PDF Ultima ora de Mihai Sebastian teatru online

Ultima oră de Mihai Sebastian

 

 

PERSONAJELE

 

 

ALEXANDRU ANDRONIC, conferențiar universitar

 

GRIGORE BUCȘAN, mare industriaș

 

I.D. BORCEA, directorul ziarului „Deșteptarea”

 

ȘTEFĂNESCU, secretar de redacție

 

VOICU, redactor

 

POMPILIAN, redactor

 

BRĂNESCU, ministrul instrucțiunii publice

 

AGOPIAN, proprietarul tipografiei

 

HUBERT, șef de atelier la tipografie

 

NIȚĂ, om de serviciu la „Deșteptarea”

 

UN BĂIAT CU CAFELE

 

MAGDA MINU, studentă

 

GABY, actriță

 

ANA, femeie de serviciu la Andronic

 

DOMNIȘOARA WERNER, secretara lui Bucșan

 

 

ACTUL I

 

Redacția ziarului Deșteptarea. În dreapta, planul II, o ușă de intrare. În peretele din fund, o ușă cu o firmă dreptunghiulară: „Direcția”. În stânga, planul II, o ușă ce duce spre alte încăperi ale redacției. În stânga, planul I, cam o treime din scenă e despărțită într-un fel de boxă cu vitrine. Nu este o încăpere separată, ci o boxă propriu-zisă. Se intră în această boxă printr-o portiță, care poartă și ea o firmă: „Secretarul de redacție”. În boxă, o masă cu telefon, două scaune. Pe masă, teancuri de ziare, hârtii, coupuri, manuscrise, clișee, creioane, foarfeci etc. În peretele din stânga boxei, ferestre ce dau spre stradă. În restul scenei, în afară de boxă, mai sunt două mese de scris. În dreapta, planul I, rafturi de lemn, în care se văd cotoarele unor imense volume: colecții de ziare. Pe pereți, afișe mari tipografice de reclamă, cam îngălbenite de timp: „Citiți «Deșteptarea», ziar de luptă cetățenească. Opt pagini, lei 3.”

 

SCENA I

 

VOICU, NIȚĂ

 

Dimineață de vară. Soare mult. Ferestrele deschise. Voicu, la masa din dreapta, doarme, sau numai dormitează, cu capul culcat pe brațul drept și pălăria lăsată pe frunte. Un moment de tăcere. Se aude doar prin ferestrele deschise rumoarea surdă a străzii. Pe urmă izbucnesc strigătele vânzătorilor de ziare: "«Dișteptarea»! «Dișteptarea» specială! Specială! Senzaționale declarații! Noi amănunte! «Dișteptarea»!" Strigătele se depărtează treptat. Se mai aude de undeva departe încă o dată: „Dișteptarea”! Voicu a rămas tot timpul nemișcat. Intră Niță, servitorul, cu un teanc de exemplare. Se vede bine titlul tipărit, „Deșteptarea”. Trece pe la fiecare masă și lasă câte un exemplar.

 

NIȚĂ: Iacă și gazeta noastră.

 

VOICU (mormăind, fără să ridice capul): A apărut?

 

NIȚĂ: Acu o aduse băiatu de la tipografie. E caldă. (Freacă cu degetele hârtia, și pe urmă se uită la degetele înnegrite de cerneală.) Uite, se ia cerneala pe dește. (Duce gazeta la nas și o miroase.) Și miroase! Miroase de te trăznește.

 

VOICU: Miroase a mort.

 

NIȚĂ: Aș! Pe acela-l știu eu. Că doar sunt vechi în presă. Acesta-i alt miros. (Ducând încă o dată gazeta la nas și încercând să-i definească mirosul:) Parc-ar fi gaz. Parc-ar fi catran. Parc-ar fi pucioasă. Ascultați-mă pe mine, domnule Voicu. Eu am îmbătrânit în meseria asta. Am fost la „Epoca” lui conu Nicu Filipescu, înainte de războiul ăl mare. Și la „Seara” lui conu Bogdan-Pitești. Și la „Fulgerul” lui conu Stratiliu. Gazetă să miroase ca asta, n-am pomenit. Biata nevastă-mea o simte de la o poștie: „Niță, zău, iar mi-ai adus bestemăția aia în casă. Scoate-o afară.” Nu doarme noaptea, domnule Voicu, nu doarme noaptea dacă e „Dișteptarea” în casă. (Sună telefonul în boxa secretarului de redacție. Niță se îndreaptă spre telefon fără grabă și tot fără grabă ridică receptorul.) Alo! Da! Domnu Agopian? Nu e aici. E la administrație Aici e redacția. Cum? Cuum? (Se vede că cel care a chemat nu mai răspunde. Niță ridică din umeri și pune receptorul la loc.)

 

VOICU (care între timp s-a trezit și a rămas cu capul rezemat în coate, cu pălăria pe ceafă, gânditor): Niță!

 

NIȚĂ (reîntorcându-se din boxă): Poftiți.

 

VOICU: Tu nu te-ai întrebat niciodată: din ce o fi trăind?

 

NIȚĂ: Cine?

 

VOICU: Gazeta.

 

NIȚĂ: Care gazetă?

 

VOICU: Gazeta noastră.

 

NIȚĂ: «Dișteptarea»?

 

VOICU: Da.

 

NIȚĂ (scărpinându-se în cap): Păi de! (O clipă de gândire și pe urmă cu un fel de tresărire sceptică:) Da’ mai întâi: trăiește?

 

VOICU: Oarecum. În orice caz, se ține pe picioare. Apare. (Cu un accent brusc de surpriză, ca și cum în clipa asta ar descoperi faptul:) Da, domnule, apare. Uite-o. E aici. E pe masă. (Din stradă se aude din depărtare un strigăt de vânzător de ziare: „Dișteptarea”!) E pe stradă. Există. Te întrebi cum! Prin ce minune? Cine o scoate? Cine o citește? Cine plătește?

 

NIȚĂ: De scos, o scoatem noi. De citit… (caută un moment) o citim tot noi. Da’ de plătit, zău, nu cred să plătească cineva.

 

VOICU: N-am mai văzut o chenzină, frate Niță, de trei luni.

 

NIȚĂ: Ba eu numai de două.

 

VOICU: Ei, stai bine…

 

NIȚĂ: Credeți că astăzi…?

 

VOICU: Da, Niță, cred. În fiecare zi cred că astăzi. Și pe urmă, seara mă duc la cafenea să împrumut un sutar sau un pol.

 

NIȚĂ: Așa nu mai merge.

 

VOICU: Ba da, Niță. Merge. Nu vezi că merge? Toată șandramaua asta stă în aer. Chiria neplătită. Tipografia neplătită. Hârtia neplătită. De noi, ce să mai vorbim… Și totuși merge. În fiecare seară îmi spun: gata! s-a terminat! mâine nu mai apare! (Luând gazeta în mână și arătând-o:) Și totuși apare.

 

 

SCENA II

 

ACEIAȘI, BĂIATUL CU CAFELE

 

BĂIATUL: Bună dimineața! (Uitându-se spre boxă:) Dom’ Ștefănescu a venit?

 

NIȚĂ: N-a venit încă. Dar poți să-i lași cafeluța. Acu trebuie să pice și dumnealui.

 

BĂIATUL: Numa’ să nu se răcească.

 

VOICU: Ad-o ’ncoa.

 

BĂIATUL: Ați zis ceva?

 

VOICU: Dă-mi mie cafeaua și-aduci alta lui dom’ Ștefănescu.

 

BĂIATUL: Coane, vă rog să nu vă supărați, da’ nu se mai poate.

 

VOICU: De ce?

 

BĂIATUL: Păi, făceți și dumneavoastră socoteala, zău așa. (Scoate un carnet din buzunar și-l răsfoiește până dă de „contul” lui Voicu.) Douăzeci și șapte de cafeluțe, nouă marghilomane, paisprezece dulcețuri de trandafir duble, un șerbet de zahăr ars, că ziceați că e tare și-mi rupeți picioarele dacă mă mai prindeți cu el, douăzeci și două de ceaiuri și un pachet de „Regale”. Nu mai pot nici eu, coane, zău așa. Nu mai pot pă credit.

 

VOICU: Bine mă, neisprăvitule, tocmai azi te găsiși și tu să nu mai poți? Tocmai azi, când se plătesc chenzinele?

 

BĂIATUL: Lasă, coane, cunoaștem bancul acesta. S-a-nvechit. Când s-or plăti chenzinele aicea, o să scoateți drapelul.

 

SCENA III[modifică]

ACEIAȘI, PROFESORUL ANDRONIC

 

ANDRONIC (intră cu pălăria în mână, timid, privind cu curiozitate în toate părțile, ca și cum și-ar căuta drumul și ar cere scuze): Scuzați, vă rog… aș vrea să întreb… aș vrea să știu…

 

NIȚĂ: Ce doriți dumneavoastră?

 

ANDRONIC: Mă rog… ziarul „Deșteptarea”…

 

NIȚĂ: Aicea-i.

 

ANDRONIC: În cazul acesta… aș vrea — cum să vă spun eu?... aș vrea…

 

VOICU: Aveți vrun anunț? A doua ușă pe dreapta. La administrație.

 

ANDRONIC (venind spre Voicu, pe care abia acum îl vede): Îmi dați voie să mă prezint: Andronic. Profesorul Andronic. Profesor de istorie.

 

VOICU: Pare bine. (Îi strânge, fără prea mare chef, mâna întinsă. Pe urmă, oarecum jenat de extrema politețe a tipului, își scoate pălăria din cap și o pune pe masă.)

 

ANDRONIC: Vedeți, eu am scris un articol.

 

VOICU: Și vreți să-l publicați?

 

ANDRINIC: Nu. Dimpotrivă. Aș vrea… aș fi vrut să nu-l public.

 

VOICU: Păi nu e obligatoriu.

 

ANDRONIC: Da, dar acum e prea târziu.

 

VOICU: De ce?

 

ANDRONIC: Fiindcă s-a publicat.

 

VOICU: Unde?

 

ANDRONIC: Aici.

 

VOICU: Aici la noi?

 

ANDRONIC: Da. În „Deșteptarea”.

 

VOICU: Mai demult?

 

ANDRONIC: Nu. Azi-dimineață. Da, da, chiar azi-dimineață. În foileton. (Scoate gazeta din buzunar, o despăturește și arată cu degetul.)

 

VOICU (cu oarecare mirare): Uite, dom’le! P-ăsta nici nu-l văzusem. (Citind titlul:) Alexandru cel Mare în Media de Alexandru Andronic.

 

ANDRONIC: Eu sunt…

 

VOICU: Alexandru cel Mare?

 

ANDRONIC: Nu. Alexandru Andronic. Autorul.

 

VOICU: Și ce poftiți?

 

ANDRONIC: Aș vrea să vorbesc cu domnul director.

 

VOICU: Cu domnul director? Și eu aș vrea.

 

ANDRONIC: Nu vine?

 

VOICU: Ba da. Se-ntâmplă să și vină… Uneori. La zile mari. Când i se năzare.

 

ANDRONIC: Totuși, vedeți… eu… ar trebui… E o chestiune care…

 

VOICU: E ceva grav?

 

ANDRONIC: Foarte grav. Pot chiar spune, de extremă importanță.

 

VOICU: Atunci, știu eu?… să vorbiți cu secretarul de redacție, cu domnul Ștefănescu.

 

ANDRONIC: E aici?

 

VOICU: Încă nu. Dar trebuie să vină.

 

ANDRONIC: Să aștept.

 

NIȚĂ: Pe culoar, la stânga, în sala de așteptare.

 

VOICU: Sau și mai bine… dacă sunteți grăbit, mai faceți dumneavoastră un tur, două, pe stradă și reveniți.

 

ANDRONIC: Mai bine așa. Tot am de făcut o târguială jos la librărie. Mă duc și mă-ntorc. Am onoarea să vă salut. (Se depărtează, se oprește, se întoarce din nou spre Voicu.) Da, da. Mă întorc.

 

VOICU (îl privește cum se depărtează, dar când a ajuns aproape de ieșire, îl oprește brusc, fulgerat de o idee): Nu cumva… nu cumva ați venit pentru onorar?

 

ANDRONIC: Care onorar?

 

VOICU: Onorariul pentru colaborare. Plata foiletonului!

 

ANDRONIC: Se plătește?

 

VOICU: Mai e vorbă? Dacă pentru asta ați venit, nu mai e nevoie să vă deranjați. Lăsați-ne adresa, și vă trimitem noi acasă cu omul de serviciu.

 

ANDRONIC: La drept vorbind, eu am venit pentru altceva. Pentru cu totul altceva.

 

VOICU: În sfârșit, mare lucru n-o să fie. Dar, oricum, o mie, două mii…

 

ANDRONIC: N-aș vrea să credeți… E mai ales o chestiune de principiu… Eu…

 

VOICU (atacând direct): Uite ce, domnule profesor. Ca să nu vă mai pierdeți vremea cu formalitățile: lăsați aici o sută de lei pentru timbre, impozit și celelalte angarale, și când veniți înapoi, vă prezentați la ghișeu și încasați banii.

 

ANDRONIC (nebănuitor, dar timid, căutându-și portofelul): Credeți că…

 

VOICU: Dacă vă spun eu……

 

ANDRONIC (a găsit o monedă de o sută și i-o întinde): Sunteți prea amabil. Vă mulțumesc. Mă-ntorc eu. Am onoarea. (Iese.)

 

SCENA IV[modifică]

VOICU, NIȚĂ, BĂIATUL CU CAFELE

 

VOICU (aruncă suta pe platoul cu cafele și pahare cu apă ale băiatului): Pune cafeaua pe masă. Restu-i pentru tine.

 

BĂIATUL: Să trăiți, coane. (Pune cafeaua pe masă și pe urmă iese prin dreapta.)

 

 

SCENA V

 

VOICU, NIȚĂ, POMPILIAN

 

POMPILIAN (intrând grăbit prin stânga): Ștefănescu e aici?

 

VOICU: N-a venit.

 

POMPILIAN: Mai bine. (Își aruncă pălăria în cuier. Se așază la unul din birouri.) Niță, niște hârtie de manuscris! (Către Voicu): Am făcut-o lată azi-noapte.

 

VOICU: Așa de lată, c-ai uitat de reportaj.

 

POMPILIAN: A spus ceva Ștefănescu?

 

VOICU: A urlat.

 

POMPILIAN: Și pe urmă?

 

VOICU: Ca totdeauna. S-a potolit.

 

POMPILIAN (către Niță, care i-a adus și pus pe birou câteva foi albe de hârtie): Ce-i asta, Niță? Hârtie de scris sau de împachetat?

 

NIȚĂ: Alta nu-i. Ordin de la administrație. Iconomie.

 

POMPILIAN: Mizerie.

 

VOICU: Și decădere. Cunoscutul publicist George Pompilian scrie pe hârtie de împachetat brânză.

 

POMPILIAN (sentențios): Care va înfrunta veacurile! (Cu o schimbare de ton:) N-ai un subiect?

 

VOICU: Mi-e somn. (Se culcă iar cu capul pe masă.)

 

NIȚĂ (dând să iasă, se lovește nas în nas cu Ștefănescu, care intră): S’ trăiți, dom’ Ștefănescu.

 

 

SCENA VI

 

VOICU, POMPILIAN, ȘTEFĂNESCU

 

Telefonul din boxă a început să sune din chiar momentul intrării lui Ștefănescu. Cu pălăria pe cap, fără să salute pe nimeni, merge direct spre biroul lui și ridică receptorul, aruncându-și în același timp privirea asupra hârtiilor de pe masă.

 

ȘTEFANESCU (vorbește scurt, retezat, fără brutalitate, dar puțin mecanic, ca un om obișnuit să vorbească de sute de ori pe zi la telefon): Da… Eu… Nu… Am zis nu… Pagina a doua, coloana a treia, nouă drepte… Nici cursive, nici bloc. Nouă drepte-i ajunge… Fără clișeu… Fără, domnule… (Închide telefonul. În aceeași atitudine, în picioare, în fața biroului, cu pălăria pe cap, continuă să răsfoiască hârtiile de pe birou, de la care de altfel nici o clipă nu și-a ridicat privirea.) Voicule!

 

VOICU: Aici. (Se ridică alene de la masă, merge spre boxă, se oprește în fața biroului lui Ștefănescu.)

 

ȘTEFANESCU: E ceva nou?

 

VOICU: Mai nimic.

 

ȘTEFANESCU: Telegramele „Rador” au venit?

 

VOICU: Da. Uite-le colo. (Îi arată cu degetul niște hârtii pe masă.)

 

ȘTEFANESCU: Clișeele?

 

VOICU: Numai unul. (Ia de pe masă un clișeu de zincografie și i-l dă.)

 

ȘTEFANESCU: De ce?

 

VOICU: Nu mai vrea să lucreze zincografia. (Pauză.)

 

Fără bani.

 

ȘTEFANESCU (ridicare din umeri, gest vag, de indiferență): De!... (Continuă să citească.) Nu ta duci să te culci?

 

VOICU: Mai aștept. Poate vine Agopian. Zicea aseară că poate ne dă ceva din salariu. Mai știi?

 

ȘTEFANESCU (își ridică pentru prima oară ochii din hârtii și îi privește. După o scurtă pauză): Du-te, băiatule, și te culcă. (Ia loc la birou. Își pune pălăria-n cui.)

 

VOICU (e gata să plece. Se oprește pe pragul boxei, cu ușa deschisă, întreabă cu indiferență): Ai văzut gazeta?

 

ȘTEFĂNESCU (reintrat în lectura hârtiilor): Văzut.

 

VOICU: Cum e?

 

ȘTEFANESCU: O porcărie!

 

VOICU: Nu e nimic. Tot n-o citește nimeni. (Revine plictisit spre locul lui.)

 

POMPILIAN (de la masa lui, unde tot timpul a stat cu stiloul deasupra hârtiei, în căutare de subiect): Să nu zici vorbă mare. Am văzut azi doi oameni, (repetă și arată cu degetele) doi, cu „Deșteptarea” în mână. Unul era în tramvai — s-a dat jos la liceul Lazăr — și altul era în colț la Regală.

 

VOICU (fals intrigat): Cine să fi fost?

 

POMPILIAN: Mă întreb și eu. Provinciali poate.

 

VOICU: Fiindcă veni vorba, ce tiraj om fi având noi?

 

POMPILIAN: Treizeci de mii.

 

VOICU: Vrei să râzi.

 

POMPILIAN: Dacă nu crezi, întreabă la administrație. Întreabă-l pe Agopian. La nevoie, îți arată și bonul de tiraj: treizeci de mii în cap.

 

VOICU: Și în realitate?

 

POMPILIAN (gest cu mâna, parcă ar cântări cifrele): O mie opt. O mie nouă.

 

VOICU: Și câte se vând?

 

POMPILIAN: Știu eu? Șapte sute. Opt sute.

 

VOICU: Cu provincie cu tot?

 

POMPILIAN: Cu tot.

 

VOICU: Și pentru asta ne pierdem noi vremea aici?

 

ȘTEFĂNESCU (care tot timpul și-a văzut de lucru în boxă, ca și cum ar fi fost cu desăvârșire absent, ridică capul din hârtii): Pentru asta și pentru altele. Mai ales pentru altele.

 

POMPILIAN: Ce vrei să spui?

 

ȘTEFĂNESCU: Vino aici să-ți spun eu.

 

POMPILIAN (schimba cu Voicu o privire întrebătoare, se ridică, merge spre boxă. Se oprește în fata biroului lui Ștefănescu): Am venit.

 

ȘTEFĂNESCU (îi face semn să ocolească biroul și să treacă de partea cealaltă): Mai aproape. Lângă mine.

 

POMPILIAN (ocolește biroul și se oprește în spetele lui Ștefănescu, aplecându-se peste umărul lui).

 

ȘTEFĂNESCU (punând degetul brusc pe o coloană din gazetă): Cât?

 

POMPILIAN: Ce vrei să spui?

 

ȘTEFĂNESCU: Exact ce ai înțeles. Cât?

 

POMPILIAN: Șefule, nu știu ce vrei să spui.

 

STEFĂNESCU: Câți bani ei primit pentru asta?

 

POMPILIAN (continuând jocul inocenței): Pentru care asta?

 

ȘTEFĂNESU: Pentru toată povestea asta. De exemplu, pentru fraza asta. (Citește:) „Cititorii noștri cunosc obiectivitatea cu care am urmărit și deseori atacat activitatea domnului Protopopescu, în fruntea fabricii de conserve «Fructul», dar în fața marilor realizări recente, nu putem să nu recunoaștem în domnia-sa un mare înfăptuitor, un perfect gospodar, un factor economic însuflețit deopotrivă de mari inițiative și largi devotamente.” (Cu o schimbare de ton:) Frumos, n-am ce spune! Și nici nu cred că e prea scump. Cât?

 

POMPILIAN: Șefule, mă jignești.

 

ȘTEFĂNESCU: Tu mă jignești pe mine. Crezi serios că la vârsta mea, și după treizeci de ani de gazetărie, nu știu să citesc? Ești un recrut, băiatule.

 

POMPILIAN: Șefule, pe onoarea mea…

 

ȘTEFĂNESCU: Și încă un recrut prost. Mai ia lecții. Citește-l pe director. Acolo artă! Când pune o pilă, nici nu se simte. Simte numai cine trebuie. La tine totu-i cusut cu ață albă. Uite… (Citește mai departe:) „Spiritul de inițiativă al domnului Protopopescu, curajul său civic, dezinteresarea…” (Bruscă schimbare de ton:) Dar asta ce-i?

 

POMPILIAN: Care?

 

ȘTEFĂNESCU: Asta! (S-a ridicat în picioare, cu gazeta în mână.) Voicule! (Pleacă de la birou și ieșind din boxă se apropie de masa lui Voicu, în timp ce Pompilian se întoarce la masa lui de scris.) Ce e asta? (Îi arată ceva în josul paginii.) De unde a mai răsărit și asta? Alexandru cel Mare în Media… Ai trimis-o tu la tipografie?

 

VOICU: Nu. Poate dumneata.

 

ȘTEFĂNESCU: Da’ de unde! Nici n-am văzut manuscrisul. Nici nu mi-a trecut prin mână. (Citind din nou.) Alexandru cel Mare… de Alexandru Andronic. Andronic. Andronic. Cine-o mai fi și Andronic ăsta?

 

VOICU: Habar n-am. A fost pe-aci — zicea c-o să vină.

 

ȘTEFĂNESCU: Dar cine l-a dat la tipar? Ei cum, domnule, așa am ajuns, că răsar foiletoane-n gazetă fără să știe secretarul de redacție? Ce-i debandada asta?

 

POMPILIAN: L-o fi dat directorul.

 

ȘTEFĂNESCU (revenind spre boxă): Ei directorul și Alexandru cel Mare! (Ajuns la biroul lui, ridică receptorul și formează un număr.) Alo! Tipografia. Dă-mi-l pe sefu’ de atelier. Dă-mi-l pe Hubert, sau mai bine spune-i să vină până sus, cu revizia de aseară și cu șpalturile din pagina treia. Cu toate șpalturile, m-auzi? (Închide telefonul și se asază la birou, continuând să lucreze.)

 

 

SCENA VII

 

ACEIAȘI, FATA BLONDĂ

 

Un moment de tăcere. Ștefănescu lucrează în boxă, Pompilian, care pare a fi găsit un „subiect”, scrie, iar Voicu dormitează. Intră o fată tânără, blondă, douăzeci de ani, îmbrăcată cam bătător la ochi, dar nu dezagreabil, și nici mahalagește.

 

FATA BLONDĂ: Bună ziua! (Nu-i răspunde nimeni, nu o vede nimeni. Se apropie de masa lui Pompilian.) Vreau să vorbesc cu domnul director.

 

POMPILIAN (ridică privirea și constată că fata e „nostimă”): Eu sunt.

 

FATA BLONDĂ: Domnule director… (A pornit cu multă inimă, ritos, energic, dar se oprește scurt.) Nu ești dumneata.

 

POMPILIAN: După ce se vede?

 

FATA BLONDĂ: După tot.

 

POMPILIAN: Domnișoară, mă insulți.

 

FATA BLONDĂ: Se poate. Dar eu cu directorul vreau să vorbesc.

 

POMIPILIAN: Personal?

 

FATA BLONDĂ: Personal.

 

POMPILIAN: Despre ce?

 

FATA BLONDĂ: Despre… (A pornit să spună, dar, ca mai sus, se oprește brusc.) Nu pot să spun. E o chestiune intimă.

 

POMPILIAN: Intimă de tot?

 

FATA BLONDĂ: Nu te privește pe dumneata.

 

POMPILIAN: Dar te privește pe dumneata. Fiindcă dacă e „intimă de tot”, aici la redacție e cam incomod.

 

FATA BLONDĂ (fără violență, mai mult familiar): Obraznicule!

 

POMPILIAN: Iar dacă nu-i intimă, directorul nu-i aici.

 

FATA BLONDĂ: Vreau să fac o reclamație într-o chestiune din jurnalul de azi.

 

POMPILIAN (mai puțin interesat): De ce nu spui, domnișoară? (Arată cu degetul spre boxă.) Domnul de acolo.

 

FATA BLONDĂ: E director?

 

POMPILIAN: Mai mare. Secretar de redacție!

 

FATA BLONDĂ (se îndreaptă în direcția indicată, deschide ușa boxei, intră): Bună ziua!

 

(Ștefănescu continuă să lucreze fără să ridice capul.)

 

POMPILIAN: Voicule!

 

VOICU (întrebare mormăită): Mmm?

 

POMPILIAN: Uite colo! (Îi face semn să se uite la fata blondă din boxă.)

 

VOICU (ridică leneș capul și are un moment de surpriză. Hotărât, fata e nostimă): Cam blondă.

 

POMPILIAN: Și cam tânără.

 

VOICU: Dar mi-e somn. (Își culcă din nou copul pe masă.)

 

POMPILIAN: Și eu am de lucru. (Reîncepe să scrie.)

 

FATA BLONDĂ (care între timp aștepta, lângă ușa boxei, crezând că în cele din urmă Ștefănescu o va vedea, încearcă din nou să se semnaleze.) Bună ziua.

 

ȘTEFANESCU (fără să ridice privirea și continuând să lucreze): Da.

 

FATA BLONDĂ: Numele meu este Gaby Brăulescu.

 

ȘTEFĂNESCU (același joc): Da.

 

GABY (decisă „să-i dea drumul”): Domnule secretar!

 

ȘTEFANESCU: Da.

 

GABY: Da, da, dar dacă nu vă uitați la mine, eu nu pot să vorbesc.

 

ȘTEFĂNESCU: Despre ce e vorba, (ridică capul și în sfârșit o privește) domnișoară?

 

GABY: Despre asta. (Îi întinde ziarul, arătându-i în același timp un articol de pe ultima pagină.)

 

ȘTEFĂNESCU (citind): „Cronica dramatică. Teatrul de vară. «Ia-o mai încet», revistă în două acte și-un prolog.”

 

GABY: Am jucat și eu în piesa asta.

 

ȘTEFĂNESCU: Aha! Artistă.

 

GABY: Artistă, dar ce folos. Nu spune o vorbă de mine în toată cronica. Nici nu mă pomenește.

 

ȘTEFĂNESCU: Nu se poate!

 

GABY: De toate spune câte ceva. De toate. Numai de mine nu.

 

ȘTEFĂNESCU: Imposibil!

 

GABY (aproape plângând): Mă persecută. Totdeauna m-a persecutat. Și data trecută. Are ceva contra mea.

 

ȘTEFĂNESCU: Ți se pare dumitale.

 

GABY: Mi se pare? Citiți și dumneavoastră. (Parcurge cronica și citește, de ici, de colo, câte o frântură de frază:) „O apariție încântătoare, domnișoara Grigoriu… Admirabilă, domnișoara Yvette Stancu… Domnișoara Gigi Vasiliad a cântat tangoul Ai să mă uiți într-un ritm languros… Domnișoarele Cilibiu, Ștefănescu și Walter, în notă… Domnișoara Georgina Mălin e-un element care promite.” Vedeți? Pe toate, pe toate. Numai pe mine nu. Să spună și despre mine ceva. Nu zic mare lucru, dar măcar că am fost bine, sau că sunt în notă, sau că promit.

 

ȘTEFĂNESCU: Dar promiți?

 

GABY: Promit. Sigur că promit. Eu de asta am venit, domnule secretar. Să scrie și despre mine. Nu plec de aici până nu scrie.

 

ȘTEFĂNESCU: Ba de plecat o să pleci, că eu am de lucru.

 

GABY (dezolare): Care va să zică, n-am făcut nimic.

 

ȘTEFĂNESCU: Ba da. O să scrie și despre dumneata.

 

GABY: Când?

 

ȘTEFĂNESCU: Cu primă ocazie.

 

GABY: Mâine.

 

ȘTEFĂNESCU: Poate și mâine.

 

GABY: Și dacă tot scrie, să scrie și el două-trei rânduri mai mult, că nu-i cade mâna.

 

ȘTEFĂNESCU: Asta așa e.

 

GABY: Vă mulțumesc, domnule secretar. La revedere.

 

ȘTEFĂNESCU (cufundat din nou în hârtiile lui): La revedere.

 

GABY (dă să plece, dar se oprește în prag): Domnule secretar!

 

ȘTEFĂNESCU: Da.

 

GABY: Îmi puneți și fotografia?

 

ȘTEFĂNESCU: Ce fotografie?

 

GABY: Fotografia mea. Uite, o am aici. (Caută în poșetă și scoate o fotografie.) O puneți?

 

STEFĂNESCU: O punem.

 

GABY: S-o las?

 

STEFĂNESCU: Las-o.

 

GABY (după ce a lăsat fotografia pe masă): Ce-o să fie la teatru când or vedea-o! Îngălbenesc toate. (Iese din boxă.)

 

VOICU (care de la un timp s-a deșteptat din toropeală și a privit cu oarecare curiozitate scena din boxa, urmărind de la masa lui convorbirea de mai sus, o interpelează pe fată, care se îndreaptă spre ieșire): Domnișoară!

 

GABY: Poftim?!

 

VOICU (se ridică; vine spre ea): Dumneata o să faci carieră.

 

GABY: De unde știi?

