AnnaE
#0

Le Chevalier De Maison-Rouge

 

 

 

Capitolul I

 

ÎNROLAŢII VOLUNTARI

 

Era în seara zilei de 10 martie 1793. Abia sunaseră ceasurile zece la Notre-Dame şi bătăile, desprinzându-se una după alta ca nişte păsări nocturne dintr-un cuib de bronz, îşi luau zborul, trist, monoton, patetic. 

Noaptea ce se lăsase asupra Parisului nu era plină de zgomot, furtunoasă şi întretăiată de fulgere, ci rece şi înnegurată.

Parisul însuşi nu era nici pe departe Parisul cunoscut, strălucind seara de mii de focuri ce se oglindesc în mâzga-i poleită, Parisul trecătorilor grăbiţi, Parisul şoaptelor vesele şi-al suburbiilor bahice, pepinieră a certurilor aprige şi-a crimelor temerare, cuptor din sânul căruia se înalţă mii de urlete. Parisul nu mai era decât un oraş copleşit de ruşine, sfios, neliniştit, ai cărui rari locuitori alergau ca să străbată dintr-o stradă în alta şi se năpusteau pe alei sau pe sub portaluri ca nişte fiare sălbatice, hăituite de vânători, pierind ca înghiţite de vizuinile lor.

Era, în sfârşit, aşa cum am spus, Parisul zilei de 10 martie 1793.

Câteva cuvinte despre împrejurările critice care aduseseră asemenea schimbare în aspectul Capitalei şi apoi vom trece la evenimentele care formează obiectul povestirii de faţă.

Franţa, odată cu moartea lui Ludovic al XVI-lea, o rupsese cu toată Europa. Celor trei duşmani cu care se războise mai înainte, cu alte cuvinte Prusiei, Imperiului Austriei şi Piemontului, li se adăugaseră Anglia, Olanda şi Spania. Numai Suedia şi Danemarca îşi păstrau vechea lor neutralitate, preocupate dealtfel, cum era şi firesc, să stea cu ochii aţintiţi la Ecaterina a II-a, care destrăma Polonia.

Situaţia era înspăimântătoare. Franţa, nedispreţuită ca putere reală, dar destul de puţin preţuită ca forţă morală, de când cu masacrele din septembrie şi execuţia din 21 ianuarie, era literalmente blocată, ca un simplu oraş, de întreaga Europă. Anglia se afla pe coastele noastre, Spania în Pirinei, Piemontul şi Austria în Alpi, Olanda şi Prusia în nordul Ţărilor de Jos, şi, dintr-un singur loc, cuprins între Rinul de Sus şi fluviul Escaut, două sute cincizeci de mii de ostaşi veneau în marş împotriva Republicii.

Peste tot generalii noştri erau respinşi: Maczinski fusese silit să părăsească Aix-la-Chapelle şi să se retragă spre Liege; Steingel şi Neuilly fuseseră împinşi spre Limburg; Miranda, care asediase Maestricht, se retrăsese în Tongres; Valence şi Dampierre, siliţi să bată în retragere, pierduseră o parte din materiale. Peste zece mii de dezertori fugiseră din unităţile militare şi se răspândiseră în interior, în sfârşit, Convenţia nemainădăjduind decât în Dumouriez îi trimisese ştafetă după ştafetă, poruncindu-i să părăsească malurile cursului de apă Biesboos, unde se pregătea pentru o debarcare în Olanda, ca să vină să ia comanda armatei de pe Meuse.

Cu inima fremătând, ca un trup însufleţit, Franţa suferea în Paris, cu alte cuvinte chiar în mijlocul ei, toate loviturile pe care invazia, răscoala sau trădarea i le dădeau în punctele cele mai îndepărtate. Orice victorie era o izbucnire de bucurie, dar fiecare înfrângere însemna o înteţire a teroarei. Aşadar, se poate lesne înţelege ce tumult iscaseră veştile eşecurilor succesive pe care tocmai le încercaserăm.

În ajun, în ziua de 9 martie, la Convenţie avusese loc o şedinţă dintre cele mai furtunoase, toţi ofiţerii primiseră ordin să se prezinte numaidecât la regimentele lor, iar Danton, care, plin de cutezanţă, propunea lucruri imposibile ce se îndeplineau totuşi, Danton, urcând la tribună, strigase:

— Ziceţi că vă lipsesc soldaţii? Haideţi să dăm Parisului prilejul de-a salva Franţa, să-i cerem treizeci de mii de oameni, să-i trimitem lui Dumouriez, şi nu numai că Franţa e salvată, dar ne asigurăm Belgia, iar Olanda e ca şi cucerită.

Propunerea fusese primită cu strigăte entuziaste, în toate secţiile poftite să se întrunească în cursul serii, se deschiseseră registre pentru voluntari. Spectacolele fuseseră interzise pentru a împiedica orice fel de distracţie, iar la Palatul primăriei fusese arborat un drapel negru în semn de deznădejde.

Înainte de miezul nopţii, treizeci şi cinci de mii de nume figurau înscrise în registrele cu pricina.

Numai că se întâmplase în seara aceea ce se întâmplase şi în cursul zilelor lui septembrie. La fiecare secţie, înrolaţii voluntari, înscriindu-se, ceruseră ca, înaintea plecării lor, trădătorii să fie pedepsiţi.

Trădătorii nu erau de fapt alţii decât contrarevoluţionarii, conspiratorii deghizaţi care ameninţau dinăuntru Revoluţia ameninţată dinafară. Dar, după cum e lesne de înţeles, cuvântul căpăta toată amploarea pe care voiau să i-o dea partidele extremiste care sfâşiau Franţa la epoca aceea. Trădătorii erau cei mai slabi. Or, mai slabi decât toţi erau girondinii. Montagnarzii hotărâră ca ei, girondinii, să fie trădătorii.

A doua zi — 10 martie — toţi deputaţii montagnarzi erau prezenţi la şedinţă. Iacobinii, înarmaţi, umpluseră tribunele, după ce izgoniseră femeile, când iată că apare primarul, însoţit de Consiliul Comunei, confirmă raportul comisarilor Convenţiei cu privire la devotamentul cetăţenilor şi repetă cererea, unanim emisă în ajun, pentru numirea unui tribunal extraordinar, menit să-i judece pe trădători.

Numaidecât fu cerut cu strigăte puternice un raport al comitetului. Comitetul se întruneşte pe dată şi, după zece minute, Robert Lindet spune că se va numi un tribunal, alcătuit din nouă judecători independenţi faţă de orice forme procedurale, împărţiţi în două secţiuni, de asemenea permanente, care îşi vor asigura probele doveditoare prin toate mijloacele şi îi vor urmări la cererea Convenţiei sau din iniţiativă proprie pe toţi cei ce ar încerca să creeze o stare de derută în rândurile poporului.

După cum se vecie; încordarea era mare. Girondinii înţeleseră că asta însemna înlăturarea lor. Se ridicară în masă şi răcniră:

— Mai bine moartea decât să consimţim la instaurarea unei inchiziţii veneţiene!

Drept răspuns la apostrofarea lor, montagnarzii cerură votul prin viu grai.

— Da, strigă Féraud, da, să votăm ca să-i dăm în vileag pe oamenii care vor să ucidă nevinovăţia în numele legii.

Se votează într-adevăr şi, împotriva tuturor aşteptărilor, majoritatea declară: 1) că vor fi juraţi, 2) că juraţii vor fi recrutaţi în număr egal din departamente, 3) că vor fi numiţi de Convenţie.

În clipa în care cele trei propuneri fură admise, se auziră strigăte puternice. Adunarea Convenţiei era obişnuită cu vizitele plebei. Ceru să afle ce dorea. I se răspunse că o deputăţie a înrolaţilor voluntari care cinase la hala de grâu ruga să i se îngăduie să defileze în faţa adunării.

Numaidecât se deschiseră uşile şi şase sute de bărbaţi, înarmaţi cu săbii, pistoale şi suliţe, se arătară pe jumătate beţi şi defilară în mijlocul aplauzelor, cerând sus şi tare moartea trădătorilor.

— Da, le răspunse Collot d'Herbois, da, prieteni, în ciuda intrigilor, vă vom salva şi pe voi şi libertatea!

Cuvintele de mai sus fură urmate de o privire aruncată girondinilor, privire ce-i făcu să înţeleagă că nu erau nicidecum în afara primejdiei.

Într-adevăr, după încheierea şedinţei Convenţiei, montagnarzii se împrăştiară prin celelalte cluburi, aleargară la cordelieri şi la iacobini, propunându-le să-i scoată de sub scutul legii pe trădători pentru a-i măcelări chiar în noaptea aceea.

Soţia lui Louvet locuia în strada Saint-Honoré, chiar lângă iacobini. Auzind vociferări, coboară, intră în club, aude propunerea şi urcă în mare grabă să-şi prevină soţul. Louvet se înarmează, aleargă din uşă în uşă să-şi vestească prietenii, află că toţi plecaseră, slujitorul unuia dintre ei îi spune că sunt cu toţii la Pétion, se duce neîntârziat acolo şi-i găseşte dezbătând liniştit un decret pe care urmau să-l prezinte a doua zi, făcându-şi iluzii asupra unei majorităţi deloc sigure, ba chiar fălindu-se la gândul că vor obţine aprobarea. Le povesteşte ceea ce se petrece, le împărtăşeşte temerile sale, le spune ce anume pun la cale împotriva lor iacobinii şi cordelierii şi încheie poftindu-i să ia măsuri energice în ceea ce-i priveşte.

Atunci Pétion se ridică, calm şi impasibil ca de obicei, se duce la fereastră, o deschide, priveşte cerul, întinde braţele afară şi, trăgându-şi îndărăt mâinile şiroind de apă, zice:

— Plouă, în noaptea asta nu va fi nimic.

Prin fereastra acum întredeschisă pătrunseră cele din urmă vibraţii ale orologiului care bătea ora zece.

Iată, aşadar, ce se petrecuse la Paris în ajun şi chiar în ziua aceea; iată ce se petrecea în seara zilei de 10 martie şi de ce, în bezna umedă şi în tăcerea ameninţătoare, casele hărăzite să-i adăpostească pe cei vii, întunecate şi posomorâte, păreau sălaşuri ale unor morţi.  

 

 

 

Într-adevăr, nesfârşite patrule ale gărzilor naţionale, precedate de cercetaşi cu baioneta înainte, cete de cetăţeni din secţiile înarmate la întâmplare, păşind în rânduri strânse, jandarmii cercetând fiece colţişor de uşă şi fiece gang, iată singurii locuitori ai oraşului care cutezau să se aventureze pe străzi, până într-atât lumea înţelesese din instinct că se punea la cale ceva necunoscut şi înspăimântător.

O ploaie măruntă şi rece ca gheaţa, ploaia aceea care îl liniştise pe Pétion, se pornise parcă anume pentru a spori indispoziţia şi neliniştea gardienilor ale căror întâlniri semănau cu nişte pregătiri de luptă şi care, după ce se recunoşteau cu neîncredere, schimbau parola încet şi în silă. Pe urmă, văzându-i cum îşi întorceau capetele pentru a se uita unii la ceilalţi după ce se despărţeau, ai fi zis că şi unii şi alţii se temeau reciproc să nu fie atacaţi pe la spate.

