Ziua I. Povestea 2.
POVESTEA A DOUA
Evreul Abraham, îndemnat de Giannotto din Civigni,
apucă drumul curţii papale de la Roma şi, văzând
acolo nemernicia preoţimii, se întoarce iarăşi la Paris
şi se face creştin.
Povestea lui Pamfilo stârni pe alocuri râsul şi fu lăudată de doamne, toată, de la început până la sfârşit. Şi după ce fii ascultată cu multă luare-aminte, când luă sfârşit, regina îi porunci Neifilei, ce sta alături de Pamfilo, să dcie şir petrecerii începute, spunând şi dânsa o poveste. Nefile, pe cât de frumoasă, pe atât de aleasă în purtări, primi bucuroasă îmbierea reginei şi începu astfel:
- Pamfilo cu povestea lui ne-a arătat că Dumnezeu în bunătatea sa nu ia în seamă păcatele noastre când ele purced din lucruri pe care oamenii nu pot sa le priceapă cu judecata lor; iar eu cu povestirea mea vreau să v-arăt în ce măsură aceeaşi bunătate divină ne vădeşte purtarea ei cea dreaptă, îndurând cu răbdare păcatele acelora ce s-ar cădea s-o proslăvească prin faptă şi cuvânt şi care totuşi calcă strâmb, pentru ca noi să stăruim cu şi mai multă râvnă întru credinţa noastră.
Frumoase doamne, am auzit spunându-se pe vremuri că la Paris trăia un negustor de vază, om bun, cinstit şi drept la suflet, pe nume Giannotto din Civigni, care făcea negoţ pe picior mare cu stofe şi mătăsuri. Acest Giannotto era prieten la cataramă cu un evreu foarte bogat, pe nume Abraham, care era şi el neguţător de stofe şi om cinstit şi drept. Or, văzând Giannotto ce însuşiri alese zăceau în Abraham, începu să se necăjească foarte la gândul că sufletul unui om atât de vrednic, de bun şi de înţelept avea să fie hărăzit pierzării, ca unul ce nu cunoştea dreapta credinţă. Din care pricină, începu să-1 roage prieteneşte să părăsească rătăcirile credinţei iudaice şi să se întoarcă la adevărurile credinţei creştineşti; care credinţă, precum vedea şi el, se întindea tot mai vârtos, ca una sfântă şi adevărată ce era, în timp ce credinţa iudaică scădea în credincioşi, pierind pe zi ce trece. Evreul răspundea că nu socoteşte drept sfântă şi bună nici o altă credinţă în afară de cea iudaică şi că el în aceasta se născuse şi tot în ea socotea să trăiască şi să moară, tară ca nimeni şi nimic pe lume să-1 poată întoarce de la dânsa.
Giannotto nu se dădu bătut cu una cu două şi după câteva zile începu din nou să-i vorbească, arătându-i, pe limba lui de negustor, pricina pentru care credinţa lui era mai bună. Şi deşi evreul era mare cunoscător al legii iudaice, fie îndemnat de prietenia care-l lega de Giannotto, fie din pricina vorbelor pe care Sfântul Duh le aşeza pesemne în gura negustorului cam slăbănog la minte, începu să afle multă desfătare în învăţăturile lui Giannotto, Dar, înrădăcinat cum era în credinţa lui, de convertit tot nu voia să se convertească. Pe măsură ce se încăpăţâna mai tare, Giannotto tot mai aprig îi dădea ghes să treacă la creştinism, până ce evreul, răzbit de atâta stăruinţă, îi zise:
- Uite, Giannotto, tu vrei cu tot dinadinsul să mă fac creştin. Sunt gata s-o fac, dar mai înainte vreau să mă duc la Roma şi să-1 văd acolo pe acela care spui că-i locţiitorul lui Dumnezeu pe pământ, să văd cum trăieşte şi cum se poartă, nu numai el, ci şi slujbaşii săi, ce zici că-s cardinali. Şi dacă ei mi s-or părea că-s vrednici să mă facă a înţelege, fie prin cuvintele tale, fie prin însăşi purtarea lor, că credinţa voastră este mai bună decât a mea, voi face după cum ţi-am spus. Altminterea, rămân evreu.