 

VOICU: Presimt. Dumneata ai talent. Un anumit fel de talent.

 

GABY: M-ai văzut la teatru?

 

VOICU: Nu, dar te-am văzut aici. Ai fost foarte bine.

 

GABY: Vorbiți serios?

 

VOICU: Foarte. Vezi dumneata… (O ia de braț și pornesc împreună spre ieșire. Îi spune ceva cu voce scăzută — nu se aude bine ce. Fata izbucnește în râs.)

 

POMPILIAN (s-a oprit din scris și îi vede plecând): Ei domnu! Încotro?

 

VOICU: Mergem să ne plimbăm.

 

POMPILIAN: Și eu ce fac?

 

VOICU: Scrii! (Iese împreună cu Gaby prin stânga.)

 

SCENA VIII

 

ȘTEFĂNESCU, POMPILIAN, HUBERT

 

Intră prin dreapta Hubert, șeful de atelier, având în mână mai multe șpalturi tipografice și un exemplar din „Deșteptarea”, revizia, plin de ștersături și semne cu creion roșu și albastru.

 

HUBERT (în trecere spre boxă): Salut, dom’ Pompilian.

 

POMPILIAN (continuând să scrie): Saltare!

 

HUBERT (intrând în boxă): Salut, dom’ Ștefănescu!

 

ȘTEFĂNESCU: Ce mi-ai făcut, Hubert?

 

HUBERT: Cu ce?

 

ȘTEFĂNESCU: Ai văzut gazeta de azi?

 

HUBERT: Am văzut-o.

 

ȘTEFĂNESCU: Și pagina treia?

 

HUBERT: Și.

 

ȘTEFĂNESCU: Ce foileton mi-ai pus în pagina treia?

 

HUBERT (moment de gândire): Să ne uităm.

 

ȘTEFĂNESCU (deschide gazeta la pagina treia și i-o arată): Poftim!

 

HUBERT (citește): Alexandru cel Mare în Media, de Alexandru Andronic.

 

ȘTEFĂNESCU: De unde mi l-ai scos pe Andronic ăsta?

 

HUBERT: Știu eu? De-aici, se vede, de la dumneavoastră.

 

ȘTEFĂNESCU (enervat): Mă rog, aseară, la revizie, ce foileton aveai în pagina treia?

 

HUBERT (moment de gândire): Să ne uităm.

 

ȘTEFĂNESCU: Uită-te.

 

HUBERT (deschide revizia și caută): Cronica literară.

 

ȘTEFĂNESCU: Și ce s-a făcut cu ea?

 

HUBERT (amintindu-și): A! Am trecut-o în pagina cincea. Casetă, coloana trei, patru și cinci.

 

ȘTEFĂNESCU: De ce?

 

HUBERT: Fiindcă n-aveam casetă. Caseta din pagina cincea a trebuit s-o scot. Era un articol despre prețul ovăzului. Și mi-a telefonat dom’ director azi-noapte să-l scot.

 

ȘTEFĂNESCU: Și?

 

HUBERT: L-am scos, ce era să fac? Dumneavoastră nu erați aicia, domnu Voicu dormea. L-am scos. Am luat atunci cronica literară din pagina doua și am trecut-o casetă în pagina cincea. Da’ mi-a rămas foiletonu din pagina doua liber. Și-atunci l-am băgat pe Alexandru ăsta în loc.

 

ȘTEFĂNESCU: De unde l-ai luat?

 

HUBERT: Din tipografie, de unde să-l iau! Era gata cules și l-am pus.

 

ȘTEFĂNESCU: Manuscrisul îl ai?

 

HUBERT: Nu-l am.

 

ȘTEFĂNESCU: Dar șpaltul? Dă-mi șpaltul.

 

HUBERT (caută în teancul de șpalturi aduse): N-am nici șpaltul. Trebuie să fie jos în atelier. Vi-l trimit eu cu Niță.

 

ȘTEFĂNESCU: Ascultă, Hubert. Cu articolul ăsta nu-i lucru curat. Nu e de la noi. Prin mâinile mele n-a trecut.

 

HUBERT (după un moment de gândire, se lovește cu palma pe frunte): Aoleu! Să știți că așa e. Nu e de la dumneavoastră. E de la „Revista istorică”.

 

ȘTEFĂNESCU: Ce revistă?

 

HUBERT: „Revista de istorie antică”. Se tipărește la noi în tipografie. S-or fi încurcat șpalturile.

 

ȘTEFĂNESCU: Halal tipografie!

 

HUBERT: Păi de, domnu Ștefănescu. Eu zece în n-am. Prost plătit sunt. Asta e.

 

ȘTEFĂNESCU: Treaba voastră. Eu am vrut doar să descurc afacerea cu foiletonul. N-am chef să mă trezesc în fiecare dimineața cu diverse chestii strecurate peste noapte în gazeta. Acum, c-am descurcat-o, poți să te duci.

 

HUBERT: Îți fi descurcat-o dumneavoastră, dar eu mai rău am încurcat-o. Ăștia de la „Revista istorică”, pentru o greșeală de tipar urlă zece săptămâni. Dar încă pentru una boacănă ca asta… (Își strânge revista și șpalturile și iese din scenă prin ușa din dreapta.)

 

 

SCENA IX

 

ȘTEFĂNESCU, POMPILIAN

 

Moment mai lung de tăcere. Ștefănescu și Pompilian își văd fiecare de treabă la mesele lor. Pompilian, care în decursul scenelor precedente a scris cu oarecare întreruperi de gândire, scrie acum cu mare repeziciune.

 

POMPILIAN (a ajuns la ultima frază, a încheiat, a pus punct): Uf! (Își strânge hârtiile de manuscris, își ia pălăria, și-o pune-n cap și intră-n boxă.) Șefule, am terminat. (Pune hârtiile pe masă și dă să plece.) Și m-am dus.

 

STBFANESCU: Pompilian!

 

POMPILIAN: La revedere.

 

STBFANESCU: Pompilian!

 

POMPILIAN: Da!

 

ȘTEFĂNESCU: N-ai terminat. Îmi trebuie un cursiv de pagina întâia.

 

POMPILIAN: Da’ ce? E rândul meu?

 

ȘTEFĂNESCU: Nu știu. Mie să-mi dai un cursiv.

 

POMPILIAN: Mă iei cam repede, șefule. Nu era rândul meu azi. Să vedem ce zice țintarul. (Se apropie de „țintarul” lipit în perete și caută cu degetul.) Miercuri. Miercuri, miercuri… (a găsit) miercuri, cursiv pagina întâia: Grigoriu. Să-l scrie Grigoriu.

 

ȘTEFĂNESCU: Grigoriu nu-i aici.

 

POMPILIAN: Nici eu nu sunt. Am dispărut. (E gata să plece.)

 

ȘTEFĂNESCU (țipând): Pompilian!

 

POMPILIAN (s-a oprit locului, pironit de strigăt.)

 

ȘTEFĂNESCU (ritos): În cincisprezece minute îmi dai un cursiv.

 

POMPILIAN (înțelegând că nu mai e nimic de făcut): Fir-ar a dracului de meserie! (Își scoate pălăria și dă să iasă din boxă, ca să se întoarcă la masa lui de scris. În prag se oprește.) N-ai un subiect?

 

ȘTEFĂNESCU: Nu.

 

POMPILIAN: N-am subiect.

 

ȘTEFĂNESCU: Caută.

 

POMPILIAN (se întoarce la masa de scris): Niță!

 

SCENA X[modifică]

ACEIAȘI, NIȚĂ

 

NIȚĂ: Poftiți?

 

POMPILIAN: Hârtie de manuscris.

 

NIȚĂ: Am terminat-o.

 

NIȚĂ (aducând hârtie): Prea le terminați repede și dumneavoastră.

 

POMPILIAN (după o pauză): Niță! N-ai un subiect?

 

NIȚĂ: Am avut unu aseară, da’ l-am dat. L-am dat lui domnu’ Voicu. (După o pauză:) Dacă mai găsesc vreunul…

 

SCENA XI

 

ACEIAȘI. ANDRONIC

 

ANDRONIC (intrând prin stânga, cu aceeași stângăcie ca și prima oară): Domnul director a venit?

 

NIȚĂ: Domnu director, nu. Nu prea vine. Da’ domnu Ștefănescu e colo. (Iese.)

 

SCENA XII[modifică]

ANDRONIC, ȘTEFANESCU, POMPILIAN

 

ANDRONIC (după ce a intrat în boxă și a așteptat o clipă să fie remarcat): Bună ziua.

 

ȘTEFĂNESCU (fără să ridice capul din hârtii): Da.

 

ANDRONIC: Îmi dați voie să mă prezint. Numele meu este Andronic.

 

ȘTEFĂNESCU (același joc): Da… (După o trecere de moment, ca și cum abia ar fi auzit numele rostit:) Cum ați spus?

 

ANDRONIC: Andronic.

 

STEFĂNESCU: Andronic, cu… (Face un gest cu mâna arătând spre gazetă.)

 

ANDRONIC: Da.

 

ȘTEFĂNESCU: Luați loc, vă rog. Cu ce vă pot servi?

 

ANDRONIC: Vedeți, domnule...

 

ȘTEFĂNESCU: Ștefănescu…

 

ANDRONIC: Vedeți, domnule Ștefănescu, eu nu am plăcerea… vreau să spun nu am obișnuința… să citesc ziarul dumneavoastră… de altfel, în genere nu citesc ziare…

 

ȘTEFĂNESCU: Foarte hirte.

 

ANDRONIC: Mă rog?

 

ȘTEFĂNESCU: Foarte bine că nu citiți ziare. Nici eu nu le-aș citi, dacă aș putea. Mă obligă meseria.

 

ANDRONIC: Totuși… din întâmplare… mi s-a arătat în ziarul de astăzi un articol, semnat cu numele meu.

 

ȘTEFĂNESCU: Despre Alexandru cel Mare.

 

ANDRONIC: Întocmai. E un articol ce trebuia să apară într-o publicațiune de specialitate: „Reviste de istorie antică”. Nu-mi explic, nu înțeleg cum a ajuns aici.

 

ȘTEFĂNESCU: Nici eu nu-mi explic prea bine. Dar a ajuns.

 

ANDRONIC: Din nefericire.

 

ȘTEFĂNESCU: De ce „din nefericire”? E compromițător?

 

ANDRONIC: Nu. Vă rog să nu mă Înțelegeți greșit. Dar… vedeți… e un articol de știință… și e oarecum nepotrivit… nelalocul lui într-o gazetă zilnică de informație, de politică…

 

STEFĂNESCU: Și de scandal.

 

ANDRONIC: N-am vrut să spun asta.

 

ȘTEFĂNESCU: Dar ați fi putut spune. Și n-ați fi greșit prea mult…

 

ANDRONIC: În sfârșit… recunosc că mi-e penibil... da, penibil… ca articolul meu, care aduce o contribuție, îndrăznesc să spun, absolut nouă… poate epocală… la istoria lui Alexandru cel Mare… cel puțin într-un capitol al acestei istorii… să apară… așa cum a apărut. E penibil și poate chiar, în anumit fel, primejdios.

 

STEFĂNESCU: Primejdios?

 

ANDRONIC: Vedeți… eu sunt… poate știți… sau în sfârșit n-aveți cum ști… eu sunt conferențiar la facultatea de Litere… Catedra de istorie — istorie antică — este de câtva timp vacanță… S-ar putea crede, s-ar putea insinua că, publicând acest articol într-un cotidian, am încercat să provoc anumită rumoare în jurul numelui meu, în afară de cercurile universitare. E un procedeu neacademic, un procedeu neștiințific. Înțelegeți?

 

ȘTEFĂNESCU: Drept să spun, nu. Dar chiar dacă aș înțelege, de vreme ce articolul a apărut, nu văd ce mai putem face.

 

ANDRONIC: Mă rog, acest articol a fost publicat din eroare?

 

ȘTEFĂNESCU: Da.

 

ANDRONIC: Ei bine, nu s-ar putea da o dezmințire?

 

ȘTEFĂNESCU: Greu. O gazetă nu-și dă singură dezmințiri.

 

ANDRONIC: Vreți să spuneți că ar trebui să mă adresez altui ziar?

 

ȘTEFĂNESCU: Doamne ferește! În niciun caz. La urma urmelor, ce ați putea spune în acea dezmințire? „Domnul Alexandru Andronic, confereați universitar, aduce la cunoștința publicului că nu este una și aceeași persoană cu domnul Alexandru Andronic autorul articolului din «Deșteptarea»”.

 

ANDRONIC: Nu. Ar fi de ajuns să spun că acel articol a apărut în „Deșteptarea” fără consimțământul meu, că a apărut dintr-o eroare regretabilă.

 

ȘTEFĂNESCU: Regretabilă pentru cine? Nu cumva pentru ziarul „Deșteptarea” și pentru cititorii săi, (umflând tonul) care din această eroare au fost obligați să citească un articol lung, plicticos, prost scris, un articol plin de neadevăruri, teorii false și aberații, un articol care…

 

ANDRONIC: Dumneavoastră ați citit articolul?

 

ȘTEFĂNESCU: Nu.

 

ANDRONIC: Atunci cum puteți afirma?…

 

ȘTEFĂNESCU: Nu afirm nimic. Vă arăt doar în ce mod s-ar putea să răspundem, în ce mod s-ar putea să fim siliți a răspunde. Nu, nu, domnule profesor, ascultați-mă pe mine: toată chestia n-are nicio importanță. S-o lăsăm așa cum este.

 

ANDRONIC: Nicio importanță? Dar e tipărit!

 

ȘTEFĂNESCU (cu dispreț): Tipărit! (Cu oarecare amărăciune sceptică, blazată:) O gazetă trăiește o zi. Mai puțin decât atât. O dimineață, o oră. O gazetă moare cinci minute după ce a fost citită.

 

ANPRONIC: Totuși, mie mi se pare că un cuvânt tipărit…

 

ȘTEFĂNESCU: Pentru că n-ați trăit, ca mine, treizeci de ani în redacții și tipografii. Pentru că n-aveți, ca mine, mâinile pline de cerneală. Pentru că n-veți, ca mine, un uruit continuu de rotative în urechi. Pentru că n-ați văzut, ca mine, pierzându-se în neant milioane de tone de hârtie tipărită. Mâine dimineață, astă-seară, nu va fi un om în București, în România, pe globul pământesc un singur om care să știe, care să țină minte că profesorul Andronic a publicat un articol fără să vrea într-o gazetă care l-a tipărit fără să știe. (Sună telefonul. Ștefănescu a ridicat receptorul și vorbește aproape fără tranziție:) Da… Încă nu… Pagina doua, titlu pe trei coloane, bloc și aldine… Un singur clișeu… Merge numai la capitală. Încă nu… Da… (Închide telefonul.) Pompilian! Grăbește cursivul. Îi cere de la tipografie.

 

POMPILIAN (mai mult pentru el): Fir-ar al dracului de cursiv!

 

ANDRONIC: Mi se pare că vă deranjez.

 

ȘTEFĂNESCU: Sincer vorbind, da. E ora la care facem gazeta. Gazeta de mâine. Pentru că cea de azi, pentru noi (gest cu mâinile) a murit.

 

ANDRONIC: Nu s-ar putea ca în numărul de mâine să puneți, cel puțin, o erată?

 

ȘTEFĂNESCU: O erată: De ce?

 

ANDRONIC: Pentru că, vedeți, articolul meu e plin de greșeli de tipar.

 

ȘTEFĂNESCU: Toată gazeta e plină de greșeli de tipar!

 

ANDRONIC: Dar în cazul meu e un articol de știință. Sunt denumiri geografice, sunt date istorice. Nu mai înțelege nimeni nimic.

 

ȘTEFĂNESCU: Nici nu trebuie.

 

ANDRONIC: Dați-mi voie să vă arăt. Sunt fraze fără sens. Bunăoară, bunăoară aici. (Citește:) „Vom arăta altă dată și păstrăm în acest scop probe pe care preferăm a nu le destăinui pentru moment — pe ce se întemeiază convingerea noastră că de la Prophtasia la Kabul, itinerariul eroului nostru a cunoscut faze insuficient studiate până azi și care ar merita să fie aduse la lumină.” Ei bine, în loc de Prophtasia știți ce a apărut? În loc de Kabul știți ce a ieșit?

 

ȘTEFĂNESCU (ridică receptorul telefonului, care sună din nou): Da!… Încă nu… Bine, bine… (Răcnind:) Bine! (Închizând telefonul:) Termină, Pompilian, termină odată, că mă-nnebunește tipografia!

 

POMPILIAN: Vine, vine!

 

ȘTEFĂNESCU (către Andronic, expeditiv): Domnule profesor, dacă vreți erată, fie și erată. Treceți dincolo, la o masă, scrieți pe o bucată de hârtie și mi-o aduceți.

 

ANDRONIC: O am aici. (Scoate din buzunar o hârtie.)

 

E gata scrisă.

 

ȘTEFĂNESCU: Cu atât mai bine. (Îi ia hârtia din mână și o pune pe birou, într-un colț.)

 

ANDRONIC: Aș mai avea multe de spus…

 

ȘTEFĂNESCU: Dar nu acum.

 

ANDRONIC: Sigur, nu acum… (Se pregătește să plece.)

 

Însă în ce privește onorariul…

 

ȘTEFĂNESCU: Ce onorar?

 

ANDRONIC: Era un tânăr adineauri aici… zicea că se ocupă el…

 

ȘTEFĂNESCU: Ce tânăr? Ce onorar? (Sună telefonul. Ridică receptorul.) Da… Agopian?… Care Agopian? La administrație, nu aici. (Închide telefonul.) Dobitoc.

 

ANDRONIC (intimidat de enervarea lui Ștefănescu): Eu vă las. Am onoarea… (Iese.)

 

 

SCENA XIII

 

ȘTEFĂNESCU, POMPILIAN

 

POMPILIAN (a terminat cursivul și s-a repezit cu el spre boxă, lovindu-se de altfel de Andronic, care tocmai ieșea. Intră în boxă și întinde manuscrisul): S-a făcut.

 

ȘTEFĂNESCU: Despre ce ai scris?

 

POMPILIAN: Despre reforma bacalaureatului.

 

ȘTEFĂNESCU: Pentru sau contra?

 

POMPILIAN: Pentru.

 

ȘTEFĂNESCU: O făcuși! Nu știi că directorul e la cuțite cu Brănescu de la Instrucție?

 

POMPILIAN: Zău?

 

ȘTEFĂNESCU (ținând manuscrisul în mână): Acu ce vrei să fac cu ăsta? La coș! (E gata să-l arunce într-adevăr la coș. Pompilian i-l ia înapoi cu o mișcare scurtă.)

 

POMPILIAN: Stai, șefule, că altu’ nu scriu. Dă-l încoa’ să-l schimb. Ia să vedem! (Scoate stiloul din buzunar și începe să citească:) „Noua reformă a bacalaureatului este un eveniment fericit pentru învățământul nostru secundar.” (Ștergând și scriind:) Este un eveniment nefericit. (Către Ștefănescu, plin de subînțeles:) Ai, ce zici?

 

ȘTEFĂNESCU (mulțumit): Așa da. Dă-i drumul. Repede.

 

POMPILIAN: În trei minute. (Se întoarce în redacție, și, în picioare, la masă, își reface manuscrisul, ștergând și adăugând din când în când câte ceva.)

 

 

SCENA XIV

 

ACEIAȘI, DIRECTORUL

 

Intră Directorul prin dreapta. Patruzeci și cinci de ani. Încă tânăr și zvelt. Costum de vară, deschis, elegant. Nimic strigător, dar eleganța lui contrastează vizibil cu ținuta delăsată a celorlalți redactori.

 

 

 

POMPILIAN (continuând să scrie): Am onoarea să vă salut, domnule director!

 

DIRECTORUL (în trecere spre boxă, cu neatenție): Bună ziua, Pompilian. (Intră în boxă.) Ai ceva pentru mine, Ștefănescule?

 

ȘTEFĂNESCU: Azi nimic. Ieri erau niște hârtii. Le-am lăsat pe birou, la dumneata.

 

DIRECTORUL: N-am putut să trec ieri.

 

ȘTEFĂNESCU: Știu.

 

DIRECTORUL: Dar. Am telefonat. S-a scos articolul cu ovăzul din pagina cincea?

 

ȘTEFĂNESCU: S-a scos.

 

DIRECTORUL: Uite ce e, Ștefănescu: de aici încolo, câteva zile, niciun cuvânt despre ovăz. Ovăz, grâu, porumb… Nimic. Nu există. Înțeles?

 

ȘTEFĂNESCU: Înțeles.

 

DIRECTORUL (zărește pe birou, într-un colț, fotografia fetei blonde și o ia în mână): Dar asta ce-i!

 

ȘTEFĂNESCU: Care?

 

DIRECTORUL: Fotografia asta. (O privește.) Nostimă fată!

 

ȘTEFĂNESCU: O nebună. Vrea să-i punem poza la gazetă.

 

DIRECTORUL (foarte liniștit rupe fotografia în patru și-o aruncă la coș): Și asta? (A luat în mână erata lăsată de Andronic și o parcurge cu privirea, citind câte un cuvânt.) Prophtasia… Marocardo… Oxyartes… Ce-i asta?

 

ȘTEFĂNESCU: Alt nebun… Vrea erată. Auzi dumneata: erată!

 

DIRECTORUL (cu același gest de mai sus, rupe hârtia, aruncând-o la coș): Cum stai cu gazeta?

 

ȘTEFĂNESCU: Prost. Peste un ceas trebuie să închei provincia, și n-am pân’ la ora asta mai nimic.

 

DIRECTORUL: Ai nevoie de-un articol?

 

ȘTEFĂNESCU: Mi-ar trebui un editorial.

 

DIRECTORUL: Editorial n-am timp. Îți fac o casetă pentru ultima pagină.

 

ȘTEFĂNESCU: Fie și casetă.

 

DIRECTORUL: Mă duc s-o scriu. (Iese din boxă și se îndreaptă spre ușa din fund a direcției, dar se oprește în treacăt la masa lui Pompilian, pe care îl întreabă cu neglijență:) Despre ce scrii, Pompilian?

 

POMPILIAN: Despre reforma bacalaureatului. Îi trag un frecuș lui Brănescu de la Instrucție, de-o să ne țină minte.

 

DIRECTORUL: Te dai la el?

 

POMPILIAN: Tare. Tare de tot.

 

DIRECTORUL: Asta nu se poate.

 

POMPILIAN: De ce, domnule director?

 

DIRECTORUL: Pentru că nu se poate.

 

POMPILIAN: Bine, dar dom’ Ștefănescu zicea adineauri… (Către Ștefănescu, ridicând vocea, ca să fie auzit din boxă:) Șefule!… Nu ziceai că Brănescu de la Instrucție…

 

ȘTEFĂNESCU: E la cuțite cu directorul.

 

DIRECTORUL: Ei, „la cuțite”! Exagerați și voi. Și pe urmă, trebuie să fim obiectivi.

 

ȘTEFĂNESCU: Te-ai împăcat cu Brănescu?

 

DIRECTORUL: L-am văzut ieri într-o chestie.

 

ȘTEFĂNESCU: Ei, atunci, da. Să fim obiectivi. Schimbă macazul, Pompilian.

 

POMPILIAN: Iar? Fir-ar al dracului de articol! M-apucă noaptea cu el.

 

DIRECTORUL: Vino la mine, în birou, să-l văd și eu (Prin ușa din fund, intră la direcție, lăsând ușa deschisă.)

 

POMPILIAN (îl urmează, citind începutul articolului): „Noua reformă a bacalaureatului este un eveniment nefericit pentru învățământul nostru secundar.” (Cu tocul șterge un cuvânt.) Este un eveniment fericit.

 

 

SCENA XV

 

ȘTEFĂNESCU, POMPILIAN, MAGDA

 

MAGDA (intră prin stingă, e foarte tânără, simplu îmbrăcată într-o rochie sportivă de dimineață; i se adresează lui Pompilian, tocmai când acesta a ajuns aproape în pragul direcției și e gata să intre): Mă iertați că vă întrerup, domnule. Aș vrea să vorbesc cu domnul Alexandru Andronic.

 

POMPILIAN (căutând): Andronic… Andronic… Parc-am auzit de numele ăsta… O fi din administrație… (Intră la direcție și închide ușa după el.)

 

SCENA XVI

 

ȘTEFĂNESCU, MAGDA

 

Magda rămâne un moment nedumerită în fața ușii închise. Pe urmă, uitându-se în dreapta și în stânga, cu oarecare curiozitate, vine în planul I. Îl observă în sfârșit pe Ștefănescu și intră în boxă.

 

MAGDA: Bună ziua, domnule!

 

ȘTEFĂNESCU (nici nu ridică privirea din hârtii): Da.

 

MAGDA: Vă pot cere o informație?

 

ȘTEFĂNESCU (același joc): Nu.

 

MAGDA: Păcat. (Puțin intimidată de bruschețea răspunsului, ezită, parcă ar vrea să plece, face un pas spre ușa boxei, se oprește.) Totuși… (Pe urmă, repede:) Domnul Andronic la ce oră vine?

 

ȘTBFĂNESCU (sărind:) Cum? Iar vine?

 

MAGDA: Așadar, a fost.

 

ȘTEFĂNESCU: A fost, dar vine iar?

 

MAGDA: Asta nu știu. Tocmai de asta întreb.

 

ȘTEFĂNESCU: Și eu de unde să știu?

 

MAGDA: Nu e redactor aici?

 

ȘTEFĂNESCU: Redactor! Asta ne-ar mai lipsi!

 

MAGDA: Totuși, în ziarul de astăzi, e un articol semnat cu numele lui.

 

ȘTEFĂNESCU: Da. Un articol. Unul singur. Și e de ajuns un articol ca să nu mai am liniște. De azi-dimineață, de când a apărut, numai cu el am avut de-a face.

 

MAGDA: Nu mă miră.

 

ȘTEFĂNESCU: Te pomenești că dumneata tot pentru articolul ăsta ai venit!

 

MAGDA (după o ezitare): Da… Aș fi vrut să cer unele lămuriri.

 

ȘTEFĂNESCU: Mie?

 

MAGDA: Domnului Andronic. Dar dacă nu-i aici.. (După o pauză:) Vedeți, articolul afirmă unele lucruri ciudate, aș putea spune tulburătoare… Dacă s-ar adeveri, ar fi îngrozitor… Până acum era stabilit că drumul de la Prophtasia la Kabul, Alexandru l-a făcut în iarna 330—329 înainte de Hristos... Domnul Andronic pretinde însă că abia un an mai târziu, în iarna 329—328.

 

ȘTEFĂNESCU (nerăbdător): Bine, dar ce importanță…

 

MAGDA: Imensă, domnule. Știu că vreți să spuneți că data aceasta a mai fost susținută înainte și de alți istorici, că, de exemplu, Hoygharth și Wuertemburg adoptă aceeași cronologie.

 

ȘTEFĂNESCU: Ascultă, domnișoară. Puțin îmi pasă.

 

MAGDA (îl întrerupe; vorbește animat): Vă cred. Și mie puțin mi-ar păsa dacă ar fi numai atât. Dar domnul Andronic face o ipoteză îngrozitoare, insinuează, afirmă, că în 330 Alexandru s-ar fi putut afla în Media, (subliniind) în 330, în momentul asasinării lui Parmenion, ba chiar că ar fi luat parte la asasinat.

 

ȘTEFĂNESCU (fierbând): Ei și?

 

MAGDA: Ar fi groaznic. E o crimă oribilă. Alexandru nu poate… Alexandru nu trebuie…

 

ȘTEFĂNESCU (izbucnind): Ia ascultă domnișoară. Dumneata ai timp de glume. Eu n-am.

 

MAGDA: Dar nu glumesc deloc. Nici n-aș îndrăzni cu lucruri atât de grave.

 

ȘTEFĂNESCU: Grave! Fleacuri. Prostii. Idei fixe. Eu n-am timp. Înțelegi? N-am timp. Eu fac aici o gazetă. Știi dumneata ce e o gazetă? Fapte, fapte, fapte! Și dumneata mă ții de vorbă ca să-mi spui povești cu Alexandru cel Mare. Că a făcut, că a dres, că s-a dus, că nu s-a dus. Din partea mea, ducă-se! La 329, la 330, sau la 3330, mie totuna mi-e. Treaba lui. Treaba dumitale. Pe mine să mă lăsați în pace. Eu am de lucru. Înțelegi? Pricepi?

 

Mă auzi?

 

MAGDA (care nu și-a pierdut cumpătul, cu toată izbucnirea lui Ștefănescu): Înțeleg. Pricep. Mai ales aud… Dar îmi pare rău.

 

SCENA XVII

 

ACEIAȘI, POMPILIAN

 

POMPILIAN (ieșind de le direcție): Șefule, s-a terminat. (Vine repede spre boxă, cu manuscrisul în mână.) Uite-ți cursivul. Să nu mă ții, că nu stau. Salutare!

 

ȘTEFĂNESCU: Un moment, să-l citesc.

 

POMPILIAN: Nu-i nevoie. L-a văzut directoru’. A zis că merge. Dă-i literă și trimite-l. Salutare!

 

ȘTEFĂNESCU (a luat articolul și scrie pe el cu creionul într-un colț, probabil indicația de literă): Pompilian!

 

POMPILIAN (furios, speriat că va fi din nou reținut): Ce mai e?

 

ȘTEFĂNESCU: Lasă manuscrisul jos la tipografie. Tot ești în drum.

 

POMPILIAN (ia articolul și dispare în mare grabă): Salutare!

 

 

SCENA XVIII

 

ȘTEFĂNESCU, MAGDA

 

MAGDA: Înainte de plec, mai pot pune o întrebare?

 

ȘTEFĂNESCU (potolit între timp): Scurtă.

 

MAGDA: Chiar dacă e indiscretă?

 

ȘTEFĂNESCU: Dacă e scurtă, nu e indiscretă.

 

MAGDA: Despre ce e vorba în articolul acestui domn… Pompilian?

 

ȘTEFANESCU: Despre un om pontic. Brănescu de la Instrucție.

 

MAGDA: Îl laudă sau îl atacă?

 

ȘTEFANESCU: Îl atacă. Ba nu, îl laudă.

 

MAGDA: Totuna. Îl laudă, îl atacă, oricum, n-are nicio importanță. Crezi într-adevăr că Brănescu e mai interesant decât Alexandru cel Mare? Crezi că toată gazeta asta, cu toți oamenii ei, cu Brănescu, cu Pompilian, cu dumneata, există? Există într-adevăr? Crezi că sunteți mai adevărați, mai vii, crezi că sunteți mai frumoși decât Alexandra cel Mare?... (Un moment a rămas pe gânduri; pe urmă, brusc:) Bună ziua, domnule! (Iese din boxă.)

 

ȘTEFANESCU (puțin intrigat): Domnișoară! (Magda nu întoarce capul. Se îndreaptă liniștită spre ușa de ieșire din stânga. El se ridică de la birou și din boxei o mai strigă o dată:) Domnișoară!

 

MAGDA (se oprește, se întoarce): Ce s-a întâmplat?

 

ȘTEFĂNESCU: Domnișoară… (Se apropie de ea.) La urma urmelor, ce-ți pasă dumitale de Alexandru cel Mare?

 

MAGDA (simplu): Îl cunosc.

 

ȘTEFĂNESCU: Pe cine?

 

MAGDA: Pe Alexandru cel Mare. (Cu gravitate, cu ușoară emoție:) Îl cunosc. Îl știu. L-am văzut. Uneori îl văd.

 

ȘTEFĂNESCU (nedumerit, îngrijorat): Nu înțeleg.

 

MAGDA: Sigur că nu înțelegi. Dar eu, sunt clipe când îl văd foarte bine. Aș putea să-i vorbesc… Uite! Suntem în iunie (schimbare de voce), 2, 3, 4 iunie 323. Nopți grele de vară în Asia. Corturile ard încă de soarele zilei. Patruzeci de mii de oameni dorm încinși, cu spada în mină, cu scutul la căpătâi. Un singur om veghează, sub stele albe, și printre stele, steaua lui, care încă n-a căzut. Are treizeci și trei de ani. A cucerit jumătate de planetă și are mâinile pure. Mâini albe, lungi, tinere. În zori, va face un semn și cei patruzeci de mii de oameni se vor pune din nou în mișcare, să cuprindă cu armele cât pământ a rămas. În zori! Dar e încă noapte. Și steaua lui, care n-a căzut, va cădea. Apropie-te de el. Mâinile lui ard… Fruntea e caldă… Buzele sunt palide…

 

ȘTEFĂNESCU (foarte îngrijorat): Domnișoară, poate ți-e rău…

 

MAGDA (continuă încă un moment reveria începută, și pe urma izbucnește în râs － râs tânăr, sincer): Te-am speriat.

 

ȘTEFĂNESCU (sever): Dumneata… dacă ai fi fata mra, nu te-aș lăsa să umbli pe stradă, cu capul în nori.

 

MAGDA: Dar nu sunt. Și nici nu vreau. Dumneata, întoarce-te la faptele dumitale diverse. Eu plec… cu Alexandru cel Mare. (Iese prin stânga, râzând ușor, copilărește, fericită.)

 

 

 

SCENA XIX

 

ȘTEFĂNESCU, apoi DIRECTORUL

 

Ștefănescu rămâne singur în scenă, privind lung după fata care a ieșit. Telefonul din boxă sună, dar el nu aude. Face câțiva pași spre planul I al scenei, încet, îngândurat. Când ajunge la ușa boxei, se oprește în prag, rezemat cu spatele de boxă. Telefonul sună mereu. În momentul acesta intră Directorul, din cabinetul lui, cu un manuscris în mână. Sa apropie de Ștefănescu, care nu-l aude.

 

DIRECTORUL (lovindu-l ușor pe umăr): Ce-i cu dumneata?

 

ȘTEFĂNESCU (indiferent): Nimic.

 

DIRECTORUL (arătând cu capul spre telefonul care sună mereu): Nu răspunzi?

 

ȘTEFĂNESCU (într-o doară): Ba da. (Intră fără precipitarea obișnuită în boxă și ridică receptorul.) Da… Eu… Nu… (Bruscă ridicare de voce:) Am zis: nu! Schimbă! Schimbă tot. (A revenit la stilul normal, a reintrat în funcțiune.) Ridici cursivul cu un vingalac… șase-șaptele… în pagina doua… Da… (Închide telefonul, se așază la masă, pe urmă, către Director:) Ai terminat caseta?

 

DIRECTORUL (dându-i manuscrisul): Uite-o. Ce zici, n-ar merge editorial?

 

ȘTEFĂNESCU (răsfoind foile manuscrisului): Cam scurt pentru editorial.

 

DIRECTORUL: Mai rărești rândurile.

 

STEFĂNESCU: Să-ncercăm. Semnezi?

 

DIRECTORUL (blazat): Cu inițiale. E de ajuns.

 

ȘTEFĂNESCU: Ba, uneori, prea mult. (Continuă să lucreze în tăcere.)

 

DIRECTORUL (și-a aprins o țigară și se așază pe un colț de masă; după un timp): M-am uitat prin gazetă.

 

Moartă. N-are nimic. Nimic.

 

ȘTEFĂNESCU: Ce să-i fac? O scriu eu?

 

DIRECTORUL: Știri vechi. Reportaje răsuflate. Articole idioate… Ai văzut articolul lui Grigoriu?

 

ȘTEFĂNESCU: E un om subțire. Și are idei.

 

DIRECTORUL: Mie nu-mi trebuie oameni subțiri. Și

 

n-am ce face cu ideile lor. (Ironic:) Idei! Ideile omoară o gazetă.

 

ȘTEFĂNESCU: Nu pe a noastră, în orice caz.

 

DIRECTORUL: A noastră! Gazeta noastră e o porcărie.

 

ȘTEFĂNESCU: Mai mare chiar decât crezi. Dar ce să fac cu o redacție neplătită de trei luni? Oamenii nu mai pot.

 

DIRECTORUL: Las’, că se aranjează ei. Nu-l plâng eu pe Pompilian.

 

ȘTEFĂNESCU: Pe Pompilian, nu. Dar pe Voicu, dar pe Grigoriu?

 

DIRECTORUL: Se învârtesc.

 

ȘTEFĂNESCU: Și dacă nu pot să se „învârtească”? Și dacă nu se pricep?

 

DIRECTORUL: Foarte râu. Eu ce să le fac? Eu închid ochii. Restul e treaba lor. Să mai ciupească și ei, de ici, de colo…

 

ȘTEFĂNESCU: Bună școală, n-am ce zice.

 

DIRECTORUL: Nu suntem aici într-un pension de fete. Suntem într-o redacție.

 

ȘTEFĂNESCU: Și încă ce redacție!

 

DIRECTORUL: Să lăsăm gluma. Așa nu mai merge.

 

ȘTEFĂNESCU: Ba, deocamdată, de bine de rău, mai merge. Dar mă întreb cât timp. Uite, zincografia nu mai vrea să lucreze. Și azi mi-au oprit patru clișee. Vor bani.

 

DIRECTORUL: Canalii.

 

ȘTEFĂNESCU: Mai grav e cu tipografia. Mă tem că ne lasă.

 

DIRECTORUL: Alte canalii.

 

ȘTEFĂNESCU: Ne trebuie bani.

 

DIRECTORUL: Nu, Ștefănescule, ne trebuie altceva. Ne trebuie o lovitură. O lovitură, înțelegi? Ceva tare, tare. Ceva senzațional.

 

ȘTEFĂNESCU: O bombă.

 

DIRECTORUL: Da. O bombă. Un scandal. O crimă.

 

ȘTEFĂNESCU: Crimele nu rentează. Sunt în toate gazetele.

 

DIRECTORUL: Poate că ai dreptate. În orice caz, un scandal. Ceva care să răsune, să aducă cititori, să ridice tirajul.

 

ȘTEFĂNESCU (ridică receptorul telefonului, care din nou sună): Da… (Strigând:) Cum?… De ce?… Ei, drăcia dracului… (Trântește receptorul și închide furios telefonul.) Lua-v-ar dracul cu tipografie cu tot!

 

DIRECTORUL: Ce s-a întâmplat?

 

ȘTEFĂNESCU: Mi-au încurcat toată paginația. Una spun eu, alta fac ei. Iar o să iasă o halima.

 

DIRECTORUL: De ce nu te duci până jos, în atelier? Mai scutură-i puțin..

 

ȘTEFĂNESCU: M-aș duce, dar n-am pe cine să las aici. Te pomenești că sună provincia între timp.

 

DIRECTORUL: Rămân eu… dacă nu stai mult.

 

ȘTEFĂNESCU: În cinci minute sunt înapoi. (Strânge de pe masă oarecare hârtii, șpalturi, manuscrise și pleacă cu ele.)

 

DIRECTORUL: Și gândește-te la ce ți-am spus. O lovitură. Ne trebuie o lovitură.

 

 

SCENA XX

 

DIRECTORUL, POMPILIAN

 

DIRECTORUL (rămas singur, înconjoară masa lui Ștefănescu, se uită distrat prin hârtii): O lovitură… o lovitură… (Se așază pe scaunul lui Ștefănescu și își aprinde o țigară.)

 

POMPILIAN (intră în mare grabă prin stânga, se repede la ușa direcției, o deschide): Domnule director! (A băgat de seamă că nu e nimeni la direcție, și se întoarce.) Niță! Șefule! Directorul a plecat?

 

DIRECTORUL (leneș): Ce e, Pompilian?

 

POMPILIAN: Acolo sunteți? (Vine grabnic spre boxă și se oprește în pragul ei. E, în mod vizibil, purtătorul unei mari vești.) Domnule director! Să vă spun una… să-ncremeniți!

 

DIRECTORUL (mai degrabă indiferent): Spune.

 

POMPILIAN: Cine credeți că e jos?

 

DIRECTORUL: Unde jos?

 

POMPILIAN: Jos, la noi. Pe scări.

 

DIRECTORUL (ridicare din umeri): Știu eu?!

 

POMPILIAN (se apropie de birou, se reazemă cu amândouă mâinile de margine, se apleacă peste masă): Bucșan.

 

DIRECTORUL (surprins, neîncrezător): Griguță?

 

POMPILIAN: El.

 

DIRECTORUL (care nu poate crede): Bucșan-Remet?

 

POMPILIAN: În persoană.

 

DIRECTORUL: Fugi d-acolo!

 

POMPILIAN (vexat): Dom’le director, îmi pare rău! Nu-l cunosc eu pe Bucșan? L-am văzut cu ochii mei, jos la poartă. Întreba la ce etaj e „Deșteptarea” și dacă directoru-i aici. Vine, vă spun ca vine. Am luat-o ’nainte pe scări să v-anunț.

 

DIRECTORUL (e într-adevăr uimit; se ridică în picioare): Bucșan aici! (Repede:) Pompilian, șterge-o.

 

POMPILIAN: Am dispărut.

 

DIRECTORUL: Dar rămâi pe aproape. Stai pe la administrație. Cine știe? Poate avem nevoie de tine.

 

POMPILIAN: Am înțeles. (Iese repede prin dreapta.)

 

 

SCENA XXI

 

DIRECTORUL, BUCȘAN

 

DIRECTORUL (ieșind în întâmpinarea lui Bucșan, care intră prin stânga): Coane Griguță! Dumneata la noi? Ce surpriză! Dar de ce te-ai deranjat? De ce nu mi-ai dat un telefon? Veneam eu.

 

BUCȘAN (cincizeci de ani. Eleganță sobră, precisă. Răceală neafectată): Așteptai un telefon? De la mine?

 

DIRECTORUL: Daa… Eu, totdeauna aștept.

 

BUCȘAN: Totdeauna — și mai ales astăzi?

 

DIRECTORUL: De ce „mai ales”?

 

BUCȘAN: Ascultă! Să vorbim limpede.

 

DIRECTORUL: Să vorbim — dar nu aici. Vino la mine, în birou. (Gest cu mâna spre biroul direcției.)

 

BUCȘAN: Nu, Prefer aici. E mai sigur. (Privește de jur împrejur.) Sunt mai multe ieșiri. Și pe urmă, sper să nu fie mult de vorbă. Ia spune-mi: cât vrei?

 

DIRECTORUL: Cât mai mult. Dar pentru ce?

 

BUCȘAN: Pentru infamia de azi.

 

DIRECTORUL (după un moment de gândire): Care din ele?

 

BUCȘAN: Sunt mai multe?

 

DIRECTORUL: Niciodată una singură. Deviza mea.

 

BUCȘAN: Și a gazetei dumitale…

 

DIRECTORUL: Da. În fiecare zi, mai multe infamii, cât mai multe cu putință. Numai că în momentul de față nu știu exact la care din ele te referi.

 

BUCȘAN: Cinic — ai?

 

DIRECTORUL: Nu. Surprins. Sincer surprins. Nu știu despre ce e vorba…

 

BUCȘAN: E în gazeta dumitale de astăzi un articol foarte interesant.

 

DIRECTORUL: Imposibil!

 

BUCȘAN: Ba da, ba da…

 

DIRECTORUL: Serios? Mă flatezi, coane Griguță. Mă flatezi, dar nu cred.

 

BUCȘAN (cu ironie): Poate n-ai citit.

 

DIRECTORUL: Ba, din întâmplare, azi am citit. De la cap la altul. (Ia de pe masa lui Voicu un număr din „Deșteptarea” și îl ține în mână, privindu-l.) Opt pagini de prostii și vechituri.

 

BUCȘAN: Iar între aceste prostii și vechituri, bine camuflat, un mare șantaj.

 

DIRECTORUL (râde): Cum exagerezi, coane Griguță! Un mare șantaj! Cel mult câteva mici găinării. Îmi cunosc gazeta și îmi cunosc oamenii. Nu e nici unul între ei capabil de un mare șantaj.

 

BUCȘAN: Dar dumneata ești capabil!

 

DIRECTORUL: Da, când îmi dau osteneala.

 

BUCȘAN: Și ți-ai dat-o.

 

DIRECTORUL: Coane Griguță, nu vrei să-mi explici?

 

BUCȘAN: Ba da. Tocmai de aceea am venit. Ascultă-mă: mie îmi plac corsarii. Când mă atacă din față. Mă supără doar când îmi sar din spate. Vreau să vorbim sincer: ca între bandiți. Ca între doi bandiți onorabili. Spune: ce vrei? cât vrei?

 

DIRECTORUL: Ești brutal.

 

BUCȘAN: Sunt grăbit.

 

DIRECTORUL: Și rău informat. Ca toți oamenii grăbiți. Habar n-am la ce faci aluzie. Poate… poate la afacerea Canin.

 

BUCȘAN: Și la afacerea Canin.

 

DIRECTORUL: Ei bine, îți dau cuvântul meu de onoare că până aseară n-am știut că ești amestecat în ea. Nu știam că e afacerea dumitale. Știam că faci petrol, știam că faci metalurgie, nu știam că lucrezi în cereale.

 

BUCȘAN: Dar ai aflat… la timp.

 

DIRECTORUL: Aseară. Și îndată ce am aflat, am dat ordin să se scoată din gazetă orice aluzie, cât de vagă, în chestia cerealelor. Era un întreg articol despre prețul ovăzului, și s-a scos din pagină.

 

BUCȘAN: Din pura generozitate.

 

DIRECTORUL: Nu. Din calcul. Știam, bănuiam, că ți-ar fi agreabil ca timp de zece-cincisprezece zile să nu se prea vorbească despre afacerea asta. Cel puțin până la încheierea definitiva a contractelor. Și mai știam că dacă voi veni să te vizitez, să zicem poimâine, voi găsi la dumneata oarecare înțelegere.

 

BUCȘAN: Și oarecare bani.

 

DIRECTORUL: Văd că-ți plac expresiile triviale. Da. Fie: oarecare bani. Știam ca n-o să-mi faci dificultăți.

 

BUCȘAN: Dar ca să fii mai sigur, ai preferat să ameninți.

 

DIRECTORUL: Nu.

 

BUCȘAN: Ba da. Să ameninți, să strângi documente. Să le închizi în sertarul dumitale. Și să insinuezi că ești gata să le publici… altă dată. Vechiul sistem de șantaj: altă dată.

 

DIRECTORUL: Coane Griguță, iartă-mă; nu știi ce vorbești.

 

BUCȘAN: Se poate. Dar știu să citesc. (Îi smulge ziarul din mână, îl deschide grăbit, caută ceva, și pe urmă i-l viră sub ochi.) Asta ce e?

 

DIRECTORUL: Alexandru cel Mare în Media. (După o secundă:) Ce ai dumneata comun cu Alexandru cel Mare?

 

BUCȘAN: Multe. Dacă citești printre rânduri. Ascultă! (Citind:) „Alexandru cel Mare așteaptă încă un an pentru a da o nouă lovitură, și aceasta nu pentru că spiritul său de aventură nu-l împinge mai departe, ci pentru că se lovește acum de problema gravă a cerealelor. El trebuie să hrănească importante efective de cavalerie, și chiar dacă ar izbuti să organizeze un monopol al ovăzului…” (Ridică ochii din ziar.) Un monopol al ovăzului — nu e clar?

 

DIRECTORUL: Vrei să spui că-i o aluzie la afacerea Carun?

 

BUCȘAN: Aluzie? Nu. Atac direct. Ascultă mai departe. (Citește subliniind fiecare intenție:) „Vom arăta altă dată — vezi, altă dată — și păstrăm în acest scop probe pe care preferăm a nu le destăinui pentru moment — evident că preferi! — pe ce se întemeiază convingerea noastră — sigur! convingerea! ești un om de convingeri dumneata!... — că între Protar și Carun itinerariul eroului nostru a cunoscut faze insuficient studiate (pronunțând cuvânt cu cuvânt) și care ar merita să fie aduse la lumină”. E clar, nu? (Aruncă gazeta pe masă.) Plătește sau aduc la lumină.

 

DIRECTORUL (a ascultat tot timpul nedumerit, dar calm. Ia gazeta în mână și se uită cu atenție la articolul citit): E o prostie. O confuzie. O eroare.

 

BUCȘAN: E ceva mai simplu: un șantaj.

 

DIRECTORUL: Nu înțeleg nimic.

 

BUCȘAN: Ba eu înțeleg tot. Sau, ca să fiu drept, e un lucru pe care nici eu nu-l înțeleg. De unde ai dumneata informații asupra afacerii Protar?

 

DIRECTORUL: Protar? Ce-i aia?

 

BUCȘAN: O publici în gazetă, și pe urmă mă-ntrebi pe mine ce-i aia? Proiectul e în cartoanele mele de un an. Credeam că nu-l știe nimeni. Văd că m-am înșelat. Tocmai de aceea am venit să te întreb: Ce știi? Cât știi? Și cât vrei pentru ceea ce știi?

 

DIRECTORUL: Coane Griguță, de vrut aș vrea mult, dar nu știu nimic.

 

BUCȘAN: Prin urmare, refuzi.

 

DIRECTORUL: Refuz să înțeleg. Refuz să cred. Am impresia că-ți bați joc de mine. Îmi arăți un articol idiot, un foileton de istorie — Alexandru cel Mare! — scris dracu știe de cine… (Ia gazeta în mână și se uită la semnătura foiletonului.) Alexandru Andronic! Cine o mai fi și ăsta…

 

BUCȘAN: Nu știi cine e?

 

DIRECTORUL: Nu.

 

BUCȘAN: Nu-l cunoști?

 

DIRECTORUL: Nu.

 

BUCȘAN: Joci tare. Joci mai tare decât credeam. Dar greșești, te previn. Eu știu să lupt.

 

DIRECTORUL: Coane Griguță…

 

BUCȘAN: Am terminat, pentru azi. Te sfătuiesc să te gândești bine la ce faci. Mă găsești mâine dimineață la nouă, la birou. Poate te răzgândești între timp și n-ar fi rău — crede-mă pe mine.

 

DIRECTORUL: La urma urmelor… poate că ai dreptate… poate… cine știe?... poate că mă răzgândesc…

 

(Bucșan iese repede prin stânga, fără să salute.)

 

 

SCENA XXII

 

DIRECTORUL, pe urmă POMPILIAN

 

DIRECTORUL (rămas pe gânduri): Protar… Protar… (Cu o mișcare decisă, merge spre telefonul din boxă și formează în grabă un număr.) Alo! Tipografia? Ștefănescu e acolo? Spune-i să urce sus. Imediat. Îl aștept. (Închide telefonul și iese din boxă.) Pompilian!

 

POMPILIAN (intră prin dreapta): A plecat?

 

DIRECTORUL: Pompilian, cine este Alexandru Andronic?

 

POMPILIAN: Andronic? Am mai auzit de numele ăsta, astăzi, da’ cine e habar n-am.

 

DIRECTORUL: E la noi în redacție. Unul cu numele ăsta sau cu un pseudonim?

 

POMPILIAN: Nu cred— n-am auzit…

 

DIRECTORUL: Articolul ăsta l-ai văzut? (Îi arată foiletonul din gazetă.)

 

POMPILIAN: Alexandru cel Mare în Media, de Alexandru Andronic… O fi vrun colaborator din afară.

 

DIRECTORUL: Da, se poate, dar trebuie să știm cine e.

 

 

SCENA XXIII

 

ACEIAȘI, VOICU

 

VOICU (intrând prin stânga): Să trăiți, domnule director. (Către Pompilian:) Agopian a venit?

 

POMPILIAN: Nu.

 

VOICU: Domnule director, vă rog să mă iertați, dar eu nu mai pot. Zicea Agopian că ne dă azi ceva din chenzină, și…

 

DIRECTORUL: Lasă asta acum.

 

VOICU: N-am nici un ban, domnule director.

 

DIRECTORUL: Nici eu n-am. Dar o să avem. Și tu și eu, și toată gazeta. Cunoști pe unul Andronic?

 

VOICU: A fost pe aici.

 

DIRECTORUL: Când?

 

VOICU: Azi-dimineață. Zicea că se întoarce. Dar eu am plecat. Poate s-a întors.

 

DIRECTORUL: Ce voia?

 

VOICU: Vă căuta pe dumneavoastră.

 

DIRECTORUL: Pe mine? De ce?

 

VOICU: N-a vrut să spună. Zicea că e o chestie de extremă importanță.

 

DIRECTORUL: Avea dreptate. De extremă importanță.

 

VOICU: M-aș mira. Arăta mai mult a ageamiu. Zicea ca-i profesor.

 

DIRECTORUL: Și încă ce profesor! Ar putea să ne dea lecții. La toți. Băieți, pe Andronic asta trebuie să-l găsim. Astăzi. Neapărat. De sub pământ. Cu orice preț!

 

 

SCENA XXIV

 

ACEIAȘI, ȘTEFĂNESCU

 

ȘTEFĂNESCU: M-ai chemat, dom’le director?

 

DIRECTORUL: Ștefănescule, am găsit.

 

ȘTEFĂNESCU: Ce?

 

DIRECTORUL: Lovitura. Marea lovitură!

 

ȘTEFĂNESCU (sceptic): Zău?

 

DIRECTORUL (strânge gazeta în mână): O am, o am aici.

 

ȘTEFĂNESCU: Unde?

 

DIRECTORLL: Unde te așteptai mai puțin. În gazeta noastră.

 

ȘTEFĂNESCU: Să văd.

 

DIRECTORUL: Uite. (Îi dă ziarul în mână și îi arată cu degetul foiletonul.) E mai mult decât o lovitură. E o revoluție! Ștefănescule, eu am plecat. Rămâi aici. Nu te dezlipești de lângă telefon. Fii gata pentru o ediție specială. În orice caz, păstrează-mi o pagină liberă. (Se îndreaptă spre ieșirea din stânga, urmat de cei doi. Din prag, se mai întoarce o dată la Ștefănescu.) Curaj! O să avem știri mari la ultima oră. (Iese.)

 

ȘTEFĂNESCU (uimit, nu-și poate lua ochii de la foileton): Alexandru cel Mare… la ultima oră!

 

CORTINA

 

 

ACTUL II

 

După-amiaza aceleiași zile. Orele cinci-șase. Odaia de lucru a profesorului Andronic. În peretele din fund, spre stânga, o ușă care dă în antret. În peretele din dreapta, planul I, o ușă ce duce spre altă încăpere a apartamentului. Toți pereții sunt acoperiți cu cărți. Rafturi simple de lemn, fără vitrine, înțesate de cărți. Într-un colț, o scară mică, dublă, de bibliotecă. În mijlocul odăii, un birou, două fotolii. Pe birou, cărți, fișe, toate într-o firească dezordine. În fund, o măsuță și un aparat radio.

 

SCENA I

 

ANA, MAGDA

 

La ridicarea cortinei, aparatul de radio e deschis, iar Ana, servitoarea profesorului Andronic, stă lângă aparat și ascultă cu mare atenție. Se transmite o conferință. Vocea conferențiarului răsună puternic în toată odaia.

 

„Că în Phrigia, și mai ales la Gordium, Alexandru a fost în iarna anului 333, că bătălia de la Issus în Cilicia a urmat în primăvara aceluiași an, că asediul Tyrului, iar pe urmă asediul cetății Gaza au loc într-o succesiune de timp bine determinată, că întreaga campanie din Egipt se termină în ultimul trimestru al anului 332 și primele luni ale anului 331 －toate aceste aserțiuni, pe care istoria le primește drept definitiv stabilite, ar putea fi puse la îndoială, și în orice caz, ar merita să fie supuse unui nou examen, mai…”

 

(Se aude sunând de afară. Soneria tulbură și acoperă pe moment vocea aparatului, dar Ana nu se mișcă și ascultă mai departe.)

 

„ …atent, mai sever, mai puțin respectuos cu anumite adevăruri, care au de partea lor calitatea de a fi vechi, dar nu neapărat și virtutea de a fi incontestabile. Întreaga cronologie a războaielor alexandrine e susceptibilă de revizuire”.

 

(Se aude din nou soneria, de astă dată mai lung, mai insistent. Ana e vădit contrariată, dar — n-om încotro — se decide să deschidă. Întoarce un buton al aparatului de radio, făcând să se audă emisiunea mai încet, și iese prin ușa din fund, lăsând-o dată de perete. După o clipă, se aude din antreu vocea Magdei: „Domnul profesor Andronic locuiește aici? În tot acest timp, vocea de la radio, continuă, mai scăzut, dar distinct.)

 

„ … Chiar acolo unde consensul istoricilor părea că exclude orice îndoială, noi avem dreptul să reexaminăm lucrurile, atât timp cât nu ne aflăm în fața unor documente precise. De multe ori, ipoteze cu totul plauzibile, întărite de considerațiuni savante, cad în fața unor fapte mărunte, dar irecuzabile. Popasul lui Alexandru cel Mare la Troia are loc într-adevăr în 334? îndoiala e legitimă. Ceva mai mult: îndoiala se poate extinde asupra faptului însuși. Popasul la Troia a avut loc? A avut cu adevărat loc? Legenda îl vrea pe Alexandru cel Mare aplecat acolo asupra mormântului lui Ahile. E mai mult decât o legendă, e un simbol. Epopeea se întâlnește cu istoria, eroul lui Homer cu elevul lui Aristotel. Imagine majestuoasă, imagine de nesfârșită măreție, dar omul de știință nu are dreptul să fie sedus de asemenea frumuseți când adevărul lor istoric este nesigur, și cu atât mai puțin când el este categoric fals.”

 

(Ana se reîntoarce în odaie, urmată de Magda. Magda e într-o rochie de după-masă, un taior ușor de vată. Intră cu oarecare timiditate. Din prag, aruncă o privite cercetătoare prin odaie, privirea cuiva care intră prima oară într-o casă necunoscută.)

 

MAGDA: Nu e aici?

 

ANA (cu degetul la gură, îi face semn să tacă): Sssst! (Merge spre aparatul de radio. Întoarce butonul, întărind sunetul. Vocea conferențiarului răsună din nou puternică. Magda, de la primele cuvinte, e interesată de subiect și se apropie da radio. Amândouă, Ana de o parte, Magda de cealaltă parte a aparatului, ascultă cu mare atenție.)

 

„ … Foarte puține sunt datele certe, absolut certe, din istoria războaielor lui Alexandru cel Mare. E de exemplu sigur că armatele lui trec Tigrul în septembrie 331 înainte de Hristos, în ultima zi a lunii, și această preciziune o datorăm împrejurării că trecerea fluviului coincide cu eclipsa de lună de la 30 septembrie 331. Asemenea coincidențe nu sunt multe în cronologia alexandrină. Istoricul poate să regrete lipsa lor, căci istoricul dorește cât mai multă preciziune, dar figura lui Alexandru cel Mare nu pierde nimic din nesiguranța datelor. Miturile sunt mult mai puternice decât documentele, și poate că ceea ce este cu deosebire fascinant în marele macedonean este misterul ce încă azi, după douăzeci și trei de veacuri, înconjoară și ascunde miraculoasa sa aventură.”

 

(Conferința s-a terminat. Ana și Magda rămân încă cu aceeași încordată atenție, asupra aparatului de radio. După câteva secunde, se aude vocea speaketiței: „În ciclul «Mituri și eroi» a vorbit domnul profesor Alexandru Andronic despre Alexandru cel Mare”. Ana întoarce butonul care se stinge.)

 

MAGDA: Cum? El a vorbit? El a fost?

 

ANA: Da. Dumnealui.

 

MAGDA: Prin urmare… nu-i acasă.

 

ANA: Păi… (lovind cu palma aparatul de radio) dacă-i aici, cum o să fie acasă?

 

MAGDA: Atunci… mă duc.

 

ANA: Da’ cine sunteți dumneavoastră, ca să-i spun.

 

MAGDA: Nu mă cunoaște. Nu cred să mă cunoască.

 

ANA: Da’ ce nu stați, că acu trebuie să vie și dumnealui. A zis că de la Radio vine de-a dreptul acasă, că nici nu-i departe.

 

MAGDA: Poate întârzie…

 

ANA: Aș! Nu-l cunoașteți. Se vede bine că nu-l cunoașteți. Dumnealui nu întârzie niciodată. A vorbit, a spus omul ce-a avut de spus — drept acasă vine… Da’ frumos a vorbit!

 

ANA: Da, frumos…

 

MAGDA: Frumos și tare. Mă și mir, zău. Aici acasă, abia deschide gura, abia-l auzi. Nu prea e vorbăreț. Cât e ziua de mare, stă colo, la masă. Citește și scrie; scrie și citește.