Or, tocmai în seara aceea, când Parisul părea cuprins de-o spaimă atât de des repetată încât firesc ar fi fost să se fi deprins întrucâtva cu ea, în seara aceea când se plănuia pe tăcute măcelărirea revoluţionarilor lipsiţi de elan care, după ce votaseră, cu multe abţineri moartea regelui, se codeau acum în faţa morţii reginei, captivă în închisoarea Temple, cu copiii şi cumnata ei, în seara aceea o femeie învăluită într-o mantie de indian liliachiu, cu părul negru, cu capul acoperit sau mai curând cufundat în gluga mantiei, se strecura de-a lungul caselor de pe strada Saint-Honoré, ascunzându-se ba în intrândul vreunei porţi, ba în vreun ungher dintre ziduri, ori de câte ori se ivea o patrulă, şi rămânând neclintită ca o statuie, ţinându-şi răsuflarea până ce patrula trecea, ca apoi să reînceapă fuga, urmându-şi cursa rapidă, neliniştită, până când altă primejdie, de acelaşi soi, o silea din nou să tacă şi să încremenească.

Străbătuse astfel neobservată, graţie precauţiilor pe care şi le lua, o parte din strada Saint-Honoré, când la colţul străzii Grenelle dădu nu peste o patrulă, ci peste o ceată de viteji, înrolaţi voluntari, care cinaseră şi ei în hala de grâu şi al căror patriotism devenise încă şi mai înflăcărat datorită numeroaselor toasturi pe care le închinaseră victoriilor viitoare.

Sărmana femeie scoase un strigăt şi încercă să fugă pe strada Coq.

— Ei, tu, cetăţeană, strigă şeful cetei de înrolaţi, căci demnii noştri patrioţi îşi şi aleseseră şefii, până într-atât nevoia de a fi comandat e firească omului. Ei!

tu, încotro?

Fugara nici gând să răspundă; alerga întruna.

— Arma la ochi! făcu şeful, e un bărbat travestit, vreun aristocrat care fuge!

Şi zgomotul a două-trei flinte, folosite fără precizie de mâini prea şovăitoare ca să poată să fie sigure, îi aduse la cunoştinţă bietei femei mişcarea fatală în curs de executare.

— Nu, nu! strigă ea oprindu-se brusc şi întorcându-se îndărăt, nu, cetăţene, te înşeli, nu sunt bărbat.

— Atunci înaintează la ordin, zise şeful, şi spune drept: încotro te duci tu aşa, ca o pasăre de noapte plină de farmece?

Dar nu mă duc nicăieri, cetăţene... mă întorc acasă.

— Hm! Te-ntorci acasă?

— Da.

— Pentru o femeie cinstită te-ntorci cam târziu acasă, cetăţeană.

— Vin de la o rudă care e bolnavă.

— Pisicuţă mică, zise şeful făcând un anume gest cu mâna, la care femeia, speriată, se trase repede îndărăt, ferindu-se, şi unde ni-e carnetul?

— Carnetul meu? Cum aşa, cetăţene? Ce vrei să spui şi să-mi ceri?

— Ce, n-ai citit decretul Comunei?

— Nu.

— L-ai auzit atunci proclamat în gura mare?

— Ba nu. Şi ce spune decretul acela, Doamne-Dumnezeule?

— Mai întâi că nu se mai spune Doamne-Dumnezeule; acum se spune Fiinţă Supremă.

— Iertare, am greşit. Obicei vechi.

— Prost obicei. Obicei de aristocrat.

— Am să încerc să mă îndrept, cetăţene. Dar spuneai...?

— Spuneam că decretul Comunei interzice să ieşi după orele zece seara fără carnet de cetăţean. Ai carnetul de cetăţean?

— O, nu!

— L-ai uitat la ruda ta?

— N-am ştiut că trebuia să ies cu carnetul acela.

— Atunci, hai la primul post. Acolo ai să te justifici frumuşel faţă de căpitan şi, dacă-i mulţumit de tine, te trimite la domiciliu, însoţită de doi oameni, de nu — te ţine până ce capătă informaţii mai amănunţite. La stânga v-aliniaţi, grăbiţi pasul, înainte marş!

La strigătul de groază pe care-l scoase arestata, şeful înrolaţilor voluntari înţelese că biata femeie se temea grozav de asemenea măsură.

— A-ha! făcu el. Acum sunt sigur c-am pus mâna pe-un vânat de soi. Hai, hai, ia-o la picior, micuţe, pe-aci-nainte.

Şi şeful apucă braţul arestatei, îl trecu pe sub al său, şi-o târî după el către postul de la Palais-Egalité, cu toate strigătele şi lacrimile ei.

Ajunseseră în dreptul barierei Sergenţilor când un tânăr înalt, învăluit într-o mantie, cotea pe după colţul străzii Croix-des-Petits-Champs, tocmai în clipa în care captiva încerca prin rugăminţile ei să-şi recapete libertatea. Dar, fără s-o asculte, şeful voluntarilor o târa după el cu sălbăticie. Tânăra noastră scoase un ţipăt, pe jumătate de spaimă, pe jumătate de durere.

Tânărul văzu lupta, auzi ţipătul şi, sărind dintr-un capăt al străzii în celălalt, se găsi faţă în faţă cu ceata cea mică de oameni.

— Ce e şi ce faceţi cu femeia asta? întrebă el pe cel ce părea a fi şeful.

— Decât să mă întrebi, mai bine nu-ţi vârî nasul unde nu-ţi fierbe oala.

— Cine-i femeia asta, cetăţeni, şi ce-aveţi cu ea? repetă tânărul, de data asta cu un ton mai poruncitor decât întâia oară.

— Dar, mă rog, cine eşti tu ca să ne pui întrebări?

Tânărul îşi dădu la o parte mantia, şi-un epolet se zări strălucind pe ţinuta-i militară.

Sunt ofiţer, răspunse el, după cum puteţi vedea.

— Ofiţer... unde?

— În garda civică.

— Ei şi? Ce ne pasă nouă de asta? vorbi un bărbat din ceată. Ce ştim noi de aşa ceva? Hm! Ofiţer din garda civică!

— Ce-ndrugă ăsta? întrebă un altul, cu un glas tărăgănat şi ironic, specific oamenilor din popor, sau mai curând plebei pariziene când e gata-gata să se înfurie.

— Ce-ndrugă? întrebă tânărul. Spune că dacă epoletul nu e în stare să impună respectul cuvenit ofiţerului, atunci sabia va face ca epoletul să fie respectat.

Şi în acelaşi timp, trăgându-se un pas înapoi, apărătorul necunoscut al tinerei femei scoase de sub faldurile mantiei o sabie de infanterie, mare şi solidă, făcând-o să sclipească la lumina unui felinar. Apoi, cu o mişcare iute, semn sigur că era deprins să lupte cu arma, apucând pe şeful înrolaţilor voluntari de gulerul carmaniolei1 şi punându-i vârful sabiei drept în gâtlej, îi spuse:

— Acum să stăm de vorbă ca doi buni amici.

— Dar, cetăţene..., făcu şeful înrolaţilor, încercând să se elibereze.

— Îţi pun în vedere că la cea mai mică mişcare pe care o faci, la cea mai mică mişcare pe care o fac oamenii tăi, îţi străpung trupul cu sabia.

Între timp, doi oameni din ceată continuau să ţină femeia.

— M-ai întrebat cine sunt, urmă tânărul, şi n-aveai dreptul, pentru că nu comanzi o patrulă legală. Cu toate astea am să-ţi spun: mă numesc Maurice Lindey; la 10 august am avut sub comandă o baterie de tunari. Sunt locotenent în Garda naţională şi secretarul secţiei Fraţi şi Amici. Ţi-e de-ajuns?

— Vai, cetăţene locotenent, răspunse şeful ameninţat încă de tăişul săbiei căreia îi simţea vârful apăsând din ce în ce mai tare, asta-i cu totul altceva. Dacă eşti într-adevăr ceea ce spui, adică un adevărat patriot...

— Ei, vezi? Ştiam eu bine c-avem să ne înţelegem după un schimb de câteva cuvinte, spuse ofiţerul. Acum e rândul tău să-mi răspunzi: de ce ţipa femeia asta, ce-i făceaţi?

— O duceam la corpul de gardă.

— Şi de ce-o duceaţi la corpul de gardă?

— Pentru că n-are carnet de cetăţean şi pentru că ultimul decret al Comunei ordonă să fie arestat oricine îndrăzneşte să umble pe străzile Parisului după orele zece seara fără carnet de cetăţean. Uiţi că patria e-n primejdie şi că flamura îndoliată fâlfâie pe acoperişul primăriei?

— Flamura îndoliată fâlfâie pe acoperişul primăriei şi patria e-n primejdie pentru că două sute de mii de robi mărşăluiesc împotriva Franţei, spuse în continuare ofiţerul, şi nu pentru că o femeie umblă pe străzile Parisului după ora zece seara. Dar, n-are a face cetăţeni, există un decret al Comunei, sunteţi în dreptul vostru, şi dacă mi-aţi fi răspuns toate acestea numaidecât, explicaţia dintre noi ar fi fost mai scurtă şi mai paşnică. E bine să fii patriot, dar nu-i rău să fii politicos, şi primul ofiţer pe care cetăţenii trebuie să-l respecte e, după câte-mi pare, cel pe care l-au numit chiar ei. Acum, dacă vreţi, n-aveţi decât s-o duceţi pe femeia asta, sunteţi liberi.

Vai! cetăţene, strigă la rândul ei femeia, care urmărise întreaga dezbatere

 

cu adâncă îngrijorare, şi-l prinse pe Maurice de braţ; vai! cetăţene, nu mă lăsaţi pe mâna acestor oameni neciopliţi, pe jumătate beţi.

— Fie, zise Maurice, luaţi-mă de braţ şi vă voi conduce, împreună cu ei, până la post.

— La post! repetă înspăimântată femeia, la post! Şi de ce să fiu condusă la post de vreme ce n-am făcut rău nimănui?

— Sunteţi condusă la post, zise Maurice, nu fiindcă aţi făcut vreun rău cuiva sau fiindcă s-ar presupune c-aţi fi în stare să-l faceţi, ci pentru că un decret al Comunei interzice să se umble noaptea fără carnet şi pentru că dumneavoastră nu-l aveţi.

— Dar, domnule, nu ştiam.

— Cetăţeană, la post veţi găsi oameni de treabă care vor chibzui asupra motivelor dumneavoastră şi de care nu aveţi a vă teme.

— Domnule, spuse tânăra, strângându-l pe ofiţer de braţ, nu de insultă mă tem, ci de moarte. Dacă sunt dusă la post, sunt pierdută.

 

descarcati gratuit cartea...

Attachments
View All Previous Posts
AnnaE
#14

Capitolul XLIII

PREGĂTIRILE LUI DIXMER

 

Ziua următoare, precedată de o noapte de insomnie, veni în sfârşit, groaznică şi, putem spune fără exagerare, de culoarea sângelui.

