A fost odată ca niciodată etc.
A fost odată un împărat foarte bogat și puternic. Acest împărat avea un fecior și o fată. Întâmplându-se să-i moară feciorul, îl îngropă cu mare cinste și alai ca pe un împărat. Când fu a duce mortul la biserică, fata împăratului ceru a merge și dânsa să-l petreacă. Așa de păzită era fata aceasta de tată-său, încât până atunci nici soarele nu-i văzuse fețișoara, nici vântul nu-i bătuse părișorul. Ea se îmbrăcă în negru și-și lăsă părul despletit (pe) spate, și așa merse de petrecu pe frate-său la groapă. Și așa gătită îi ședea și mai bine decât altminteri. Căci, nu e vorba ea era foarte frumoasă. Crinii și viorelele rămăseseră pe jos și nici la degetul cel mic al ei nu le punea.
Când o văzu așa de gingașă și de plăpândă, rămase cu ochii zgâiți la dânsa. Și așa de puțintică și drăgălașe mai era, încât s-o sorbi într-un pahar cu apă. Lumea uitase și mort și tot uitându-se la dânsa. Atunci veni un vântișor lin și ușor, de-i resfiră pletele; iară ea simți că un fior rece i se strecoară prin inimă.
Cum, cum, îngropară mortul și toată lumea se întoarse acasă.
Tot pe atunci în cetatea aceea se afla o văduvă săracă. Ea avea un fiu. El era de treabă, smerit și sfiicios ca o fată mare. Toți feciorii de boieri aveau pizmă pe dânsul și-i puseseră gând rău. Nu-i găsea însă nici o pricină, ca să puie mâna pe dânsul. Fiul văduvei întrecuse pe toți boierii și împărații la boi și la stat. El era arătos nevoie mare. Ai fi pus ochii pe dânsul d-ar fi fost într-o mie. Ș-apoi era dulce la cuvântare. Curgea graiul din gura lui ca mierea. Nu se mai sătura cineva de dânsul ascultându-l.
De la moartea fratelui său, fata nu se prea simțea bine. Ba c-o fi una, ba c-o fi alta, ba c-o fi deochi, ba c-o fi săgetătură, și toate descântătoresele și vracii nu-i putură da de leac.
Mă-sa băgă de seamă că fie-sa era însărcinată. În zadar se jura fata că nu știe la sufletul ei nimic cu prihană. Cine să o crează? Burta o da de gol. Ea însă nu spunea minciuni, se pomenise și ea așa. D-apoi când află tată-său că fie-sa are să fie mumă, fără să fi pus pirostriile pe cap? se făcu foc și pârjol. Nu mai ascultă nici rugăciuni, nici nimic. A se dezvinovăți înaintea lui nu era cu putință. Porunci deci ca numaidecât să se adune Sfatul împărăției în taină, ca să otărască pedeapsa ce s-ar cuveni fie-sei pentru o așa nelegiuire și ca să se spele rușinea ce adusese ea părului cărunțit al tatălui său.
Sfatul împărăției găsi cu cale că spre a se spăla o așa grozavă necinste, fata cu moarte să se omoare. Unii ziceau ca să se arză de vie. Alții ca să-i scoață ochii și să se gonească în pustietăți spre a fi mâncată de fiare sălbatice. Alții iară ziceau ca să i se lege o piatră de gât și să se dea pe Dunăre.
Tocmai pe atunci, din păcate, iată că și feciorul văduvei trecea pe acolo în treaba lui. Cum îl văzură boierii, numaidecât se învoiră, și hotărârea fu gata, cam ce, adică, să facă cu fata împăratului.
Toți fură într-o glăsuire ca fata să se dea pierzării. Însă ca una ce este fată de împărat, și ca una ce trebuie să fi săvârșit nelegiuirea cu un om, carele și acela trebuie să piară, acel om să fie fiul văduvei, deoarece fata nu vrea să spuie pe adevăratul nelegiuit, și pentru că Sfatul împărăției nu poate să-l ghicească. Cum hotărâră, așa și făcură.
Împăratul porunci, și numaidecât se aduse un boloboc mare; puse de-l smoli și, băgând într-însul pe fata de împărat cu fiul văduvei, porunci de înfundă bolobocul bine, și îl dete pe Dunăre.
Pe când însă dogarii înfundau bolobocul, una din roabele fetei de împărat, mai miloasă la inimă, se strecură prin calabalâc și le dete pe sub ascuns o copaie de mere, două azime și un fedeleș cu apă. Noroc că nu o văzu nimeni.
Se duse butoiul pe Dunăre trei zile și trei nopți, fără a se opri undeva. Merindea din butoi se isprăvise. Biata fată își plângea nevinovăția cu niște graiuri de-ți rupea băierile inimei, iară bietul băiat, și el nevinovat ca și dânsa, o mângâia și nu o lăsa să-și piarză nădejdea de la Dumnezeu. Când, ce să vezi dumneata? A patra zi, dis-de-dimineață, bolobocul se lovește de un buștean și se sparge. Pasămite bolobocul ajunsese la margine, adus fiind de talazurile Dunării, și-l ciocni de bușteanul pe care tot apa îl dase la margine.
Ieșiră deci la uscat dosădiții de ei, și dară mulțumiră lui Dumnezeu că le-a scăpat zilele, și-i făcură să mai vază o dată lumina.
Apucară pe o potecă și intrară într-un bunget de pădure. Aci o luară apoi pe o pârtie, și merse, și merse, până ce văzu că se deschide o poieniță. În astă poieniță dete de niște case foarte frumoase, bătătura cărora era câmpul cu florile. Toate lucrurile în această casă erau cu șart. Nimic nu lipsea. Toate catrafusele își aveau vătaful lor și nimic nu era nerostit. Când voiai ceva, era destul numai să poruncești și îndată se făcea. Aci era în adevăr: pune-te masă, ridică-te masă.
Trecură mulți ani de la această întâmplare. Împăratul își uitase de fiica sa. Fata de împărat și fiul văduvei se învoiseră și se însoțiseră. Nici unul din amândoi nu s-a căit mai în urmă pentru aceasta. Vezi că el în viața lui nu alunecase până atunci, era curat, cum îl făcuse mă-sa; și pe fata împăratului o găsise acasă. Copilul cu care era însărcinată fata când o goni tată-său se născu, și se făcuse un băiat de să nu te înduri de el. Iară ei petrecând bine, își uitaseră de necazurile cele trecute. Puterea lui Dumnezeu îi ocrotea și-i ferea de rele. Atâta numai că p-acolo nu se vedea nici pui de om. Parc-ar fi fost la sfârșitul pământului.
Într-una din zile, împăratul, tatăl fetei, plecă la vânătoare. El se încumese a răzbi mai înăuntru pădurei decât altă dată. Și, din vânat în vânat, el se rătăci. Orbăcăi în sus, căută în jos și peste poteca pe care să iasă la lumină nu putea să dea. Se luase de gânduri. Când, iacă dă în poienița cu casele. Văzu și casele. El se minună când văzu așa casă frumoasă într-o astfel de sălbăticime de pădure. De voie, de nevoie, trebui să se ducă acolo, căci ochii nu-i dase în geană de nu știu cât timp.
Mai întâi își trimise sluga care nu se despărțise de dânsul nici cât ai scăpăra. El se întoarse și spuse împăratului că este priimit a găzdui acolo cu dragă inimă. Intrând împăratul, își trimise sluga la bucătărie să-i frigă două potârnichi din cele ce vânase el. După ce așeză potârnichile în frigare și le puse la foc, acolo le uită: căci ce văzu și auzi îl buimăcise.
Toate lucrușoarele vorbeau în casa aceea, până și oalele și vătraiul.
La vatra aceea erau două oale puse la foc. Aceste oale se certau. Sluga împăratului auzi cu urechile sale cum se ciorovăiau aceste oale.
– Fă buzato, dă-te la o parte că tu ai fiert destul.
– Ba, dă-te tu mai la o parte, scurto ce ești, că au fiert și mațele din tine.
Și căscând gura la dânsele, sluga uită și potârniche și tot. Când se deșteptă sluga împăratului, friptura se făcuse scrum.
Se bocea biet și se tânguia de-i plângeai de milă.
Fata împăratului îl liniști spuindu-i că o să roage pe împăratul să-l ierte pentru această greșeală.
Apoi trimise și pofti pe împăratul în casa cea mare. Aci, stând de vorbă, stăpânul casei porunci să se puie masa. Rămase împăratul stâlpit când văzu masa viind singură, talerele, lingurile și celelalte tacâmuri cu vătașii lor și le așezau careși pre unde. Veniră bucatele și mâncară. După ce sfârșiră de mâncat ședeau la vorbă, când în loc de a se strânge masa, văzură că lingurile încep a sălta pe masă. Vătaful le suduia, dară ele nu ascultau de cuvântul lui. Împăratul nu băgă de seamă, căci vorbea cu fiul gazdei, un copilandru dezghețat și sfătos, de te trăgea inima să stai cu dânsul de vorbă.
Atunci gazda, ca să facă pace, zise:
– Nu se poate ca împăratul să fi făcut o asemenea faptă.
– Că n-are la cine altul să fie, răspunse vătaful lingurilor. Trebuie să-l căutăm.
– Nu mai trăncăni, îi mai zise gazda. Aide, ridică masa și te cară de aci.
Auzind împăratul cele ce se vorbiră, ceru să fie căutat, ca să-și iasă din bănuială, căci el nu se știa vinovat.
Atunci, trăgându-i încălțămintea, îi căzu lingura pe care o căutau din cizma împăratului.
Pasămite gazda se vorbise cu vătaful lingurilor ca să-i joace renghiul ăsta.
Împăratul se făcu ca sfecla de roșu de rușinea ce păți și zise încâlcindu-se de ciudă:
– Arată-ți, Doamne, minunea ta! Nu știu la sufletul meu de nici un furt. N-am băgat eu lingura în cizmă.
– Cum nu știi dumneata, zise și gazda, despre lingură, asemenea nu știu nici eu până în ziua de azi cu cine am făcut copilașul ăsta.
Atunci, cunoscându-se, se îmbrățișară și se iertară unul pe altul.
Fata de împărat mulțumi apoi împăratului că i-a dat Dumnezeu în gând de a pus în boloboc împreună cu dânsa pe junele cu care ea s-a însoțit mai pe urmă; căci el s-a îndrăgostit de dânsa, a iubit-o și a îngrijit-o ca pe o soție credincioasă.
Împăratul nu știa cum s-o mai mângâie, cunoscându-i nevinovăția. Lăudă și pe soțul ei pentru buna sa purtare de grije, și cu toții împreună se întoarseră la scaunul împărăției, dând mărire lui Dumnezeu că nevinovăția a ieșit dasupra ca untul de lemn.
Iară eu încălecai p-o șea etc.