 

MAGDA (privind de jur împrejurul bibliotecii): Are ce citi.

 

ANA: Da, zău. Multe mai sunt. Și mereu vin. Nu e zi de la Dumnezeu să nu vie câte trei, câte patru. Nu mai are loc de ele. Pe masă cărți, sub masă cărți, pe scaune cărți — unde te-ntorci, cărți. Eu să le scutur și nu le mai dau de rost, dar dumnealui să le citească!

 

MAGDA (s-a apropiat de birou, se uită o clipă la cărțile de pe masă și ia, cu mișcare subită, de interes, una din ele): Cartea asta e nouă? Primită de curând?

 

ANA: S-o vedem. (Ia cartea în mână. O cântărește, o deschide, pipăie o foaie, pe urmă o închide la loc și i-o înapoiază.) E-n grecește.

 

MAGDA: După ce o cunoști?

 

ANA: Ei! După multe. Pe toate le cunosc. M-am învățat cu ele. Numai s-o iau în mână și spun care cum e. Sunt unele de scârțâie, când le deschizi, ca o ușă neunsă. Altele nici nu le auzi. Sunt și cărțile ca oamenii: unele tac, altele țipă.

 

MAGDA: Și altele râd.

 

ANA: Ba, de râs, nu le-am auzit să râdă. Ia ascultați? (Gest cu degetul: o secundă amândouă ascultă cu urechea ațintită spre cărțile din rafturi.) E câte una care trosnește din senin, ca butucul iarna în vatră. Parc-ar vrea să zică ceva, da’ nu știu ce.

 

MAGDA: Poate că știe domnul profesor.

 

ANA: Ei, dumnealui pe toate le știe... Domnișoară, nu vă supărați, să punem cartea la loc așa cum a fost, că dacă bagă de seamă c-am mișcat-o din loc, atâta ne trebuie. Să nu-i umble cineva pe masă, că e rău de tot. Eu nici nu mă ating de masă. Zac hârtiile pe ea, cu lunile…

 

(Magda potrivește cartea la loc. Se aude de afară soneria.)

 

MAGDA: A venit.

 

ANA: Nu e el. (Cu mirare:) Cine să fie?

 

MAGDA: Poate că totuși el e.

 

ANA: Nu, nu. Nu sună niciodată. Are cheie. Cine să fie?

 

MAGDA: Eu mă duc.

 

ANA: Da’ de ce? Stați liniștită. Eu cred că nici nu e la noi. N-are cine să fie. (Ascultă cu atenție.) Vedeți? Nu mai sună. O fi greșit careva ușa. Și-adineauri, când ați sunat dumneavoastră întâi, mă gândeam nici să nu deschid. Tot așa ziceam, că-i o greșeală. La noi foarte rar să vie cineva. (Se aude din nou soneria, mai lung decât prima dată.) Cine să fie? Poate că tot e cineva. Stați aicea, că mă duc să văd. (Iese prin ușa din fund. Soneria se aude întruna. E afară cineva care insistă, care și-a pierdut răbdarea. În sfârșit, soneria încetează. Probabil că Ana a deschis și stă acum de vorbă cu noul-venit. După câteva secunde, ușa din fund se deschide brusc și intră Directorul.)

 

 

SCENA II

 

MAGDA, ANA, DIRECTORUL

 

DIRECTORUL: Domnul profesor Andronic?...

 

ANA (care vine în urma lui, cam contrariată de năvălire): Păi nu vă spusei că nu-i acasă?

 

DIRECTORUL (cu o înclinare spre Magda): Doamna Andronic?

 

MAGDA: Nu.

 

DIRECTORUL: Domnișoara Andronic?

 

MAGDA: Nici.

 

DIRECTORUL: O prietenă o domnului profesor?

 

MAGDA: Încă nu.

 

DIRECTORUL: O studentă?

 

MAGDA: Oarecum.

 

DIRECTORUL: Domnișoara. Vă rog să mă iertați; pun prea multe întrebări și nu dau nici o explicație. Dar trebuie neapărat să-l văd pe domnul profesor.

 

ANA: O fi trebuind, dar dacă nu-i acasă!… Cine sunteți dumneavoastră?

 

DIRECTORUL (scurt, către Ana): Dumneata să taci! (Către Magda:) Domnișoară, sunteți singura care ați fi în drept aici să puneți această întrebare, dar e mai bine să vă spun de la început că nu pot răspunde.

 

MAGDA: Vă înșelați, domnule. Nu am niciun drept să pun întrebări în această casă. De altfel, nu am nimic să vă întreb și nu sunt curioasă să aflu.

 

DIRECTORUL: Cu atât mai Irine… Pentru că, în ce mă privește, sunt foarte curios… (Se uită scrutător de jur împrejur.) și am multe lucruri de aflat. (Merge spre birou, aruncă o privire asupra lucrurilor de pe el, ia în mină o carte, pe urmă un dosar, pe care îl deschide.)

 

ANA: Vă rog să nu umblați acolo.

 

DIRECTORUL: Dumneata ești un personaj cu totul de prisos. Te rog să ieși. N-am nevoie de dumneata.

 

MAGDA: Vreți să spuneți că de mine aveți nevoie?

 

DIRECTORUL: Nu. Nici pe dumneavoastră nu vă rețin. (Trece de cealaltă parte a biroului, pe care îl cercetează cu atenție, deși rapid. Trage câteva sertare, unul după altul, pe unele în grabă închizându-le, pe altele nu.)

 

ANA: Te poftesc să le închizi la loc, că altfel strig.

 

DIRECTORUL: Strigă, dar ieși! (A găsit un dosar care i se pare interesant. Se așază la birou și îl răsfoiește.)

 

ANA (către Magda): Vai de mine! Ăsta e nebun. (Către Director.) Ce te-a apucat, domnule? Lasă hârtiile în pace.

 

DIRECTORUL: Tot aicia ești? (Către Magda:) E surprinzător că un om distins ca profesorul Andronic poate ține în casă o asemenea persoană.

 

ANA: Eu strig! Eu îl chem pe portar! Mă duc să-l chem!

 

MAGDA (o oprește cu un gest ferm, liniștitor): Rămâi aici. (Se apropie de birou; foarte calmă:) Am impresia, domnule, că sunteți în căutarea unor documente…

 

DIRECTORUL (răsfoiește mai departe dosarul, fără să ridice capul): Da.

 

MAGDA: A unor documente importante.

 

DIRECTORUL (același joc): Da.

 

MAGDA: Foarte importante.

 

DIRECTORUL (ridică scurt privirea): Dumneavoastră știți ceva?

 

MAGDA: Mai mult bănuiesc decât știu.

 

DIRECTORUL: Ce?

 

MAGDA: Bănuiesc că daca un om binecrescut năvălește într-o casă străină în felul în care ați năvălit dumneavoastră și caută ceva, acel ceva nu poate fi decât foarte important.

 

DIRECTORUL: V-am prevenit că sunt grăbit. Știți sau nu știți ceva precis?

 

MAGDA: Da și nu.

 

DIRECTORUL: Ce-nseamnă da, ce-nseamnă nu?

 

MAGDA: Știu că domnul profesor a plecat cu o servietă. Că a pus în ea o serie de hârtii. Că a încuiat servieta cu cheia și a încercat broasca de câteva ori. Asta înseamnă da. Nu știu însă ce erau acele hârtii și nu știu dacă erau hârtiile pe care le căutați. Asta înseamnă nu.

 

DIRECTORUL: Și… unde e domnul profesor?

 

ANA: E la Radio… Acu’ trebuie…

 

MAGDA (întrerupând): E la Radio, și de acolo se duce la Universitate. Azi e miercuri. Totdeauna miercuri (se uită la ceas) de la șase la șapte are curs.

 

DIRECTORUL: Pot să-i telefonez de aici? Unde e telefonul?

 

ANA: N-avem.

 

DIRECTORUL: Asta așa e. Toată dimineața v-am căutat în carte.

 

MAGDA: Și nici nu e bine să telefonați. Domnul profesor e în sala de curs. S-ar putea să nu răspundă. Mai bine vă duceți acolo. Îl găsiți sigur.

 

DIRECTORUL: Poate că aveți dreptate… (Totuși ezită; parcă n-ar pleca.) Dar, de la curs, nu vine aici?

 

MAGDA: Uneori… (Degajată:) Dacă vreți, așteptați.

 

DIRECTORUL: S-ar putea să întârzie?…

 

MAGDA: O oră, două…

 

ANA: Poate trei…

 

DIRECTORUL: Atunci, mă duc. (Se înclină, curtenitor.) Domnișoară, vă cer scuze.

 

MAGDA: Nu aveți de ce. A fost foarte plăcut.

 

DIRECTORUL: Dacă mergeți în oraș, vă las în drum.

 

Am un taximetru jos, care așteaptă.

 

MAGDA: Vă mulțumesc, dar eu am de lucru. Ați ghicit bine adineauri. Sunt o studentă a domnului profesor Andronic. M-a chemat să-i copiez niște fișe.

 

DIRECTORUL: Îmi pare rău că v-am întrerupt. Bună ziua.

 

ANA (ironică): Mai poftiți pe la noi.

 

DIRECTORUL: Dumneata să taci. (Iese.)

 

 

SCENA III

 

MAGDA, ANA

 

ANA (rămâne în pragul ușii din fund și privește de acolo spre antret, până ce se aude o ușă trântită. Pe urmă reintră în cameră, închizând ușa din fund): A plecat. Dacă nu erați aici, nu știu, zău, cum scăpăm de el… Da… să știți, domnul profesor n-are astăzi curs.

 

MAGDA: Știu.

 

ANA: Și nici servietă n-are.

 

MAGDA: Eu credeam că are.

 

ANA: Când o afla, nebuno, că l-ați păcălit, vine ’napoi.

 

MAGDA: N-are decât. Pe mine nu mă mai găsește.

 

ANA: Și eu nu-i mai deschid... (Apropiindu-se de birou:) Ia te uită ce-a făcut! A încurcat toate hârtiile.

 

MAGDA: Primiți des asemenea vizite?

 

ANA: Ba nu primim deloc. Nu v-am spus că la noi nu vine nimeni?

 

MAGDA: Nimeni, nimeni?

 

ANA: Câteodată, așa, câte-un domn bătrân, câte-o fată urâtă.

 

MAGDA: Totdeauna urâtă?

 

ANA: Totdeauna. Parcă anume le alege. Și numai depre cărți vorbește cu ele. (Pauză.) Dumneavoastră sunteți prima fată frumoasă care intră-n casa asta.

 

MAGDA: Eu tot despre cărți am venit să vorbesc.

 

ANA: Foarte rău. Mai mare păcatul! (Se aude dinspre antreu o cheie ce se răsucește în broască, o ușă ce se deschide.) I-auziți! A venit. Dumnealui e.

 

 

SCENA IV

 

ACEIAȘI, ANDRONIC

 

ANA (merge spre ușa din fund, o deschide, și din prag se adresează lui Andronic, care a rămas probabil în antret): Conașule, vă așteaptă cineva în birou.

 

ANDRONIC (de afară): De mult?

 

ANA: Cam de multișor.

 

ANDRONIC (intrând și zărind-o pe Magda): Bună ziua, domnișoară.

 

MAGDA: Bună ziua, domnule profesor.

 

ANA: Foarte frumos ați vorbit la Radio, conașule! Mi-a plăcut.

 

ANDRONIC (către Magda): Domnișoară, nu trebuia să luați în nume de rău declarația prea sinceră a Anei. E o veche admiratoare a mea. E publicul meu credincios. (Către Ana): Îți mulțumesc, Ana. M-am gândit, în timp ce vorbeam, la dumneata. Știam că, chiar dacă nimeni nu m-ascultă, chiar dacă toate aparatele de radio sunt închise, unul e deschis…

 

ANA: Foarte frumos a fost…

 

ANDRONIC (către Magda): Vedeți?

 

ANA: Conașule, v-a căutat un domn.

 

ANDRONIC: Ce domn?

 

ANA: N-a vrut să spună, cine-i. Acu’ a ieșit pe ușă.

 

ANDRONIC: Poate domnul cu care m-am întâlnit pe scări. Era să ne lovim unul de altul, de prea mare grabă.

 

ANA: Atunci, să știți că el era Mai grăbit nici că se poate.

 

ANDRONIC: Bine, Ana. Îți mulțumesc.

 

ANA: Eu, acu vă las. (Dă să iasă, dar se oprește, privindu-l fix pe Andronic.) Da’ asta ce mai e?

 

ANDRONIC: Ce?

 

ANA: Iar vă cade un nasture.

 

ANDRONIC: Unde?

 

ANA: Uite. (Pune mâna pe nasturele hainei lui.)

 

ANDRONIC: Ai dreptate. Cade.

 

ANA: Abia aseară l-am cusut.

 

ANDRONIC: Nu pe ăsta. Era altul.

 

ANA: Mereu cade câte unul. (Scoțând din șorț un ac cu ață:) Stai să-l cos.

 

ANDRONIC: Nu acuma, Ana lasă. Mai târziu.

 

ANA (bombănind și îndreptându-se spre ușa din fund, ca să iasă): Pe urmă iar vă treziți fără el. (O zărește pe Magda râzând amuzată de scena la care asistă.) Și râde lumea de noi. (Iese.)

 

 

SCENA V

 

ANDRONIC, MAGDA

 

ANDRONIC: De ce râzi, domnișoară?

 

MAGDA: Pentru că… Pentru că mi-am adus aminte de cursul dumneavoastră.

 

ANDRONIC: E așa de vesel cursul meu?

 

MAGDA: Vă rog să nu vă supărați. E o, glumă. De multe ori, înainte de intrați în sala, ne întrebam — ba uneori chiar făceam prinsoare între noi — ne întrebam care din cei trei nasturi de la haină va lipsi.

 

ANDRONIC: Nu lipsește totdeauna același?

 

MAGDA: Nu. De cele mai multe ori (arătând cu capul sau cu un gest mic cu mâna) ăsta, cel, din mijloc. Alteori, cel de jos. Mai rar, primul nasture, cel de lângă buzunar.

 

ANDRONIC: Foarte interesant cursul meu. Nu știam că am studenți așa de atenți… Și… nu se întâmplă niciodată ca toți trei nasturii să fie la locul lor?

 

MAGDA: Ba da. Foarte rar, dar se întâmplă. Ba chiar o dată am pierdut un pariu destul de mare din cauza asta.

 

ANDRONIC: Îmi pare rău. Dacă știam…

 

MAGDA (gest de mic protest): O!...

 

ANDRONIC: La drept vorbind, nu-mi aduc aminte de figura dumitale. Ești înscrisă la mine? Urmezi cursul meu?

 

MAGDA: L-am urmat. În primul semestru. (Cu puțină ezitare:) Acum…

 

ANDRONIC: Numele dumitale (căutând să-și aducă aminte) este…

 

MAGDA: Madga Minu.

 

ANDRONIC (același joc): Minu Magda… Minu Magda… (Brusc:) Da. Îmi aduc aminte. Cred că-mi aduc aminte. Locul dumitale era… în fund.

 

MAGDA (completând): Lângă fereastră.

 

MAGDA: Da, lângă fereastră.

 

ANDRONIC; Da, da. Acum te văd... Ai făcut și o lucrare de seminar, astă-toamnă. Despre… Despre… Protocolul la curtea lui Alexandru cel Mare.

 

MAGDA: Cum? Țineți mirate?

 

ANDRONIC: Foarte bună lucrate. Excelentă!

 

Puțin cam îndrăzneață. Scrisă cu prea multă imaginație, dar foarte bună. Cred că ți-am dat miște cărți să le consulți.

 

MAGDA: A lui Bernoulli și a lui Spieker. Dar le-am înapoiat. Vi le-am lăsat la cancelarie.

 

ANDRONIC: Știu... Unde ai dispărut de atunci? Nu

 

te-am mai văzut la curs. De ce?

 

MAGDA: Sa vorbesc… deschis?

 

ANDRONIC: Sigur. Te rog.

 

MAGDA: Nu mai puteam suporta cursul dumneavoastră. Mă indigna. Mă înfuria.

 

ANDRONIC (fără ironie): foarte interesant.

 

MAGDA (brusc, după un moment de reflecție): Domnule profesor, mie îmi place Alexandru cel Mare.

 

ANDRONIC: Și mie.

 

MAGDA: Nu. Dumitale nu-ți place. Îl critici, n-ai încredere în el.

 

ANDRONIC: Face prea multe greșeli.

 

MAGDA (scurt): Nu-i adevărat!

 

ANDRONIC (redevenind profesor): Domnișoară Minu, tonul dumnitale pentru o studentă…

 

MAGDA (redevenind și ea studentă): Vă rog să mă iertați…

 

ANDRONIC (mai degajat): Prin urmare, ai plecat de la cursul meu, fiindcă nu erai de acord cu mine.

 

MAGDA: Vedeți, pentru dumneavoastră, Alexandru cel Mare este o problemă, un obiect de studiu…

 

ANDRONIC: Iar pentru dumneata?

 

MAGDA: E altceva. Un om. Un prieten. Mal mult decât atât.

 

ANDRONIC: O pasiune.

 

MAGDA: Da. O pasiune.

 

ANDRONIC: Veche?

 

MAGDA: Destul de veche. Încă din liceu…

 

ANDRONIC: Nu știam că fetele de liceu își caută pasiunile în cartea de istorie.

 

MAGDA: Râdeți de mine.

 

ANDRONIC: Nu râd. Ești o fată silitoare și gravă.

 

MAGDA: Nici silitoare, nici gravă. Mai degrabă leneșă și frivolă. Anul trecut, în iunie, nu mi-a lipsit mult să cad la bacalaureat… (Cu o schimbare de ton:) Dar pe Alexandru cel Mare l-am iubit din primul moment.

 

ANDRONIC: Iubit?

 

MAGDA: Da. Iubit.

 

ANDRONIC: Ceea ce se cheamă iubit?

 

MAGDA: Cred că da.

 

ANDRONIC: Și cum s-a întâmplat?

 

MAGDA: Nu știu. Cum se întâmplă de obicei. L-am văzut și mi-a plăcut.

 

ANDRONIC (jumătate întrebător): E frumos?

 

MAGDA (cu elan). E foarte frumos. E frumos, e tânăr, e puțin nebun, e generos.

 

ANDRONIC: Puțin nebun, da. (Cu un gest vag de îndoială:) Generos…

 

MAGDA: Cunosc gestul ăsta. Din cauza lui am plecat de la curs. De câte ori e vorba de Alexandru cel Mare, de strălucirea lui, de eroismul lui, dumneata ridici din umeri și faci un gest cu mâna, un semn de întrebare. (Scurt:) Nu pot să te sufăr.

 

ANDRONIC: Îmi pare rău.

 

MAGDA: Știi cum îți spunem noi la curs?

 

ANDRONIC: Cine „noi”?

 

MAGDA: Noi, fetele.

 

ANDRONIC: Cum?

 

MAGDA: Alexandru cel Mare.

 

ANDRONIC: De ce?

 

MAGDA: Mai întâi, fiindcă te cheamă Alexandru. Ca pe el.

 

ANDRONIC: Și pe urmă?...

 

MAGDA: Pe urmă, fiindcă ești mic.

 

ANDRONIC: Găsești?

 

MAGDA: Sigur. În comparație cu el, ești mic. El e înalt, puternic, îndrăzneț. Dumneata ești timid.

 

ANDRONIC (puțin vexat): Domnișoară Minu…

 

MAGDA: Da. Ești timid. Alexandru cel Mic.

 

ANDRONIC: Domnișoară! Te fac atentă că felul dumitale de a vorbi cu un profesor — chiar dacă nu mai sunt profesorul dumitale…

 

MAGDA: Dar sunteți profesorul meu.

 

ANDRONIC: Cum?

 

MAGDA: Vreau să mă prezint la examen.

 

ANDRONIC: La mine?

 

MAGDA: Da.

 

ANDRONIC: Când?

 

MAGDA: În sesiunea asta, dacă se poate.

 

ANDRONIC (bănuitor, sever): Și de aceea vii aici?

 

MAGDA: O, nu! Să nu mă înțelegeți greșit. Eu examenele nu obișnuiesc să le trec la domiciliul profesorilor. E loc destul la facultate.

 

ANDRONIC: Te rog să mă scuzi. N-am vrut să te jignesc. Totuși, aș vrea să știu…

 

MAGDA: De ce am venit aici?

 

ANDRONIC: Da.

 

MAGDA: Am citit articolul dumneavoastră de astăzi…

 

ANDRONIC (întrerupând): Ce articol?

 

MAGDA: Articolul! Foiletonul din ziar… din „Deșteptarea”.

 

ANDRONIC: L-ai citit?

 

MAGDA: Da.

 

ANDRONIC (dezolat): L-ai citit! Prin urmare, se citește. Ce penibil!

 

MAGDA: Penibil? De ce?

 

ANDRONIC: Pentru că e plin de greșeli de tipar. Tot articolul e mutilat, desfigurat de greșeli. Desigur că n-ai înțeles nimic.

 

MAGDA: Ba da. Sau cel puțin cred.

 

ANDRONIC: Nu, nu. Nici eu nu mai înțeleg, eu, care l-am scris… Dar am dat o erată. O să apară mâine. (Ia gazeta de pe birou și o agită.) Ce s-a petrecut cu articolul acesta e înspăimântător. Mă întreb cine l-a cules, cine l-a corectat. Parcă e un text căzut pe mâini de hotentoți, de canibali. Cuvintele cele mai simple sunt schimonosite. Nu mai vorbesc de termenii tehnici, de numele proprii… (Parcurgând foiletonul:) Uite… uite... În loc de Marocardo apare Maroc; în loc de Kabul, apare Carun, în loc de Oxyaxtes, Ohrida; în loc de Prophtasia, Protar — auzi dumneata: Protar! Nu e frază, nu e rând să n-aibă greșeală. Cred că ai băgat de seamă!

 

MAGDA: Nu. N-am avut când. Am citit totul într-o suflare. Cu inima strânsă. Domnule profesor, am venit să-mi spuneți că nu-i adevărat.

 

ANDRONIC: Ce?

 

MAGDA: Alexandru nu l-a ucis pe Parmeniou. Alexandru n-a fost în Media.

 

ANDRONIC: Ba da.

 

MAGDA: Nu se poate. În orice caz, nu în 330. În 330 era la Kabul.

 

ANDRONIC: Nu ajunsese încă.

 

MAGDA: De unde știți?

 

ANDRONIC: Presupun.

 

MAGDA (aproape cu violență): N-aveți dreptul. Nu are nimeni dreptul.

 

ANDRONIC: Domnișoară Magda... Pui prea multă inimă în lucruri atât de vechi…

 

MAGDA: Pentru mine nu sunt vechi. Pentru mine sunt vii. Încă vii… Eu îl cunosc pe Alexandru. Îl cunosc, înțelegi?

 

ANDRONIC: Și eu cred că îl cunosc. De… (aruncă o privire circulară asupra bibliotecii) de douăzeci de ani.

 

MAGDA (cu ușor dispreț): Din cărți.

 

ANDRONIC: Da. Din cărți. Știi dumneata un alt mijloc de a-l cunoaște pe Alexandru cel Mare? L-ai întâlnit dumneata în altă parte decât în cărți?

 

MAGA: În vis.

 

ANDRONIC: O! Atunci să știi că nu e el.

 

MAGDA: Ba da. Uneori îl văd. Uneori îl aud. Cunosc vocea lui, cunosc privirea lui – privirea lui arzătoare, ochii lui calzi și umezi.

 

ANDRONIC (ca și cum ar confirma un răspuns la un examen): Asta-i exact. Avea ochii umezi. Și Plutarh e de acord… „Umezeala ce răsărea în ochii lui…”

 

MAGDA: Cu ce orgoliu își ridică fruntea spre stele! Cu ce sfidare își lasă capul pe spate!

 

ANDRONIC: Inexact. Aici te înșeli. E o eroare. Obișnuia să încline capul spre stânga. Și Plutarh o spune… „Gâtul îl avea aplecat puțin pe umărul stâng.” Toți autorii sunt de acord.

 

MAGDA: Dar nici unul nu l-a văzut. Ca mine. Nici dumneata nu l-ai văzut. Niciodată.

 

ANDRONIC: Drept să spun, nu.

 

MAGDA: Uneori la curs, ascultându-te cum vorbeai despre el, aș fi vrut să te întrerup, aș fi vrut să strig. Vorbeai cu indiferență despre lucruri amețitor de frumoase. Cum puteai fi așa de rece, așa de absent?

 

ANDRONIC: Ce vrei? Eu sunt un profesor. Eu n-am viziuni. Eu nu mă întâlnesc noaptea în vis cu Alexandru cel Mare.

 

MAGDA: Cu atât mai rău pentru dumneata. Și totuși, erau clipe când se părea că înțelegi, că vezi. Erau momente în cursul dumitale, când lucrurile înviau deodată… Uite, astă-toamnă, în noiembrie, poate ai uitat, poate nu ții minte… într-o joi după masă, ningea, ningea pentru prima oară… Noi eram puțini în sală. Să fi fost douăzeci. Ai intrat târziu. Erai palid, puțin obosit. Ai început să vorbești cu vocea dumitale indiferentă de întotdeauna. Vorbeai despre plecarea lui Alexandru în Asia. Păreai plictisit, absent. Și deodată — nu știu cum s-a întâmplat — ai tresărit. Ai ridicat mâna cu un gest care deschidea porțile Asiei, porțile visului. Glasul îți vibra. În ochi aveai o mare lumină… Simțeam că te iubesc.

 

ANDRONIC (puțin speriat): Pe mine?

 

MAGDA: Pe dumneata. Pe el. Pe amândoi.

 

ANDRONIC: Era o confuzie.

 

MAGDA: Sigur că era o confuzie. Aveai dumneata grijă să ne trezești la timp. Să ne readuci la realitate. (Cu ușor dispreț:) Alexandru cel Mic!

 

ANDRONIC: Domnișoară Magda, ești o copilă. O fată exaltată.

 

MAGDA: Știu. Mi s-a spus mereu acasă. Mama, tata, mătuși, unchi… Magda, ești exaltată. Magda, ești nebună. Și într-adevăr sunt. (Jumătate glumind:) Ce păcat că nu ești și dumneata! Ne-am înțelege de minune.

 

ANDRONIC: Dar „el” este.

 

MAGDA: O, da! Și de aceea îl iubesc. Îmi venea să râd la curs, când te auzeam cum îl judeci. (Profesoral:) E inexplicabil că Alexandru a făcut așa. E inadmisibil că a făcut altminterea. E de neînțeles că s-a dus. E absurd că s-a întors.” Îmi venea să râd cum te chinuiai să explici lucruri care nu se explică.

 

ANDRONIC: În știință totul se explică.

 

MAGDA: Se poate. Dar în viață nu. Alexandru știe asta. El merge cu mâinile libere, cu ochii închiși înainte, în neprevăzut, în plină aventură, până la capăt.

 

ANDRONIC: Și uneori până la crimă.

 

MAGDA (violent): Nu-i adevărat.

 

ANDRONIC (cu vocea scăzută): L-a ucis pe Parmenion.

 

MAGDA: Minți!

 

ANDRONIC (moment de tăcere. Cuvântul a fost prea tare, dar omul de știință biruie): E un fapt istoric. Îmi pare rău, dar l-a ucis.

 

MAGDA (intens, surd): El?

 

ANDRONIC: Da.

 

MAGDA: Cu mâna lui?

 

ANDRONIC: Cred că da.

 

MAGDA: Crezi? Ce ușor îți vine să arunci cuvintele. Crezi! (Cu o schimbare de voce, fermă:) Nu avea niciun motiv să-l ucidă.

 

ANDRONIC: Niciunul. Și Plutarh spune la fel.

 

MAGDA: Dar Plutarh nu spune că l-a omorât el, cu mâna lui.

 

ANDRONIC: Nu. Asta spun eu. E o descoperire. Sau cel puțin o ipoteză.

 

MAGDA: Pe care n-a mai făcut-o nimeni înaintea dumitale?

 

ANDRONIC: Nimeni.

 

MAGDA: De ce îl urăști? Ce ai cu el?

 

ANDRONIC (cu o ridicare din umeri): Îl urăsc! Eu n-am dreptul să urăsc pe nimeni.

 

MAGDA: Dar nici să iubești.

 

ANDRONIC: Sunt un om de știință. Caut adevărul. Încerc să-l găsesc. În cazul de față, cred că l-am găsit Am probe.

 

MAGDA: Unde sunt?

 

ANDRONIC: Aici. (Deschide un sertar:) Și aici. (Deschide alt sertar:) Și dincolo. (Arată cu degetul spre alt dosar de fișe.) Vrei să le vezi?

 

MAGDA: Da (Bruscă răzgândire:) Sau mai bine nu. N-am ce face cu ele. (Violent:) Păstrează-le! (Se întoarce brusc spre ușă.)

 

ANDRONIC: Magda!

 

MAGDA (se oprește, se întoarce): Păstrează-le! (Mândră:) Alexandru e o flacără. N-ai s-o stingi dumneata. Cu toate planșele, cu toate fișele, cu toate cărțile n-ai s-o stingi E mai puternic, e mai viu, e mai frumos. E așa de frumos! Uită-te în ochii lui — drept în ochii lui — și spune-mi: nu ți-e frică de el?

 

ANDRONIC: Ba da. Totdeauna mi-a fost puțin frică de el.

 

MACDA: Vezi?

 

ANDRONIC: Totdeauna. Nu ne potrivim deloc. Eu sunt un om pașnic, așezat, doritor de liniște...

 

MAGDA: Timid…

 

ANDRONIC: Dacă vrei…

 

MAGDA: Alexandru cel Mic!

 

ANDRONIC: Fie și așa. El e însetat de aventură. E un erou. Mă sperie.

 

MAGDA: Pe mine mă fascinează.

 

ANDRONIC: Și pe mine puțin. Dar nu e bine să te apropii prea mult de el,

 

MAGDA: Ești prudent.

 

ANDRONIC: N-am fost totdeauna. Vezi, când am început să studiez nu aveam de gând să fac istorie. Mă preocupa filosofia. Visam o teză despre Aristot. Prin Aristot l-am cunoscut pe Alexandru. Și pe urmă… am rămas cu el.

 

MAGDA: Te-a cucerit.

 

ANDRONIC: M-a tulburat. Aveam douăzeci de ani. El avea douăzeci și unu, douăzeci și doi când l-am cunoscut. Tocmai venea din Aegea, după moartea lui Filip. Și se ducea spre Dunăre. Mie îmi place Dunărea. Credeam că vom face drumul împreună. Dar de acolo s-a întors scurt, nebunește, spre Teba.

 

MAGDA: A fost splendid.

 

ANDRONIC: Năucitor. Îmi pierdusem respirația.

 

MAGDA: Te cred.

 

ANDRONIC: Voiam să știu cine e omul ăsta. Voiam să scriu un portret al lui.

 

MAGDA: L-ai scris?

 

ANDRONIC: Trei ani am stat la Göttingen ca să-l scriu.

 

MAGDA: Unde e?

 

ANDRONIC: La dreapta dumitale. (Magda se întoarce spre dreapta.) Raftul al doilea. (Magda întinde mâna spre raftul indicat.) A cincea carte din stânga. (Magda pune mâna pe o carte.) Nu. Cealaltă.

 

MAGDA (scoate cartea și citește titlul): Studien über das Bildnis Alexanders des Grossen.

 

ANDRONIC: Studii. Schițe. Nimic definitiv.

 

MAGDA: Și pe urmă?…

 

ANDRONIC: Pe urmă… toate cărțile pe care le vezi acolo… (Arată cu mâna spre acel „raft al doilea”.) Toate despre el. Mereu și mereu.

 

MAGDA: De ce nu l-ai lăsat?

 

ANDRONIC: Pentru că n-am mai putut. De la Teba la Troia. Din Grecia în Asia, Susa, Persepolis, Ecbatana, drumul spre Indii, drumul spre ocean.

 

MAGDA: Pasionant.

 

ANDRONIC: Da — și obositor. De multe ori aș fi vrut să-i spun lui Alexandru cel Mare, să-i pot spune: destul! oprește! hai acasă!

 

MAGDA: Nu te-ar fi ascultat.

 

ANDRONIC: N-ar fi avut încredere în mine. Dar astăzi sunt mai bătrân decât el. Am patruzeci de ani. Sunt multe lucruri pe care el nici nu le bănuia și pe care eu le știu. Îmi pare rău că nu i le pot spune.

 

MAGDA (cu un surâs): Î le spun eu. Eu îl văd.

 

ANDRONIC (glumind): Da, dar dumneata îl adori. N-are să te creadă. Un bărbat nu crede în femeile care îl adoră… (Serios:) Vezi, toată campania lui Alexandru în Asia este plină de greșeli.

 

MAGDA: Crezi?

 

ANDRONIC: Sunt sigur. Aș putea dovedi. Dar pentru asta mi-ar trebui timp. Mai întâi mi-ar trebui să pot reface întreg itinerariul lui Alexandru. De la Teba la capătul Indiei.

 

MAGDA: Eu l-am făcut.

 

ANDRONIC. În vis. Eu însă aș vrea să-l fac în realitate, pe teren. Îmi trebuie o cunoaștere perfectă a terenului. N-am încredere în geografi. Vreau să văd cu ochii mei. Aș vrea să străbat pas cu pas, metru cu metru, toate drumurile lui Alexandru.

 

MAGDA (cucerită): Ar fi minunat de frumos! (Scurt practic:) Mă iei și pe mine.

 

ANDRONIC (râzând): Te iau. Mai ales că nu voi pleca niciodată.

 

MAGDA (cu inocență): De ce?

 

ANDRONIC: Nu-ți dai seama ce poate fi o asemenea călătorie. E o adevărată expediție. O caravană. Ar trebui ani mulți și bani mulți. Foarte mulți bani.

 

MAGDA: Și nu-i avem?

 

ANDRONIC: Nu. Am o leafă de profesor, din care trăiesc eu și biblioteca mea.

 

MAGDA: Iar eu…

 

ANDRONIC: Dumneata! (Râzând:) Dumneata ai în poșetă bani pentru un bilet de cinematograf.

 

MAGDA: Și un abonament pe linia 16.

 

ANDRONIC: Care nu ne va duce prea departe.

 

MAGDA: Păcat! Ar fi așa de frumos!

 

ANDRONIC: Da. Frumos ar fi. Uite harta. (Ia dintr-un colț al biroului o hartă și o deschide pe masă.) Hartă cu nume șterse. Cu fluvii secate. Cu cetăți dispărute.

 

MAGDA: Unde e Gaza? Unde e Gordium? Unde e Prophtasia?

 

ANDRONIC: Aici… și aici… și aici…

 

(Lung moment de tăcere. De afară se aude soneria. Amândoi ridică privirea, care li se pierduse pe hartă. Soneria reîncepe insistent, energic. Pe urmă te oprește. Prin antreu se aude, nedistinct, vocea Anei și a Directorului.)

 

DIRECTORUL: Domnul profesor a venit? E acasă?

 

ANA: Da. A venit. Cum vă cheamă pe dumneavoastră, ca să-i spun cine sunteți.

 

DIRECTORUL: Las’ că-i spun eu.

 

(Ușa din fund se deschide și apare Directorul, urmat de Ana.)

 

 

SCENA VI

 

ACEIAȘI, DIRECTORUL, ANA

 

DIRECTORUL: Domnul profesor Andronic?

 

ANDRONIC: Eu.

 

ANA: Dumnealui e, conașule, domnul care v-a căutat. Nici acum nu vrea să spună cum îl cheamă. Uite, a dat buzna peste mine.

 

ANDRONIC: Ana, ce fel de vorbă…

 

DIRECTORUL: Are dreptate, domnule profesor. E adevărat. Am dat buzna. Am năvălit. Dar veți înțelege graba mea. Dorința de a vă cunoaște. Nerăbdarea de a vă vorbi. Mai ales (se uită sever spre Magda) că am fost copilărește indus în eroare. Mi s-a spus că sunteți la Universitate și că vă întoarceți decât seara târziu.

 

AVDRONIC: Vă, rog să luați loc. Ana, te poți duce.

 

ANA (îmbufnată): Păi de! Da’ nasturele ăsta când o să-l cos? (Iese prin ușa din fund.)

 

ANDRONIC: Lasă, mai târziu.

 

SCENA VII[modifică]

MAGDA, ANDRONIC, DIRECTORUL

 

DIRECTORUL: Domnule profesor, numele meu este Borcea. I.D. Borcea. Sunt directorul ziarului „Deșteptarea”.

 

ANDRONIC (fără compresare): Îmi pare bine.

 

DIRECTORUL: Am fost informat că m-ați căutat azi-dimineață la redacție.

 

ANDRONIC: Da. Mi s-a spus însă că nu veniți niciodată.

 

DIRECTORUL: Niciodată! Viu când trebuie și pentru cine trebuie. Dovadă că am venit până aici.

 

ANDRONIC: Sunt măgulit.

 

DIRECTORUL: Eu sunt măgulit, domnule profesor… Vă rog să-mi spuneți cu toată încrederea ca vă aducea azi-dimineață la mine. Despre ce era vorba? Mi s-a spus că e o chestiune de extremă importanță.

 

ANDRONIC: Așa credeam. Dar am găsit acolo un domn — Ștefănescu mi se pare — care mi-a explicat că mă înșel și că de fapt chestiunea n-are nici o importanță.

 

DIRECTORUL (enervat): Ștefănescu… Un dobitoc.

 

ANDRONIC: Nu părea.

 

DIRECTORUL: În sfârșit… un meseriaș. Fără perspectivă, fără orizont.

 

ANDRONIC: Un om de treabă. Cam nervos, dar de treabă. I-am lăsat o erată și mi-a promis că o va publica. E tot ce mai puteam dori.

 

DIRECTORUL (apăsat, cu intenție): Tot? Absolut tot?

 

ANDRONIC (nu înțelege, se uită la Director, se uita la Magda): Da…

 

DIRECTORUL: Domnule profesor, vă înțeleg. Sunt lucruri pe care nu le putem discuta decât între patru ochi.

 

MAGDA: Eu vă las.

 

ANDRONIC: De ce? (Către Director:) Aveți un secret?

 

DIRECTORUL (plin de intenții): Aș vrea să vorbim mai pe larg… mai amănunțit, despre articolul dumneavoastră.

 

ANDRONIC: Cu atât mai bine. Domnișoara cunoaște articolul. Ne poale fi de folos.

 

DIRECTORUL: Cunoaște… (plin de subînțelesuri) întreaga chestiune?

 

ANDRONIC: Da.

 

DIRECTORUL: E informată asupra… (Gest vag.)

 

MAGDA: Perfect informată.

 

ANDRONIC: Într-adevăr, bine informată. Pune poate prea multă pasiune, prea mult interes personal…

 

DIRECTORUL: Atunci, înțeleg de ce ținea să scape adineauri de mine.

 

MAGDA (râzând): Exagerați.

 

DIRECTORUL: Domnule profesor, colaborarea dumneavoastră la „Deșteptarea” este pentru mine și gazeta mea o mare cinste.

 

ANDRONIC: Colaborare! Bine… dar e un accident.

 

DIRECTORUL: Un accident fericit.

 

ANDRONIC: Mărturisesc că până azi-dimineață nu cunoșteam gazeta dumneavoastră.

 

DIRECTORUL: Dar ea vă cunoștea. Noi toți vă cunoaștem.

 

ANDRONIC: Nu-mi amintesc s-o fi citit vreodată.

 

DIRECTORUL: Noi însă v-am citit totdeauna. V-am citit și v-am stimat. De câte ori nu ne-am spus: dacă am putea face din Alexandru Andronic un prieten, un colaborator! Dacă l-am putea aduce în mijlocul nostru, să lucreze cu noi, să scrie cu noi, să lupte cu noi!

 

ANDRONIC (mirat, naiv): Sunt surprins.

 

DIRECTORUL: Pentru că nu ne cunoașteți. Pentru că n-ați vrut să ne cunoașteți. Dumneavoastră, oamenii de bibliotecă priviți spre noi cu dispreț…

 

ANDRONIC (gest timid de protest): Cu dispreț!

 

DIRECTORUL (energic și umilind treptat tonul): Da, cu dispreț, spre noi, oamenii de acțiune, care luptăm în tranșeele înaintate ale cotidianului. Din turnul de fildeș în care v-ați retras, abia aruncați o privire indiferentă spre munca noastră, spre truda noastră — și vi se pare că e prea vulgară, dar cine e vinovat, dacă nu chiar dumneavoastră, care vă izolați departe de lume, în loc să veniți între noi, pentru ca împreună să ridicăm nivelul preocupărilor publice, însuflețindu-le cu idei, cu idealuri!

 

ANDRONIC (timid, încurcat): Bine, dar eu sunt un profesor, un om de știință… Ce pot spune eu marelui public?

 

DIRECTORUL: Marele public e însetat să vă cunoască, să vă audă, să vă urmeze. A fost ambiția mea să vă prezint acestui public. Și am reușit. Eram hotărât să obțin colaborarea dumneavoastră prin orice mijloc. Și am obținut-o.

 

ANDRONIC: Cum? Vreți să spuneți că articolul meu… nu din întâmplare… nu printr-o confuzie…

 

DIRECTORUL: Să fim serioși! O gazetă ca a mea nu trăiește din întâmplări și din confuzii. (Categoric:) V-am adus la „Deșteptarea”. Eu cu mâna mea. Și nu vă mai las.

 

ANDRONIC: Nu știu ce vreți să spuneți!

 

DIRECTORUL: Vreau să spun că veți colabora cu noi.

 

De aceea am și venit. Ca să stabilim condițiile colaborării.

 

ANDRONIC: Domnule… sunt surprins, sunt uimit, sunt

 

mișcat… Nimeni nu mi-a vorbit vreodată ca dumneata... N-am crezut că scrisul meu poate să trezească atâta interes, să aibă atâta ecou, atâta răsunet…

 

DIRECTORUL: Și încă nu știți nimic. Veniți între noi, și veți vedea ce se cheamă răsunet.

 

ANDRONIC: Nu, nu. Mă tem că e o eroare. Lucrările

 

mele se adresează unor cititori de specialitate, unui public restrâns.

 

DIRECTORUL: Prejudecată! Ce v-a adus dumneavoastră acest public restrâns? O biată conferință universitară. Nici măcar o catedră plină. Eu vă aduc notorietatea, celebritatea, puterea. Dumneavoastră aveți lucruri mari de spus, și trebuie să le spuneți.

 

ANDRONIC: Da, dar nu într-o gazetă.

 

DIRECTORUL: De ce nu într-o gazetă? Glasul dumneavoastră trebuie să pătrundă departe, adânc în opinia publică.

 

ANDRONIC: Opinia publică n-are ce face cu studiile mele.

 

DIRECTORUL: Vă înșelați cumplit. Știți oare că articolul de azi-dimineața a stârnit uimire, a trezit conștiințe? Știți oare câte priviri se îndreaptă în momentul de față spre dumneavoastră, așteptându-vă să vorbiți, somându-vă să vorbiți?

 

ANDRONIC (încurcat): E prea mult… E măgulitor, dar e prea mult.

 

DIRECTORUL: Domnule profesor! În articolul de azi-dimineață, ați făcut anumite afirmații grave.

 

MAGDA (cu convingere): Foarte grave.

 

DIRECTORUL: Și ați lăsat să se înțeleagă că aveți dovezi.

 

ANDRONIC: Le am.

 

DIRECTORUL: Dați-mi-le mie.

 

ANDRONIC: De ce?

 

DIRECTORUL: Ca să le public.

 

MAGDA (alarmată): Asta nu se poate!

 

DIRECTORUL (cu politețe, dar ritos): Domnișoară, vă rog să nu vă amestecați într-o chestiune care nu vă privește.

 

MAGDA: Nu mă privește? Trece prin inima mea — și nu mă privește?!

 

DIRECTORUL: Domnule profesor, e poate momentul să vorbim clar. Ați atins în articolul de azi lucruri de un interes capital.

 

ANDRONIC: Credeți?

 

DIRECTORUL: Să lăsam falsele modestii. Articolul e făcut cu mare artă. Spune puțin, atât cât trebuie. Restul se citește printre rânduri.

 

ANDRONIC: Pentru că n-am avut destul spațiu. E un articol introductiv. Un fragment. Intenția mea este să revin mai târziu.

 

DIRECTORUL: Asta vă cer și eu. Să reveniți. Dar nu mai târziu. Acum. Imediat.

 

ANDRONIC: Un om de știința nu e niciodată grăbit.

 

DIRECTORUL: Dar eu sunt. Vă pun toată gazeta mea la dispoziție. Vă deschid larg coloanele. Nu mă dau în lături de la nimic. Sunt gata să dau cea mai largă publicitate întregii chestiuni. Afișe, clișee, facsimile. Tot! Dacă e nevoie, scoatem o ediție specială.

 

ANDRONIC: Ediție specială! Mă speriați. Nu vi se pare că e prea mult?

 

DIRECTORUL: Dacă probele sunt zdrobitoare, nu e prea mult.

 

ANDRONIC: Zdrobitoare! Vorbiți un limbaj cu care nu sunt obișnuit. Eu nu cunosc în istorie probe zdrobitoare. Cel mult plauzibile, concludente.

 

DIRECTORUL: Numiți-le cum vreți, dar dați-mi-le.

 

MAGDA: Nu. (Către Andronic:) Nu, domnule profesor. (Către Director:) Nu, domnule director. (Către Andronic:) Nu vei da nimic. (Către Director:) Nu vei primi nimic. Câtă vreme sunt eu aici, nu va ieși o hârtie din această casă.

 

DIRECTORUL: Domnule profesor, noi discutăm între bărbați. Nu știu ce drepturi are domnișoara să intervină între noi…

 

MAGDA: Poate că n-am niciun drept. Dar am o datorie. Să împiedic atentatul moral pe care îl puneți la cale.

 

DIRECTORUL: Atentat moral! Ha! Mă faci să râd. Ar râde și el dac-ar auzi. Atentat moral împotriva celui mai mare bandit din lume.

 

MAGDA (violent): Domnule! Nu-ți permit! N-ai dreptul.

 

ANDRONIC (încercând s-o calmeze): Magda, te rog… (Către Director:) E o fire ciudată, o imaginație aprinsă… De altfel, și dumneata ești nedrept. Pui prea multă patimă într-o chestiune care ar trebui privită mai calm, mai senin.

 

DIRECTORUL: Eu nu sunt senin. Meseria mea nu-mi dă voie.

 

ANDRONIC: Totuși, nu putem arunca vorbe atât de grele cu ușurință. Bandit?

 

DIRECTORUL: Domnule profesor, îl apărați.

 

ANDRONIC: Nu. Meseria mea nu este să apăr pe nimeni, ci să înțeleg.

 

DIRECTORUL: Dar aici nu e nimic de înțeles. Probele sunt limpezi.

 

MAGDA: De unde știi?

 

DIRECTORUL: Mi-o spune profesorul Andronic, și mi-o spune în ziarul meu. (Ia gazeta de pe masă și citește:) „Vom arăta altă dată și păstrăm în acest scop probe pe care preferăm să nu le destăinuim pentru moment.” (Aruncând gazeta la loc:) Ei bine, eu prefer să le destăinuiți. Și vi le cer. Dați-mi-le, și mâine dimineață „Deșteptarea” va fi în toate mâinile. Dați-mi-le, și în trei zile numele lui Alexandru Andronic va fi pe toate buzele.

 

ANDRONIC (evaziv, intimidat): Știu eu…

 

DIRECTORUL: Eu știu. Eu vă asigur.

 

ANDRONIC: Domnule… propunerea dumneavoastră mi se pare stranie, ireală… Mă întreb dacă nu e o farsă.

 

DIRECTORUL: Am eu aerul unui om care-și pierde timpul cu farse?

 

ANDRONIC: Totuși nu înțeleg… nu cred… nu pot crede… Ani de zile am lucrat în singurătate, între puținii mei studenți, între puținii mei colegi… aproape necunoscut… și deodată o asemenea fantastică propunere.

 

DIRECTORUL: O primiți?

 

MAGDA: Nu. Nu primește.

 

DIRECTORUL: Vă întreb pe dumneavoastră. O primiți?

 

ANDRONIC: Nu cred să pot… Nu cred să am dreptul… În orice caz, dați-mi timp. Mă voi gândi, voi reflecta, voi vedea…

 

DIRECTORUL: Așteptați poate alte propuneri?… Aveți alte intenții?… Vă gândiți poate să lucrați cu altcineva?…

 

ANDRONIC: Nu.

 

DIRECTORUL: Cu atât mai bine. Pentru că să știți: (ferm, aproape amenințător) peste mine nu veți trece.

 

ANDRONIC: Nici nu mă gândesc.

 

DIRECTORUL (se uită la ceasul lui de mână): E șase fără zece. În două ore, îmi trebuie articolul. La opt îl aștept la redacție. Sau mai bine viu să-l iau.

 

ANDRONIC: Domnule…

 

DIRECTORUL: Acum vă las. La opt fără zece sunt înapoi.

 

ANDRONIC: Dar nu se poate, dar…

 

DIRECTORUL (a pornit spre ușă, dar se oprește pe loc, se întoarce): Domnule profesor, un sfat: nu pierdeți prilejul pe care vi-l dau. Și încă un sfat: nu pierdeți timpul. Noi doi putem face împreună lucruri mari. (Iese).

 

 

SCENA VIII

 

MAGDA. ANDRONIC

 

Andronic a făcut câțiva pași spre ușa prin care a ieșit Directorul — nu s-ar putea spune exact cu ce intenție: ca să-l conducă, sau ca să-l cheme Înapoi. Se oprește în fața ușii câteva secunde, cu spatele la public. Pe urmă se întoarce și vine cu pași mici, rari, spre birou.

 

MAGDA: Vei primi?

 

ANDRONIC: Nu.

 

MAGDA: Foarte bine.

 

ANDRONIC (cu oboseală): Nu, nu voi primi. Voi publica mai departe în reviste de istorie, de știință, în reviste pe care nu le citește nimeni.

 

MAGDA: Îți pare rău?

 

ANDRONIC: Nu știu. Cred că da… (după o pauză:) Știi câți auditori au fost la ultima mea lecție?

 

MAGDA: Puțini?

 

ANDRONIC: Șase. Și unul din ei, intrat din întâmplare. Greșise sala, bietul băiat…

 

MAGDA (simte tonul lui de amărăciune): Ești obosit.

 

ANDRONIC: Să vorbești o viață întreagă în fața unor săli goale. Patru, cinci, zece studenți, care iau note… Nici măcar nu știi dacă te ascultă. Iau note. Niciun răspuns, niciun surâs, niciun semn, niciun ecou. Poate sunt surzi… Poate sunt morți... Doar câte unul se ridică deodată în mijlocul lecții trântește pupitrul și pleacă… Tu rămâi mai departe, pe catedră — pentru cine? pentru ce?

 

MAGDA (ca unui copil): Ești obosit.

 

ANDRONIC: O! Dacă s-ar putea! Dacă aș putea! Să vorbești într-o mare sală, plină de lume, fremătând de nerăbdare, de curiozitate, de emoție. Să simți fixate asupra ta sute de priviri, mii de priviri. Care așteaptă, care cheamă, care întreabă. Să simți cum fiecare cuvânt al tău deschide inimi, aprinde imaginații, răscolește pasiuni… Scrisul tău să treacă din mână în mână, din om în om, numele tău să străbată mulțimile, să însemne ceva…

 

MAGDA: Dar numele dumitale înseamnă mult.

 

ANDRONIC: Pentru cine? Pentru câți?

 

MAGDA: Sunt puțini poate, dar sunt cei mai buni!

 

ANDRONIC (plictisit, sceptic): O! cei mai buni!

 

MAGDA: Ești nedrept. Nedrept cu dumneata. Nedrept cu ei. Te-a tulburat gazetarul ăsta… (Semn spre ușa prin care a ieșit Directorul.)

 

ANDRONIC: Da. Mărturisesc că da. M-a tulburat. Ce spunea el era amețitor. Era poate o aventură, o nebunie — dar o nebunie care te îmbată. Mai ales dacă nu ești obișnuit cu băuturi atât de tari.

 

MAGDA: Poate că tot ai să primești.

 

ANDRONIC: Nu. Nu pot. Nu mă simt în stare. Știa el ce spune. (Cu dispreț:) Sunt un om de bibliotecă. (Ia în mână o carte, o deschide.)

 

MAGDA: Vrei să te las? Vrei să lucrezi?

 

ANDRONIC: Nu. Te rog nu pleca. Astă-seară nu lucrez. Simt că n-aș putea.

 

MAGDA: Nu vrei să ieși puțin din casă?

 

ANDRONIC: Unde?

 

MAGDA: Undeva pe stradă. Undeva, unde să nu fie atâtea cărți.

 

ANDRONIC: Ai dreptate. Apasă. Le simt cum apasă.

 

MAGDA: Haide cu mine să ne plimbăm.

 

ANDRONIC (nici da, nici nu – indiferent): Știu eu?...

 

MAGDA: Uite, se înserează. Trebuie să fie frumos spre Șosea. Vii?

 

(Se aude soneria de la intrare.)

 

ANDRONIC: Cine o mai fi?

 

MAGDA (după o pauză): Să se fi întors el?

 

ANDRONIC: Nu cred. Dar dacă e el, nu vreau să-l văd.

 

MAGDA: Ți-e frică?

 

ANDRONIC: Nu știu. Dar nu mai vreau sa-l vad.

 

 

SCENA IX

 

MAGDA, ANDRONIC, ANA

 

ANA (intrând prin ușa din fund): Conașule, vă caută un domn.

 

ANDRONIC: Domnul de adineauri?

 

ANA: Nu. Altul.

 

ANDRONIC: Cine e?

 

ANA: Nici ăsta nu vrea să spună. Zice că-l cunoașteți dumneavoastră.

 

ANDRONIC: Să intre.

 

ANA: Da, dar zice că… vrea să fie singur cu dumneavoastră…

 

ANDRONIC: Nu i-ai spus că e cineva la noi?

 

ANA: Ba da, dar zice…

 

MAGDA: Eu plec.

 

ANDRONIC: Nu, Magda. Te rog, rămâi. N-am hotărât să mergem la plimbare împreună? Fii bună și rămâi. Vreau să ies de aici. (Semn spre toată camera cu toate cărțile ei.) Treci o clipă dincolo și așteaptă-mă. Vrei?

 

MAGDA (bună camaradă): Vreau. (Iese prin ușa din dreapta, planul I, pe care i-o deschide Andronic.)

 

ANDRONIC: Ana, spune domnului să intre!

 

(Ana iese prin ușa din fund, prin care, o clipă mai târziu, intră Bucșan.)

 

 

 

 

 

 

SCENA X

 

ANDRONIC, BUCȘAN

 

BUCȘAN: Dumneata ești domnul Andronic?

 

ANDRONIC: Da. Cu cine am onoarea?

 

BUCȘAN: Știi dumneata prea bine.

 

ANDRONIC: Ne-am mai cunoscut?

 

BUCȘAN: Eu nu. Dar dumneata… mă cunoști.

 

ANDRONIC: Drept să spun… nu-mi aduc aminte.

 

BUCȘAN (tranșant): Sunt Grigore Bucșan.

 

ANDRONIC: Bucșan! (Se gândește un moment.) Nu… nu-mi aduc aminte!

 

BUCȘAN (ironic): N-ai auzit niciodată de numele meu?

 

ANDRONIC: Nu cred.

 

BUCȘAN (același joc): E un nume nou pentru dumneata? Necunoscut?

 

ANDRONIC (ca și cum și-ar cere scuze pentru ignoranță): Îmi pare rău, dar…

 

BUCȘAN (ia o scrumieră de metal de pe birou și o ține în mână, cântărind-o parcă): Frumoasă scrumieră… (O întoarce scurt pe dos și o pune sub ochii lui Andronic.) Ce scrie aici?

 

ANDRONIC (citind): Uzinele Bucșan.

 

BUCȘAN (ia de pe birou un bloc de hârtie și cu aceeași mișcare scurtă i-l pune sub nas): Și pe blocul acesta de hârtie ce scrie?

 

ANDRONIC: Fabrica de Hârtie Bucșan…

 

BUCȘAN (rotește privirea prin odaie și alege un alt obiect, pe care îl aduce sub nasul lui Andronic): Și aici?

 

ANDRONIC: Oțelăriile Bucșan.

 

BUCȘAN (se apropie de Andronic și, cu o mișcare bruscă, îi rupe nasturele de la haină, arătându-i-l): Și aici?

 

ANDRONIC: Fabrica de Nasturi Bucșan.

 

BUCȘAN: Și dumneata nu mă cunoști! Nu e nimic în casa asta care să nu fi trecut prin mâinile mele. Nu e nimic în tot orașul ăsta care să nu poarte imprimat numele meu. Și dumneata nu mă cunoști! Ascensorul cu care te urci e un ascensor Bucșan. Betonul din care e clădită casa e beton Bucșan. Ghetele pe care le porți sunt lucrate cu talpă Bucșan. Asfaltul pe care umbli e asfalt Bucșan. Și dumneata nu mă cunoști!

 

ANDRONIC (uimit, încurcat): Domnule, vă cer scuze. Sunt sincer impresionat. E într-adevăr nepermis ca un nume atât de popular, atât de răspândit, să-mi fie necunoscut. Dar vedeți, eu duc o viată retrasă, singuratecă, sunt absorbit de lucrările mele, sunt distrat…

 

BUCȘAN: Termină, domnule! Să lăsăm glumele. Am venit să vorbesc cu dumneata răspicat. E felul meu obișnuit de vorbă. Nu-mi plac intermediari și nici fraze. Afaceri de astea îmi place să le rezolv singur și direct. Spune: cât vrei?

 

ANDRONIC: Nu vă înțeleg.

 

BUCȘAN (răspicat): Câți bani vrei?

 

ANDRONIC: Pentru ce? Ce să fac cu ei?

 

BUCȘAN: Treaba dumitale. Eu te întreb doar: cât? Și dacă-mi convine, plătesc.

 

ANDRONIC: E vorba de o donație?

 

BUCȘAN (printre dinți): Da. Donație.

 

ANDRONIC: Pentru Institutul meu de istorie antică?

 

BUCȘAN: Îmi place formula. Nu pentru dumneata — pentru institut. Ingenios!

 

ANDRONIC: Domnule Bucșan, nu vă pot spune cât sunt de emoționat. Lucrăm la institut în condiții materiale grele. Ne lipsește o mare bibliotecă de specialitate. De mult doream să pot crea câteva burse pentru studenții mei. Eu însumi mă gândeam să întreprind o călătorie de studii în Asia. Toate acestea, sau o parte din ele, le-am putea realiza datorită generozității…

 

BUCȘAN (și-a pierdut răbdarea): Ascultă, domnule! Am citit articolul dumitale de azi-dimineață.

 

ANDRONIC: L-ați citit? Și v-a interesat?

 

BUCȘAN: Dumneata ce crezi?

 

ANDRONIC: Nu îndrăznesc să sper. E o chestiune atât de străină de preocupările dumneavoastră obișnuite.

 

BUCȘAN: Și nu-mi dai voie?

 

ANDRONIC (intimidat): Eu…

 

BUCȘAN: Nu-mi dai voie să fac altceva decât am făcut până azi? E interzis? E interzis, de exemplu, să mă ocup de cereale?

 

ANDRONIC: Ce vreți să spuneți?

 

BUCȘAN: E interzis să mă ocup de ovăz? Dumneata numești asta un monopol al ovăzului.

 

ANDRONIC (măgulit): Ați reținut expresia!

 

BUCȘAN: Da. Închipuiește-ți că am reținut-o. Te poți felicita. Ai lovit bine.

 

ANDRONIC: Vedeți, mi-am dat foarte bine seama că e o expresie îndrăzneață, oarecum improprie, care ar avea nevoie de lămuriri suplimentare…

 

BUCȘAN: Dar ai preferat să le lași pentru altă dată.

 

ANDRONIC: Întocmai. Dacă va fi nevoie, voi reveni mai pe larg.

 

BUCȘAN: Nu va fi nevoie.

 

ANDRONIC: Totuși, cred că anumite explicații sunt necesare.

 

BUCȘAN: Îți spun eu că nu sunt.

 

ANDRONIC: Mă tem să nu se creadă că e o eroare la mijloc, o eroare grosolană. Ovăzul la care mă refer nu e cereala comună pe care o cunoaștem toți sub numele popular de ovăz și sub denumirea științifică de „avena-nuda”…

 

BUCȘAN: Absurd!

 

ANDRONIC: Evident că-i absurd. Acest ovăz nici nu exista pe vremea lui Alexandru. E o plantă care în Europa a apărut abia în secolul XIII, iar în Asia probabil mult mai târziu.

 

BUCȘAN: Mai târziu sau mai devreme, să venim la chestiune.

 

ANDRONIC: Dar tocmai aceasta e chestiunea. Și e foarte delicată. Eu presupun că trebuie să fie un fel de ovăz sălbatec, poate o specie de „avena-sativa” sau, și mai probabil, o specie de „avena-vesca”. Nu credeți…

 

BUCȘAN: Eu nu cred nimic.

 

ANDRONIC: Aveți dreptate. În fond, aveți dreptate. Lucrurile sunt foarte complicate și certitudini nu există. După cum spuneam azi după masă la radio…

 

BUCȘAN: Ai vorbit la radio?

 

ANDRONIC: Da. Azi după masă.

 

BUCȘAN: Despre re?

 

ANDRONIC: Despre chestiunea asta.

 

BUCȘAN: Nenorocitule!

 

ANDRONIC (lovit): Domnule!

 

BUCȘAN: Ce fel de șantaj e ăsta?

 

ANDRONIC (uluit): Șantaj?

 

BUCȘAN: De ce te amesteci în meserii pe care nu le cunoști? Dacă nu știi cum se face un șantaj, lasă pe alții.

 

ANDRONIC: Domnule, vă rog…

 

BUCȘAN: Ai scris un articol. Foarte bine. Am înțeles. Am venit. Veneam mai devreme dacă știam de unde să te iau. Dar ce nevoie mai aveai de radio? Spune! Răspunde! Explică! Vorbește! (Tonul a crescut mereu, iar cu ultimele cuvinte a devenit violent. Apropiindu-se de Andronic, îl apucă cu mâinile de reverele hainei.) Vorbește, n-auzi? De ce taci?

 

ANDRONIC (palid, năucit): Nu știu… nu știu ce să răspund… Nu știu ce vreți.

 

BUCȘAN: Canalie!

 

ANDRONIC: E o neînțelegere. Poate nu știți cine sunt… poate căutați pe altcineva… Eu sunt profesorul Alexandru Andronic. Alexandru Andronic.

 

BUCȘAN: Și eu sunt Bucșan. Grigore Bucșan. Vrei să te măsori cu mine? (Plin de dispreț:) Dumneata?

 

ANDRONIC: Domnule, vă repet că e la mijloc o confuzie, o îngrozitoare confuzie. Sau o farsă. Sau poate… sau poate… (Face un pas înapoi, un gest de îngrijorare abia stăpânită.)

 

BUCȘAN: Sau poate sunt nebun.

 

ANDRONIC (repede): N-am spus asta.

 

BUCȘAN: Da. Într-un fel, sunt nebun. Nebun că viu aici să-ți ofer bani, în loc să te nimicesc cu o singură lovitură. Crezi dumneata serios că mi-ar fi greu mie, Grigore Bucșan, să lichidez un lefter ca dumneata? Dar nu vreau. Nu-mi plac scandaluri. Când pot, le evit.

 

ANDRONIC: Atunci…

 

BUCȘAN: Atunci termină cu jocul ăsta stupid și vorbește. De unde cunoști afacerea Protar?

 

ANDRONIC: Afacerea?

 

BUCȘAN: PROTAR.

 

ANDRONIC: Nu înțeleg… Nu știu…

 

BUCȘAN: Nu înțelegi, nu știi, dar publici.

 

ANDRONIC: Domnule, încă o dată, vă rog… vă rog să vă lămuriți, să vă explicați… Nu se poate, nu e cu putință…

 

BUCȘAN (ia cu un gest gazeta de pe masă și citește, sărind ici-acolo cuvinte din frază): „Vom arăta altă dată… convingerea noastră că de la Protar la Carum… faze insuficient studiate… ar merita să fie aduse la lumină.” Cunoști fraza asta?

 

ANDRONIC: Da.

 

BUCȘAN: Cine a scris-o?

 

ANDRONIC: Eu.

 

BUCȘAN: Și nu știi ce e Protar?

 

ANDRONIC: Nu e Protar. E Prophtasia.

 

BUCȘAN: Cum?

 

ANDRONIC: Prophtasia. E o greșeală de tipar. În loc de Prothasia a apărut Protar. În loc de Kabul, Carun.

 

BUCȘAN: Îți bați joc de mine?

 

ANDRONIC: De ce? Vă spun adevărul. Tot articolul e plin de greșeli. Am dat și o erată. Are să apară mâine.

 

BUCȘAN (bănuitor): Unde?

 

ANDRONIC: În „Deșteptarea”.

 

BUCȘAN: Iar? Îmi întinzi o nouă cursă?

 

ANDRONIC: Cursă? Cum cursă? Ce fel de cursă? Nu vă spun că e o erată? Sunt zeci de greșeli și am vrut să se rectifice măcar unele din ele, cele mai grave… Prophtasia și Kabul nu sunt singurele. La drept vorbind, nici nu înțeleg de ce vă supără atât de mult. Pentru mine e penibil, fiindcă e articolul meu, dar dumneavoastră, ar trebui să vă fie indiferent. Prophtasia sau Protar, Kabul sau Carun…

 

BUCȘAN: Prophtasia… Ce înseamnă: Prophtasia?

 

ANDRONIC: E un oraș vechi în Asia Mică.

 

BUCȘAN: Și Kabul?

 

ANDRONIC: Un fluviu.

 

BUCȘAN (scurt): Nu cred.

 

ANDRONIC: Vedeți-l pe hartă. (Arată cu degetul ceva pe harta care a rămas deschisă pe birou.) Sunt aici. Două etape în itinerariul lui Alexandru cel Mare..

 

BUCȘAN (oarecum dezarmat de evidenta inocentă a

 

tipului): Și dumneata vrei să cred că nu e nici o aluzie în articolul ăsta?

 

ANDRONIC: Ce fel de aluzie?

 

BUCȘAN: Niciun subînțeles?

 

ANDRONIC: Ce fel de subînțeles?

 

BUCȘAN (rămas pe gânduri, se întreabă mai mult pe el singur): Să fie oare posibil?… Să fie oare posibil?

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

SCENA XI

 

ACEIAȘI. MAGDA

 

MAGDA (a deschis ușa din dreapta și a intrat pe replica lui Bucșan, rămânând în prag): Nu. Nu e posibil.

 

BUCȘAN (surprins, ridică privirea spre ea): Dumneata… (Către Andronic:) Cine e… Dumneaei?

 

MAGDA: Nu-l întreba pe el, că nu știe; mai bine întreabă-mă pe mine despre el. Vrei să știi cine e? E un escroc.

 

ANDRONIC (trăsnit): Magda!

 

MAGDA (energic): Un șantagist!

 

ANDRONIC (cu indignare): Domnișoară!

 

MAGDA (adresându-se mereu lui Bucșan): Și dumneata… dumneata ești un naiv, un biet naiv, pe care-l duce oricine de nas. Ascultam de dincolo — fără voia mea — strigați așa de tare că vă auzeam ascultam de dincolo și muream de râs. Greșeală de tipar! Ha! Prophtasia. Ha! Și dumneata crezi!

 

ANDRONIC: Domnule, n-o ascultați. N-o credeți. Fata asta, fata asta nu știe ce vorbește.

 

MAGDA (provocatoare către Andronic): așa, insulta-mă. Din parte dumitale nu mă aștept la ceva mai bun. Insultă-mă lovește-mă, dacă vrei. Dar n-ai să mă împiedici să spun adevărul… tot adevărul.

 

ANDRONIC: Ce adevăr? Care adevăr? Ce fel de adevăr? Adevărul îl spun eu. Purul adevăr. Nu există alt adevăr. Magda, te rog, vino-ți în fire. Domnule, fac apel la bunul dumneavoastră simț. Ce se întâmplă aici e năucitor. Să stăm o clipă să discută, să ne înțelegem, să facem lumină…

 

MAGDA: Da, să facem lumină. Sune domnului, spune, te rog, dacă ai curaj, cine a fost adineauri aici?

 

ANDRONIC: Când?

 

MAGDA: Adineauri.

 

ANDRONIC (sincer zăpăcit): Nu știu. Nu-mi amintesc. Nu-mi mai amintesc.

 

MAGDA: Vrei să spun eu?

 

ANDRONIC: Nu știu… un gazetar parcă… director la „Deșteptarea”, așa zicea el…

 

MAGDA (către Bucșan): Vezi, mai vrei și alte probe? E nevoie să-ți spun despre ce au discutat acești doi domni?

 

ANDRONIC (care nu mai înțelege nimic): Bine, dar ce legătură… Pentru Dumnezeu, ajutați-mă să pricep și eu ceva… Magda… Domnule…

 

BUCȘAN: Destul. Acum știu tot.

 

ANDRONIC: Eu nu știu nimic.

 

BUCȘAN: Ziceai adineauri că nu mă cunoști. Aveai dreptate. Te voi învăța eu să mă cunoști! (Merge spre ușa din fund, cu hotărâre.)

 

ANDRONIC (ținându-se după el): Domnule, e o eroare, ascultați-mă pe mine, e o groaznică eroare…

 

BUCȘAN (se oprește în prag și-l mai privește o dată, strivitor): Ești un om pierdut. (Iese trântind ușa. O clipă mai târziu, se aude cum trântește ușa din antret.)

 

 

SCENA XII

 

MAGDA, ANDRONIC

 

ANDRONIC (după o pauză, încet): De ce ai făcut asta?

 

MAGDA (cu sinceritate): Nu știu.

 

ANDRONIC: Ce ai urmărit?

 

MAGDA: Nu știu. Încă nu știu.

 

ANDRONIC: Cum e posibil să vorbești despre mine așa cum ai vorbit? Escroc! Șantajist! Eu… (Încet, dereros.) Știi dumneata cine sunt eu? Ce sunt eu?

 

MAGDA: Da. Ești un copil.

 

ANDRONIC: Domnișoară! Nu uita că sunt profesorul dumitale. Nu uita că vei da un examen cu mine. Un examen de istorie. S-ar putea să cazi.

 

MAGDA: Și dumneata ai dat cu mine, adineauri, un examen. Un examen de viață. Și ai căzut. Ești un copil!

 

ANDRONIC: Nu-ți dau voie!

 

MAGDA: Nici nu-ți cer voie. Dacă nu eram aici, dacă nu intram la timp…

 

ANDRONIC: Ce s-ar fi întâmplat?

 

MAGDA: Ar fi făcut din dumneata tot ce voia.

 

ANDRONIC: Dar ce voia?

 

MAGDA: Asta nu știu. Dar ceva voia. Și el, și celălalt.

 

ANDRONIC: Care celălalt?

 

MAGDA: Gazetarul.

 

ANDRONIC: Crezi că e vreo legătură? Crezi… crezi că se cunosc?

 

MAGDA: Nu-ți spun că ești un copil?

 

ANDRONIC: Și eu îți spun că am intrat din cauza dumitale în cele mai mari încurcături. Am intrat amândoi într-o teribilă aventură.

 

MAGDA: Da. Prima dumitale aventură. Ți-e frică?

 

ANDRONIC: Ce-i de făcut?

 

MAGDA: Nu știu. (Pe urmă, brusc:) Ba da, știu. E de cusut acest nasture. Să-l coasem. (Ia nasturele de pe birou, acul și aia lăsate acolo de Ana.) Vino aici. (Începe să coasă.)

 

ANDRONIC (docil): Și pe urmă?

 

MAGDA: Pe urmă vom vedea. (Se oprește o clipă din cusut și ridică ochii spre el.) Crezi că Alexandru cel Mare pleca la luptă cu nasturii rupți?

 

 

CORTINA

 

 

 

ACTUL III

Seara aceleiași zile. Biroul lui Bucșan, la sediul întreprinderii sale. Mare elegantă, dar simplă, sobră, aproape severă. Un birou imens, pe care sunt puține hârtii în mare ordine. Contrast cu biroul Iul Ștefănescu din actul I și chiar cu al lui Andronic din actul II. Fotolii de piele. Un dulap cu dosare puține și de asemenea câteva mari volume, care se văd printr-o vitrină de sticlă. O imensă casă de fier – zidită în perete - mare, puternică, impunătoare ca o locomotivă. Pe biroul lui Bucșan, un telefon. În peretele din dreapta, o ușă dublă, capitonată cu piele. În peretele din stânga la fel. În peretele din fund e tăiată o singură fereastră dreptunghiulară, lungă aproape cât întreg peretele. La ridicarea cortinei, scena e în întuneric. Prin fereastră se vede orașul de seară: acoperișuri depărtate de casă, bloc, hausuri, lumini, reclame luminoase, totul dominat de două firme electrice, care se aprind și se sting alternativ. „Uzinele Bucșan”, „Oțelăriile Bucșan”. Încăperea e luminată doar de această lumină difuză a orașului, prin fereastră.

 

 

SCENA I

 

BUCȘAN, SECRETARA

 

După câteva clipe de tăcere completă, se aude din dreapta o cheie ce se răsucește în broască; ușa se deschide apoi fără zgomot. Bucșan intră. După ce a închis ușa, vine spre birou și aprinde acolo o lampă de masă. Restul încăperii rămâne în penumbră. Pe urmă apasă pe unul din butoanele de pe birou. Se aude depărtat o sonerie de un timbru surd, discret. Trec câteva secunde și apoi, prin ușa din stânga intră secretara. Îmbrăcată sobru, puțin bărbătește, fără exagerare în acest sens, vorbește precis, direct, fără bruschețe însă.

 

BUCȘAN: I-ai găsit?

 

SECRETARA: Pe Brănescu încă nu.

 

BUCȘAN: Foarte rău!

 

SECRETARA: L-am căutat peste tot. La Cameră, la minister, acasă, la Capșa. Nu e nicăieri.

 

BUCȘAN: Să fi plecat din oraș?

 

SECRETARA: Nu cred. Azi-dimineață a vorbit la Senat.

 

BUCȘAN: Trebuie să-l văd. Neapărat. În noaptea asta.

 

SECRETARA: Am lăsat peste tot vorbă că, la orice oră ar veni, îl aștepți aici.

 

BUCȘAN: Bine. (După o scurtă pauză:) Celălalt?

 

SECRETARA: Agopian?

 

BUCȘAN: Da.

 

SECRETARA: E aici. Vă așteaptă.

 

BUCȘAN: Unde?

 

SECRETARA: E în biroul meu. Să-l introduc?

 

BUCȘAN: Încă nu. Ai informații despre el?

 

SECRETARA: V-am lăsat o notă scrisă pe birou. (Gest spre un bloc de hârtie de pe masă. Bucșan ia blocul arătat și citește, în timp ce secretara așteaptă în tăcere, atentă.)

 

BUCȘAN (fără să-și întrerupă lectura): Sunt date exacte?

 

SECRETARA: Cred că da. Tot ce am putut afla în două-trei ore.

 

BUCȘAN: Cât e ceasul?

 

SECRETARA: Unsprezece fără opt.

 

(Bucșan continuă să citească. Secretara se duce spre fereastra deschisă și trage o perdea de pânză albastră, care închide vederea spre oraș.)

 

BUCȘAN: De ce închizi?

 

SECRETARA: E mai bine. La ora asta, fereastra luminată ar putea să pară… (caută o secundă cuvântul) neobișnuit.

 

BUCȘAN: Ai dreptate. (A terminat de citit și a rămas cu blocul în mână, pe gânduri.)

 

SECRETARA: Să-l introduc?

 

BUCȘAN (după un moment): Pe cine?

 

SECRETARA: Agopian.

 

BUCȘAN: Da. Sigur.

 

SECRETARA (se îndreaptă spre ușa din stânga, dar înainte de a ieși, se oprește în prag și întoarce capul spre Bucșan): Sunteți obosit. Nervos.

 

BUCȘAN: Eu?

 

 

SCENA II

 

BUCȘAN, AGOPIAN

 

Agopian intră o clipă mai târziu pe ușa prin care a ieșit secretara. Rămâne în prag, destul de intimidat de decor.

 

BUCȘAN (în picioare, la birou): Dumneata ești Agopian?

 

AGOPIAN: Kenk. Kenk Agopian.

 

BUCȘAN (pleacă de la birou și vine spre el, apropiindu-se la un pas depărtare): Domnule, dumneata ai o tipografie.

 

AGOPIAN: Da, am.

 

BUCȘAN: Vreau să mi-o vinzi. (Agopian, uluit, tace.) Aștept un răspuns.

 

AGOPIAN: Să v-o vând? De ce?

 

BUCȘAN: Ăsta nu e un răspuns. E o întrebare. Vreau să mi-o vinzi… pentru că vreau s-o cumpăr.

 

AGOPIAN (prudent): Păi... să vedem.

 

BUCȘAN (îi arată cu mâna fotoliul din fața biroului): Șezi. (El însuși ia loc la birou.) Tipografia dumitale merge prost.

 

AGOPIAN: Prost, dar merge.

 

BUCȘAN: E plină de datorii.

 

A.GOPIAN: E adevărat. Are datorii. Dar are și clienți. Dacă-mi plătește „Deșteptarea”… „Deșteptarea” e o gazetă care se tipărește la mine.

 

BUCȘAN: Știu.

 

AGOPIAN: Dacă-mi plătește restanțele…

 

BUCȘAN: Restanțe de patru sute optzeci de mii de lei.

 

AGOPIAN: Cam mult, e drept. Dacă-mi plătește, răsuflu.

 

BUCȘAN: Nu va plăti.

 

AGOPIAN: Credeți?

 

BUCȘAN: Sunt sigur.

 

AGOPIAN: Totuși, chiar azi mi-a trimis vorbă directorul că până mâine seară…

 

BUCȘAN (întrerupând): Nu va plăti.

 

AGOPIAN (intimidat): Nu?

 

AGOPIAN: Vedeți, e o tipografie mică, dar bună. Are tot ce-i trebuie. Două mașini plane, trei linotipuri, o rotativă modernă.

 

BUCȘAN: Cât te costă?

 

AGOPIAN: Un milion opt..

 

BUCȘAN (întrerupând): Mai puțin.

 

AGOPIAN: Știți cât mă costă?

 

BUCȘAN: Știu.

 

AGOPIAN: Atunci…

 

BUCȘAN: Știu. Dar vreau să aflu din gura dumitale.

 

AGOPIAN: Să spun exact?

 

BUCȘAN: Da.

 

AGOPIAN: Exact de tot?

 

BUCȘAN: Cât se poate.

 

AGOPIAN: Un milion două sute patruzeci…

 

BUCȘAN: Din care, două sute patruzeci…

 

AGOPIAN: Nu i-am plătit nici până azi.

 

BUCȘAN: Întocmai! Ei bine, îți ofer pentru tipografia dumitale patru milioane.

 

AGOPIAN (trăsnit. Toată atitudinea lui prudentă, bănuitoare, de până acum, s-a prăbușit:) Cam ați spus?

 

BUCȘAN: Patru milioane.

 

AGOPIAN (după o tăcere, palid): Vorbiți serios?

 

BUCȘAN (sever): Agopian! Uiți unde te afli.

 

AGOPIAN: E adevărat. Uit. Nu-mi vine a crede. Ați spus patru milioane?

 

BUCȘAN: Da.

 

AGOPIAN: E… e mult.

 

BUCȘAN: E enorm.

 

AGOPIAN: Atunci… atunci de ce…?

 

BUCȘAN: Fiindcă vreau să cumpăr.

 

SCENA III[modifică]

ACEIAȘI, SECRETARA

 

SECRETARA (intră prin stânga, se apropie de birou): Domnul ministru Brănescu.

 

BUCȘAN: Să aștepte.

 

SECRETARA: Spune că…

 

BUCȘAN: Să aștepte.

 

(Secretata iese tot prin stânga.)

 

 

SCENA IV

 

BUCȘAN, AGOPIAN

 

BUCȘAN: Ei! Te-ai hotărât?

 

AGOPIAN: Nu știu. Mi-e frică.

 

BUCȘAN: Frică?

 

AGOPIAN: Da. E prea mult.

 

BUCȘAN: Vrei mai puțin?

 

AGOPIAN: Poate… poate ați fost rău informat. Tipografia, nu zic, e bună… e bunicică… în sfârșit… nu rea… Vedeți, eu vreau să spun adevărul. Ziceam că are două mașini plane. Are, ce-i dreptul, dar…

 

BUCȘAN: Dar sunt vechi. Și linotipurile sunt defecte. Și rotativa modernă nu e modernă. Și toată instalația de litere e uzată.

 

AGOPIAN: Prin urmare… știți?

 

BUCȘAN: Tot.

 

AGOPIAN: Atunci?

 

BUCȘAN: Atunci, repet propunerea: patru milioane. Primești?

 

AGOPIAN: Nu mai înțeleg nimic.

 

BUCȘAN: Nici nu e nevoie. Primești?

 

AGOPIAN: Pot să nu primesc? Dumneavoastră în locul meu n-ați primi?

 

BUCȘAN: Ești un om rezonabil, Agopian. (Trage un sertar mic al biroului și scoate de acolo un carnet.) Îți semnez un cec sau vrei bani?

 

AGOPIAN (care încă nu crede): Chiar acuma?

 

BUCȘAN: Da!

 

AGOPIAN: Atunci, cec, că e mai ușor.

 

BUCȘAN: Bine. (Începe să scrie cecul și după o clipă se oprește.) Vei găsi dincolo, la secretariat, un contract provizoriu. Clauze simple. Îl semnezi, și asta e tot. (Continuă să scrie, dar după o clipă, din nou se întrerupe.) Da, să nu uit. Te duci; a tipografie și anunți că ai vândut-o. Iei mașina mea.

 

AGOPIAN: Nu e mai bine mâine dimineață?

 

BUCȘAN: Nu. Acum. Am nevoie de ateliere.

 

AGOPIAN: Bine. Cum doriți.

 

BUCȘAN: Vreau să fac transformări mari acolo. Tocmai de aceea pentru moment opresc orice lucrare. Închid atelierele.

 

AGOPIAN: Când?

 

BUCȘAN: Acum.

 

AGOPIAN: Vreți să spuneți… Vreți să spuneți că...

 

BUCȘAN: Da, Agopian. Tipografa se închide imediat.

 

AGOPIAN: În noaptea asta?

 

BUCȘAN: În clipa asta.

 

AGOPIAN: Nu se poate.

 

BUCȘAN: De ce?

 

AGOPIAN: Fiindcă acum, noaptea, se tipărește „Deșteptarea”. „Deșteptarea” de mâine dimineață. Nu putem…

 

BUCȘAN (întrerupând): De ce nu putem?

 

AGOPIAN: Am un contract cu ei.

 

BUCȘAN: Pe care nu l-au respectat. În caz de neplată regulată, dumneata ți-ai rezervat dreptul să încetezi oricând imprimarea gazetei.

 

AGOPIAN: Asta așa e.

 

BUCȘAN: Atunci?

 

AGOPIAN: Totuși, o să mă dea în judecata. O să ceară despăgubiri.

 

BUCȘAN: Despăgubirile mă privesc pe mine. Am prevăzut în contract.

 

AGOPIAN: Ați prevăzut?

 

BUCȘAN: Da.

 

AGOPIAN: La toate vă gândiți...

 

BUCȘAN: Prin urmare, suntem înțeleși.

 

AGOPIAN: Eu tot zic s-o lăsăm pe mâine dimineață. Zău așa. Ce mi-e acum, ce mi-e mâine? Încă zece ore. Treacă de la noi. Ce ziceți?

 

BUCȘAN: Nu.

 

AGOPIAN: Explicați-mi și mie.

 

BUCȘAN (enervat): Eu când plătesc, nu explic Pentru ultima oară. Primești sau refuzi? Da sau nu?

 

AGOPIAN: Eu sunt un om de onoare. Am zis odată da, rămâne da.

 

BUCȘAN (termină de scris și semnat cecul): Într-adevăr, un om de onoare. (Apasă pe butonul soneriei.)

 

SCENA V

 

ACEIAȘI, SECRETARA

 

BUCȘAN (către secretară): Agopian se duce la tipografie și se întoarce. Dacă totul e în ordine, îi predai acest cec. (Secretara ia cecul.) Aștept aici răspunsul.

 

SECRETARA (către Agopian): Vă rog să veniți cu mine, domnule. Pe aici. (Îi arată ușa din stânga și așteaptă până ce Agopian iese din cameră. Pe urmă se uită la cec și face un pas spre biroul lui Bucșan.) Patru milioane?

 

BUCȘAN: Da.

 

SECRETARA: Nu e prea mult?

 

BUCȘAN: Nu. Pentru ceea ce vreau eu, e destul de ieftin. (După o secundă:) Werner! (Fata, care se îndreptă spre ușă, se oprește.) Contractele Cugir sunt gata?

 

SECRETARA: Da. Mâine dimineață se autentifică.

 

BUCȘAN: Mai e posibilă o modificare?

 

SECRETARA: Greu.

 

BUCȘAN: Totuși, trebuie. (Moment de gândire.) Majorezi comisionul nostru cu 0,75 la sută. (Pauză.)

 

Dă o diferență mare?

 

SECRETARA (după o clipă de reflecție): Patru milioane

 

și vreo șase sute.

 

BUCȘAN: Tocmai cât trebuie. (Cu un vag zâmbet:) Ei?

 

E mult?

 

SECRETARA: Nu. Așa merge. (A surâs și ea. Pe urmă, imediat, revine la seriozitatea ei rece de funcționară precisă.) Îl primiți pe Brănescu?

 

BUCȘAN: Să vie!

 

(Secretara iese.)

 

 

 

SCENA VI

BUCȘAN, BRĂNESCU

 

BRĂNESCU (intrând prin ușa din stânga, gras, jovial, nădușit): Coane Griguță, omul dumitale.

 

BUCȘAN: De unde-mi vii ministrule?

 

BRĂNESCU: De la Sinaia.

 

BUCȘAN: Sinaia? Când ai plecat, când te-ai întors?

 

BRĂNESCU: Nu mă mai întreba. Mort sunt de oboseală. Mă lași să șed? (Se apropie de fotoliul din fața biroului.)

 

BUCȘAN: Poftim.

 

BRĂNESCU (lăsându-se să cadă în fotoliu): De alaltăieri n-am mai dormit.

 

BUCȘAN: Dacă te ții de chefuri!

 

BRĂNESCU: Chefuri! Păcatele mele! Nici la masă n-am stat ca lumea de două zile.

 

BUCȘAN: N-ai dormit, n-ai mâncat — dar ce-ai făcut?

 

BRĂNESCU: Am vorbit.

 

BUCȘAN: Într-una?

 

BRĂNESCU: Într-una. Ieri, la Consiliul de Miniștri. Azi-noapte, la Cameră. Azi-dimineață, la Senat. (Își trage respirația.) Blestemata asta de lege a bacalaureatului.

 

BUCȘAN: Nu s-a terminat?

 

BRĂNESCU: Ba da. A dat Dumnezeu. Azi după masă am trimis-o la Monitor. Și când m-am văzut liber — în sfârșit, liber! — mi-am zis: ce-ar fi să mă reped până la Sinaia să trag un pui de somn, la răcoare?

 

BUCȘAN: Și eu, între timp, te caut în tot Bucureștiul.

 

BRĂNESCU: De unde să știu, coane Griguță? Parcă eu nu te caut? Parcă e chip să te vadă cineva? N-am fost săptămâna trecută de trei ori? N-am întrebat, n-am scris, n-am telefonat? Cine poate să te vadă, când nu vrei dumneata?

 

BUCȘAN: Dar azi am vrut.

 

BRÂNESCU: Și iată-mă-s. Nici n-am intrat bine în Sinaia, nici n-am apucat să dau jos valiza din mașină, când mi-a ieșit înainte telefonistul de la „Caraiman” și mi-a dat o notă telefonică de la București că m-ai căutat acasă. M-am suit iar în mașină, și dă-i drumul înapoi, cu optzeci de kilometri pe oră.

 

BUCȘAN: Ministrule, ești om de ispravă.

 

BRĂNESCU: Sunt, coane Griguță, sunt, măcar că dumneata nu mă iubești.

 

BUCȘAN: Nu te iubesc?

 

BRĂNESCU: Nu. Că dacă m-ai iubi, nu m-ai lăsa să mucegăiesc la Ministerul Instrucțiunii. Spine și dumneata: ăsta-i minister de mine? Instrucțiune îmi trebuie?

 

BUCȘAN: Ce pot să fac eu?

 

BRĂNESCU: Poți, coane Griguță, poți. Spui o vorbă unde trebuie, și se aranjează. Să mă scoată de aicea, că prea sunt pe linie moartă. Să-mi dea altceva.

 

BUCȘAN: Ce?

 

BRANESCU: Finanțele.

 

BUCȘAN: Exagerezi.

 

BRĂNESCU: Sau Industria. Sau Comunicațiile. În sfârșit un minister serios, unde să fie de lucru pentru mine… (cu un semiton mai jos) și pentru dumneata. (Aproape patetic:) O să-ți fiu de folos, coane.

 

BUCȘAN (vag): Să vedem! (Precis:) Deocamdată, poți să-mi fii de folos acum.

 

BRANESCU: Zău?

 

BUCȘAN: De asta te-am chemat.

 

BRĂNESCU: Poruncește!

 

BUCȘAN: Brănescule! Cunoști pe unul Andronic?

 

BRANESCU: Andronic?!

 

BUCȘAN: Alexandru Andronic.

 

BRĂNESCU: Funcționar în minister?

 

BUCȘAN: Nu. Profesor.

 

BRANESCU: De liceu?

 

BUCȘAN: Nu cred. La Universitate.

 

BRANESCU (căutând): La Universitate… Andronic… Andronic… (Brusc:) Stai, că știu cine e. Unul blond, spălăcit. E la Litere, da’ nu e profesor. E conferențiar de istorie.

 

BUCȘAN: Tocmai. Ei bine…

 

BRĂNESCU (întrerupând): S-a făcut. Nu mai e nevoi să vorbești. Am înțeles – și s-a făcut. E conferențiar. Catedra de istorie antică e liberă. O vrea el, i-o dau.

 

BUCȘAN: Nu.

 

BRĂNESCU: Da’ de ce nu? Dacă-ți spun că i-o dau! Ba chiar se nimerește foarte bine. E o bătaie pe catedra asta, că m-au năucit. I-o dau lui, și-am terminat. (Convingându-se pe sine însuși de buna alegere:) Nu face politică, e muncitor, are lucrări – e savant, ce mai încoace-încolo!

 

BUCȘAN: O fi. Dar o să-l dai afară.

 

BRĂNESCU: Cum ai spus?

 

BUCȘAN: Îl dai afară.

 

BRĂNESCU (nu-și revine): De ce?

 

BUCȘAN: Fiindcă te rog eu.

 

BRĂNESCU (îngrijorat): Serios, coane Griguță?

 

BUCȘAN: Foarte serios. Îl dai afară.

 

BRĂNESCU: De unde?

 

BUCȘAN: De oriunde. De peste tot. De la Universitate, în primul rând.

 

BRĂNESCU (a rămas pe gânduri; pe urmă, aproape oftând): O să fie greu.

 

BUCȘAN: Greu, ușor – asta e!

 

BRĂNESCU (clătinând din cap): Foarte greu. Poate imposibil.

 

BUCȘAN (surd, amenințător. E un cuvânt ce nu face parte din vocabularul său): Imposibil!

 

BRĂNESCU (căindu-se): Nu-ți spun eu că ăsta-i un minister nenorocit? Crezi că faci ce vrei? Ești cu mâinile legate. Autonomie universitară, consiliu… Păi de ce vreau eu să plec de-aici?!

 

BUCȘAN (tăios): Ai să pleci.

 

BRĂNESCU: N-o lua așa, coane Griguță. N-o lua așa, că mă îmbolnăvești. Stai să ne sfătuim. Să vedem ce-i de făcut.

 

BUCȘAN: Un singur lucru: Îl dai afară!

 

BRĂNESCU: N-am motiv. Și nici n-am cum. E un tip șters, modest. N-are ambiții, n-are dușmani. Toată ziua în bibliotecă. Dă-l afară dacă poți!

 

BUCȘAN: Nu poți?

 

BRĂNESCU (dezolat): Nu. (Cu bruscă vioiciune:) Dar nici nu trebuie, coane Griguță. Să stea acolo unde e, că stă bine. La urma urmelor, ce mare scofală? (Disprețuitor:) Conferențiar! Cinșpe mii pe lună. Lasă-l pe mine, și dacă nu ți-l țiu toată viața pe loc, cu cinșpe mii, până-nverzește, să vezi!

 

BUCȘAN: Ăsta-i ultimul dumitale cuvânt?

 

BRĂNESCU (gest încurcat de neputință): Păi de…

 

BUCȘAN: Bine. (Se ridică de la locul lui, merge spre telefon, pune mâna pe receptor.)

 

BRĂNESCU: Ce ai de gând să faci?

 

BUCȘAN: O să vezi. (A format între timp un număr.) Alo! Clubul? Domnul ministru Ichim e acolo?

 

BRĂNESCU (alarmat): Coane Griguță!

 

BUCȘAN: Dă-mi-l la telefon.

 

BRANESCU (sare spre telefon, apasă pe furcă, întrerupând legătura): Coane Griguță, îmi pare rău! (Îi ia receptorul din mână și-l pune la loc.) Să-mi faci mie una ca asta!

 

BUCȘAN: Brănescule! Omul ăsta trebuie să iasă din învățământ. Neapărat. Dacă tu nu poți să faci asta, îmi găsesc eu oameni care să poată. Înțelegi?

 

BRĂNESCU: Înțeleg. Dar lasă-mă să mă gândesc. Să caut soluții.

 

BUCȘAN: N-am timp.

 

BRĂNESCU: Stai! Stai c-am și găsit-o. Tii! Cum de nu m-am gândit mai înainte?

 

BUCȘAN: Ei vezi!

 

BRANESCU: Uite, coane! Catedra — cum ți-am mai spus — e vacantă. Numesc la catedră, peste capul lui, un om de-al nostru.. Și mi ți-l freacă timp de două-trei luni, până-l înnebunește. Și dacă nu-și dă el demisia, să nu-mi zici pe nume.

 

BUCȘAN: Ridicul, Două-trei luni. Crezi că te-am chemat aici, la ora asta, pentru ca să aștept pe urmă trei luni? Totul trebuie să se termine imediat. Mâine cel mai târziu.

 

BRĂNESCU (cu o subită schimbare de ton, ca și cum dintr-o dată s-ar fi făcut lumină): Mâine?!

 

BUCȘAN: Da.

 

BRĂNESCU (categoric): S-a făcut.

 

BUCȘAN (nedumerit de repedea schimbare): Cum?

 

BRĂNESCU: Da. Cred că s-a făcut. Vezi, vezi dacă-mi dai timp să mă gândesc? S-a aranjat. Se aranjează.

 

BUCȘAN (încă neîncrezător): E chiar așa de simplu?

 

BRĂNESCU: Nu e simplu, dar e sigur. Uite: mâine, dacă Andronic are lecție la facultate…

 

BUCȘAN (întrerupând): Are…

 

BRĂNESCU: De unde știi?

 

BUCȘAN: M-am informat.

 

BRĂNESCU: Ei bine, n-are să și-o țină.

 

BUCȘAN: De ce?

 

BRĂNESCU: Fiindcă n-o să-l lase. O să fie scandal în sală. Am eu oamenii mei. Vociferări, șuierături – la nevoie, pocnete…

 

BUCȘAN: Și?

 

BRĂNESCU: Și în fața acestei situații, ministerul va fi obligat să intervină, să deschidă o anchetă, să ia măsuri. Nu?

 

BUCȘAN: Ba da.

 

BRĂNESCU: Ministerul nu poate tolera.

 

BUCȘAN: Ai dreptate. Nu poate.

 

BRĂNESCU: Păi nu? Telefon, dispoziții urgente…

 

BUCȘAN: Ministrule, îmi placi.

 

BRĂNESCU: Coane Griguță, totdeauna omul dumitale. Da’ să știi că m-ai înfierbântat rău adineauri, cu telefonul. Să-mi faci dumneata mie una ca asta!

 

BUCȘAN (împăciuitor): Ei, las’ că trece.

 

BRĂNESCU: Trece, trece — dar am tras o spaimă! (Se ridică.) Vii cu mine? Te duc în oraș.

 

BUCȘAN: Pleci?

 

BRĂNESCU: Păi crezi că am timp de pierdut? E târziu. Acu se face dimineață.

 

BUCȘAN: Bine, ministrule. (Îi dă mâna.)

 

BRĂNESCU: Nu vii?

 

BUCȘAN: Nu. Mai am niște hârtii de văzut.

 

BRĂNESCU: Acuma, noaptea?

 

BUCȘAN: Noapte, zi…

 

BRANESCU (admirativ): Ești un om mare, coane Griguță.

 

BUCȘAN (simplu): Sunt.

 

BRANESCU: Da’ să nu mă uiți. Să mă scoată de-aici. Nu-i de mine. Să-mi dea altceva. (Iese.)

 

 

SCENA VII

 

BUCȘAN, SECRETARA

 

Bucșan l-a condus pe Brănescu până la ușa din stânga. Rămas singur, întoarce butonul electric de lângă ușă, stingând lumina mare. Scena rămâne luminată doar de lampa de birou. Pe urmă merge spre fereastră și ridică cu o singură smucitură perdeaua albastră: apare din nou peisajul de oraș, cu cele două firme luminoase ce se aprind și se sting. Bucșan e îngândurat. Rămâne acolo, la fereastră, privind în gol. Prin ușa din stânga intră secretara cu un dosar în mână. Se apropie și se oprește la un pas în spatele lui.

 

SECRETARA: Obosit?

 

BUCȘAN: Eu?

 

SECRETARA: Da. Obosit și nervos.

 

BUCȘAN (aspru, dar fără violență): Werner! Nu e obiceiul meu să discut chestiuni intime cu funcționarii. (Pleacă de lângă fereastră și merge spre birou.)

 

SECRETARA: Vă rog să mă iertați.

 

BUCȘAN (a luat loc la birou): Agopian s-a întors?

 

SECRETARA: Încă nu.

 

BUCȘAN: Când vine, mă anunți.

 

SECRETARA: Da.

 

BUCȘAN: Hârtiile Cugir s-au modificat?

 

SECRETARA (întinzând dosarul): Vreți să le vedeți acum?

 

BUCȘAN: Da. Sau mai bine nu. Mâine dimineață.

 

SECRETARA: Bine. (Se îndreaptă spre ușa din stingă, ca să iasă din birou.)

 

BUCȘAN: Werner!

 

SECRETARA: Vă rog.

 

BUCȘAN (se ridică de la birou și vine spre ea): Câți ani sunt de când lucrezi cu mine?

 

SECRETARA: Mulți.

 

BUCȘAN: Câți?

 

SECRETARA: Șaisprezece.

 

BUCȘAN: Ei bine, ziua de azi a fost cea mai grea din tot acest timp.

 

SECRETARA: Cea mai grea? Uitați nopțile de la Viena, de la Kreditlanstaft. Și împrumutul Morgan. Și contractul Pietroșița…

 

BUCȘAN: Nu, nu. Erau afaceri grele. Erau cifre mari. Dar pe mine nu mă sperie cifrele niciodată.

 

SECRETARA: Nici oamenii?

 

BUCȘAN: Ba da Când nu-i cunosc. Când nu știu cine sunt — și de unde vin — și ce vor…

 

SECRETARA: Dacă-mi dați voie să vă spun părerea mea…

 

BUCȘAN (face un gest scurt de autorizare).

 

SECRETARA: Ați exagerat.

 

BUCȘAN: Cu ce?

 

SECRETARA: Cu tot ce s-a întâmplat azi. E prea mult. E prea scump. E prea violent. Cred că totul se putea aranja mai simplu și mai ieftin.

 

BUCȘAN: Poate. E chiar probabil. Dar nu voiam să încerc. Nu am timp și nici nervi pentru asta.

 

SECRETARA: Vedeți?

 

BUCȘAN: Ce mă îngrijorează în toată afacerea, e că n-o înțeleg. Dosarul Protar e în casa mea de fier de un an. N-a ieșit niciodată de aici. Nu l-a văzut nimeni. N-am vorbit nimănui. Și totuși, cineva îl cunoaște. Cum? De ce?

 

SECRETARA: Cum? — nu știu. De ce? — e simplu. Vrea bani.

 

BUCȘAN: Am oferit și a refuzat. Nu-mi plac oamenii care refuză Mi-a frică de ei.

 

SECRETARA: Frică?

 

BUCȘAN: Da. Pentru că nu-i înțeleg. Eu oamenii îi cumpăr sau îi dărâm.

 

SECRETARA: Sunteți un om tare.

 

BUCȘAN: Deocamdată. Ca un îmblânzitor de lei. E totdeauna tare… deocamdată. Cât timp are biciul în mină. Dar e de ajuns ca un singur leu imbecil să-l zgârie cu laba, că toți ceilalți să tabere pe el și să-l sfâșie… (După o pauză:) Eu nu mă las zgâriat.

 

SECRETARA (încet, mai mult pentru ea): Știu.

 

BUCȘAN: Werner, vino aici. (O ia de braț și o duce spre fereastră.) Vezi luminile astea care se aprind deasupra orașului, cu numele meu? Mi-a fost teamă astăzi — înțelegi? teamă! — că s-ar putea stinge pentru totdeauna. Și nu vreau. Și nici nu trebuie.

 

SCENA VIII

 

ACEIAȘI, DIRECTORUL

 

În timp ce Bucșan și Secretara sunt în fața ferestrei, privind departe, ușa din stânga se deschide și intră Directorul, care din prag îl privește o secundă în tăcere pe cei doi.

 

DIRECTORUL: Te deranjez, coane Griguță?

 

(Bucșan și Secretara se întorc brusc, surprinși.)

 

BUCȘAN: Dumneata aici?

 

DIRECTORUL: Eu.

 

BUCȘAN (întoarce butonul electric și face lumina mare): Cum ai intrat?

 

DIRECTORUL: Simplu. Treceam pe stradă și am văzut lumină la fereastra dumitale. Ia te uită, zic, nu doarme la ora asta! Am sunat și mi s-a deschis. În sala de așteptare nu era nimeni. La secretariat, nimeni. Am intrat.

 

BUCȘAN: Werner! Lasă-ne.

 

(Secretara iese prin stânga.)

 

 

SCENA IX

 

BUCȘAN, DIRECTORUL

 

BUCȘAN: Ce vrei?

 

DIRECTORUL: M-ai chemat, și am venit.

 

BUCȘAN: Te-am chemat eu?

 

DIRECTORUL: Da. Nu mi-ai spus că mă aștepți aici mâine la nouă dimineața?.

 

BUCȘAN: Și e nouă dimineața?

 

DIRECTORUL: Nu. E douăsprezece noaptea.

 

BUCȘAN: Atunci?

 

DIRECTORUL: Am venit ceva mai devreme. Nu-mi plac orele fixe, coane Griguță. Știi cine te cheamă, dar nu știi cine te așteaptă. (Se uită sub birou, pipăind cu palma planșa de dedesubt.) Un microfon instalat sub birou… Un indiscret în odaia cealaltă… (Merge spre ușa din dreapta, o deschide, se uită în încăperea alăturată, închide la loc.) Am oroare de flagrante, delicte…

 

BUCȘAN: Nu mă cunoști. Sunt un om discret.

 

DIRECTORUL: Și eu. Tocmai de aceea am venit acum. Când ai plecat azi-dimineață de la mine, mi-ai spus că-mi lași timp să mă răzgândesc. Ei bine, m-am răzgândit. Primesc.

 

BUCȘAN: Primești? Ce?

 

DIRECTORUL: Ce mi-ai propus.

 

BUCȘAN: Ți-am propus ceva?

 

DIRECTORUL: Să lăsăm glumele, coane Griguță. Nu e momentul. Am avut o zi grea… amândoi.

 

BUCȘAN: Eu nu.

 

DIRECTORUL: Poate. Deși nu te cred. Dar eu, uite îți spun drept: am avut o zi grea.

 

BUCȘAN (cu subînțeles): Și încă nu s-a terminat.

 

DIRECTORUL: Ai dreptate: încă nu. Dar vreau s-o termin. Toată ziua m-am zbătut, am alergat, am scotocit. Nu e ușor să lupte cineva cu dumneata.

 

BUCȘAN: Mie mi-o spui?

 

DIRECTORUL: Am căutat documente, acte, cifre, probe.

 

BUCȘAN: Și?

 

DIRECTORUL: Le-am găsit. Cu greu — dar le-am găsit.

 

BUCȘAN (calm): Unde sunt?

 

DIRECTORUL: Aici. (Se bate discret peste buzunarul hainei.) În buzunarul meu.

 

BUCȘAN: Te felicit.

 

DIRECTORUL: Mă feliciți, dar nu din toată inima, în realitate ești destul de preocupat și foarte neliniștit.

 

BUCȘAN: Eu?

 

DIRECTORUL: Dumneata. Și te înțeleg. Un scandal acum, înainte de semnarea contractelor Carun, ar cădea prost.

 

BUCȘAN (fără ironie): Foarte prost.

 

DIRECTORUL: Vezi? Și atunci, nu e mai bine să ne înțelegem? Uite, mă duceam spre redacție adineauri. De azi-dimineață n-am mai dat pe acolo. Sunt așteptat. Trebuie să scriu un reportaj pentru ultima oră. Poate că e mai bine să nu-l mai scriu? Poate că e mai bine să nu apară? Ce zici?

 

BUCȘAN: Nici n-o să apară.

 

DIRECTORUL: Bravo, coane Griguță. Știam eu că ne înțelegem. Uite, dau un telefon la „Deșteptarea” (pune mâna pe telefon) să le spun să-i dea drumul fără ultima oră.

 

BUCȘAN: Nu te mai osteni.

 

DIRECTORUL: Trebuie. Mă așteaptă.

 

BUCȘAN: Nu te așteaptă nimeni. „Deșteptarea” dumitale nu mai apare.

 

DIRECTORUL: Cum?

 

BUCȘAN: Am suprimat-o.

 

DIRECTORUL (o secundă a încremenit. Pe urmă izbucnește într-un râs scurt): Ah! Ce farsă mai e și asta? Dumneata poți multe, coane Griguță, dar sunt lucruri pe care nici dumneata nu le poți.

 

BUCȘAN: Domnule! Gazeta dumitale datorează tipografiei mele suma de lei patru sute optzeci de mii. Am dat dispoziții ca, începând de astă-seară, să se înceteze lucrul.

 

DIRECTORUL: Ai dat dispoziții! Tipografia dumitale?

 

BUCȘAN: Da. Tipografia mea.

 

DIRECTORUL: De când?

 

BUCȘAN: De… (se uită la ceas) jumătate oră.

 

DIRECTORUL: Nu te cred.

 

BUCȘAN: Informează-te. (Îi arată cu mâna telefonul.)

 

DIRECTORUL (o clipă rămâne nemișcat, apoi ridică brusc receptorul, începe să formeze numărul, cu mișcări scurte, nervoase — dar deodată se oprește și pune receptorul la loc): Nu. Dumneata nu minți.

 

BUCȘAN: Ba da. Dar nu așa de grosolan. Când mint, sunt mai subtil.

 

DIRECTORUL: Joci tare! (Se așeză în fotoliul din fața biroului. E palid, sfârșit și totuși calm, ca la sfârșitul unei partide pierdute.)

 

BUCȘAN (modest): Fac și eu ce pot.

 

DIRECIORUL: Joci prea tare. Și nu e bine.

 

BUCȘAN: De ce?

 

DIRECTORUL: Nu vorbesc pentru mine. Eu deocamdată sunt terminat. Nu zic, am să încerc și eu să fac ceva. Să găsesc altă tipografie, să caut bani… În sfârșit, voi vedea. Dar mă gândesc la dumneata.

 

BUCȘAN: Îți mulțumesc.

 

DIRECTORUL: Mă gândesc sincer la dumneata. Ai greșit!

 

BUCȘAN: Serios?

 

DIRECTORUL: Da, ai greșit. În fond, dumneata ce vrei? Să faci tăcere în jurul afacerii Protar. Să nu se vorbească nimic. Să nu se audă nici o șoaptă.

 

BUCȘAN (ritos, șuierat): Nici una.

 

DIRECTORUL: Și pentru asta suprimi „Deșteptarea”, o foaie obscură, pe care n-o citea nimeni și care va face mai mare zgomot într-o singură clipă dispărând decât a făcut în zece ani de apariție.

 

BUCȘAN: Crezi?

 

DIRECTORUL: Mâine se va ști în tot orașul — fiindcă asta ți-o promit: se va ști — că Bucșan, Grigore Bucșan, a suprimat cu mâna lui „Deșteptarea”, pentru că i-a fost frică. Și vor fi cinci sute de oameni care se vor întreba: de ce? Va trebui să le răspunzi sau să-i împiedici să întrebe.

 

BUCȘAN: Nu vor întreba.

 

DIRECTORUL: Primii cinci sute, poate nu. Dar ceilalți? Sunt mulți, coane Griguță, sunt foarte mulți. Și pe urmă, mai e cineva pe care-l uiți: Andronic.

 

BUCȘAN: Tovarășul dumitale.

 

DIRECTORUL: Tovarășul! Nu. E prea abil și prea primejdios ca să aibă tovarăși. Lucrează singur.

 

BUCȘAN: Nu ești înțeles cu el?

 

DIRECTORUL: Aș fi vrut să fiu.

 

BUCȘAN: Totuși, l-ai vizitat azi după masă.

 

DIRECTORUL: Fără rezultat. (Cu o mișcare de sinceritate:) Uite. Acum pot să vorbesc deschis cu dumneata. E prea târziu și prea inutil să ascund. Sunt ca un jucător decavat. Arunc cărțile pe masă. Tot nu mai am nimic de pierdut. (Scurtă pauză. Schimbare de voce:) Adineauri, când am intrat, spuneam că am în buzunar documente, probe. Mințeam. N-am nimic. (Își întoarce scurt buzunarele.) Nimic.

 

BUCȘAN: Și afacerea Protar?...

 

DIRECTORUL: Habar n-am de ea. Totul e în mâna lui Andronic.

 

BUCȘAN: Prin urmare, azi-dimineață…

 

DIRECTORUL: Eram de bună-credință. Articolul fusese strecurat în gazetă fără știrea mea, fără știrea nimănui. Andronic ăsta e un bandit!

 

BUCȘAN: Stiu.

 

DIRECTORUL: Am fost la el. Voiam să-l fac să vorbească. I-am luat în toate felurile. Am ademenit, am rugat, am promis, am amenințat. Uneori mi se părea că am reușit, că sunt gata să reușesc… Dar era la el o femeie… o fată…

 

BUCȘAN: Brună.

 

DIRECTORUL: O cunoști?

 

BUCȘAN: Puțin. Din vedere.

 

DIRECTORUL: Abia acum îmi dau seama că era instrumentul lui. Jucau împreună comedia. Ezitări, scrupule… (Cu o schimbare de voce): Tipul e tare, coane Griguță. Sub masca lui de savant aiurit, se ascunde un bandit. Un mare bandit.

 

BUCȘAN: Mai mare decât noi?

 

DIRECTORUL: Nu știu. Se va vedea… Da, da, se va vedea. Un moment am crezut că l-am convins. Mi-a promis că până la ora opt îmi dă un articol și documente. (Devotat:) Nu că le-aș fi publicat, coane Griguță. Nu. Tot aici veneam cu ele. Dar altfel vorbeam cu dumneata dacă aveam hârtiile în buzunar.

 

BUCȘAN: Păcat.

 

DIRECTORUL: Să știi că-i păcat. Era mai bine și pentru dumneata. Cu mine te-ai fi înțeles. Cu el, e mai greu. La ora opt am fost la el. Am sunat, am băut, am strigat. Nimic. Nimeni. Dispărut. L-am căutat, am alergat după el în tot orașul. Nu-l știe nimeni. Nu l-a văzut nimeni. Nu e nicăieri.

 

BUCȘAN: Și atunci?

 

DIRECTORUL (gest de neputință): Am renunțat. Ce era să fac? Am renunțat. Îmi mai rămânea o ultimă carte să joc. Dumneata. Mi-am zis: hai să-i văd. Să-ncerc marea cu degetul. Cine știe? Poate se prinde.

 

BUCȘAN: Și nu s-a prins.

 

DIRECTORUL: Nu.

 

BUCȘAN: Vezi?

 

DIRECTORUL (se ridică în picioare): M-ai scos din joc, dar rămâne el. Cu mine a fost ușor, fiindcă ne cunoaștem de mult. Dar pe el nu-l cunoști. Asta e marea lui forță: nu-l cunoaște nimeni. A stat o viață întreagă în bibliotecă, ascuns ca într-o vizuină și acum iese la pradă cu figura lui de martir vasător.

 

BUCȘAN: Îi viu eu de hac și visătorului ăsta!

 

DIRECTORUL: Nu se știe. Dumneata ești obișnuit cu escrocii, coane Griguță. Escrocii sunt băieți simpatici și oameni de înțeles. Cu visătorii e mai greu. (După o clipă:) În sfârșit. Treaba dumitale. (Se ridică deodată, își ia pălăria de pe birou.) Noapte bună. (Se îndreaptă cu pași leneși, de om obosit, spre ușa din stânga.)

 

BUCȘAN (rămas la biroul lui, foarte calm, îl lasă să se depărteze, dar înainte să fi ajuns la ușă, îl oprește cu un singur cuvânt): Ascultă! (Directorul se oprește în loc, se întoarce. Fără grabă, Bucșan se ridică de la birou și vine spre centrul scenei, la un pas de Director, față în față.) Vrei să scoți gazeta mâine dimineață?

 

DIRECTORUL (ridicare din umeri de neputință, de nedumerire, de oboseală).

 

BUCȘAN: Cumpără tipografia. Ți-o vând.

 

DIRECTORUL: Îți râzi de mine.

 

BUCȘAN: Nu, sunt dispus să vând. Cumpăr-o!

 

DIRECTORUL: Cu ce bani?

 

BUCȘAN: Ei! Bani găsim noi.

 

DIRECTORUL: Ușor de spus.

 

BUCȘAN: Îți spun că găsim. Nu asta-i întrebarea. Întrebarea e dacă vrei să cumperi.

 

DIRECTORUL (într-o doară): Cât?

 

BUCȘAN: Zece milioane.

 

DIRECTORUL: Ieftin.

 

BUCȘAN: Nu. E scump. Groaznic de scump. Dacă plătești. Dar dacă nu plătești — e ieftin de tot.

 

DIRECTORUL (nedumerit): Atunci…

 

BUCȘAN: Semnezi niște polițe.

 

DIRECTORUL: De zece milioane?

 

BUCȘAN: Da. De zece milioane.

 

DIRECTORUL: Și cum vrei să ți le plătesc? Când vrei să ți le plătesc?

 

BUCȘAN: Niciodată.

 

DIRECTORUL: Nu înțeleg.

 

BUCȘAN: Și totuși, nu e greu. Polițele rămân la mine. În caseta mea particulară. Și nu ies de acolo niciodată. Îți dau cuvântul meu de onoare. Niciodată, dacă ești rezonabil.

 

DIRECTORUL (moment de gândire, până își dă seama de sensul propunerii; pe urmă cu elan, cu entuziasm): Coane Griguță, n-o să-ți pară rău!

 

BUCȘAN: Știu. Mie nu-mi pare niciodată rău.

 

DIRECTORUL: De azi încolo sunt omul dumitale. Eu și „Deșteptarea”. Faci ce vrei cu ea Îți aparține.

 

BUCȘAN: Nu. Să ne înțelegem: între noi a intervenit o afacere comercială. Strict comercială. „Deșteptarea” rămâne a dumitale. Faci ce vrei. Scrii ce vrei. Nu-mi place să impietez asupra convingerilor nimănui.

 

DIRECTORUL: Ești un om delicat, coane Griguță.

 

BUCȘAN: Și dumneata un băiat inteligent. (A ocolit biroul și trage un sertar, același din care a scos carnetul de cecuri, în scena cu Agopian.) Semnezi polițele?

 

DIRECTORUL: Chiar acum?

 

BUCȘAN: Dacă vrei să apari mâine dimineață.

 

DIRECTORUL: S-a făcut. (Se așază în fata biroului, întorcându-și fotoliul așa încât să poată scrie. E cu spatele la ușa din stânga.)

 

BUCȘAN (întinzându-i un pachet cu polițe): Sunt zece polițe de câte un milion. Scadențele le lași în alb.

 

DIRECTORUL: Înțeles. (Începe să scrie.)

 

 

SCENA X

 

ACEIAȘI, SECRETARA

 

Ușa stângă se deschide și apare, oprindu-se în prag, Secretara.

 

BUCȘAN (către Secretară): Ce e?

 

SECRETARA (șoptind, ca să n-o audă Directorul): Agopian.

 

BUCȘAN: (cu voce normală): A venit?

 

SECRETARA (semn cu mâna spre încăperea de unde vine): E aici.

 

BUCȘAN: Să intre.

 

SECRETARA (ezită; gest vag spre Director, care, absent, continuă să scrie polițele): Dar…

 

BUCȘAN: Să intre.

 

SCENA XI[modifică]

ACEIAȘI, AGOPIAN

 

BUCȘAN (către Agopian, care, intrând, nu-l vede decât din spate pe Director, mereu aplecat la birou asupra polițelor): Ce se aude, Agopian?

 

AGOPIAN: Am executat. Cum ați dorit dumneavoastră. Am oprit lucrul. Am închis atelierele. Uite cheile aici.

 

BUCȘAN: A fost greu?

 

AGOPIAN: Nici ușor n-a fost. Când au aflat despre ce e vorba, au coborât toți de sus din redacție în tipografie. Țipau, urlau, ziceau că nu se lasă… Dar eu am dat ordin lucrătorilor să înceteze lucrul, și gata. I-am lăsat pe toți acolo, pe scări. Și acuma se ceartă. Ziceau căi nu-i lasă pe lucrători să plece, că sparg ușile. Cheile vi le las dumneavoastră?

 

BUCȘAN: Nu, că nu mai sunt proprietar.

 

AGOPIAN (uimit): Cum ați spus?

 

BUCȘAN: Am vândut tipografia.

 

AGOPIAN (plin de îndoială): Acuma?… Noaptea?

 

BUCȘAN: N-am cumpărat-o tot noaptea?

 

AGOPIAN (încă nu crede): Și… cui ați vândut-o?

 

BUCȘAN: Uite, dumnealui. (Îi arată pe Director. Acesta a terminat de semnat polițele și, în timp ce Bucșan i le ia din față, el se întoarce cu fața spre Agopian.)

 

AGOPIAN (din uluială în uluială): Dumneata aici?

 

DIRECTORUL: Eu. (Se apropie de el, în timp ce Bucșan, rămas la birou, verifică polițele.) Și zi așa! Îmi omori gazeta, noaptea, pe la spate!...

 

AGOPIAN: De! Ce era să fac? Preț mare. Om sunt și eu.

 

BUCȘAN (a terminat de controlat polițele): În regulă. (Le închide în sertar.) Dumnealui e noul proprietar.

 

AGOPIAN: Vorbiți serios?

 

BUCȘAN (sever): Agopian!

 

AGOPIAN: Vă rog să mă iertați, dar nu-mi vine a crede. (Către Director:) Ai cumpărat tipografia?

 

DIRECTORUL: Da, am cumpărat-o.

 

AGOPIAN: Cu ce bani, domnule? Datoria n-aveai cu ce s-o plătești, și acum…

 

DIRECTORUL: Agopian! Nu te amesteca în treburi care nu te privesc.

 

AGOPIAN: Așa e. Nu mă privesc. Dar nu mai înțeleg nimic. Și acuma, cu cheile ce fac?

 

DIRECTORUL: Te duci înapoi la tipografie, o deschizi și dai drumul gazetei.

 

AGOPIAN (către Bucșan): Dumneavoastră ce ziceți?

 

BUCȘAN: Eu? Nimic. Dumnealui e proprietar.

 

AGOPIAN: Să mă bată Dumnezeu dacă pricep ceva. M-ați zăpăcit de tot.

 

DIRECTORUL: Hai cu mine. Mergem împreună.

 

BUCȘAN: Nu, directore. Dumneata mai rămâi. Mai avem de vorbit

 

DIRECTORUL: Atunci, ia-o-nainte, Agopian. Repede. Să nu iasă vreo încurcătură. Viu și eu mai târziu.

 

AGOPIAN: Ar fi bine să dau un telefon, să nu plece lucrătorii.

 

SECRETARA: De dincolo, de la secretariat.

 

AGOPIAN: Eu… eu vă salut. Teribilă noapte domnule!

 

(Iese prin stânga, împreună cu Secretara.)

 

 

SCENA XII

 

BUCȘAN, DIRECTORUL

 

 

DIRECTORUL: Are dreptate. Teribilă noapte!

 

BUCȘAN: Ai obosit?

 

DIRECTORUL: Puțin. Mi-ai cam tăiat răsuflarea.

 

BUCȘAN: Uite, directore, de ce te-am oprit. S-ar putea ca mâine dimineață, la cursul lui Andronic, să fie oarecare neliniște.

 

DIRECTORUL: Neliniște?

 

BUCȘAN: Da. Acuma, înainte de examene, se întâmplă uneori.

 

DIRECTORUL: Dacă trebuie, se întâmplă sigur.

 

BUCȘAN: Eu… n-am nici o informație precisă, dar presupun. S-ar putea… să nu-și poată ține lecția. Vacarm în sală, întreruperi, huiduieli… în sfârșit, poate și mai rău. Un scandal știi cum începe — nu știi niciodată cum se termină.

 

DIRECTORL: Foarte just.

 

BUCȘAN: Și atunci, ministerul… (Întrerupându-și fraza începută:) Cum ești cu Brănescu?

 

DIRECTORUL: De la Instrucție?

 

BUCȘAN: Da.

 

DIRECTORUL (precaut, încercând să ghicească intențiile): Să zic… bine?

 

BUCȘAN: N-ar fi rău.

 

DIRECTORUL (ușurat): Păi atunci, sunt foarte bine. Dar știi? — foarte bine. Uite. Chiar în numărul de mâine, e în pagina întâia un articolaș despre el.

 

BUCȘAN: Favorabil?

 

DIRECTORUL: Cât se poate.

 

BUCȘAN: Cu atât mai bine. Să-i pui și fotografia.

 

DIRECTORUL: S-a făcut.

 

BUCȘAN: Și cum ziceam, ministerul va trebui să intervină.

 

DIRECTORUL: Evident.

 

BUCȘAN: Dar pentru asta ar trebui să i se atragă atenția.

 

DIRECTORUL: Asupra gravității faptului.

 

BUCȘAN: Sigur.

 

DIRECTORUL: Un scandal universitar, în împrejurările actuale, nu este un simplu fapt divers. Opinia publică vrea să știe. Ea cere explicații, sancțiuni.

 

BUCȘAN: Mai ales sancțiuni.

 

DIRECTORUL: Iar ziarul „Deșteptarea” e primul care dă alarma, e primul care cunoaște întreaga chestiune — pentru că întâmplător mâine dimineață, la cursul domnului Andronic, un reporter al nostru asistă în sală, ia note și poate chiar – eventual fotografii.

 

BUCȘAN: Directore, îmi placi.

 

DIRECTORUL: Coane Griguță, și dumneata mie.

 

BUCȘAN: Totuși, trebuie să băgăm de seamă că… (În momentul acesta sună telefonul. Bucșan se întrerupe din vorbă și ridica receptorul.) Alo!... Da.. Eu… Da, eu… Cine?… Dumneata… Un moment, te rog… (Acoperă cu palma pâlnia receptorului și i se adresează Directorului, cu vocea scăzută:) Știi cine e la aparat? Fata.

 

DIRECTORUL: Care fată?

 

BUCȘAN: Fata brună! A lui Andronic.

 

DIRECTORUL: Ce vrea?

 

BUCȘAN (ridică din umeri, iar apoi vorbește din nou la telefon): Da… Acuma?… Ești jos… Bine… Aștept. (Închide telefonul; pe urma, către Director:) Vine aici.

 

DIRECTORUL: Ia te uită!

 

BUCȘAN: Ce-o fi vrând?

 

DIRECTORUL: Știu eu? În orice caz, trebuie multă atenție. E primejdioasă.

 

BUCȘAN: Crezi?

 

DIRECTORUL: E instrumentul lui.

 

BUCȘAN: N-am avut impresia asta.

 

DIRECTORUL: Nici eu la început. Dar dacă te gândești bine…

 

BUCȘAN: Nu, nu. Cred că e altceva la mijloc. În sfârșit, am să văd.

 

DIRECTORUL: Eu te las.

 

BUCȘAN: Nu. E mai bine să nu pleci.

 

DIRECTORUL: Ar trebui să trec pe la redacție.

 

BLCȘAN: Mai așteaptă puțin. Poate mai avem nevoie de dumneata. (Ușa din stânga se deschide. În prag apare Secretara. Cu un gest, Bucșan o oprește să vorbească.) Da. Știu. Să aștepte o clipă. (Secretara iese. Din nou către Director:) Directore, treci dincolo. (Îi arată ușa din dreapta.) E un salonaș particular al meu. Te chem eu mai târziu. (Îl petrece până la ușa din dreapta, i-o deschide, îl lasă să intre, închide ușa la loc. Pe urmă, rămas singur, străbate scena spre ușa din stânga și o deschide, lăsând-o să intre pe Magda.)

 

 

SCENA XIII

 

BUCȘAN, MAGDA

 

MAGDA: Domnule, oricât de surprinzătoare ar putea să pară vizita mea aici, la această oră…

 

BUCȘAN: Domnișoară, aici, în biroul acesta, nici o vizită nu e surprinzătoare. La nici o oră. Te rog să șezi și să nu-mi ceri scuze. Nu mă deranjezi deloc.

 

MAGDA: Nu mă gândeam să cer scuze și știam că nu te deranjez. Ba chiar, în anumit fel, cred că eram așteptată.

 

BUCȘAN: Așteptată — mărturisesc că nu. Dar binevenită.

 

MAGDA: Asta o să vedem… Domnule Bucșan! Ne-am cunoscut astăzi, și mai ales ne-am despărțit, într-un mod…

 

BUCȘAN: Ciudat…

 

MAGDA: Cel puțin ciudat. Intervenția mea într-o conversație care, personal, nu mă privea deloc, a fost poate violentă.

 

BUCȘAN: Dar sinceră.

 

MAGDA: Prea sinceră.

 

BUCȘAN: Îți pare rău?

 

MAGDA: Încă nu știu dată trebuie să-mi pară rău. Vezi, au trecut de atunci câteva ore. Și mi-e teama că am provocat, fără voia mea, o serie de încurcături, care ar putea să ducă la o catastrofă.

 

BUCȘAN: Catastrofă? Pentru cine?

 

MAGDA: Pentru toată lumea. Pentru dumneata în primul rând.

 

BUCȘAN: O! Nicio grijă. Dacă e vorba de mine, nicio grijă.

 

MAGDA: Îmi pare bine că te văd așa de calm. Azi după masă erai mai nervos.

 

BUCȘAN: Între timp m-am liniștit.

 

MAGDA: Dar eu, nu. Vezi, mă plimbam adineauri — înainte de a te chema la telefon — mă plimbam jos, pe stradă, în fața clădirii dumitale. Frumoasă clădire! Câte etaje! Câte ferestre! Și deodată mi s-a părut că toată această clădire se clatină, se prăbușește…

 

BUCȘAN (iritat): Domnișoară!

 

MAGDA: Mi s-a părut.

 

BUCȘAN: Ai prea multă imaginație.

 

MAGDA: Se poate. Dar nu știi ce straniu lucru este noaptea, într-o clădire cu patru sute de ferestre, întunecate, o singură fereastră luminată. Îți spui: acolo e un om care veghează, un om care se zvârcolește, care se teme.

 

BUCȘAN: Domnișoară! Cine ești dumneata?

 

MAGDA: E nevoie să arăt hârtiile mele de identitate?

 

BUCȘAN: Nu. Dar e nevoie să știu cine ești. Ce căutai în casa profesorului Andronic? Ce cauți aici?

 

MAGDA: Ce caut aici, am să spun. De aceea am venit. Ce căutam în casa lui Andronic… întrebarea e mai indiscretă…

 

BUCȘAN (bănuitor): Trebuie să înțeleg că…

 

MAGDA: Înțelege ce vrei, dar nu-mi pune întrebări.

 

BUCȘAN: Ești… ești prietena lui? (A evitat să spună „metresa”.)

 

MAGDA: Am aerul?

 

BUCȘAN: Drept să spun, nu. Semeni mai mult a fată de școală.

 

MAGDA: E genul meu. (Ia de pe birou o țigaretă și o aprinde cu degajare.) Îmi dai voie?

 

BUCȘAN: Prietena lui! Prin urmare, izbucnirea dumitale de azi după masă a fost o scenă.

 

MAGDA: Așa se numește?

 

BUCȘAN: O scenă de menaj. Erați supărați. Ai vrut să te răzbuni.

 

MAGDA: Da și nu. Mai mult am vrut să mă apăr.

 

BUCȘAN: Nu înțeleg.

 

MAGDA: Vezi, dumneata nu-l cunoști pe Andronic. E un om primejdios.

 

BUCȘAN: Nu pare.

 

MAGDA: Pe aceea e primejdios. Pentru că nu pare. Dar când se dezlănțuie, e sălbatec. E un tip rece, aspru, violent. E năprasnic!

 

BUCȘAN: Frumos portret! Îl iubești?

 

MAGDA: Nu știu dacă îl iubesc! Mă amețește. Mă domină. Lângă el simt primejdia. Lângă el simt că totul în viață e posibil. N-are scrupule, n-are prejudecăți, n-are ezitări. E ca o mare furtună.

 

BUCȘAN: Mă sperii.

 

MAGDA: Aș vrea să te sperii. Am venit ca să te sperii.

 

BUCȘAN: Ești sinceră.

 

MAGDA: N-am timp să nu fiu sinceră. Sunt prea multe lucruri în joc. Suntem cu toții în joc, și nu e timp să ne ascundem unul de altul.

 

BUCȘAN: Vrei să te explici?

 

MAGDA: Uite. Am știut de la început că Andronic are afacerea Protar în mână.

 

BUCȘAN: O cunoști și dumneata?

 

MAGDA: Vag. Dar am știut că are documente care te privesc și că poate să vorbească.

 

BUCȘAN: Canalia!

 

MAGDA (jignită): Domnule!

 

BUCȘAN: Te rog să mă scuzi.

 

MAGDA: Că poate să vorbească, dar că poate să și tacă.

 

BUCȘAN: N-am fost la el? Nu i-am oferit?…

 

MAGDA: Știam că ai să vii. Bănuiam că vei face propuneri rezonabile.

 

BUCȘAN: Nici nu m-a lăsat să vorbesc.

 

MAGDA: Propuneri rezonabile pe care eram convinsă că el le va accepta.

 

BUCȘAN: Totuși…

 

MAGDA: Dar la venirea dumitale, s-a răzgândit. Probabil că și-a spus: ce-mi poate oferi omul ăsta e mult mai puțin decât îi pot smulge eu dacă lupt cu el. Mai bine să lupt.

 

BUCȘAN: Și atunci?

 

MAGDA: Și atunci a inventat jocul pe care l-ai văzut. Că nu te cunoaște. Că nu știe cine ești. Că totul e o confuzie, o eroare… Și dumneata erai gata să crezi.

 

BUCȘAN: Pentru că nu înțelegeam — și nici acum nu înțeleg — ce urmărea negând. De ce?

 

MAGDA: Foarte simplu. Voia să te deruteze. Să te liniștească. Să-ți înlăture orice bănuială, și pe urmă, după două-trei zile, prin surpriză, să lovească.

 

BUCȘAN: Și de ce nu l-ai lăsat?

 

MAGDA: Pentru că n-am vrut. Eram convinsă că se înșală. Vezi, dumneata și Andronic aveți același cusur. Nu vă cunoașteți unul pe altul. Fiecare din voi crede că-l va distruge cu ușurință pe celălalt. Dar eu îmi dau seama că sunteți amândoi îngrozitor de puternici și că lupta poate fi teribilă.

 

BUCȘAN: Aici ai dreptate: teribilă.

 

MAGDA: De aceea am sărit astăzi între voi. Voiam cu orice preț să-l oblig pe Andronic să nu mai simuleze și să discute deschis cu dumneata. Voiam să vă înțelegeți pe loc și să terminați în mod cuminte întreaga afacere.

 

BUCȘAN: N-ai reușit.

 

MAGDA: Nu. Dumneata ai plecat trântind ușile, iar el s-a apucat imediat să scrie.

 

BUCȘAN: Să scrie ce?

 

MAGDA: Despre ovăz și despre alte plante.

 

BUCȘAN: Prin urmare lupta e deschisă?

 

MAGDA: Da.

 

BUCȘAN: Fie. Sunt gata.

 

MAGDA: Și el. Numai eu nu sunt gata. Numai eu mai vreau, mai încerc să vă opresc… Cât nu e prea târziu.

 

BUCȘAN: Eu mi-am luat măsurile mele.

 

MAGDA: Și el pe ale lui.

 

BUCȘAN: Bănuiesc. Va scrie un articol.

 

MAGDA: Poate o carte.

 

BUCȘAN: Poate zece cărți. Va ține conferințe. Va vorbi la facultate.

 

MAGDA: Nu. La facultate nu va vorbi.

 

BUCȘAN: De ce?

 

MAGDA (foarte vag): Știu eu?

 

BUCȘAN: Nu-și mai ține cursul?

 

MAGDA: Deocamdată nu.

 

BUCȘAN: Nici mâine?

 

MAGDA: Mai ales mâine.

 

BUCȘAN (scurt, violent): Asta nu se poate!

 

MAGDA: De ce nu se poate? Aveai de gând să te înscrii student la Facultatea de litere?

 

BUCȘAN (fierbând): Canalia!

 

MAGDA: Nu e o canale. E mai mult. E mult mai mult! E un aventurier. Un mare aventurier.

 

BUCȘAN: Mă ameninți?

 

MAGDA: Te previn. Te-ai uitat bine la el? Ai observat cu cine seamănă?

 

BUCȘAN: Nu.

 

MAGDA: Și totuși e izbitor. Când îl vezi prima oară, îți taie respirația. Serios? N-ai băgat de seamă?

 

BUCȘAN: Ce?

 

MAGDA: Că seamănă?

 

MAGDA (tainic): Cu Alexandru cel Mare

 

BUCȘAN: Nu știu. Nu cunosc.

 

MAGDA: Aceeași privire. Aceeași expresie. Și cu un asemenea om vrei să te lupți dumneata? Te plâng.

 

BUCȘAN: Plânge-l pe el.

 

MAGDA: El n-are nimic de pierdut. Cel mult o biată jumătate de catedră. Dar dumneata rămâi descoperit cu toată averea, cu toate fabricile, cu toate uzinele, cu toate birourile. Nu le simți pe toate cum se clatină încet, ca înainte de cutremur?

 

BUCȘAN: Domnișoară! Ce vrei? Ce propui?

 

MAGDA: Îți propun liniștea. Îți aduc liniștea.

 

BUCȘAN: N-am nevoie. Sunt liniștit.

 

MAGDA: Nu-i adevărat. Dacă ai fi liniștit, nu te-ai găsi aici, la ora asta.

 

BUCȘAN: Dar nici dumneata.

 

MAGDA: Eu n-am spus că sunt liniștită. Dimpotrivă. Nu sunt de loc.

 

BUCȘAN: Ai motive personale?

 

MAGDA: Da.

 

BUCȘAN: De ordin intim?

 

MAGDA: Întrebi prea mult. Atâta lucru îți pot spune: vreau ca Andronic să place din țară, departe, cu mine.

 

BUCȘAN: E la mijloc altă temele?

 

MAGDA: Ți-am spus că întrebi prea mult! Lasă-mă și pe mine să întreb: nu crezi că dacă va pleca mâine dimineață într-un lung voiaj de trei ani, departe, undeva în Asia, dumneata vei dormi mai liniștit?

 

BUCȘAN: S-ar putea.

 

MAGDA: Atunci, voiajul ăsta e o soluție.

 

BUCȘAN: Scumpă?

 

MAGDA: Nu știu ce numești dumneata scumpă.

 

BUCȘAN (ia la întâmplare o hârtie de pe birou și scrie cu un creion, luat de pe birou, o cifră): Atât… (îi întinde hârtia:) ar fi de ajuns?

 

MAGDA (luându-i creionul din mână, corectează): Da, dacă mai adăugăm un zero la sfârșit.

 

BUCȘAN: Se face prea mult.

 

MAGDA: Pentru ce capeți în schimb – liniștea dumitale – e destul de puțin.

 

BUCȘAN (după o clipă de gândire, brusc): Pot să-l văd pe Andronic?

 

MAGDA: Da. Îl aduc imediat.

 

BUCȘAN: Unde e?

 

MAGDA: E pe aici. Pe aproape. Mă așteaptă.

 

BUCȘAN: Bine.

 

MAGDA: Dar fii atent cum vorbești cu el. E așa susceptibil!

 

BUCȘAN: La prețul ăsta, ar putea să fie!

 

(Magda iese prin stânga.)

 

 

SCENA XIV

 

BUCȘAN, DIRECTORUL

 

Bucșan, rămas singur, merge spre ușa din dreapta, o deschide și îl lasă pe Director să intre.

 

BUCȘAN: Directore, o să te miri.

 

DIRECTORUL: Nu cred. Am văzut atâtea astăzi…

 

BUCȘAN: M-am înțeles cu Andronic.

 

DIRECTORUL: A fost aici?

 

BUCȘAN: Nu el. Fata. Trebuie să vină și el îndată.

 

DIRECTORUL: Scump?

 

BUCȘAN: Destul.

 

DIRECTORUL: Cel puțin ai garanții?

 

BUCȘAN: Cea mai bună garanție. Pleacă. Pleacă din țară.

 

DIRECTORUL: Pentru mult timp?

 

BUCȘAN: Trei ani.

 

DIRECTORUL: Coane Griguță, bine ai făcut. Uite, acuma, să-ți spun drept: parcă mi-ai luat o piatră de pe inimă. Cu tipul ăsta aici, n-am fi avut liniște niciodată.

 

BUCȘAN (puțin pe gânduri): Găsești… găsești că seamănă cu Alexandru cel Mare?

 

DIRECTORUL: Cine?

 

BUCȘAN: Andronic.

 

DIRECTORUL: Cu Alexandru cel Mare? Mai știi? Te pomenești… (După un timp:) Da pentru că veni vorba de Alexandru cel Mare, cu reportajul ce facem?

 

BUCȘAN: Ce reportaj?

 

DIRECTORUL: Reportajul de mâine… Scandalul de la curs.

 

BUCȘAN: A! Bine că mi-ai adus aminte! (Merge spre telefon.) Să-i dau telefon lui Brănescu. (Ridică receptorul, formează numărul.) Alo! Brănescule… Dormeai?... Ei, trezește-te (Către Director:) Ramolit e și ăsta! (La telefon:) Te-ai trezit? Ascultă. Scandalul de mâine dimineață – nu mai e nevoie. Se contramandează… Cum?... Nu se poate?... Să faci bine să iei măsuri. Ordine, mă auzi? Ordine! (Trântește receptorul furios.) Cretin! (După o scurtă pauză, către Director:) Ziceai că ai un articol mâine despre Brănescu.

 

DIRECTORUL: Da.

 

BUCȘAN: Păcat.

 

DIRECTORUL: De ce?

 

BUCȘAN: Mă plictisește, nu vezi?

 

DIRECTORUL: Am putea să-l schimbăm.

 

BUCȘAN: Mai e timp?

 

DIRECTORUL: Dacă zici dumneata…

 

BUCȘAN: Atunci, schimbă-l. M-am săturat și de domnul ăsta!

 

SCENA XV[modifică]

ACEIAȘI, MAGDA, ANDRONIC

 

Prin ușa din stânga intră Magda, urmată de Andronic, timid, încurcat, buimăcit.

 

BUCȘAN: Domnule profesor, sunt încântat că te văd. Drept să spun, azi după masă, când ne-am despărțit, nu speram să ne mai întâlnim așa de repede – și încă buni prieteni!

 

ANDRONIC: Eu… vedeți…

 

BUCȘAN: Cred că domnișoara… (Se oprește, pentru că abia acum observă că nu-i cunoaște numele și i se adresează întrebător:) Domnișoara?...

 

MAGDA: Magda.

 

ANDRONIC: Studenta mea.

 

MAGDA: Și secretara.

 

DIRECTORUL: Și prietena.

 

MAGDA (îl observă pe Director): A! Erai și dumneata aici?

 

DIRECTORUL (înclinându-se): Cu voia dumneavoastră.

 

BUCȘAN: Sper, zic, domnișoara Magda ți-a comunicat propunerea mea și că o primești.

 

ANDRONIC: Nu știu încă… dacă pot… dacă…

 

BUCȘAN: Cum nu știi? Ne faci iar dificultăți? (Gest de surpriză și îngrijorare spre Magda.) Asta ce mai e?

 

MAGDA: Vrea să spună…

 

ANDRONIC: Vreau să spun ca… vedeți… tot ce s-a întâmplat astăzi… e așa de neașteptat… așa de… așa de năucitor… Dumneavoastră… (Arătându-l pe Director:) Dumnealui… (Spre Magda:) Dumneaei… E prea mult într-o singură zi. Eu… vedeți… cum spune undeva Virgil: „Vixi ei quem dederat cursum fortuna peregi”.

 

DIRECTORUL (încet către Bucșan): Dacă vorbește latinește, să știi că-i rău.

 

ANDRONIC: „Am trăit, și drumul pe care mi l-a dat fortuna, soarta, l-am terminat.” Nu credeam, nu speram că mi se mai pot întâmpla lucruri noi — și încă așa de noi. Și atunci… atunci trebuie și înțelegeți că dacă ezit…

 

BUCȘAN: Eziți?

 

ANDRONIC: Dacă încă nu știu ce să răspund…

 

DIRECTORUL (printre dinți): Mare bandit!

 

BUCȘAN: Domnule profesor, dumneata nu știi să răspunzi, dar eu știu să întreb.

 

DIRECTORUL (încet către Bucșan): Ia-l repede.

 

MAGDA (același joc): Fii atent!

 

BUCȘAN: Dumneata vrei să pleci?

 

ANDRONIC: Dacă vreau! Dar a fost visul meu de o viață întreagă.

 

BUCȘAN: Atunci, pleacă. Cred că ți-am pus la dispoziție tot ce trebuie.

 

ANDRONIC: Asta așa e. Mai mult decât trebuie. Mai mult decât visam. Prea mult!

 

BUCȘAN: prea mult?

 

MAGDA: Ce înseamnă prea mult? Pentru o asemenea întreprindere nimic nu e prea mult. E mai bine să pornim de la început cu un buget asigurat decât să ne întoarcem din drum… (apăsat) înainte de vreme. Obiectivele științifice pe care le urmărește profesorul Andronic în Asia sunt încă vaste.

 

ANDRONIC: Întradevăr, vaste. Îmi îngădui s-o spun fără modestie. Mi se pare că din punct de vedere istoric, din punct de vedere al culturii umane, Asia este încă un continent necunoscut, un mister — și că pornind pe urmele lui Alexandru cel Mare…

 

MAGDA (încet către Bucșan): Vezi?

 

ANDRONIC (continuând): voi încerca, mă voi sili să descifrez ceva din acest mister. Ce e surprinzător, domnule Bucșan, ba chiar emoționant în gestul dumneavoastră, este că destinați o sumă atât de însemnată…

 

BUCȘAN: Recunoști că e însemnată,

 

ANDRONIC (continuând): …nu unor investigații de știință aplicată — cum ar fi fost de așteptat din partea unui om de finanțe — ci unor cercetări istorice și istoria este, oricum, o disciplină a spiritului.

 

DIRECTORUL (încet, către Bucșan): Te ia de departe!

 

ANDRONIC: Totuși, îndrăznesc să cred că chiar pentru un economist, chiar pentru un om de afaceri, concluziile mai îndepărtate ale lucrării mele nu vor fi lipsite de interes. Vedeți, dacă n-ar fi decât problema cu totul secundară, pe care de altfel am atins-o în treacăt în articolul meu de azi, a ovăzului și a cerealelor în genere…

 

BUCȘAN (către Magda, încet, iritat): Iar începe.

 

ANDRONIC: Eu nu sunt un materialist în istorie… dar există multe probleme tulburătoare, tocmai pentru că par simple. De ce apare ovăzul așa de târziu în Europa? De ce și mai târziu în Asia? Cu ce e înlocuit până la apariție? Cu ce își hrănește Alexandru cel Mare importantele lui efective de cavalerie? Ce dă de mâncare Alexandru cailor lui? Întrebarea pare copilăroasă…

 

DIRECTORUL: Și în realitate e perfidă.

 

ANDRONIC: Perfida? Cum perfidă?

 

BUCȘAN: Domnule profesor să lăsăm toate astea. E târziu și e inutil. Vrei să mă convingi? Nu e nevoie. Sunt gata convins. Când pleci?

 

MAGDA: Oricând. Mâine. Cât mai repede.

 

BUCȘAN: Dumneata ce spui?

 

ANDRONIC: Aș putea și eu la fel. Oricând. Cât mai repede. Dar…

 

BUCȘAN: Dar?

 

ANDRONIC: E ceva care mă neliniștește.

 

BUCȘAN: Ce?

 

ANDRONIC: Aș vrea să știu… și trebuie să știu… ce e Protar?

 

BUCȘAN: Cum?

 

MAGDA: Cum?

 

DIRECTORUL: Cum?

 

ANDRONIC: Da. Ce însemnează vorba asta: Protar?

 

BUCȘAN (iritat): Cum ce însemnează? Cum ce-n-semnează? E… o confuzie!

 

MAGDA: O eroare!

 

BUCȘAN: O greșeală de tipar.

 

MAGDA: Cum singur ai spus.

 

ANDRONIC: Am spus și am crezut, dar acuma… M-am gândit bine…

 

BUCȘAN (căire Magda): E nebun.

 

DIRECTORUL (printre dinți): O face pe nebunu.

 

ANDRONIC: Cuvântul ăsta trebuie să aibă un înțeles ascuns. Protar. E de ajuns să-l auziți - Protar - și tresăriți cu toții, cu un fel de ciudată spaimă. De ce?

 

DIRECTORUL (printre dinți): Începe iar șantajul.

 

BUCȘAN (fierbând, câtre Magda): Dacă-și închipuie că mai poate smulge de la mine o singura centimă mai mult, se înșală.

 

ANDRONIC: Protar…

 

MAGDA: Vrei să știi ce înseamnă?

 

ANDRONIC: Da.

 

MAGDA (lui Bucșan): Să-i spun? Îmi dai voie să-i spun? (Gest de stupoare al lui Bucșan. Către Andronic:) Ei bine, iată: îmi pare rău că trebuie să destăinuiesc un lucru care trebuia să fie pentru dumneata o surpriză. Dar pentru că ții cu tot dinadinsul… Protar e o societate pe care domnul Bucșan o plănuiește mai demult, și acum, acum în sfârșit vrea s-o realizeze. Protar. Nu bănuiești?

 

ANDRONIC: Nu.

 

MAGDA: Gândește-te. Pro-tar. Nu vezi?

 

ANDRONIC (gest): Nu văd.

 

MACDA: Asociația pentru încurajarea studiilor de istorie antica.

 

ANDRONIC (uimit copilărește): Extraordinar!

 

BUCȘAN (explodând): Într-adevăr, extraordinar! (Traversează.) Domnișoară… domnișoară, ești un geniu! (Merge spre ușa din dreapta.) Werner! Werner!

 

MAGDA (încet, către Andronic): Să știi că nu sunt un geniu. Sunt numai o fată care te iubește… puțin…

 

 

SCENA XVI

 

ACEIAȘI, SECRETARA

 

BUCȘAN (din pragul ușii din dreapta): Werner! (Intră Secretara.) Werner, mâine dimineață constituim societatea Protar.

 

SECRETARA: Imposibil!

 

BUCȘAN: Și tu spui asta, Werner? Imposibil? E ăsta un cuvânt pe care l-ai auzit deseori în acest birou? Să-mi pregătești pentru mâine actul constitutiv și statutele.

 

SECRETARA: Bine, dar… Președintele…

 

BUCȘAN: …consiliului de administrație? (Gest larg spre Andronic.) Domnul profesor Alexandru Andronic.

 

ANDRONIC: Eu?

 

SECRETARA: El?

 

DIRECTORUL: El?

 

ANDRONIC: Bine, dar eu plec.

 

BUCȘAN: Tocmai de aceea.

 

DIRECTORUL: E o lovitură!

 

BUCȘAN: Formidabilă!

 

DIRECTORUL: Ar merita s-o dăm la gazetă.

 

BUCȘAN: Sigur c-o dăm.

 

DIRECTORUL: La ultima oră.

 

BUCȘAN: Evident.

 

DIRECTORUL (a ridicat receptorul, a format numărul): Alo! Alo! „Deșteptarea”! Tu ești, Ștefănescule?... Mi-ai păstrat ultima oră liberă? Ia o hârtie și scrie ce îți dictez: „Ieri, în capitală, s-a constituit Societatea anonimă Protar. Scopul acestei societăți...”

 

BUCȘAN (rectificând): Unul din scopuri… Mai sunt și altele…

 

DIRECTORUL: „Unul din scopurile societății este încurajarea studiilor de istorie antică. Președintele consiliului de administrație este domnul profesor Alexandru Andronic — ai scris? — profesor Alexandru Andronic — eminentul nostru colaborator.”

 

descarcare piesa de teatru :