De fapt, în epoca aceea şi mai cu seamă în anul acela, soarele, oricât de frumos ar fi fost, avea în fiecare zi nişte pete palide-vineţii.

Regina abia putu să doarmă, şi somnul nu-i aduse odihnă; de cum închidea ochii îi părea că vede sânge, îi părea că aude strigăte şi gemete.

Adormise cu pila în mână.

O parte din zi o închinase rugăciunii. Paznicii o vedeau rugându-se atât de des, încât nu-i îngrijoră deloc sporul acela de cucernicie.

Din timp în timp, arestata scotea de la piept pila care-i fusese trimisă de unul dintre salvatorii ei şi compara fragilitatea instrumentului cu puterea gratiilor.

Din fericire, gratiile nu erau fixate în zid decât într-o singură parte, adică în partea de jos.

Partea de sus se îmbuca într-o gratie transversală; odată partea de jos tăiată, nu mai rămânea decât să tragi gratia, şi gratia ieşea. 

Dar nu din pricina greutăţilor fizice şovăia regina: înţelesese cât se poate de bine că lucrul era cu putinţă, şi tocmai putinţa aceea prefăcea speranţa într-o flacără sângerândă care o orbea.

Presimţea că prietenii ei, ca să ajungă la ea, trebuiau să ucidă paznicii şi regina n-ar fi admis cu nici un preţ moartea lor; de multă vreme oamenii aceia erau singurii care îi arătau oarecare milă.

Pe de altă parte, dincolo de gratiile pe care i se cerea să le taie, trecând peste trupurile celor doi oameni sortiţi pieirii fiindcă i-ar fi împiedicat pe salvatori s-ajungă la ea, dincolo era viaţa, libertatea şi poate răzbunarea, trei lucruri ademenitoare, mai cu seamă pentru o femeie, încât îşi cerea iertare de la Dumnezeu că le dorea atât de fierbinte.

Observase, dealtfel, că nici un soi de bănuială nu-i tulbura pe paznici. Cât despre cursa întinsă arestatei, presupunând că proiectatul complot nu era decât o cursă, nici prin minte nu le trecea una ca asta.

Regina renunţă aproape în întregime la gândurile care o făceau să considere cele două propuneri ce-i fuseseră făcute drept nişte capcane. Dar pe măsură ce ruşinea de-a fi prinsă în una dintre cele două curse o părăsea, era cuprinsă de-o teamă mai mare, aceea de-a vedea curgând sângele vărsat pentru ea.

„Bizar destin şi sublim spectacol! şopti ea. Două conspiraţii se unesc ca să salveze o sărmană regină, sau mai curând o biată femeie arestată, care n-a făcut absolut nimic ca să-i ademenească sau să-i încurajeze pe conspiratori, şi conspiraţiile au să se dea în vileag în acelaşi timp.

Cine ştie! poate că amândouă nu sunt decât una şi aceeaşi. Poate că-i o mână dublă ce trebuie să ajungă într-un singur punct.

Dacă aş vrea, aş fi salvată!

Dar o biată femeie sacrificată în locul meu!

Şi doi oameni ucişi pentru ca femeia aceea să ajungă până la mine!

Nici Dumnezeu, nici viitorul nu mi-ar ierta una ca asta.

Cu neputinţă, cu neputinţă!..."

Dar atunci în mintea ei se perindau iarăşi şi iarăşi măreţele idei despre devotamentul slujitorilor pentru stăpânii lor, şi vechile tradiţii privitoare la dreptul stăpânilor de-a dispune de vieţile slujitorilor: fantome aproape spulberate ale unei regalităţi muribunde.

„Anna de Austria, îşi spunea ea, ar fi acceptat. Anna de Austria ar fi pus mai presus de orice lucru măreţul principiu al salvării persoanelor de sânge regesc.

Anna de Austria era dintr-acelaşi sânge cu mine şi aproape în aceeaşi situaţie ca mine.

A fost o nebunie c-am venit să continui în Franţa regalitatea Annei de Austria!

Dealtfel nu eu am venit. Doi regi au spus:

«- E important ca doi copii de sânge regesc care nu s-au văzut niciodată, care nu s-au iubit, care poate că nu se vor iubi niciodată, să fie căsătoriţi la acelaşi altar, ca apoi să moară pe acelaşi eşafod.»

Şi apoi, moartea mea nu o va aduce oare şi pe cea a sărmanului meu copil care, în ochii puţinilor prieteni pe care îi am, e încă regele Franţei?

Şi când fiul meu va fi mort ca şi soţul meu, cele două umbre nu vor surâde de milă, văzând că am mânjit cu sângele meu rămăşiţele tronului lui Ludovic cel Sfint, numai ca să cruţ câteva picături de sânge vulgar?"

Aşa, cuprinsă de temeri din ce în ce mai mari, de febra îndoielii, ale cărei pulsaţii se înteţeau, şi, în sfârşit, de groază, a întâmpinat regina înserarea.

De mai multe ori s-a uitat pe furiş la cei doi paznici; niciodată nu arătaseră a fi mai liniştiţi ca atunci.

Şi niciodată micile atenţii ale oamenilor acelora grosolani, dar buni la suflet, n-o impresionaseră mai tare. Când umbra înserării pătrunse în celulă, când paşii patrulei de rond se auziră lovind caldarâmul, când zgomotul armelor şi urletul câinilor treziră ecourile sumbrelor bolţi, când, în sfârşit, închisoarea întreagă se vădea înspăimântătoare şi lipsită de orice speranţă, Maria-Antoaneta, stăpânită de slăbiciunea inerentă firii femeieşti, se sculă înspăimântată, spunând:

— Da, am să fug, am să fug. Când vor veni şi vor vorbi, am să tai o gratie şi am să aştept să-mi hotărască soarta Dumnezeu şi salvatorii mei. Sunt datoare faţă de copiii mei. Pe ei n-au să-i omoare sau, dacă-i omoară, iar eu am să fiu liberă, ah! atunci, cel puţin...

Nu-şi isprăvi vorba, căci ochii i se închiseră şi buzele i se încleştară. A fost un vis înspăimântător al unei biete regine închise într-o încăpere cu zăvoare şi gratii. Dar, curând, tot în visul ei, gratiile şi zăvoarele căzură; se văzu în mijlocul unei armate sumbre şi nemiloase, poruncea flăcării să strălucească, săbiei să iasă din teacă; se răzbuna pe un popor care, la urma urmei, nici măcar nu era al ei.

În acel răstimp, Gilbert şi Duchesne stăteau de vorbă liniştiţi, pregătindu-şi masa de seară.

Tot atunci, Dixmer şi Geneviève intrau la Concienerie şi, ca de obicei, se instalau la grefă. După un ceas de la venirea lor, de asemeni potrivit obiceiului, grefierul Palatului îşi termina treburile şi îi lăsa singuri.

De îndată ce uşa se închise în urma colegului său, Dixmer se repezi la panerul gol, aşezat la uşă în locul panerului din seara aceea.

Apucă bucata de pâine, o rupse şi găsi tubul.

Bileţelul reginei era închis în el. Dixmer îl citi, pălind.

Şi pe când Geneviève se uita la el, observându-l, Dixmer rupse hârtia în bucăţele mici pe care le aruncă în gura sobei încinse.

— Bine, făcu el, totul e în ordine. 

 Apoi, întorcându-se spre Geneviève, zise:

— Vino, doamnă.

— Eu?

— Da, trebuie să-ţi vorbesc în şoaptă.

Geneviève, ţeapănă şi rece ca marmura, făcu un gest de resemnare şi se apropie.

— Iată, a venit ceasul, doamnă, spuse Dixmer. Ascultă-mă.

— Da, domnule.

— Preferi o moarte utilă cauzei noastre, o moarte pentru care să te binecuvânteze un partid întreg şi să te plângă tot poporul, decât o moarte ruşinoasă şi josnică, venită din răzbunare, nu-i aşa?

— Da, domnule.

— Aş fi putut să te ucid pe loc, când te-am găsit la amantul dumitale; dar un om ca mine, care şi-a consacrat viaţa unei cauze demne şi sfinte, trebuie să ştie să tragă foloase din propriile-i nenorociri şi să le consacre acelei cauze, aşa cum am făcut eu sau mai curând cum intenţionez să fac. După cum ai văzut, am renunţat la plăcerea de a-mi face singur dreptate. L-am cruţat şi pe amantul dumitale.

Ceva asemănător unui surâs fugar, dar groaznic, flutură pe buzele livide ale Genevièvei.

— Cât despre amantul dumitale, trebuie să înţelegi, dumneata , care mă cunoşti, că n-am aşteptat decât un prilej mai bun.

— Domnule, sunt gata. De ce atunci asemenea preambul?

— Eşti gata?

— Da, dumneata mă ucizi. Ai dreptate, aştept.

Dixmer se uită la Geneviève şi tresări fără voie: în momentul acela era sublimă, o aureolă părea că-i luminează fiinţa, cea mai strălucitoare dintre toate, cea care vine din dragoste.

— Acum să continui, urmă Dixmer. Am prevenit-o pe regină. Ea aşteaptă. Totuşi, după toate probabilităţile, regina va face obiecţiuni, dar dumneata ai s-o sileşti.

— Bine, domnule, porunceşte şi mă voi supune.

— Acuşi, urmă Dixmer, am să bat la uşă şi Gilbert va deschide. Cu pumnalul ăsta — Dixmer îşi desfăcu haina şi-i arătă, trăgându-l pe jumătate din teacă, un pumnal cu două tăişuri — cu pumnalul ăsta am să-l ucid.

Geneviève se cutremură fără voie.

Dixmer făcu un semn cu mâna prin care îi cerea să fie atentă.

— În clipa în care-l lovesc, continuă el, te repezi în camera de-alături, unde se află regina. Uşă nu există, după cum ştii, numai un paravan, şi dumneata schimbi îmbrăcămintea cu ea, în timp ce eu îl voi ucide pe-al doilea soldat.

Atunci am s-o iau pe regină la braţ şi am să ies cu ea.

— Foarte bine, spuse rece Geneviève.

— Înţelegi? o întrebă Dixmer. În fiecere seară eşti văzută cu pelerinuţa de tafta neagră care-ţi acoperă faţa. Pune pelerinuţa pe umerii majestăţii-sale şi potriveşte-i cutele aşa cum ai obiceiul să le potriveşti pe dumneata.

— Voi face întocmai cum spui, domnule.

— Nu-mi mai rămâne decât să te iert şi să-ţi mulţumesc doamnă, adăugă Dixmer.

Geneviève clătină din cap cu un surâs rece.

— Nu am nevoie de iertarea dumitale, domnule, nici de mulţumirile dumitale, spuse ea, întinzând mâna. Ceea ce fac sau mai curând ceea ce am să fac şterge o crimă, cu toate că eu nu sunt vinovată decât de-o slăbiciune. Şi spre slăbiciunea aceea, adu-ţi aminte, domnule, aproape că m-ai împins prin purtarea dumitale. Eu fugeam de el şi dumneata mă împingeai în braţele lui. Aşa că dumneata eşti instigatorul, judecătorul şi, pe deasupra, şi răzbunătorul. Deci eu trebuie să te iert că mă omori, şi te iert. Eu trebuie să-ţi mulţumesc, domnule, că-mi iei viaţa, pentru că viaţa mi-ar fi de nesuferit departe de singurul om pe care-l iubesc, mai cu seamă din ceasul în care dumneata, dintr-o răzbunare sălbatică, ai sfărâmat toate legăturile dintre mine şi el.

Dixmer îşi înfipse unghiile în carne. Voi să răspundă, dar nu avu glas.

Făcu câţiva paşi prin grefă, după care spuse, în sfârşit:

— Timpul trece, fiecare clipă e preţioasă. Haide, doamnă, eşti gata?

— Ţi-am spus, domnule, răspunse Geneviève cu calmul unei martire, aştept!

Dixmer îşi adună hârtiile, se duse să vadă dacă toate uşile sunt bine închise, dacă nimeni n-ar fi putut intra în grefă; apoi voi să repete soţiei sale toate instrucţiunile.

— Inutil, domnule, spuse Geneviève, ştiu perfect ce am de făcut.

— Atunci, rămas bun!

Şi Dixmer îi întinse mâna, ca şi cum, în clipa aceea supremă, orice imputare ar fi trebuit să se şteargă în faţa unei situaţii atât de măreţe şi a unui sacrificiu atât de sublim.

Geneviève, cutremurându-se, atinse cu vârful degetelor mâna soţului ei.

— Vino lângă mine, doamnă, spuse Dixmer, şi, îndată ce-l voi fi lovit pe Gilbert, intră.

— Sunt gata.

Atunci Dixmer strânse în mâna dreaptă pumnalul său mare, iar cu stânga bătu în uşă.

 

 

 

Capitolul XLIV

PREGĂTIRILE CAVALERULUI DE MAlSON-ROUGE

 

În vreme ce scena descrisă în capitolul precedent se desfăşura în faţa uşii de la grefă, ce dădea în închisoarea reginei, sau mai precis în prima încăpere, ocupată de cei doi paznici, alte pregătiri se făceau, în partea opusă, adică în curtea femeilor.

Un bărbat se ivi dintr-o dată, ca o statuie de piatră care s-ar fi desprins din zid. Bărbatul era însoţit de doi câini şi pe când intona cântecul care era foarte la modă în epoca aceea, lovi cu legătura de chei pe care o ţinea în mâna cele cinci gratii ce ferecau fereastra reginei.

Regina tresări mai întâi, dar, luând faptul drept un semnal, deschise încetişor fereastra şi se apucă de lucru cu o mână mai experimentată decât s-ar fi putut crede, căci nu o dată, în atelierul de lăcătuşerie în care augustul ei soţ se distrase odinioară petrecându-şi acolo o parte a zilei, ea, cu degetele-i delicate, apucase instrumente asemănătoare celui în care acum se sprijineau toate şansele de salvare.

De îndată ce auzi fereastra reginei deschizându-se, bărbatul cu legătura de chei se duse să bată în geamul paznicilor.

— Ei! exclamă Gilbert uitându-se printre gratii, e cetăţeanul Mardoche.

— Chiar el, răspunse acesta. Se pare că paza noastră merge de minune!

— Ca de obicei, cetăţene. Îmi pare bine că nu ne găseşti vină prea des.

— Ei! făcu Mardoche, în noaptea asta trebuie să fim mai vigilenţi ca oricând.

— Na! exclamă Duchesne, apropiindu-se.

— Da, da, cu siguranţă!

— Dar ce se întâmplă?

— Deschideţi fereastra, că vă povestesc.

— Deschide, spuse Duchesne.

Gilbert deschise fereastra şi schimbă o strângere de mână cu purtătorul cheilor, care se şi împrietenise cu cei doi paznici.

— Ce se-ntâmplă, cetăţene Mardoche? repetă Gilbert.

— Ce să se-ntâmple? Şedinţa Convenţiei s-a cam înfierbântat. Aţi citit ştirile?

— Nu. Dar ce s-a petrecut?

— Ce să se petreacă? Mai întâi de toate cetăţeanul Hébert a descoperit un lucru.

— Care anume?

— Păi, conspiratorii pe care-i credeau morţi sunt vii, şi încă foarte vii!

— Ah, da! spuse Gilbert; Delessart şi Thierry; am auzit vorbindu-se despre asta. Se zice că sunt în Anglia, netrebnicii.

— Şi Cavalerul de Maison-Rouge! făcu purtătorul cheilor, ridicând glasul să-l audă regina.

— Cum! şi-acela e în Anglia?

— Da' de unde! E în Franţa, urmă Mardoche păstrându-şi glasul la acelaşi diapazon. 

— S-a întors?

— Nici n-a plecat.

— Iată unul care are tupeu, nu glumă! zise Duchesne.

— Aşa e el!

— Ei bine, au să încerce să-l aresteze.

— Sigur că au să încerce să-l aresteze. Dar, după cât se pare, nu-i lucru uşor.

În clipa aceea, cum pila reginei scrâşnea aşa de tare pe gratii, încât purtătorul de chei se temu să nu fie auzită în ciuda sforţărilor pe care le făcea ca să acopere zgomotul, apăsă cu călcâiul pe laba unuia dintre câinii săi, care scoase un urlet de durere.

— Vai! bietul câine! spuse Gilbert.

— Ei! făcu purtătorul cheilor, n-avea decât să încalţe nişte saboţi. N-ai de gând să taci, Girondin, n-ai de gând să taci?

— Pe câinele tău îl cheamă Girondin, cetăţene Mardoche?

— Da, i-am dat numele ăsta.

— Ei, şi spuneai că, începu Duchesne, care, sechestrat şi el, asculta veştile cu acelaşi interes ca şi arestaţii, ziceai că?

— Da, aşa-i, vă spuneam că cetăţeanul Hébert, ăsta zic şi eu patriot!, a introdus o moţiune cum că austriaca să fie dusă iarăşi la Temple.

— Şi de ce, mă rog? 

— Pentru că pretinde că a fost smulsă din Temple numai ca să fie sustrasă inspecţiei directe a Comunei din Paris.

— Şi tentativelor afurisitului de Maison-Rouge, spuse Gilbert. Îmi pare că subterana există.

— Chiar asta i-a răspuns şi cetăţeanul Santerre, dar Hébert a zis că de vreme ce suntem preveniţi nu mai există primejdie, că la Temple Maria-Antoaneta putea fi ţinută cu jumătate din măsurile de precauţie necesare aici. De fapt, e-adevărat că Temple e o construcţie mult mai solidă decât Conciergerie.

— Pe cinstea mea, spuse Gilbert, eu aş vrea s-o ducă înapoi la Temple.

— Înţeleg, îţi vine greu s-o păzeşti.

— Nu, mă întristează.

Maison-Rouge tuşi puternic; pe măsură ce pătrundea mai adânc în gratia de fier, pila făcea mai mult zgomot.

— Şi ce s-a hotărât până la urmă? întrebă Duchesne, după ce accesul de tuse al purtătorului de chei trecu.

— S-a hotărât să rămână aici, dar să i se intenteze numaidecât procesul.

— Vai! Biata femeie! spuse Gilbert.

Duchesne, al cărui auz era mai fin decât al colegului său, sau a cărui atenţie era mai puţin captivată de poveştile lui Mardoche, se aplecă să tragă cu urechea spre compartimentul din stânga.

Purtătorul cheilor observă mişcarea.

— Aşa că, înţelegi dumneata Duchesne, spuse el cu vioiciune, tentativele conspiratorilor vor deveni cu atât mai disperate cu cât ei îşi vor da seama că au mai puţin timp înaintea lor ca să le pună la cale şi să le execute. Se vor dubla paznicii la închisori, dat fiind că-i vorba nici mai mult nici mai puţin decât de o invazie armată în Conciergerie. Conspiratorii vor ucide totul în calea lor până vor pătrunde la regină, la văduva Capet, vreau să spun.

— Ei, na! dar cum au să intre conspiratorii?

— Deghizaţi în patrioţi, se vor preface că încep iarăşi un 2 septembrie, ticăloşii! Şi-apoi, odată uşile deschise, s-a isprăvit!

Urmă o clipă de tăcere, prilejuită de uimirea paznicilor.

Purtătorul de chei auzi, cu bucurie şi spaimă totodată, cum pila continua să scârţie. Bătură orele nouă.

În acelaşi timp se auziră ciocănituri la uşa grefei, dar cei doi paznici, preocupaţi, nu răspunseră.

— Ei bine, vom veghea, vom veghea fără răgaz, spuse Gilbert.

— Şi, dacă trebuie, vom muri la posturile noastre ca nişte adevăraţi republicani, adăugă Duchesne.

„Curând trebuie să termine", îşi spunea purtătorul de chei, ştergându-şi fruntea de sudoare.

— Şi dumneata, în ceea ce te priveşte, zise Gilbert, veghezi, presupun, căci n-ai să fii mai ferit decât noi, dac-ar fi să se întâmple vreun eveniment de felul celui pe care ni-l prevesteşti.

— Nici vorbă, spuse purtătorul de chei. Eu îmi petrec nopţile făcând rond după rond. Dealtfel, sunt şi foarte istovit; voi ăştilalţi faceţi cel puţin cu schimbul şi din două nopţi puteţi dormi una.

În clipa aceea se auziră pentru a doua oară bătăi în uşa de la grefă. Mardoche tresări. Orice incident, cât de mic, putea împiedica reuşita planului său.

— Ce mai e şi asta? întrebă el ca din întâmplare.

— Nimic, nimic, răspunse Gilbert, grefierul de la Ministerul de Război pleacă şi-mi dă de ştire.

— Aha! exclamă purtătorul cheilor.

Dar grefierul se încăpăţâna să bată în uşă.

— Bine! bine! strigă Gilbert fără să plece de la fereastră. Bună seara!... Cu bine!...

— Îmi pare că spune ceva, făcu Duchesne, întorcându-se cu faţa spre uşă.

Răspunde-i.

Atunci se auzi glasul grefierului:

— Hai, vino, cetăţene gardian, aş vrea să-ţi spun ceva, doar o clipă.

Vocea, copleşită precum părea de-o emoţie care-i înlătura accentul obişnuit, îl făcu pe purtătorul cheilor să-şi ciulească urechile, crezând că o recunoaşte.

— Ce pofteşti, cetăţene Durand? întrebă Gilbert.

— Vreau să-ţi spun ceva.

— Ei, lasă c-ai să-mi spui mâine dimineaţă.

— Nu, în seara asta. Trebuie să-ţi vorbesc în seara asta, repetă aceeaşi voce.

„Ce are să se întâmple oare? şopti purtătorul cheilor. Asta e vocea lui Dixmer."

Sinistră şi răsunătoare, vocea aceea părea că imprimă un accent funebru ecoului îndepărtat al coridorului sumbru. Duchesne se întoarse.

— Ei hai, zise Gilbert, fiindcă vrea numaidecât, iată, mă duc.

Purtătorul cheilor se folosi de clipa în care atenţia celor doi gardieni era absorbită de-o împrejurare neprevăzută şi dădu fuga la fereastra reginei.

— Gata? întrebă el.

— Sunt la mai mult de jumătate, răspunse regina.

— Grăbiţi-vă! şopti el.

— Ei, cetăţene Mardoche, spuse Duchesne, unde eşti?

— Iată-mă, exclamă purtătorul cheilor întorcându-se repede la fereastra primei încăperi.

În aceeaşi clipă, în vreme ce era gata să-şi ia din nou locul, un strigăt teribil răsună în închisoare, pe urmă un potop de ocări, apoi zăngănitul unei săbii, trasă din teaca-i de metal.

— A! ticălosule, tâlharule! strigă Gilbert.

Şi zarva unei lupte se auzi din coridor.

În acelaşi timp, uşa se deschise: temnicierul văzu două umbre încăierându-se în faţa uşii şi lăsând liberă trecerea unei femei, care, împingându-l pe Duchesne, se repezi în încăperea reginei.

Duchesne, fără să se îngrijoreze de prezenţa femeii, alergă să dea ajutor camaradului său.

Temnicierul se repezi la cealaltă fereastră: văzu femeia îngenuncheată în faţa reginei, rugând-o, implorând-o pe arestată să schimbe îmbrăcămintea cu dânsa.

Mardoche se aplecă cu ochii scânteind, încercând să observe chipul femeii pe care se temea c-o recunoscuse.

Dintr-o dată scoase un strigăt îndurerat.

— Geneviève! Geneviève! rosti el îngrozit.

Regina lăsase să-i cadă pila din mână şi părea zdrobită, încă o tentativă neizbutită!

Temnicierul prinse cu amândouă mâinile şi zgâlţâi cu o sforţare supremă gratia de fier tăiată de pilă.

Dar muşcătura oţelului în gratie nu era destul de adâncă şi gratia rezistă.

În răstimpul acesta, Dixmer reuşise să-l împingă pe Gilbert înapoi în închisoare şi era gata să intre cu el, când Duchesne, împingând uşa, izbuti să-l respingă.

Dar nu putu închide uşă. Dixmer, disperat, vârâse braţul între uşă şi uşorul ei.

La capătul braţului, încleştat în palmă, se afla pumnalul, care, frecându-se de catarama de aramă a centironului, lunecase de-a lungul pieptului gardianului, despicându-i haina şi sfâşiindu-i carnea.

Cei doi bărbaţi se străduiau să-şi adune toate puterile şi, în acelaşi timp, strigau după ajutor.

Dixmer simţi că i se rupe braţul; îşi sprijini umărul de uşă şi, îrnpingând cu toată puterea, izbuti să-şi tragă afară braţul zdrobit.

Uşa se închise cu zgomot. Duchesne împinse zăvoarele, în vreme ce Gilbert răsuci cheia în broască.

Paşi grăbiţi răsunară pe coridor, după care totul se sfârşi. Cei doi paznici se uitară unul la altul şi începură a căuta în jur.

Auziră zgomotul pe care îl făcea falsul temnicier încercând să rupă gratia.

Gilbert se repezi în închisoarea arestatei, unde o găsi pe Geneviève în genunchi în faţa reginei, implorând-o să schimbe îmbrăcămintea cu ea.

Duchesne apucă cu amândouă mâinile carabina şi alergă la fereastră: văzu un om agăţat de gratiile ferestrei pe care le zgâlţia cu disperare şi prin care zadarnic încerca să treacă.

Puse carabina la ochi.

Tânărul văzu ţeava carabinei aplecându-se asupra lui şi spuse:

— Da! ucide-mă; trage!

Şi, sublim în disperarea sa, îşi umflă pieptul ca să înfrunte glontele.

— Cavalere! exclamă regina, cavalere, te implor, cruţă-ţi viaţa, cruţă-ţi viaţa!

La glasul Mariei-Antoaneta, Cavalerul de Maison-Rouge căzu în genunchi.

Puşca se descarcă, dar căderea lui în genunchi îl salvă; glontele trecu pe lângă capul său.

Geneviève îşi crezu prietenul ucis şi, pierzându-şi cunoştinţa, se prăbuşi pe lespezi.

Când fumul de puşcă se risipi, nu mai era nimeni în curtea femeilor.

După vreo zece minute, treizeci de soldaţi, conduşi de doi comisari, cercetau Conciergerie până în cele mai ascunse cotloane.

Nimeni nu fu găsit. Grefierul trecu liniştit şi surâzător prin faţa fotoliului în care şedea taica Richard.

Cât despre temnicer, el ieşise strigând:

— Alarmă! alarmă!

Santinela voise să-l oprească, punându-i baioneta în piept, dar câinii lui se repeziră la gâtul santinelei.

Numai Geneviève a fost arestată, interogată şi băgată în închisoare.

 

 

Capitolul XLV

CERCETĂRILE

 

Nu mai putem lăsa în uitare pe unul dintre personajele principale ale povestirii de faţă, cel care, în vreme ce se petreceau evenimentele din capitolul precedent, suferea mai tare decât toţi, cu atât mai mult cu cât suferinţele lui merită cu prisosinţă compasiunea cititorilor noştri.

Strada La Monnaie era scăldată în soare, iar cumetrele adunate în faţa uşilor stăteau la taifas bucuroase tare, de parcă oraşul n-ar fi fost într-un val de sânge de mai bine de zece luni, când iată că Maurice se întoarse cu trăsurica pe care făgăduise s-o aducă.

Lăsă hăţurile calului în mâinile unui lustragiu din faţa bisericii Saint-Eustache şi urcă, cu inima plină de bucurie, treptele scării.

Ce sentiment dătător de viaţă e dragostea! Ea ştie să însufleţească inimile inerte la orice senzaţie, ea populează pustiurile şi aduce în faţa ochilor imaginea fiinţei iubite, ea face ca vocea care cântă în sufletul îndrăgostitului să-i arate lumea întreagă scăldată în lumina sclipitoare a speranţei şi fericirii, şi, dat fiind că acest sentiment este pe cât de generos, pe atât de egoist, îndrăgostitul devine orb la tot ce nu e fiinţa adorată.

Maurice nu văzu femeile, Maurice nu le auzi palavrele. El n-o vedea decât pe Geneviève făcând pregătirile în vederea plecării care avea să le asigure o fericire trainică, n-o auzea decât pe Geneviève fredonând dusă pe gânduri cântecelu-i obişnuit, şi cântecelul acela îi suna atât de dulce în urechi, încât ar fi jurat că aude modulaţiile vocii ei concomitent cu scrâşnetul unei broaşte ce se încuie.

În faţa intrării Maurice se opri. Uşa — care de obicei rămânea încuiată — era întredeschisă, ceea ce îl miră pe Maurice. Se uită jur-împrejur să vadă dacă n-o zăreşte cumva pe Geneviève în coridor, dar Geneviève nu se afla acolo. Atunci intră, străbătând anticamera, sufrageria, salonul. Cercetă şi dormitorul. Anticamera, sufrageria, salonul, dormitorul, toate erau pustii. Cheamă, strigă, dar nimeni nu răspunde.

Îndatoritorul plecase, cum dealtfel se ştie. Maurice se gândi că, în lipsa lui, Geneviève va fi avut nevoie de vreo funie ca să lege cuferele sau de ceva provizii pentru drum, şi că va fi plecat să le cumpere. Imprudenţa ei îi păru mare, dar, cu toate că neliniştea începuse să-l cuprindă, încă nu bănuia nimic.

Se hotărî să aştepte, plimbându-se în lung şi-n lat şi aplecându-se din timp în timp afară pe fereastră, prin deschizătura căreia pătrundeau răbufniri de vânt amestecate cu ploaie.

La un moment dat, i se păru că aude un pas pe scară; ciuli urechea: nu era pasul Genevièvei. Cu toate acestea alergă până la scară, se aplecă peste rampă şi îl văzu pe îndatoritorul său urcând alene scara, cu nepăsarea atât de obişnuită a slujitorilor.

— Scaevola! îi strigă el.

Îndatoritorul înălţă capul.

— A! dumneata eşti, cetăţene?

— Da, eu; unde e cetăţeana?

— Cetăţeana? întrebă Scaevola mirat, continuând să urce.

— Da. N-ai văzut-o pe jos?

— Nu.

— Atunci coboară, întreabă pe portar şi cere informaţii de la vecini.

— Numaidecât.

Scaevola coborî iarăşi.

— Mai repede, hai, mai repede! strigă Maurice. Nu vezi că stau ca pe jăratec?

Maurice aşteptă cinci-şase minute pe scară, pe urmă, văzând că Scaevola nu apare, intră în apartament şi se aplecă din nou prin fereastră afară, îl văzu pe Scaevola intrând în două-trei prăvălii şi ieşind fără să fi aflat nimic.

În culmea nerăbdării, îl strigă.

Îndatoritorul înălţă capul şi-l văzu la fereastră pe stăpânul său plin de nerăbdare.

Maurice îi făcu semn să urce.

— E cu neputinţă să fi ieşit, îşi spuse Maurice.

Şi o strigă din nou:

— Geneviève! Geneviève!

Totul părea a fi mort. Camera goală parcă nu mai avea nici ecou.

Scaevola intră.

— Ştii, portarul e singurul care-a văzut-o.

— Portarul a văzut-o?

— Da, vecinii n-au auzit nimic.

— Portarul zici c-a văzut-o? Cum?

— A văzut-o plecând.

— Aşadar a plecat?

— Aşa se pare.

— Singură? E cu putinţă ca Geneviève să fi plecat singură.

— Nu era singură, cetăţene, era cu un bărbat.

— Cum cu un bărbat?

— Cel puţin aşa spune cetăţeanul portar.

— Du-te şi adu-l aici. Trebuie să aflu cine e bărbatul acela.

Scaevola făcu doi paşi spre uşă. Pe urmă, întorcându-se, spuse părând că stă pe gânduri:

— Aşteaptă puţin. — Ce e? Vorbeşte!

— Poate că bărbatul care a fugit după mine.

— Un bărbat a alergat după tine?

— Da.

— De ce?

— Ca să-mi ceară cheia din partea dumitale.

— Care cheie, nenorocitule? Hai spune, spune odată!

— Cheia de la apartament.

— Şi-ai dat cheia de la apartament unui străin? strigă Maurice apucându-l cu amândouă mâinile de guler.

— Dar nu e un străin, domnule, e unul dintre prietenii dumitale.

— A, da? Unul dintre prietenii mei? Atunci e Lorin fără îndoială. Aşa trebuie să fie, va fi plecat cu Lorin.

Şi Maurice zâmbi, aşa livid cum era, şi îşi şterse cu batista fruntea udă de sudoare.

— Nu, nu, domnule, nu era el, spuse Scaevola. Ce dracu! nu-l cunosc eu pe domnul Lorin?

— Atunci cine era?

— Îl ştii şi dumneata bine, cetăţene: bărbatul care-a venit într-o zi...

— Care zi?

— Ziua în care dumneata erai atât de trist. Cel care te-a luat cu el şi pe urmă te-ai întors atât de vesel...

Scaevola băgase de seamă toate amănuntele. Matirice se uită la el uluit, un fior îi străbătu prin toate mădularele, apoi, după o tăcere lungă, întreabă:

— Dixmer?

— Da, zău, cred că el e, cetăţene, răspunse îndatoritorul.

Maurice se clătină şi, trăgându-se îndărăt, căzu într-un fotoliu.

Ochii i se înceţoşară.

— Doamne-Dumnezeule! şopti el.

Când deschise ochii, privirile îi căzură pe buchetul de violete uitat sau mai degrabă lăsat de Geneviève.

Se repezi la el, îl luă, îl sărută, apoi, observând locul în care fusese pus, zise: — Nu mai rămâne nici o îndoială: violetele... sunt ultimul ei rămas bun!

Maurice se întoarse şi abia atunci băgă de seamă cufărul: era doar pe jumătate făcut; restul rufelor erau pe jos sau în dulapul întredeschis.

Fără îndoială, rufele ce se aflau pe jos îi căzuseră Genevièvei din mâini la ivirea lui Dixmer.

Din clipa aceea, îşi explică totul. Scena îi apăru vie şi groaznică în faţa ochilor, între cei patru pereţi, martori odinioară ai unei atât de mari fericiri.

Până în clipa aceea Maurice fusese doborât, zdrobit. Deşteptarea fu cumplită, mânia tânărului — înspăimântătoare.

Se ridică, închise fereastra rămasă întredeschisă, luă de deasupra biroului două pistoale, gata încărcate pentru călătorie, le cercetă capsele şi, găsindu-le în bună stare, puse pistoalele în buzunarele de la haină.

Pe urmă îşi strecură în buzunar două fişicuri de ludovici, pe care, în ciuda patriotismului său, socotise că e înţelept să-i păstreze în fundul unui sertar, şi, luând în mână sabia, cu teacă cu tot, spuse:

— Scaevola, cred că ţii la mine. De cincisprezece ani te afli la noi, întâi la tata, apoi la mine.

— Da, cetăţene, răspunse îndatoritorul îngrozit, căci paloarea, vinişoarele ieşite şi tremurul nervos al stăpânului său îl speriară: niciodată nu-l văzuse într-o asemenea stare pe omul acela care trecea pe bună dreptate drept cel mai puternic dintre bărbaţi; da, spune ce-mi porunceşti?

— Ascultă, dacă doamna care locuia aici...

Maurice se întrerupse. Vocea îi tremura atât de tare, rostind cuvintele de mai sus, încât nu mai putu continua.

— Dacă se întoarce, urmă el după o clipă, primeşte-o; încuie uşa după ce va fi intrat, ia carabina asta, aşează-te pe scară şi cu preţul capului, cu preţul vieţii, cu preţul sufletului tău, să nu laşi pe nimeni să intre. Dacă vor să spargă uşa, apăr-o; loveşte, ucide, nu te teme de nimic, Scaevola. Iau totul asupra mea.

Glasul tânărului nostru, încrederea lui plină de vehemenţă îl înflăcără şi-l exaltară pe Scaevola.

— Nu numai că voi ucide, spuse el, dar mă voi lăsa chiar ucis pentru cetăţeana Geneviève.

— Îţi mulţumesc... Acuma, ascultă. Apartamentul ăsta mi-a devenit nesuferit şi nu mai vreau să calc aici până nu o voi găsi. Dacă va putea să scape şi dacă se întoarce, aşează pe fereastră vasul mare japonez cu margarete, florile care-i plăceau atât de mult. Asta în timpul zilei. Noaptea să pui un sfeşnic. De fiecare dată când voi trece pe la capătul străzii, voi avea veşti; câtă vreme n-am să mai văd nici sfeşnicul şi nici vasul japonez, voi continua cercetările.

— Vai! domnule, fii cu băgare de seamă, fii cu băgare de seamă! exclamă Scaevola.

Maurice nici măcar nu răspunse. Se repezi afară din cameră, coborî scara de parc-ar fi avut aripi şi alergă într-un suflet la Lorin.

Ar fi greu de redat uimirea, mânia, furia demnului nostru poet când află asemenea veste; ar însemna să repetăm elegiile emoţionante pe care trebuie să i le fi inspirat Oreste lui Pilade.

— Aşadar, nu ştii unde se află? întreba el întruna.

— Pierdută, dispărută! urla Maurice în paroxismul disperării; a ucis-o, Lorin, a ucis-o!

— Nu, scumpul meu prieten, nu, dragul meu Maurice, n-a ucis-o. Nu ucizi o

femeie ca Geneviève, după atâtea zile de gândire. Dacă ar fi ucis-o, ar fi ucis-o pe loc şi, ca semn de răzbunare, i-ar fi lăsat trupul în casa ta. Nu, dragul meu, a fugit cu ea, peste măsură de fericit că şi-a găsit comoara.

— Tu nu-l cunoşti, Lorin, tu nu-l cunoşti, se tânguia Maurice. Omul ăsta avea ceva funest în privire.

— Da' de unde, te înşeli. Mi s-a părut totdeauna un om de treabă. A luat-o ca s-o sacrifice. Are să fie arestat împreună cu ea. Au să-i ucidă pe amândoi. Iată unde stă primejdia, spunea Lorin.

Şi vorbele lui măreau îndoit tulburarea lui Maurice.

— Am s-o găsesc! Am s-o găsesc sau am să mor, strigă el.

— Cât despre asta, e sigur c-avem s-o găsim, zise Lorin. Linişteşte-te. Ascultă, Maurice, dragul meu Maurice, nu cauţi bine dacă nu te gândeşti, şi gândeşti greşit dacă te frămânţi, aşa cum faci tu.

— Rămâi cu bine, Lorin, rămâi cu bine.

— Dar ce ai de gând să faci?

— Plec.

— Şi pe mine mă laşi? De ce?

— Pentru că treaba asta mă priveşte numai pe mine, pentru că numai eu trebuie să-mi risc viaţa ca s-o salvez pe cea a Genevièvei.

— Vrei să mori?

— Am să înfrunt orice. Vreau să mă duc să-l găsesc pe preşedintele comitetului de supraveghere, vreau să stau de vorbă cu Hébert, Danton, Robespierre. Voi mărturisi tot, dar trebuie să mi-o redea.

— Bine, fie, spuse Lorin.

Şi fără să mai aduge nici un cuvânt, se închise cu centironul, îşi puse pe cap pălăria de uniformă şi, aşa cum făcuse şi Maurice, apucă două pistoale încărcate pe care le vârî în buzunare.

— Hai să plecăm, adăugă el simplu.

— Dar te compromiţi! exclamă Maurice.

— Ei şi?

 

Când piesa-i pe sfârşite, trebuie, dragul meu, În bună tovărăşie să te-ntorci cu amicul tău.

 

— Unde mergem să căutăm în primul rând? întrebă Maurice,

— Să căutăm mai întâi în vechiul cartier, în vechea stradă Saint-Jacques, pe urmă să-l pândim pe Maison-Rouge; unde-i el, trebuie să fie şi Dixmer; pe urmă să ne ducem prin preajma caselor din Vieille-Corderie. Ştii că se vorbeşte s-o transfere pe Antoaneta la Temple? Crede-mă, oameni ca ei abia în ultima clipă pierd speranţa de-a o salva.

— Da, repetă Maurice, într-adevăr, ai dreptate... Maison-Rouge crezi că e în Paris?

— Dixmer sigur e.

— Adevărat, adevărat. S-au reîntâlnit, spuse Maurice, pe care câteva străfulgerări îl ajutară să-şi recapete, încet, încet, capacitatea de-a raţiona.

Atunci, chiar în clipa aceea, cei doi prieteni se puseră pe căutat, dar totul fu în zadar. Parisul e mare şi întunericul lui — de nepătruns. Nici o prăpastie n-a ştiut vreodată să ascundă mai bine taina pe care crima sau nenorocirea i-a încredinţat-o.

De sute de ori Lorin şi Maurice trecură prin Piaţa Grève, de sute de ori au fost la un pas de căsuţa în care locuia Geneviève, păzită fără răgaz de Dixmer, aşa cum preoţii de altădată îşi păzeau victima hărăzită sacrificiului.

Cât despre Geneviève, văzându-se sortită pieirii, ea acceptase sacrificiul şi, ca toate fiinţele generoase, voia să moară fără vâlvă; dealtfel, se temea de publicitatea pe care Maurice n-ar fi şovăit nici o clipă s-o dea răzbunării sale mai puţin pentru Dixmer, cât pentru cauza reginei.

Păstră, aşadar, o tăcere atât de profundă de parcă moartea îi încleştase gura.

Totuşi, fără să-i spună lui Lorin, Maurice se dusese să se roage de membrii neînduratului Comitet al Salvării Publice, iar Lorin, pe de altă parte, fără să-i spună lui Maurice, întreprinsese şi el aceleaşi demersuri.

Aşa că, în aceeaşi zi, câte o cruce roşie fusese făcută de Fouquier-Tinville în dreptul numelor lor şi cuvântul suspecţi îi legă într-o acoladă sângeroasă.

 

 

Capitolul XLVI

JUDECATA

 

În a douăzeci şi treia zi din vendemiar, anul al II-lea al Revoluţiei Franceze, una şi indivizibilă, corespund datei de 14 octombrie 1793, stil vechi, cum se spunea pe-atunci, o mulţime curioasă năvălise dis-de-dimineaţă umplând până la refuz tribunele sălii în care se ţineau şedinţele revoluţionare.

Culoarele palatului, aleile şi străzile ce duceau la Conciergerie erau năpădite de spectatori dornici să afle şi plini de nerăbdare, care-şi împărtăşeau unii altora zvonurile şi patimile, cum valurile îşi împărtăşesc unele altora vuietul şi spuma.

În ciuda curiozităţii ce pusese stăpânire pe fiecare spectator, sau poate tocmai din pricina curiozităţii, fiece val al acestei mări neliniştite, strânsă între două obstacole, obstacolul dinafară care o împingea şi obstacolul dinăuntru care o respingea, îşi păstra în acel flux şi reflux aproape acelaşi loc pe care apucase să-l ocupe. Totuşi, cei mai bine plasaţi înţeleseseră că poziţia lor va stârni invidia celorlalţi, pe care încercaseră s-o domolească povestind vecinilor mai prost plasaţi decât ei, care transmiteau la rândul lor mai departe, tot ce vedeu şi ce auzeau.

Dar lângă uşa tribunalului o ceată de bărbaţi înghesuiţi îşi aruncau invective grosolane, certându-se pentru zece centimetri, căci zece centimetri în lăţime le-ar fi fost de-ajuns ca să poată vedea printre doi umeri un colţ de sală şi chipurile judecătorilor, iar zece centimetri în înălţime le-ar fi fost de-ajuns ca să vadă, pe deasupra capetelor celor din faţă, sala întreagă şi chipul acuzatei.

Din nenorocire, trecerea de pe coridor în sală, un culoar foarte îngust, fusese luata în stăpânire aproape în întregime de către un bărbat lat în umeri şi care îşi ţinea braţele curbate ca nişte arcuri, proptind întreaga mulţime unduitoare, gata să se năpustească în sală dacă meterezul acela uman nu i-ar fi stat în cale.

Bărbatul neclintit de pe pragul tribunalului era tânăr şi chipeş şi la fiecare asalt mai puternic al mulţimii îşi scutura ca pe-o coamă părul des, sub care strălucea o privire întunecată şi hotărâtă. Apoi, după ce respingea mulţimea dintr-o privire şi dintr-un gest, ca un stăvilar însufleţit, oprindu-i asalturile încăpăţânate, tânărul revenea la starea de imobilitate şi de atenţie concentrată.

De sute de ori masa compactă încercase să-l dea la o parte, căci era înalt de statură şi din spatele lui era cu neputinţă să se vadă ceva. Dar, cum am mai spus, o stâncă n-ar fi fost mai greu de clintit decât el.

Totuşi, de la celălalt capăt al mării de oameni, prin chiar inima mulţimii înghesuite, un alt bărbat îşi croise drum cu o stăruinţă soră cu cruzimea; nimic nu-i stăvilise neobosita înaintare, nici loviturile celor pe care-i depăşea, nici ocările celor pe care-i strivea trecând, nici vaietele femeilor, căci erau multe femei în gloata aceea.

La lovituri răspundea cu lovituri, la ocări cu câte-o privire dinaintea căreia se trăgeau îndărăt şi cei mai viteji, la vaiete — cu o nepăsare care aducea a dispreţ.

În sfârşit, ajunse în spatele tânărului voinic, care închidea, ca să zicem aşa, intrarea în sală. Şi în toiul aşteptării generale, căci fiecare dintre cei de faţă voia să vadă cum se vor petrece lucrurile între cei doi aprigi antagonişti, în toiul aşteptării generale, cum spuneam, viteazul nostru îşi încercă metoda, care consta în a-şi introduce între doi spectatori coatele ca nişte pene şi în a-şi croi drum printre trupurile cele mai înghesuite unele într-altele.

Totuşi, acest tânăr era mai curând scund, avea obrajii palizi şi picioare subţiri ce vădeau o alcătuire bicisnică, după cum ochii săi înflăcăraţi erau semnul unei voinţe de nezdruncinat.

Dar abia dacă atinse cu cotul şoldul tânărului din faţa lui, şi acesta, uimit de agresiunea celuilalt, se întoarse cât ai clipi şi ridică pumnul care, lăsându-se să cadă, ameninţa să-l strivească pe îndrăzneţ.

Cei doi vrăjmaşi se aflară atunci faţă în faţă şi un strigăt înăbuşit scăpă în aceeaşi clipă fiecăruia dintre ei.

Se recunoscuseră.

— Cetăţene Maurice, zise tânărul delicat, cu un accent de inexprimabilă durere, dă-mi voie să trec. Lasă-mă să văd, te rog din adâncul sufletului. Pe urmă poţi să mă ucizi.

Maurice, căci el era, se simţi pătruns de înduioşare şi admiraţie pentru un asemenea devotament, pentru o asemenea voinţă neclintită.

— Dumneata! şopti el. Dumneata aici! Câtă nesocotinţă!

— Da, eu aici, dar sunt sleit de puteri... Doamne-Dumnezeule!, o aud vorbind! Lasă-mă s-o văd! Lasă-mă s-o ascult!

Maurice îi făcu loc şi tânărul trecu înaintea lui. Atunci, dat fiind că Maurice se afla în fruntea gloatei, nimic nu mai putea împiedica vederea celui care suferise atâtea lovituri şi atâtea împotriviri ca să poată ajunge până acolo.

Întreaga scenă şi şoaptele prilejuite de ea deşteptară curiozitatea judecătorilor.

Acuzata îşi întoarse şi ea privirile înspre partea aceea unde, în fruntea mulţimii, îl zări şi-l recunoscu pe cavaler.

Un fior o tulbură o clipă pe regină, care era aşezată în fotoliul de fier.

Interogatoriul, condus de preşedintele Harmand, interpretat de Fouquier-Tinville şi comentat de Chauveau-Lagarde, apărătorul reginei, dură atât cât îngăduiră puterile judecătorilor şi ale acuzatei.

Tot timpul, Maurice rămase neclintit pe locul său, în vreme ce de mai multe ori spectatorii se reîntoarseră, atât în sală cât şi pe coridoare.

Cavalerul se sprijinea de un stâlp şi era tot atât de palid ca stâlpul de care se proptise.

Noaptea opacă urmă zilei; câteva lumânări aprinse pe mesele juraţilor, câteva lămpi care filau pe pereţii sălii luminau cu reflexele lor sinistre şi roşietice chipul nobil al acelei femei care păruse atât de frumoasă sub luminile strălucitoare ale serbărilor de la Versailles.

Se afla acolo singură, răspunzând scurt, dispreţuitor, la întrebările preşedintelui şi aplecându-se uneori la urechea apărătorului ca să-i vorbească în şoaptă.

Fruntea ei albă şi netedă nu pierduse nimic din mândria-i obişnuită. Era îmbrăcată în rochia cu dungi negre pe care, de la moartea regelui, nu mai voise s-o lepede.

Judecătorii se ridicară spre a se duce să dezbată; şedinţa se terminase.

— M-am arătat oare prea semeaţă, domnule? îl întrebă ea pe Chauveau-Lagarde.

— Vai! doamnă, răspunse el, are să vă stea întotdeauna bine să vă arătaţi precum sunteţi.

— Ai văzut cât e de mândră! exclamă o femeie din asistenţă, de parcă o voce ar fi răspuns întrebării pe care nefericita tocmai o pusese apărătorului ei.

Regina întoarse capul către femeia aceea.

— Ei da, repetă femeia, spun că eşti mândră, Antoaneta, şi că mândria asta a ta te-a pierdut.

Regina roşi.

Cavalerul se întoarse spre femeia care rostise cuvintele de mai sus şi îi spuse cu blândeţe:

— Era regină.

Maurice îl prinse de închietura mâinii.

— Hai, îi spuse el în şoaptă, ai tăria de-a nu te pierde, dându-te în vileag.

— Domnule Maurice, îi răspunse cavalerul, eşti bărbat şi vorbeşti cu un bărbat. Spune-mi, crezi oare că vor putea s-o condamne?

— Nu cred, răspunse Maurice, sunt sigur.

— O femeie! exclamă Maison-Rouge cu un suspin.

— Nu, o regină, replică Maurice. Dumneata însuţi ai spus-o adineaori.

Cavalerul îl prinse la rândul său pe Maurice de încheietura mâinii şi, cu o putere de care nu l-ai fi crezut în stare, îl sili să se aplece spre el.

Se făcuse ceasul trei şi jumătate de noapte, goluri mari se puteau vedea în rândurile spectatorilor. Câteva lumini se stinseră ici-colo, lăsând unele părţi din sală în întuneric.

Una dintre părţile cele mai întunecate era tocmai cea în care se găseau cavalerul şi Maurice, care asculta ceea ce avea să-i spună.

— De ce te afli aici şi ce cauţi, îl întrebă cavalerul, dumneata, domnule, care n-ai o inimă de tigru?

— Ei, Doamne! răspunse Maurice, am venit să aflu ce s-a întâmplat cu o femeie nefericită.

— Da, spuse Maison-Rouge, cea pe care soţul ei a băgat-o în celula reginei, nu-i aşa? Cea care a fost arestată sub ochii mei?

— Geneviève?

— Da, Geneviève.

— Aşadar, Geneviève e arestată, sacrificată de soţul ei, ucisă de Dixmer?... Vai! înţeleg totul, acum înţeleg totul. Cavalere, povesteşte-mi ce s-a petrecut, spune-mi unde se află, spune-mi unde-aş putea s-o regăsesc. Cavalere... femeia aceasta e toată viaţa mea, înţelegi?

— Ei bine, am văzut-o; eram de faţă când a fost arestată. Şi eu venisem s-o

scot pe regină din închisoare! Dar cele două planuri ale noastre, pe care nu ni le-am putut împărtăşi, s-au distrus unul pe altul, în loc să se ajute reciproc.

— Şi dumneta n-ai salvat-o cel puţin pe ea, pe sora dumitale, pe Geneviève?

— Parc-aş fi putut? Nişte zăbrele de fier mă despărţeau de ea. Vai! Dac-ai fi fost şi dumneata acolo, dacă ne-am fi putut uni puterile, bara blestemată ar fi cedat şi le-am fi salvat pe amândouă.

— Geneviève! Geneviève! şopti Maurice.

Apoi, uitându-se la Maison-Rouge cu o furie de nedescris, îl întrebă:

— Şi Dixmer? Ce-i cu el?

— Nu ştiu. A fugit pe unde a putut, ca şi mine.

— O! exclamă Maurice cu dinţii strânşi, dacă se-ntâmplă să-mi iasă vreodată în cale...

— Da, înţeleg. Dar situaţia nu e încă disperată pentru Geneviève, spuse Maison-Rouge, pe câtă vreme aici, pe câtă vreme regina... Ascultă, Maurice, eşti un om de suflet, eşti un om puternic, ai prieteni... Te rog cum te rogi lui Dumnezeu, ajută-mă să salvez regina.

— Te mai gândeşti încă? 

— Maurice, Geneviève te conjură prin glasul meu.

— Nu rosti numele ăsta, domnule. Cine ştie dacă n-ai fi sacrificat-o şi dumneata pe biata femeie, la fel ca Dixmer?

— Domnule, răspunse cavalerul cu mândrie, când lupt pentru o cauză, eu ştiu să nu pun în joc decât propria-mi persoană.

În clipa aceea, uşa de la sala de dezbateri se redeschise. Maurice era gata să răspundă.

— Tăcere, domnule! spuse cavelerul. Tăcere! Iată, intră judecătorii.

Şi Maurice simţi cum tremură mâna pe care Maison-Rouge, palid şi gata să-şi piardă echilibrul, tocmai i-o pusese pe braţ.

— Ah! şopti cavalerul, nu mai am putere.

— Curaj şi ţine-ţi firea, altfel eşti pierdut, spuse Maurice.

Curtea intră, într-adevăr, şi vestea prezenţei ei se răspândi în coridoare şi galerii.

Mulţimea se năpusti din nou în sală şi luminile se aprinseră parcă de la sine pentru o asemenea clipă decisivă şi solemnă.

Regina fu şi ea readusă în sală: stătea dreaptă, nemişcată, trufaşă, cu ochii ficşi şi buzele strânse.

Îi fu citită sentinţa care o condamna la pedeapsa cu moartea.

Ascultă fără să pălească, fără să clipească, fără ca nici un muşchi al feţei sale să arate vreo urmă de emoţie.

Apoi se întoarse spre cavaler, îndreptă către el o lungă şi grăitoare privire, ca să-i mulţumească acestui om pe care nu-l văzuse niciodată altfel decât ca pe statuia însufleţită a devotamentului. Apoi, sprijinindu-se de braţul ofiţerului de jandarmi care comanda trupa, ieşi liniştită şi demnă din incinta tribunalului. Maurice scoase un suspin lung.

— Slavă Domnului! spuse el, nimic din declaraţia sa n-o compromite pe Geneviève, şi mai sunt încă speranţe.

— Slavă Domnului! murmură pe de altă parte Cavalerul de Maison-Rouge, totul s-a încheiat şi lupta s-a sfârşit. Nu mai aveam putere să merg mai departe.

— Curaj! îi spuse Maurice în şoaptă.

— Voi avea! îi răspunse cavalerul.

Şi amândoi, după ce-şi strânseră mâinile, plecară, ieşind prin două uşi diferite.

Regina fu dusă iarăşi la Conciergerie. Când păşi înăuntrul închisorii, orologiul cel mare bătea ceasurile patru dimineaţa.

Când dădu să iasă de pe Pont-Neuf, Maurice fu oprit de cele două braţe ale lui Lorin.

— Stai, spuse el, pe-aici nu se trece!

— Dar de ce?

— Încotro te duci?

— Acasă. Acum pot să mă întorc, fiindcă ştiu ce s-a întâmplat cu ea.

— Cu atât mai bine, dar n-ai să te duci acasă!

— Care-i motivul?

— Motivul iată-l: de două ceasuri jandarmii au venit să te aresteze.

— Ah! exclamă Maurice. Cu atât mai bine.

— Eşti nebun? Şi Geneviève?

— Ai dreptate. Şi-atunci unde mergem?

— La mine, ce naiba!

— Dar te duc la pierzanie!

— Cu atât mai bine. Hai, vino! Şi-l luă cu dânsul.

AnnaE
#15

 

Capitolul XLVII

PREOT ŞI CĂLĂU

 

După ce părăsi incinta tribunalului, regina fusese transportată tot la Conciergerie.

Ajunsă în camera ei, a luat o foarfecă şi şi-a tăiat părul lung şi frumos, încă şi mai frumos din pricina lipsei de pudră, interzisă de un an de zile. Apoi l-a înfăşurat într-o hârtie, pe care a scris: A se împărţi între fiul şi fiica mea.

După aceea s-a aşezat sau mai curând s-a prăbuşit pe un scaun şi, zdrobită de oboseală, — interogatoriul durase optsprezece ceasuri — a adormit.

La ora şapte, zgomotul paravanului mutat din loc o trezi brusc: se întoarse şi văzu un bărbat care-i era cu desăvârşire necunoscut.

— Ce doriţi de la mine? întrebă ea.

Bărbatul se apropie de ea şi, salutând-o atât de politicos de parcă n-ar fi fost regină, îi spuse:

— Eu mă numesc Sanson.

Regina se înfioră puţin şi se ridică. Numele acela îi spunea mai mult decât o lungă cuvântare.

— Ai venit prea devreme, domnule, îi spuse ea. Nu ai putea să mai întârzii puţin?

— Nu, doamnă, răspunse Sanson; am primit ordin să vin.

După ce rosti cuvintele de mai sus, făcu un pas spre regină.

Şi prezenţa acelui om şi clipa ce sosise erau pe cât de limpezi, pe atât de cumplite.

— Ah! înţeleg, spuse arestata, ai venit să-mi tai părul.

— Este necesar, doamna, răspunse gâdele.

— Ştiam, domnule, zise regina, şi am dorit să te scutesc de asemenea sarcină. Părul meu e acolo, pe masă.

Sanson urmări mâna reginei în partea în care se îndrepta.

— Numai că, urmă ea, aş vrea să le fie dat copiilor mei, în seara aceasta.

— Doamnă, zise Sanson, asemenea sarcină nu mă priveşte pe mine.

— Totuşi, crezusem...

— Mie nu-mi aparţine, urmă călăul, decât ceea ce rămâne...de la persoane... haine, bijuterii, şi încă şi acelea numai dacă mi se dau formal; dacă nu, totul e dus la Salpêtriere şi aparţine sărmanilor din spitale. Un decret al Comitetului Salvării Publice a hotărât aşa.

— Dar totuşi, domnule, întrebă Maria-Antoaneta, stăruind, aş putea fi sigură că părul meu va fi dat copiilor mei?

Sanson rămase mut.

— Îmi iau eu sarcina să încerc, spuse Gilbert.

Arestata îi aruncă paznicului o privire plină de inexprimabilă recunoştinţă.

— Venisem acuma, spuse Sanson, ca să vă tai părul, dar de vreme ce operaţia asta s-a înfăptuit, aş putea, dacă doriţi, să vă las un moment singură. — Te rog, domnule, răspunse regina, căci am nevoie să mă reculeg şi să-mi fac rugăciunea.

Sanson se înclină şi ieşi.

Atunci regina rămase singură, fiindcă Gilbert îşi strecurase doar capul ca să rostească vorbele pe care le-am auzit.

În vreme ce condamnata îngenunchea pe un scaun mai scund decât celelalte, care-i slujea de scăunel de rugăciune, o scenă, nu mai puţin înfiorătoare decât cea pe care v-am povestit-o, se petrecea în casa parohială a bisericuţei Saint-Landry, în insula Cité.

Preotul parohiei abia se sculase. Bătrâna lui menajeră îi pregătea modesta gustare, când, deodată, cineva bătu cu putere în uşa casei parohiale.

Chiar la un preot din zilele noastre, o vizită neprevăzută vesteşte totdeuna un eveniment: botez, o căsătorie in extremis sau o spovedanie supremă. Dar în vremurile acelea, vizita unui străin putea prevesti ceva mai grav. De fapt, în vremurile acelea preotul nu mai era mandatarul lui Dumnezeu, el trebuia să dea socoteală oamenilor.

Totuşi, abatele Girard era din numărul celor care nu prea aveau de ce se teme, căci depusese jurământul pe Constituţie: în făptura sa conştiinţa şi probitatea vorbiseră mai tare decât amorul-propriu şi spiritul religios. Fără îndoială, abatele Girard admitea posibilitatea unui progres în guvernare şi-i părea rău că atâtea abuzuri se săvârşiseră în numele puterii divine. Păstrându-şi credinţa în Dumnezeu, încuviinţase totuşi să se înfrăţească cu regimul republican.

— Du-te de vezi, doamnă Jacinthe, cine-a venit să ne bată la poartă atât de dimineaţă, zise el. Dacă nu mi se cere cumva un ajutor grabnic, spune c-am fost chemat în dimineaţa asta la Conciergerie şi că sunt silit să plec îndată. 

Doamna Jacinthe se numise pe vremuri doamna Madeleine, dar încuviinţă să primească un nume de floare în schimbul vechiului nume, aşa cum abatele Girard încuviinţase titlul de cetăţean în locul celui de preot.

La îndemnul stăpânului ei, doamna Jacinthe se grăbi să coboare treptele grădiniţei în care dădea poarta de la intrare. Trase zăvoarele şi un tânăr tare palid şi tare neliniştit, dar cu o înfăţişare blândă şi cinstită, i se înfăţişă.

— Îl caut pe domnul abate Girard! spuse el.

Jacinthe îi cercetă straiele răvăşite, barba neîngrijită şi observă tremurul nervos al nou-venitului. Toate i se părură semne rău prevestitoare.

— Cetăţene, răspunse ea, aici nu există nici un domn, nici abate.

— Iertaţi-mă, doamnă, urmă tânărul, vreau să spun parohul bisericii Saint-Landry.

Jacinthe, în ciuda patriotismului de care era însufleţită, fu izbită de cuvântul doamnă, care nu i s-ar mai fi adresat nici măcar unei împărătese.

Totuşi îi spuse:

— Nu poate fi văzut, cetăţene; îşi spune rugăciunule din breviar.

— În cazul acesta am să aştept, răspunse tânărul.

— Dar, ripostă doamna Jacinthe, căreia stăruinţa străinului îi redeştepta gândurile rele pe care şi le făcuse dintru început, ai să aştepţi zadarnic, cetăţene, căci a fost chemat la Conciergerie unde are să plece în câteva clipe.

Tânărul se făcu alb ca varul, sau, mai curând, din palid cum era, deveni livid.

— Aşadar e-adevărat! spuse el în şoaptă.

Apoi, adăugă tare:

— Iată, doamnă, tocmai pricina care mă aduce la cetăţeanul Girard.

Şi vorbind întruna, intrase, închisese zăvoarele de la poartă, încetişor, ce e drept, dar sigur, şi cu toate protestele, ba chiar ameninţările doamnei Jacinthe, pătrunsese în casă, ajungând până în camera abatelui.

Acesta, văzându-l, scoase un uşor strigăt de surpriză.

— Să mă iertaţi, domnule paroh, spuse tânărul numaidecât, trebuie să vă aduc la cunoştinţă un lucru foarte grav. Îngăduiţi să rămânem singuri.

Bătrânul preot ştia din experienţă cum se exteriorizează marile suferinţe. Pe figura tânărului nostru citi o pasiune mistuitoare şi-n vocea lui febrilă desluşi o emoţie supremă.

— Lasă-ne singuri, doamnă Jacinthe, zise el.

Tânărul urmări din ochi cu nerăbdare menajera, care, obişnuită să ia parte la tainele stăpânului, întârzia să plece; apoi, după ce în sfârşit închise uşa în urma ei, necunoscutul începu să vorbească:

— Domnule paroh, mă veţi întreba de la început cine sunt. Am să v-o spun:

sunt un om proscris, sunt un om condamnat la moarte, care nu trăieşte decât datorită cutezanţei. Sunt Cavalerul de Maison-Rouge.

Abatele tresări de spaimă în fotoliul său mare.

— O! să nu vă temeţi de nimic, urmă cavalerul; nimeni nu m-a văzut intrând aici, şi chiar cei care m-ar fi văzut, nu m-ar fi recunoscut; m-am schimbat tare mult în ultimele două luni.

— Dar bine, ce doreşti dumneata, cetăţene? întrebă parohul.

— Vă duceţi în dimineaţa asta la Conciergerie, nu-i aşa?

— Da, am fost căutat de portar.

— Ştiţi de ce?

— Pentru vreun bolnav, pentru vreun muribund, sau pentru vreun condamnat, poate.

— Aţi ghicit, o fiinţă condamnată vă aşteaptă.

Bătrânul se uită la cavaler plin de uimire.

— Dar ştiţi cine e fiinţa aceea? întrebă Maison-Rouge.

— Nu, nu ştiu.

— Fiinţa aceea e regina.

Abatele lăsă să-i scape un strigt de durere.

— Regina? Doamne-Dumnezeule!

— Da, domnule abate, regina! Am căutat să aflu ce preot aveau să-i dea. Am aflat că v-au ales pe sfinţia-voastră şi-am venit într-un suflet.

— Şi ce vrei dumneata de la mine? întrebă preotul înspăimântat de cuvintele înfrigurate ale cavalerului.

— Vreau... ah! nu vreau, domnule abate, vin să vă implor, să vă rog, să mă prosternez.

— