi dinăuntru se aude un vals. Şeful de gară tace. Toţi dansează. Din antreu intră Trofimov, Ania, Varia şi Liubov Andreevna)
RANEVSKAIA: Ei, Petea... suflet curat îmi cer iertare. Să dansăm. (Dansează cu Petea) (Ania şi Varia dansează împreună. Firs intră şi îşi pune bastonul lângă uşa laterală. Iaşa intră şi el din salon şi priveşte dansul) IAŞA: Cum e, Bunicule?
FIRS: Nu prea bine. Pe vremuri la balurile noastre valsau generali, baroni, amirali, iar acum trimitem după funcţionarii de la poştă şi şeful gării, şi nici ăştia nu vin cu tragere de inimă. Mă cam lasă puterile... Răposatul, stăpânul meu, bunicul dumnealor, ne vindeca pe toţi, de orice boală, cu ceară roşie. Eu iau ceară în fiecare zi... poate de aceea mai trăiesc.
IAŞA: M-ai plictisit, moşule, (Cască) măcar de-ai crăpa mai repede...
FIRS: Ei... tu... (Bombăneşte)
RANEVSKAIA: Merci. Am obosit... (Se aşează) mă aşez. (Intră Ania)
ANIA (Emoţionată): Adineauri, la bucătărie, cineva spunea că livada de vişini a fost vândută.
RANEVSKAIA: Vândută? Cui?
ANIA: N-a spus cui. A plecat. (Dansează cu Trofimov şi trec în sală)
IAŞA: Trăncănea un bătrân, străin...
FIRS: Şi Leonid Andreevici... nu mai vine! E îmbrăcat cu un palton subţire, demi-sezon, de n-ar răci! Ah... Tânăr şi necopt .
RANEVSKAIA: Mor... mergi, Iaşa, află cui s-a vândut.
IAŞA: Da' a plecat de mult, moşneagu'. (râde)
RANEVSKAIA (Puţin înciudată): Ei... ce-ai găsit de râs? De ce te bucuri?
IAŞA: Epihodov, cap sec, "99 de nenorociri".
RANEVSKAIA: Firs, dacă se vinde moşia, unde pleci?
FIRS: Unde-o să-mi porunciţi, acolo, mă voi şi duce.
RANEVSKAIA: De ce ai faţa asta? Eşti bolnav? E ora să te culci...
FIRS: Da, (Zâmbind) eu mă duc să mă culc, dar cine serveşte aici, cine dă ordine, ... singur peste toată casa.
IAŞA (Către Liubov Andreevna): Liubov Andreevna! Permiteţi-mi să vă cer o favoare, fiţi atât de bună! Dacă vă întoarceţi la Paris luaţi-mă cu dumneavoastră, vă implor. Mi-e cu neputinţă să mai rămân aici. (Priveşte în jur, cu jumătate de glas) Ce să spun, vedeţi şi singură, - ţara incultă, poporul imoral, apoi, peste tot plictiseală, la bucătărie - mâncarea infectă, şi Firs ăsta, care bântuie, bombăne tot felul de cuvinte nepotrivite. Luaţi-mă cu dumneavoastră, fiţi atât de bună! (Intră Pişcik)
PIŞCIK: Daţi-mi voie, vă rog ... un vălsuleţ, preafrumoaso... minunato... (Valsând) totuşi 180 de rublişoare de la dumneavoastră, aş lua... 180 de rublişoare. (Trec în sală)
IAŞA (Fredonând): "Înţelege-vei tu, suflete-al meu..." (În sală, guvernanta, cu joben cenuşiu şi pantaloni cadrilaţi, dă din mâini şi ţopăie; s-aud strigăte: "Bravo, Charlotta Ivanovna")
DUNIAŞA (Se opreşte să se pudreze): Domnişoara îmi porunceşte să dansez, cavaleri mulţi, dame puţine, dar mie dansul îmi dă ameţeli, bătăi de inimă, Firs Nicolaevici. Funcţionarul de la poştă mi-a spus acum, aşa ceva, că mi-a tăiat respiraţia. (Muzica încetează)
FIRS: Ce ţi-a spus?
DUNIAŞA: "Tu", zice, "eşti ca o floare"
IAŞA (Cască): Mitocanul! (Iese)
DUNIAŞA: Ca o floare... sunt o fată atât de delicată, mă înnebunesc cuvintele tandre, lipicioase.
FIRS: O încurci, tu. (Intră)
EPIHODOV: Dumneata, Avdotia Feodorovna, nu doreşti să mă vezi... de parcă aş fi un fel de insectă. (Oftează) Ah, viaţă!
