Contele de Monte Cristo de Alexandre Dumas - Volumul II - carte de citit online download free

CONTELE  DE MONTE-CRISTO - Alexandre Dumas

 

Volumul 2

 

 

ÎNTÂLNIREA

 

A doua zi, la deşteptare, primul cuvânt a lui Albert a fost  propunerea de a merge să facă o vizită contelui. Îi mai  mulţumise în ajun,  dar înţelegea că un serviciu ca acela  pe care  i-l făcuse  merita două mulţumiri.

Franz, pe care o atracţie îmbinată cu spaima îl atrăgea spre contele de Monte-Cristo, nu vru să-l lase singur şi-l însoţi. Fură introduşi amândoi în salon.  Peste cinci  minute apăru  contele.

— Domnule conte, îi spuse  Albert, înaintând spre el, îngăduiţi-mi să vă repet în dimineaţa asta  ceea ce noaptea trecută am spus nedesluşit: că nu voi uita  niciodată în ce împrejurare mi-aţi venit în ajutor şi că-mi voi aminti totdeauna că vă datorez viaţa sau aproape viaţa.

 

— Dragul meu  vecin, răspunse contele râzând, exageraţi obligaţiile faţă de mine. Îmi datoraţi o mică  economie de douăzeci de mii  franci din bugetul dumneavoastră de voiaj, atâta tot.  Vedeţi bine  că lucrul nu merită să vorbim despre el. La rândul dumneavoastră, adăugă el, primiţi toate complimentele mele, căci aţi fost  adorabil în ce priveşte liniştea şi curajul.

— Ce vreţi, conte?  spuse Albert. Mi-am  închipuit că m-am luat  la sfa- dă cu cineva, că a urmat un duel  şi am vrut să-i fac pe bandiţi să înţe- leagă  un lucru: că oamenii se bat  pretutindeni, dar că numai francezii se bat  râzând. Cu toate acestea, întrucât obligaţia mea  faţă de dumneavoastră nu e mai  puţin mare, vin să vă întreb dacă,  prin  mine, prin prietenii şi prin  cunoştinţele mele, nu v-aş putea folosi  la ceva. Părintele meu,  contele de Morcerf, care  e de origine spaniolă, are o poziţie înaltă în Franţa  şi în Spania.  Eu şi toţi  oamenii care mă iubesc stăm la dispoziţia dumneavoastră.

— Vă mărturisesc, domnule de Morcerf, spuse contele, că aşteptam oferta dumneavoastră şi că o primesc cu dragă  inimă. Îmi şi aruncasem plasa  pentru a vă cere  un mare  serviciu.

— Care?

— Nu am fost  niciodată la Paris, deci nu cunosc  Parisul...

— Serios? exclamă Albert. Aţi putut să trăiţi până  astăzi  fără  a vedea Parisul? De necrezut.

— Cu toate acestea este  aşa. Simt  însă ca şi dumneavoastră că o necunoaştere mai  îndelungată a capitalei lumii inteligente este  cu neputinţă. Mai mult decât atât: aş fi făcut poate de multă vreme călătoria aceasta atât  de necesară, dacă cunoşteam pe cineva care  să mă poată introduce în lumea în care nu aveam nici o legătură.

 

O, un om ca dumneavoastră? exclamă Albert.

— Sunteţi foarte bun,  dar deoarece nu îmi recunosc alt merit decât acela  de a putea face  concurenţă, ca milionar, domnului Aguado sau domnului Rotschild, şi pentru că nu merg la Paris ca să joc la bursă, această mică  împrejurare m-a reţinut. Acum,  oferta dumneavoastră mă hotărăşte. Haide,  vă angajaţi, scumpe domnule de Morcerf (contele însoţi  cuvintele acestea cu un zâmbet ciudat), vă angajaţi, când  voi veni în Franţa, să-mi  deschideţi uşile  acestei lumi  unde  voi fi tot  aşa de străin ca un chinez?

— O, de minune şi cu dragă  inimă, domnule conte! răspunse Albert, cu atât  mai multă plăcere (dragă Franz, nu-ţi bate  prea  tare joc de mine) cu cât sunt  rechemat la Paris printr-o scrisoare pe care  am primit-o în di- mineaţa aceasta şi unde  e vorba, în ce mă priveşte, de o alianţă cu o casă foarte plăcută, care are cele mai  bune  relaţii în lumea pariziană.

— Alianţă prin  căsătorie? întrebă Franz râzând.

— O, da!  Aşadar,  când  vei reveni la Paris, mă vei găsi om aşezat  şi poate părinte de familie. Îi va sta bine  gravităţii mele  naturale, nu-i aşa? În orice  caz, conte, vă repet, eu şi ai mei  suntem ai dumneavoastră cu trup şi suflet.

— Accept, spuse  contele, căci vă jur că nu-mi lipsea  decât ocazia  a- ceasta pentru a realiza proiecte pe care  le rumeg de multă vreme.

 

Franz nu se îndoi  o clipă  că proiectele acestea erau  dintre cele în privinţa cărora contele scăpase  un cuvânt în peştera din Monte-Cristo, şi- l privi pe conte în timp ce vorbea, încercând să prindă pe fizionomia lui o destăinuire a proiectelor care  îl îndrumau la Paris. Era însă greu  să pă- trunzi în sufletul acestui om, mai  cu seamă  când  el îl învăluia cu un zâm- bet.

— Dar, conte, reluă  Albert, încântat la gândul că va avea  să prezinte un om ca Monte-Cristo, nu cumva  acesta e unul din  acele proiecte  în vânt, aşa cum  se fac în călătorie, şi care,  clădite pe nisip,  sunt  duse  de cea dintâi suflare a vântului?

— Nu, pe onoarea mea,  spuse  contele. Vreau  să merg la Paris, tre- buie.

— Şi când?

— Dar dumneavoastră când  veţi  fi acolo?

— Eu? glăsui Albert, peste  cincisprezece zile sau, cel mai  târziu, peste  trei săptămâni.

— Ei bine, spuse contele, eu vă acord  trei luni.  Vedeţi că vă acord  un termen larg.

— Şi peste  trei luni,  exclamă Albert cu bucurie, veniţi să bateţi la uşa mea?

— Vreţi  o întâlnire la zi, la ceas? întrebă contele. Vă înştiinţez că sunt  de o exactitate exasperantă.

— La zi, la ceas, îmi convine  de minune, spuse Albert.

— Ei bine,  fie. (Întinse mâna  spre un calendar atârnat lângă oglindă.) Suntem astăzi, spuse el, în 21 februarie (scoase  ceasul): e zece jumătate dimineaţa. Vreţi  să mă aşteptaţi la 21 mai,  orele  zece şi jumătate dimineaţa?

— De minune, spuse Albert, dejunul va fi gata.

 

Unde locuiţi?

— În strada Helder numărul 27.

— Staţi  singur? Nu vă stingheresc?

— Locuiesc în palatul părintelui meu,  dar într-un pavilion din fundul curţii, absolut separat.

— Bine.

Contele îşi luă carnetul şi scrise:  „Strada Helder numărul 27, 21 mai, orele  zece şi jumătate dimineaţa".

— Şi acum, spuse  contele băgând carnetul în buzunar, fiţi pe pace.

Acul pendulului dumneavoastră nu va fi mai  exact decât mine.

— Vă voi revedea înainte de plecare? întrebă Albert. — Depinde când  plecaţi.

— Plec mâine, la cinci  după-amiază.

— În cazul  acesta vă spun la revedere. Am treabă la Neapole şi nu mă pot înapoia aici decât sâmbătă seara  sau duminică dimineaţa. Plecaţi şi dumneavoastră, domnule baron?  îl întrebă contele pe Franz.

— Da.

— În Franţa?

— Nu, la Veneţia. Eu mai  rămân încă un an sau doi în Italia.

— Aşadar  nu ne vom  vedea la Paris?

— Mă tem  că n-o să am onoarea aceasta.

— Atunci, domnilor, călătorie bună,  spuse  contele celor  doi prieteni, întinzând fiecăruia câte  o mână.

Franz atingea pentru prima oară mâna  acestui om. Tresări, căci ea era îngheţată ca o mână  de mort.

— Încă o dată, spuse  Albert. E stabilit, nu-i aşa? Strada  Helder nu- mărul 27, la 21 mai,  orele  zece şi jumătate dimineaţa.

— La 21 mai,  orele  zece şi jumătate dimineaţa, strada Helder numărul 27, repetă contele.

Tinerii îl salutară pe conte şi ieşiră.

— Dar ce ai? îl întrebă Albert pe Franz când  intrară la ei. Pari îngrijo- rat.

— Da, spuse Franz, îţi mărturisesc. Contele e un om ciudat şi văd cu nelinişte întâlnirea pe care  ţi-a  dat-o  la Paris.

— Întâlnirea... cu nelinişte? Ei, dar eşti  nebun, dragă Franz!  exclamă Albert.

— Ce vrei? spuse Franz.  Nebun  sau nu,  asta e.

— Ascultă, reluă  Albert, mă bucur că am prilejul să-ţi  spun  aceasta. Mi-ai făcut întruna impresia că te-ai  purtat rece  cu contele pe care l-am găsit  totdeauna desăvârşit cu noi. Ai ceva  împotriva lui?

— Poate.

— L-ai mai  văzut undeva înainte de a-l întâlni aici?

— Exact.

— Unde?

— Îmi făgăduieşti că n-o să spui un cuvânt despre cele ce-ţi  voi povesti?

— Îţi făgăduiesc.

— Pe cuvânt de onoare?

— Pe cuvânt de onoare.

 

Bine...  Ascultă.

Şi Franz îi istorisi lui Albert excursia pe insula Monte-Cristo, cum  a găsit  acolo  un echipaj de contrabandişti şi, în mijlocul echipajului, doi bandiţi corsicani. Zăbovi asupra tuturor împrejurărilor ospitalităţii feerice pe care contele i-o dăruise în peştera din O mie  şi una de nopţi. Îi povesti

cina,  haşişul, statuile, realitatea şi visul  şi cum,  la trezire, nu mai rămânea ca dovadă şi ca amintire a tuturor acestor întâmplări decât micul iaht, plutind la orizont, spre Porto-Vecchio. Trecu  apoi  la Roma,  la noaptea din Coliseu,  la conversaţia pe care  o auzise  între  el şi Vampa cu privire la Peppino  şi în cursul căreia contele făgăduise că va obţine graţierea banditului, făgăduială pe care  o respectase după  cum  cititorii noştri şi-au  putut da seama. Ajunse,  în sfârşit, la întâmplarea din noaptea precedentă, la încurcătura în care se găsise  văzând că îi lipseau pentru completarea sumei şase sau şapte  sute  de piaştri. În sfârşit, la ideea  de a se adresa  contelui, idee care avusese un rezultat, în acelaşi timp pitoresc şi mulţumitor.

 

Albert îl asculta pe Franz  cu încordare.

— Ei, îi spuse el după  ce Franz sfârşi, unde  vezi ceva  suspect în toate astea?  Contele e călător, contele are un vas al său pentru că e bogat. Du-te  la Portsmouth sau la Southampton, vei vedea  porturile tixite de iahturi care  aparţin unor  englezi bogaţi, înzestraţi cu aceeaşi fantezie. Pentru  a şti unde  să se oprească în excursii, pentru a nu se ospăta cu bucătăria aceasta oribilă care  ne otrăveşte, pe mine  de patru luni,  pe tine  de patru ani, pentru a nu se culca  în paturile groaznice unde nu poţi  dormi, el îşi mobilează un adăpost la Monte-Cristo; după  ce adăpostul e mobilat, se teme ca stăpânirea toscană să nu-l trimită la plimbare şi să nu fie pierdute cheltuielile sale;  atunci cumpără insula şi împrumută numele ei. Dragul meu,  scotoceşte în memoria ta şi spune-mi câţi  oameni pe care îi cunoşti adoptă numele unor  proprietăţi pe care  nu le-au  avut niciodată.

— Dar, spuse  Franz, bandiţii corsicani din echipajul său?

— Ei, ce e de mirare? Ştii mai  bine  decât oricine că bandiţii corsicani nu sunt  hoţi,  ci pur şi simplu fugari pe care o vendetă i-a exilat din oraşul sau din satul  lor. Poţi deci să-i vezi  fără să te compromiţi. Întrucât mă pri- veşte, declar că dacă mă duc vreodată în Corsica,  înainte de a mă prezenta guvernatorului şi prefectului, mă voi prezenta bandiţilor. Îi găsesc încântători.

 

— Dar Vampa şi banda lui? urmă Franz. Aceştia sunt  bandiţi care  a- tacă pentru a fura.  Nu tăgăduieşti, sper.  Ce spui despre influenţa contelui asupra acestor oameni?

— Voi spune,  dragul meu,  că, deoarece după  toate probabilităţile datorez viaţa mea  acestei influenţe nu am dreptul s-o critic prea  tare. Aşadar,  în loc de a face ca tine  o crimă capitală din ea, voi găsi că e natural s-o scuz, dacă nu pentru că mi-a  salvat viaţa, ceea ce poate e cam exagerat, cel puţin pentru că mi-a  cruţat patru mii  de piaştri care fac, în sumă  rotundă, 24 mii  de livre  în moneda noastră. Ceea ce dovedeşte, adăugă Albert, râzând, că nimeni nu e profet în ţara lui.

— Tocmai asta  voiam să spun.  Din această ţară  e contele? Ce limbă vorbeşte el? Care sunt  mijloacele lui de existenţă? De unde  îi vine imensa avere?  Care a fost prima parte a vieţii sale misterioase şi necunoscute, ce a aruncat peste  a doua  parte culoarea sumbră şi mizantropică? Iată,  în locul  tău,  ce aş vrea  să ştiu.