Ursul pacalit de vulpe de Ion Creanga (varianta adaptata)
Era odată o vulpe vicleană, ca toate vulpile. Ea umblase o noapte întreagă duă hrană și nu găsise nicăieri. Făcându-se ziua albă, vulpea iese la marginea drumului și se culcă sub o tufă, gândindu-se ce să mai facă, ca să poată găsi ceva de mâncare.
Șezând vulpea cu botul întins pe labele de dinainte, îi vine miros de pește. Atunci ea ridică puțin capul și, uitându-se la vale, în lungul drumului, zărește venind un car tras de boi.
– Bun! gândi vulpea. Iaca hrana ce-o așteptam eu. Și îndată iese de sub tufă și se lungește în mijlocul drumului, ca și cum ar fi fost moartă.
Carul apropiindu-se de vulpe, țăranul ce mâna boii o vede și, crezând că-i moartă cu adevărat, striga la boi: -Aho! Aho! Boii se opresc. Țăranul vine spre vulpe, se uită la ea de aproape și, văzând că nici nu sufla, zice: -Bre! da cum naiba a murit vulpea asta aici?! Ti! ce frumoasă cațaveică am sa fac nevestei mele din blana istui vulpoi! Zicând așa, apucă vulpea de după cap și, târând-o până la car, se opintește și o aruncă deasupra peștelui. Apoi striga la boi: „-Hăis! Joian, cea! Bourean”. Boii pornesc.
Țăranul mergea pe lângă boi și-i tot îndemna să meargă mai iute, ca să ajunga degrabă acasă și să ia pielea vulpii.
Însă, cum au pornit boii, vulpea a și început cu picioarele a împinge peștele din car jos. Țăranul mâna, carul scârțaia, și peștele din car cădea.
Dupa ce hoața de vulpe a aruncat o mulțime de pește pe drum, bine…! sare și ea din car și, cu mare graba, începe a strange peștele de pe drum. Dupa ce l-a strans grămadă, îl ia, îl duce la vizuina sa și începe a mânca, ca tare-i mai era foame!
Tocmai când începuse a mânca, iaca vine la dânsa ursul.
– Bună masă, cumatră! Tii!!! da ce mai de pește ai! Dă-mi și mie, ca taa…re mi-i poftă!
– Ia mai pune-ți pofta-n cuiu, cumetre, ca doar nu pentru gustul altuia m-am muncit eu. Dacă ți-i așa de poftă, du-te și-ți moaie coada-n baltă, ca mine, și-i avea pește să mănânci.
– Învață-mă, te rog, cumătră, că eu nu știu cum se prinde peștele.
Atunci vulpea rânji dinții și zise: Alei, cumetre! da nu știi că nevoia te duce pe unde nu-ți e voia și te-nvață ce nici gândești? Ascultă, cumetre: vrei să mănânci pește? Du-te diseară la băltoaca cea din marginea pădurei, vâră-ți coada-n apă și stai pe loc, fără să te miști, până despre ziuă; atunci smuncește vârtos spre mal și ai să scoți o mulțime de pește, poate îndoit și-ntreit de cât am scos eu.
Ursul, nemaizicând nici o vorbă, aleargă-n fuga mare la băltoaca din marginea pădurei și-și vârâ-n apă toată coada!
În acea noapte începuse a bate un vânt rece, de îngheța limba-n gură și chiar cenușa de sub foc. Îngheață zdravăn și apa din băltoaca, și prinde coada ursului ca într-un clește. De la o vreme, ursul, nemaiputând de durerea cozii și de frig, smucește o dată din toată puterea. Și, sărmanul urs, în loc să scoata pește, rămâne făr’ de coadă!
Începe el acum a mormăi cumplit și-a sări în sus de durere; și-nciudat pe vulpe ca l-a amăgit, se duce s-o ucidă în bătaie. Dar șireata vulpe știe cum să se ferească de mănia ursului. Ea ieșise din bizunie și se vărăse în scorbura unui copac din apropiere; și cănd văzu pe urs c vine făr’ de coadă, începu a striga:
– Hei cumetre! Dar ți-au mâncat peștii coada, ori ai fost prea lacom și-ai vrut să nu mai rămâie pești în baltă?
Ursul, auzind că încă-l mai ia și în ras, se înciudează și mai tare și se repede iute spre copac; dar gura scorburei fiind strâmtă, ursul nu putea să încapă înlăuntru. Atunci el caută o creangă cu cârlig și începe a cotrobăi prin scorbură, ca să scoată vulpea afară, și să-i deie de cheltuială… Dar când apucă ursul de piciorul vulpei, ea striga: „Trage, nătărăule! mie nu-mi pasă, ca tragi de copac…” Iar când anina cârligul de copac, ea striga: „Văleu, cumetre! nu trage, că-mi rupi piciorul!”
În zadar s-a necăjit ursul, de-i curgeau sudorile, că tot n-a putut scoate vulpea din scorbura copacului.
Și iaca așa a rămas ursul păcălit de vulpe!