DUNIAŞA: Ce doreşti?
EPIHODOV: Fără îndoială, poate, aveţi dreptate. (Oftează) Dar, bineînţeles, dacă privim dintr-un punct de vedere, atunci dumneavoastră, îmi permiteţi să mă exprim aşa, scuzaţimi sinceritatea, m-aţi redus absolut la o stare de spirit. Îmi cunosc destinul, în fiecare zi se întâmplă cu mine o nefericire şi m-am obişnuit, aşa că privesc la soarta mea cu un surâs. Mi-aţi dat consimţământul şi cu toate că eu...
DUNIAŞA: Vă rog, vorbim după, şi-acum, lăsaţi-mă în pace! (Se joacă cu evantaiul)
EPIHODOV: În fiecare zi mi se întâmplă câte o nefericire, dar eu îmi permit, să mă exprim aşa, să zâmbesc, chiar, să râd. (Intră Varia din sală)
VARIA: Încă n-ai plecat, Semion? Nu ţi-e ruşine? (Către Duniaşa) Pleacă de aici, Duniaşa. (Lui Epihodov) Ba joci biliard şi rupi tacul, ba te plimbi prin salon ca un musafir.
EPIHODOV: Dă-mi voie să mă exprim aşa. Dumneata n-ai de ce să-mi ceri socoteală.
VARIA: Eu nu-ţi cer socoteală, îţi spun. Tot ce ştii e să umbli de colo-colo fără treabă. Ţinem un contabil - de ce...
EPIHODOV (Ofensat): Dacă muncesc, dacă mă plimb, dacă mănânc sau dacă joc biliard o să judece numai persoanele competente şi superioare.
VARIA: Tu, îndrăzneşti să-mi spui mie, astea? (Izbucneşte) Râzi? Adică, eu nu înţeleg nimic? Cară-te de aici! Acum... Afară.
EPIHODOV (Înfricoşat): Vă rog să vă exprimaţi într-o manieră delicată. VARIA (Ieşindu-şi din fire): Afară... în clipa asta!... În clipa asta, "99 de nenorociri"! Să nu te mai prind pe aici, să nu te mai văd în ochi.
EPIHODOV: Mă voi plânge împotriva dumneavoastră! (Iese)
VARIA: Ai venit înapoi? (Apucă bastonul pe care Firs l-a pus lângă uşă) Hai - vino! Vino! Vino să-ţi arăt eu! Ai venit? Atunci ţine! (Învârteşte bastonul. În clipa aceasta intră Lopahin)
LOPAHIN: Îţi mulţumesc, cu plecăciune.
VARIA (Supărată, pe un ton glumeţ): Sunt vinovată!
LOPAHIN: Nu-i nimic. Îţi mulţumesc cu plecăciune pentru gustarea primită.
VARIA: N-ai de ce! (Se îndepărtează, apoi priveşte înapoi şi întreabă blând) Te-am lovit rău?
LOPAHIN: Nu, nimic. O să-mi iasă un cucui ... măreţ. (Glasuri din sală): A venit Lopahin! Iermolai Alexeevici!
PIŞCIK: El e! În carne şi oase... (Pişcik şi Lopahin se sărută) Miroşi a coniac, dragul meu, sufletul meu, da' şi noi ne veselim... (Intră Liubov Andreevna)
RANEVSKAIA: Dumneata, Iermolai Alexeevici? De ce a ţinut atât? Unde-i Leonid?
LOPAHIN: Leonid Andreevici e cu mine. Vine...
RANEVSKAIA (Agitată): Ei, ce e? S-a licitat? Vorbeşte!
LOPAHIN (Stânjenit, temându-se să-şi arate bucuria): Licitaţia s-a terminat la patru... dar noi am întârziat la tren şi a trebuit să aşteptăm până la nouă jumătate. (Oftând din greu) Uf! Mi se învârte puţin capul... (Intră Gaev. În mâna dreaptă are nişte pachete, cu stânga îşi şterge lacrimile)
RANEVSKAIA: Ce-i Leonea? Ei... Leonea, ce-i? Mai repede, pentru Dumnezeu...
GAEV (Nu-i răspunde nimic, făcând doar un gest evaziv cu mâna; către Firs, plângând): Ia astea... anchois... sardele de Kerci... azi n-am mâncat nimic... atât am suferit! (Uşa sălii de biliard e deschisă, se aude zgomotul bilelor şi glasul lui Iaşa)
IAŞA: 7 şi 18...
GAEV (Cu altă expresie): Am obosit îngrozitor. Dă-mi să mă schimb, Firs.
PIŞCIK: Ce-a fost la licitaţie? Spune odată!