Giannotto, auzind acestea, se mâhni peste măsură şi-şi zise în sinea lui: „Zadarnică a fost toată osteneala pe care socoteam că mi-am dat-o cu folos în nădejdea de a-1 aduce pe calea cea dreaptă; căci de se duce Abraham la Roma şi vede traiul spurcat şi ticălos al preoţimii noastre, nu numai că nici vorbă nu poate fi de încreştinare, dar chiar creştin să fie s-ar face iar evreu". Şi întorcându-se către Abraham, îi zise:
- Prietene drag, de ce să te încumeţi la atâta osteneală şi cheltuială multă, mergând până la Roma? Unde mai pui la socoteală că pentru un om bogat ca tine, drumul, fie pe apă, fie pe uscat, e plin de primejdii. Crezi oare că n-ai să găseşti aici pe cineva să te boteze? Ori, dacă tot mai ai vreo îndoială faţă de credinţa pe care ţi-o propovăduiesc, unde crezi c-ai putea găsi meşteri mai înţelepţi şi mai luminaţi întru aceea decât cei de pe-aici, care sunt gata a-ţi lămuri orice îndoială ce ţi s-ar naşte în suflet? Iată de ce socotesc eu că drumul tău e cam de prisos. Gândeşte-te că feţele bisericeşti de la Roma sunt aidoma celor pe care le-ai văzut şi pe aici, ba chiar cu atât mai vrednice, cu cât sunt mai aproape de marele păstor. De aceea ascultă-mă pe mine şi cruţă-ţi osteneala ce ar fi mai nimerit s-o foloseşti cu alt prilej, la vreo iertare1 poate, când s-ar putea să te însoţesc şi eu până la Roma.
La aceasta evreul răspunse:
- Giannotto, eu nu mă îndoiesc de toate câte mi le spui; dar ce mai
calea-valea, de vrei să-ţi fac pe plac, află că ţin morţiş să mă pornesc la drum; de nu, nicicând n-oi mai ajunge să fac una ca asta. Giannotto, pricepându-i hotărârea, zise: - Te du cu bine dar, şi cale bună, frate!
Iar întru sinea lui îşi dădu cu socoteala să de ajungea Abraham să vază curtea papii de la Roma, de bună seamă-n veci n-avea să se mai creştineze; dar, cum n-avea nimica de pierdut, tăcu din gură şi-1 lăsă să plece.
Evreul încăleca degrabă şi cum putu mai iute porni la Roma, unde o dată ajuns, fu primit cu cinste de evreii săi. Ş-acolo stând, fără a sufla o vorbă despre pricina care îl adusese, porni a cerceta cu multă luare-aminte purtarea papii, a cardinalilor, a întregii preoţimi şi a curtenilor ce li se aflau în preajmă. Şi, pe de o parte din câte putu el singur să vadă, destoinic cum era şi băgător de seamă, iar pe altă parte din câte i se şoptiră la ureche, omul îşi dădu seama că de la cel mai mare până la cel mai mic preoţii păcătuiau cu toţii prin desfrânări trupeşti şi nu doar în cele rânduite de fire, ci chiar şi-n desfrânarea sodomiei, fără a cunoaşte frâul pocăinţei ori al ruşinii, până într-atât încât femeile stricate şi copilandrii ajunseseră să aibă cea mai mare trecere când era vorba de-a câştiga favoruri. Şi apoi, pe lângă asta, îi cunoscu pe toţi drept lacomi şi beţivi, robiţi pântecului ca dobitoacele şi fără altă grijă decât desfrâul lor. Şi tot umblând să-i cunoască, mai văzu că-s şi zgârciţi şi atât de lacomi de bani, încât vindeau şi cumpărau sângele asupriţilor, chiar şi pe cel creştinesc şi deopotrivă cu el şi lucrurile sfinte, oricare ar fi fost ele, fie că ţineau de jertfe ori de binefaceri, făcând atare negoţ cu ele şi având atari samsari, încât nici la Paris măcar nu le-ai fi găsit pereche printre toţi negustorii câţi se aflau acolo. Şi simoniei lor neruşinate îi ziceau chipurile „procuratură", iar lăcomiei fără frâu „susţinere", vezi Doamne! Ca şi cum Dumnezeu n-ar fi cunoscut, nu zic înţelesul vorbelor, dar gândurile ascunse ale inimilor lor păcătoase şi ca şi cum s-ar fi lăsat şi el înşelat ca oamenii de rând de numele pe care li-1 dau lucrurilor.
