AnnaE
#0

Urechile iepurelui

 

Ranit cu coarnele de-o fiara oarecare,

Se mâniase leul ne-nchipuit de tare

- Si pentru-a nu mai fi supus

Atâtor suferinte stârnite de-un supus,

A hotarât sa scoata din locurile sale

Pe toate-acele animale

Ce coarne-aveau în frunte.

 

Fiindca nimeni nu putea pe dânsul sa-l înfrunte,

Capre, berbeci si tauri plecara-n alta parte.

La fel facura-ndata si ciutele si cerbii.

Un iepure vazându-si, pe cuvertura ierbii,

Umbra urechilor, se-nspaimânta de moarte.

 

El se temea ca nu cumva

Un nu stiu ce inspector drept coarne sa le ia.

- Vecine greier, zise, adio! plec de-aici,

Caci chiar de le-as avea mai mici

Decât le are strutul, mi-ar fi la fel de teama.

- Cum coarne? el întreaba.

 

Ma crezi naiv, se cheama,

Cum o sa spun asa ceva?

Se vede doar ca sunt urechi sadea.

- Se va sustine, totusi - spuse iar animalul temator

- Ca-s coarne-adevarate, si înca de licorn.

Si-oricât la interogator,

Oricât neadevarul cerca-voi sa-l rastorn,

Nu-ncape nici o îndoiala

Ca spusa mea va trece drept sminteala.