RANEVSKAIA: E vândută livada de vişini?
LOPAHIN: Vândută.
RANEVSKAIA: Cine a cumpărat-o?
LOPAHIN: Eu am cumpărat-o! (Pauză)
LOPAHIN: Eu am cumpărat-o, numai o clipă domnilor, fiţi îngăduitori, îmi vâjâie capul, nu pot să vorbesc... (Râde) Ajungem noi la licitaţie, Deriganov era deja acolo. Leonid Andreevici avea numai 15.000, iar Deriganov a oferit din capul locului 30.000. Văd cum stau lucrurile, m-am încleştat cu el, am dat 40. El 45- eu 55... el va să zică adăuga câte cinci, eu câte zece... Ei... s-a sfârşit! Am plusat până la 90.000 şi mi-a rămas mie. Acum, livada de vişini e a mea! (Râde cu hohote) Doamne, Dumnezeule, livada de vişini e a mea. Spuneţi-mi că sunt beat, că nu sunt în toate minţile, că mi se-nchipuie... nu râdeţi de mine! (Bate din picior) Dacă tatăl meu şi bunicul s-ar ridica din morminte şi ar vedea ce s-a întâmplat, cum Iermolai al lor, bătutul, Iermolai analfabetul, care alerga iarna desculţ, cum Iermolai ăsta a cumpărat moşia... frumoasă, - cum nu mai e alta pe lume. Eu am cumpărat moşia unde bunicul şi tata au fost robi, unde nu-i lăsau nici la bucătărie... Dorm... mi se năzare... e o închipuire... E rodul imaginaţiei voastre acoperite de întunericul necunoscutului. (Varia aruncă cheile la picioarele lui. Lopahin le ridică mişcândule, zâmbeşte) A aruncat cheile, să arate că nu mai e stăpână aici... Ei, asta e. (Orchestra îşi acordează instrumentele) Muzicanţi, cântaţi, doresc să vă ascult! Veniţi toţi, să vedeţi cum Iermolai Lopahin înfige toporul în livada cu vişini, cum vor cădea pomii la pământ! Vom construi vile şi nepoţii... şi strănepoţii noştri vor vedea aici o viaţă nouă... Muzică, cântă! (Orchestra cântă. Liubov Andreevna s-a lăsat pe un scaun şi plânge amar)
LOPAHIN (Apropiindu-se de Liubov Andreevna): De ce nu m-aţi ascultat? (Cu lacrimi în ochi) Sărăcuţa mea, buno, nu-i întoarce... O, de-ar trece toate mai repede, de s-ar schimba cumva, mai repede, viaţa asta anapoda, nefericită.
PIŞCIK (Îl ia de mână, cu jumătate de glas): Ea plânge. Hai să mergem în salon, s-o lăsăm singură. Haidem...
LOPAHIN: Ce e? Muzică, cântă mai tare! Să fie totul cum doresc eu! (Cu ironie) Vine noul stăpân, proprietarul livezii de vişini! (Loveşte din greşeală o măsuţă, gata să răstoarne un candelabru) Pot să plătesc pentru tot. (Iese cu Pişcik) (În sală şi salon nu-i nimeni, afară de Liubov Andreevna, care stă ghemuită şi plânge amarnic. Orchestra cântă în surdină. Intră repede Ania şi Trofimov. Ania se apropie de mama ei şi îngenunchează în faţa ei, Trofimov rămâne la intrarea în sală)
ANIA: Mamă!... mamă, tu plângi? Blânda, buna, scumpa mea mamă, prea frumoasa mea, eu te iubesc, eu te binecuvântez. Livada de vişini s-a vândut, nu mai e!... e adevărat, adevărat, dar nu plânge, mamă, ţi-a rămas viaţa înainte, ţi-a rămas sufletul tău bun, curat... vino cu mine, vino scumpa mea, să plecăm de aici, vino!... Vom sădi o nouă livadă, mai frumoasă ca asta, ai s-o vezi, ai să-nţelegi... şi o bucuri liniştită, adâncă, se va lăsa în sufletul tău, ca soarele în sufletul tău, ca soarele în ceasul înserării, şi tu, mamă, vei zâmbi! Să mergem, draga mea! Să mergem!...
ACTUL IV
Decorul din actul întâi. Nu mai sunt nici perdele la ferestre, nici tablouri, doar puţină mobilă strânsă toată într-un colţ, ca pentru vânzare. O senzaţie de gol. Lângă uşa de ieşire şi în fundul scenei sunt strânse geamantanele, baloturile de călătorie etc. În stânga, uşa e deschisă şi se aud glasurile Variei şi Aniei. Lopahin aşteaptă în picioare. Iaşa ţine o tavă cu pahare de şampanie. În antreu, Epihodov leagă cu sfoară o ladă. În fund, din culise se aude zgomot de voci. Au venit ţăranii să-şi ia rămas bun. Glasul lui Gaev: "Vă mulţumesc, fraţilor, vă mulţumesc!"
IAŞA: Omul simplu a venit să-şi ia rămas bun... Părerea mea, Iermolai Alexeevici, e: poporul e bun, dar înţelege puţin. (Zgomotul de voci încetează. Prin antreu trec Liubov Andreevna şi Gaev. Liubov Andreevna nu plânge, dar e palidă, buzele îi tremură, nu poate vorbi)
GAEV: Le-ai dat tot portofelul tău, Liuba! Aşa nu se poate, nu se mai poate!
RANEVSKAIA: Ei, n-am putut! N-am putut! (Pleacă amândoi)
LOPAHIN (În uşă, în urma lor): Poftiţi va rog, să închinăm câte un păhărel la despărţire. Din oraş nu mi-a dat prin cap să aduc, iar la gară am găsit numai o sticlă. Poftiţi! (Pauză) Ei, domnilor! Nu poftiţi? (Se depărtează de uşă) Dacă ştiam, nu cumpăram. Ei... nici eu n-am să beau. (Iaşa pune tava pe scaun, cu precauţie) Bea măcar tu, Iaşa! IAŞA: Pentru cei care pleacă! Rămâneţi fericiţi, (Bea) şampania asta nu e veritabilă, pot să vă asigur.
LOPAHIN: Opt ruble sticla. (Pauză) E frig al dracului aici! IAŞA: N-am făcut focul astăzi, acu' tot plecăm... (Pufneşte în râs)
LOPAHIN: Ce te-a apucat? IAŞA: Râd de bucurie.
LOPAHIN: Octombrie bate la uşă, soare şi linişte ca vara. Se construieşte bine... (În uşă, uitându-se la ceasul de perete)... Domnilor, aveţi în vedere c-au mai rămas doar 46 de minute până la plecarea trenului! Înseamnă că peste 20 de minute pornim. Grăbiţi-vă! (Trofimov, în pardesiu, intră din curte)
TROFIMOV: Cred că e timpul să plecăm. Trăsurile sunt la scară. Dracu' ştie unde mi-or fi galoşii? Au dispărut. (În prag) Ania, mi-au dispărut galoşii, nu-i găsesc.
LOPAHIN: Eu, la Harkov am treabă... Iau acelaşi tren. Rămân toată iarna la Harkov. Mi-am pierdut timpul trăncănind cu voi, am obosit fără să fac nimic. Nu pot sta degeaba, nu ştiu ce să fac cu mâinile, mi se bălăngănesc ciudat, de parcă ar fi ale altuia.
TROFIMOV: Plecăm imediat şi o să puteţi relua activitatea dumneavoastră atât de utilă.
LOPAHIN: Bea un păhărel!
TROFIMOV: Nu, nu beau.
LOPAHIN: Acum, La Moscova...
TROFIMOV: Da, îi conduc pe ei până la oraş, iar mâine - la Moscova.
LOPAHIN: Da... păi, da... profesorii nu-şi citesc lecţiile, te pomeneşti c-aşteaptă până te vei arăta!
TROFIMOV: Nu-i treaba ta.
LOPAHIN: Câţi ani sunt, de când tot înveţi?
TROFIMOV: Caută ceva nou, asta-i veche şi răsuflată. (Îşi caută galoşii) Ştii, noi nu ne vom mai vedea, aşa că dă-mi voie să-ţi dau un sfat la despărţire: nu mai da din mâini! Dezvaţă-te de obiceiul ăsta, să dai din mâini... Şi totuşi, cum o fi, cum n-o fi, eu te iubesc. Ai degete subţiri, ca de artist... Şi sufletul fin, delicat...
LOPAHIN (Îl îmbrăţişează): Adio, porumbelul meu. Mulţumesc pentru tot, dacă ai nevoie de bani pentru drum, ia de la mine.
TROFIMOV: Pentru ce? N-am nevoie.
LOPAHIN: Ştiu că n-ai.
TROFIMOV: Am. Vă mulţumesc. Am primit pentru o traducere, uite-i sunt aici, în buzunar. (Neliniştit) Dar galoşii nu sunt!
VARIA (Din camera vecină): Ia-ţi gioarsele! (Aruncă pe scenă o pereche de galoşi)
TROFIMOV: De ce te superi, Varia? A... ăştia nu-s galoşii mei.