Toate acestea, dimpreună cu multe altele, de care e mai nimerit să nici nu amintim, îl necăjiră foarte pe evreul nostru, om cumpătat şi plin de umilinţă, şi, socotind el că văzuse chiar destule, hotărî se se întoarcă la Paris şi se porni la drum. Giannotto, de îndată ce află că se întorsese, fără a mai trage nădejde să-1 vadă creştinat vreodată, se duse la el şi împreună se bucurară de întâlnire. Iar după ce-1 lăsă să se odihnească vreo câteva zile, îl întrebă ce părere avea despre sfântul părinte, despre cardinali şi despre toţi ceilalţi curteni. La care evreul răspunse pe dată:
- Bătu-i-ar Dumnezeu pe toţi, fără cruţare! Şi zic aşa, căci de-am văzut eu bine, n-am întâlnit pe acolo nici urmă de sfinţenie, cucernicie, faptă
Aşa-zisele „perioade de indulgenţă" în care papa acorda iertarea păcatelor catolicilor care se duc în pelerinaj la Roma (n. t.)
creştinească sau pildă grăitoare; ci pretutindenea desfrâu, zgârcenie, lăcomie şi alte multe încă mai rele chiar (de-i cu putinţă), încât aş zice mai degrabă că întreaga curte e-un furnicar de uneltiri drăceşti decât lăcaş de făpturi creştine. Şi după câte îmi pare mie socot că sfântul vost' părinte şi toţi ceilalţi cu el deolaltă se străduiesc din răsputeri, şi care cu ce-apucă să facă praf şi pulbere credinţa cea creştină şi s-o izgonească din lume, când dimpotrivă, s-ar cădea ca tocmai ei să-i fie temei şi sprijin pe pământ.
Cum văd însă că totuşi strădania le e zadarnică şi credinţa voastră, în ciuda uneltirilor lor, sporeşte în credincioşi pe zi ce trece tot mai mult şi-i tot mai luminoasă, socot pe drept cuvânt că Sfântul Duh e într-însa şi îi este temelie, slujind-o ca pe una care-i cea mai sfântă şi cea mai dreaptă credinţă de pe lume. Din care pricină, de unde până acuma stăm neclintit la îndemnurile tale şi nu voiam cu nici un chip să mă botez creştin acum îţi spun pe faţă că pentru nimic în lume n-aş renunţa la gândul de a mă creştina. Haidem dar la biserică şi botează-mă, după datina sfintei voastre credinţe.
Giannotto, care bietul nu se aştepta deloc la una ca aceasta, auzindu-1 vorbind astfel, fu cel mai bucuros dintre oameni. Şi ducându-se cu el la Notre-Dame din Paris îi rugă pe preoţii care slujeau acolo să-1 boteze. Aceştia, auzind că însuşi jidovul dorea să fie botezat, îl creştinară de îndată, iar Giannotto, care-i sluji drept naş, îi puse numele loan. Pe urmă îl dădu pe seama unor înţelepţi de vază care să-i lumineze mintea în tainele credinţei noastre, pe care Abraham o învăţă curând şi apoi până la capătul zilelor sale fu om vrednic şi bun, trăind cucernică viaţă.