LOPAHIN: Astă primăvară am semănat 500 de hectare cu maci. Şi acum, am câştigat 40.000 curat. Când macul meu a înflorit... ce privelişte era... Am câştigat 40.000 şi înseamnă că îţi pot oferi un împrumut. De ce ţii nasul pe sus. Sunt mujic... simplu.
TROFIMOV: Tatăl tău a fost mujic, al meu farmacist. Ei şi? Asta nu înseamnă nimic. (Lopahin scoate portofelul) Lasă, lasă. Poţi să-mi dai şi 200000, n-aş primi. Sunt un om liber. Trec pe lângă voi, puternic şi mândru... Omenirea merge în căutarea adevărului, către fericirea cea mai înaltă care-i posibilă pe pământ, şi eu sunt în primele rânduri.
LOPAHIN: Vei ajunge?
TROFIMOV: Voi ajunge. (Pauză) Voi ajunge sau le voi arăta altora drumul.
LOPAHIN: Ei, adio porumbelule, e timpul să plecăm, ne umflăm în pene unul în faţa altuia, dar viaţa să ştii că trece... Când muncesc mult, fără odihnă, gândurile mi se limpezesc, mi se pare că ştiu pentru ce exist. Dar câţi, frate, în Rusia, habar n-au pentru ce există? Ei, tot una e. Leonid Andreevici, se spune, a primit un post la bancă, 6000 pe an... Numai că n-o să ţină, prea leneş...
ANIA (În uşă): Mama vă roagă: până nu a plecat, să nu mai taie livada.
TROFIMOV: Cum poţi fi atât de lipsit de tact... (Iese prin antreu)
LOPAHIN: Acum, acum... ei, cum pot... (Iese)
ANIA: L-au dus pe Firs la spital?
IAŞA: Le-am spus dimineaţă, cred că l-au trimis.
ANIA (Lui Epihodov care trece prin sală): Semion Panteleevici, află te rog dacă l-au dus pe Firs la spital.
IAŞA (Ofensat): Dimineaţă am vorbit cu Egor, ce să mai întrebăm de zece ori.
EPIHODOV: Preavârsnicul Firs, părerea-i definitivă, nu mai e bun de reparat, trebuie să ia calea strămoşilor. Eu unul nu pot decât să-l invidiez. (Pune un geamantan pe o cutie de pălării şi o striveşte) Uite, poftim... (Iese)
IAŞA (Batjocoritor): "99 de nenorociri".
VARIA (De după uşă): L-au dus pe Firs la spital?
ANIA: L-au dus.
VARIA: Atunci de ce n-au luat scrisoarea pentru doctor?
ANIA: Trebuie ajunşi din urmă! (Iese)
VARIA (Din camera vecină): Unde-i Iaşa? Spuneţi-i că a veni maică-sa să-şi ia rămas bun.
IAŞA (Dă din mână): Chiar mă scoate din sărite. (Duniaşa s-a ocupat tot timpul de bagaje. Acum, când Iaşa a rămas singur, se aproprie de el)
DUNIAŞA: Dacă m-ai privi măcar o dată, Iaşa! Pleci... mă părăseşti... (Plânge şi i se aruncă de gât)
IAŞA: De ce plângi? (Bea şampanie) Peste şase zile voi fi din nou la Paris. Mâine luăm expresul şi, la drum, de parcă nici n-am fi fost aici. Vive la France! Aici nu e de mine, nu pot trăi... nu se poate face nimic. Mârlănie şi-atât. (Bea şampanie) De ce să plângi? Poartă-te cum se cuvine şi n-ai să mai plângi.
DUNIAŞA (Se pudrează, privindu-se în oglindă): Să-mi scrii de la Paris, doar te-am iubit, Iaşa, cât te-am iubit! Sunt o fiinţă gingaşă, Iaşa! IAŞA: Vine cineva. (Se ocupă de geamantane, cântând încet) (Intră Liubov Andreevna, Ania şi Charlotta Ivanovna)
GAEV: Ar fi timpul să plecăm. (Privindu-l pe Iaşa) Cine miroase a scrumbie?
RANEVSKAIA: Haideţi! Peste zece minute trebuie să urcăm în trăsură. (Priveşte odaia) Adio, dragă casă, bătrână... Trece iarna, va veni primăvara şi tu n-ai să mai fi, te vor dărâma. Câte n-au văzut zidurile astea! (Către Ania) Comoara mea, cum străluceşti, ochii tăi joacă ca două diamante. Eşti fericită, foarte fericită?
ANIA: Foarte, începe o viaţă nouă, mamă!
GAEV (Vesel): Într-adevăr, acum totul e bine. Până la vânzarea livezii de vişini toţi fremătam, sufeream, apoi când lucrurile s-au hotărât definitiv şi irevocabil, cu toţii ne-am liniştit, chiar ne-am regăsit buna dispoziţie... eu sunt funcţionar la bancă, un finanţist, ca să zic... galbena la mijloc, şi tu, Liuba, cum-necum, arăţi bine... fără îndoială.
RANEVSKAIA: Da. Stau mai bine cu nervii, e adevărat. (I se dă paltonul şi pălăria) Dorm bine. Ia lucrurile mele, Iaşa. (Aniei) Fetiţa mea, ne vom revede curând... plec la Paris, voi trăi acolo cu banii pe care i-a trimis mătuşa din Iaroslavl... să trăiască mătuşa! - dar banii ăştia n-o să-mi ajungă mult timp.
ANIA: Tu, mamă, te vei întoarce curând... nu-i aşa? Mă voi pregăti, voi da examenele la gimnaziu şi voi munci să te ajut. Noi, mamă, împreună, vom citi cărţi... Nu-i aşa, (Îi sărută mâinile) vom citi în nopţile de toamnă, vom citi multe cărţi şi în faţa noastră se va deschide o lume nouă, minunată... (Visătoare) Mamă, întoarce-te...
RANEVSKAIA: Mă voi întoarce, comoara mea! (O îmbrăţişează) (Intră Lopahin. Charlotta fredonează încet un cântec)
GAEV: Charlotta e fericită, cântă!
CHARLOTTA (Ia o legătură ce seamănă cu un copilaş în faşă): Copilaşul meu, nani-nani (Se aude un plâns de copil: uaa, uaa) Oa-oa! Şşş! Taci, dragul meu, taci cu mama, Şşş... micuţu' meu! Tare mi-e milă de tine... (Aruncă balotul la loc) Vă rog să-mi găsiţi un loc undeva. Eu nu pot să rămân aşa.
LOPAHIN: Găsim, Charlotta Ivanovna, n-avea grijă.
GAEV: Toţi ne părăsesc, Varia pleacă... nimeni nu mai are nevoie de noi.
CHARLOTTA: La oraş n-am unde să stau. Trebuie să plec... (Fredonează) Fie ce-o fi... (Intră Pişcik)
PIŞCIK (Gâfâind): Uf, lăsaţi-mă să-mi trag sufletul... sunt la capătul puterilor... prearespectabilii mei... apă...
GAEV: După bani, te pomeneşti? Fug să scap de pacoste... (Iese)
PIŞCIK: N-am mai fost de mult la voi... preafrumoaso, (Lui Lopahin) eşti aici... bucuros că te văd... om cu creier colosal... ţine, i-ai, (Îi dă lui Lopahin bani) 400 de ruble... mai rămân 840...
LOPAHIN (Dă din umeri nedumerit): Cred că da... De unde i-ai luat?
PIŞCIK: Aşteaptă. Cald. O întâmplare nemaipomenită. Au veni englezii şi au găsit în pământul meu un fel de argilă albă. (Către Liubov Andreevna) Dumitale 400... preafrumoasă... minunată, (Îi dă banii) restul mai târziu. (Bea apă) Adineauri în tren un tânăr povestea cum că unul... un mare filosof, sfătuieşte oamenii să sară de pe acoperiş "Sări, zice, asta-i cheia" (Mirat), ce spuneţi! Apă!
LOPAHIN: Ce fel de englezi?
PIŞCIK: Le-am închiriat o bucată de pământ, din ăla argilos, pentru 24 de ani... şi acum, iertaţi-mă, n-am timp... trebuie să galopez mai departe... la Znoikov... la Kardamonov... Dator, la toţi... (Bea) Rămâneţi sănătoşi... Mă întorc joi...
RANEVSKAIA: Ne mutăm la oraş, iar eu plec mâine în străinătate.
PIŞCIK: Cum? (Alarmat) De ce la oraş? A, da, văd... cufere, geamantane... ei, ce să-i faci, nu-i nimic... (Printre lacrimi) nimic... Inteligenţi oameni, englezii ăştia... nu-i nimic, fiţi fericiţi, Dumnezeu să vă ajute... nu-i nimic, totul are un sfârşit pe lume... (Îi sărută Liubovei Andreevna mâna) Dacă ajunge la voi vestea că mi-am dat duhul, amintiţi-vă de acest... cal... şi spuneţi: a fost odată pe lume un oarecare... Semionov Pişcik... fie-i ţărâna uşoară... Ce vreme minunată... Da! (Pleacă puternic emoţionat, dar se întoarce în aceeaşi clipă şi vorbeşte din uşă) Fiica mea, Daşenka, vă trimite respectuoase plecăciuni. (Iese)
RANEVSKAIA: Acum putem să mergem. Plec cu două griji. Prima, Firs care-i bolnav. (Uitându-se la ceas) Mai avem încă cinci minute.
ANIA: Mamă, pe Firs l-au dus la spital. Iaşa l-a trimis dimineaţă.
RANEVSKAIA: Şi a doua mea grijă - Varia. Ea e obişnuită să se trezească dis-de-dimineaţă şi să lucreze, acum fără muncă e ca peştele pe uscat. A slăbit, e palidă şi plânge mereu, sărăcuţa de ea... (Pauză) Ştii foarte bine, Iermolai Alexeevici; visam... să o mărit cu dumneata, părea că aşa va fi. (Şopteşte ceva Aniei, face semn Charlottei, şi amândouă pleacă) Ea te iubeşte, vă potriviţi şi nu înţeleg, nu înţeleg de ce vă feriţi unul de altul. Nu înţeleg.
LOPAHIN: Mărturisesc că nici eu nu înţeleg. Totu-i atât de ciudat... dacă mai avem puţin timp, eu sunt gata chiar acum... să terminăm odată şi basta! Dar fără dumneavoastră, simt că nu pot.
RANEVSKAIA: Minunat. Nu va dura decât o clipă. O chem îndată.
LOPAHIN: Întâmplător avem şampanie, (Priveşte paharele) e goală, n-a mai rămas nici un strop. A băut-o cineva. (Iaşa tuşeşte) A ras-o.
RANEVSKAIA (Cu vioiciune): Excelent. Noi ne retragem... Iaşa. Allez! (Spre uşă) Varia, lasă tot şi vino aici! Vino! (Iese cu Iaşa)
LOPAHIN (Se uită la ceas): Da... (Pauză) (După uşă râsete reţinute, şoapte, în sfârşit intră Varia) VARIA (Privind cercetător în jur): Ciudat, nu-i găsesc.
LOPAHIN: Ce cauţi? VARIA: I-am pus chiar eu undeva, dar nu ţin minte. (Pauză)
LOPAHIN: Ei, şi acum încotro, Varvara Mihailovna?
VARIA: Eu? La Ragulini... Ne-am înţeles să le ţin gospodăria... un fel de... menajeră.
LOPAHIN: La Iaşnevo? 70 de km de drum. (Pauză)
LOPAHIN: Uite că s-a sfârşit viaţa în casa asta...
VARIA (Privind lucrurile): Unde-or mai fi... sau i-am pus în cufăr... Da, viaţa în casa asta s-a sfârşit... nu va mai fi...
LOPAHIN: Eu plec la Harkov acum... cu trenul ăsta. Treabă multă. Aici îl las pe Epihodov. Lam angajat.
VARIA: Ei!
LOPAHIN: Anul trecut pe vremea asta, dacă-ţi aminteşti, ningea, iar azi e linişte, soare. Numai că e frig. Trei grade ger.
VARIA: Nu, n-am uitat. (Pauză) Dar şi termometrul e spart... (OFF: Iermolai Alexeevici..)
LOPAHIN (Parcă ar fi aşteptat de mult chemarea asta): Îndată! (Iese) (Varia stând pe jos şi punându-şi capul pe balotul cu rochii, plânge încet. Se deschide uşa, intră Liubov Andreevna)
RANEVSKAIA: EI? (Pauză) Trebuie să plecăm.
VARIA (Nu mai plânge, şi-a şters lacrimile): Da, e timpul măicuţă. Ajung chiar azi la Ragulini, numai de n-aş pierde trenul...
RANEVSKAIA (În uşă): Ania, îmbracă-te! (Intră Ania, apoi Gaev, Charlotta Ivanovna. Gaev poartă un palton gros, cu glugă. Se strâng servitorii, vizitii. Lângă lucruri se agită Epihodov)
RANEVSKAIA: Şi acum putem porni la drum.
ANIA (Veselă): La drum!
GAEV: Prietenii mei, scumpii mei, dragii mei prieteni! Părăsim pentru totdeauna această casă, pot eu oare să tac, mă pot eu oare stăpâni să nu exprim la despărţire sentimentele care inundă acum toată fiinţa mea...
ANIA (Îl imploră): Unchiule!
VARIA: Unchiuleţule, nu trebuie!
GAEV (Trist): Bila galbenă la mijloc - în dublet... Tac... (Intră Trofimov, apoi Lopahin)
TROFIMOV: Ce faceţi, domnilor, e timpul să plecăm!
LOPAHIN: Epihodov, paltonul!
RANEVSKAIA: O să mai stau un minut. Să ne aşezăm. Parcă n-am văzut niciodată cum sunt pereţii în casa asta, cum e podul, şi acum mă uit la toate cu sete, cu dragoste...
GAEV: Mi-aduc aminte, când aveam 6 ani, de Sfânta Treime, stăteam la fereastra asta şi mă uitam după tata care se ducea la biserică. RANEVSKAIA: Au luat toate lucrurile?
LOPAHIN: Cred că da. (Lui Epihodov, îmbrăcându-se) Epihodov, ai grijă să fie totul în ordine aici.
EPIHODOV (Vorbeşte cu glas răguşit): Fiţi liniştit, Iermolai Alexeevici.
LOPAHIN: Ce-i cu glasul ăsta?
EPIHODOV: Adineauri am băut apă şi-am înghiţit ceva. IAŞA (Dispreţuitor): Mârlănie...
RANEVSKAIA: Plecăm şi aici nu va rămâne nici un suflet...
LOPAHIN: Până-n primăvară.
VARIA (Trage din balot o umbrelă şi o ridică de parcă ar vrea să lovească în cineva): Ce e...? Ce e...? Nici nu mă gândeam...
TROFIMOV: Vă rog, urcaţi-vă în trăsură. E timpul. Acum soseşte trenul!
VARIA: Petea, uite-ţi galoşii lângă valiză, (Printre lacrimi) cât de vechi şi de murdari sunt...
TROFIMOV (Punându-şi galoşii): Să mergem, domnilor!
GAEV (Puternic emoţionat, îi e teamă să nu plângă): Tren... Gară... Croisč la mijloc... dublet alb - în colţ...
RANEVSKAIA: Să mergem!
LOPAHIN: Toată lumea e afară? N-a mai rămas nimeni înăuntru? (Închide uşa din stânga) Acolo mai sunt nişte lucruri. Trebuie încuiat. Să plecăm!...
ANIA: Adio, casă! Adio, viaţă veche! TROFIMOV: Salut, viaţă nouă! (Iese cu Ania) (Varia priveşte camera şi iese fără să se grăbească. Pleacă Iaşa cu Charlotta, care duce căţelul de lanţ)
LOPAHIN: Aşadar, la primăvară... Ieşiţi, domnilor... la revedere (Iese) (Liubov Andreevna şi Gaev au rămas singuri; de parcă ar fi aşteptat această clipă, se aruncă unul în braţele celuilalt şi plâng încet, de teamă să nu fie auziţi)
GAEV (Disperat): Sora mea, sora mea...
RANEVSKAIA: O, draga, scumpa, frumoasa mea livadă!... Viaţa mea, tinereţea mea, fericirea mea, adio!... Adio!...
GLASUL ANIEI (Chemând-o): Mamă!...
RANEVSKAIA: Pentru ultima oară, să privesc pereţii, ferestrele... biata mama... îi plăcea atât de mult să se plimbe prin camera asta.
GAEV: Sora mea, sora mea!
GLASUL ANIEI: Mamă!...
GLASUL LUI TROFIMOV: A-u!
RANEVSKAIA: Venim! (Ies. Scena e goală. Se aude cum se încuie uşile, apoi cum pleacă trăsurile. Se face linişte. Liniştea e străbătută deodată de zgomotul surd al toporului, care loveşte un pom. Sună stingher şi trist. Se aud paşi. Se arată pe uşa din dreapta Firs. E îmbrăcat ca întotdeauna, în haină şi jiletcă albă; în picioare - pantofi. E bolnav)
FIRS (Se apropie de uşă şi o încearcă): Au încuiat. Au plecat (Se aşează pe divan) M-au uitat. Nu face nimic. Să mă aşez puţin aici, sunt singur, Leonid Andreevici iar nu şi-a luat blana. A plecat cu paltonul... (Oftează preocupat) dacă n-am fost cu ochii pe el... Tânăr, necopt... (Bombăne ceva de neînţeles) Viaţa mea a trecut de parcă nici n-am trăit-o... (Se culcă) Să mă întind... Nu mai ai putere, nu ţi-a mai rămas nimic... Ei, tu... bun de nimic!... (Stă nemişcat) (Se aude un zgomot depărtat, ca din cer, ca sunetul unei coarde care plesneşte, un sunet trist, stingându-se încet. Se face tăcere, se aude numai cum departe, în livadă, toporul loveşte în vişini.
Cortina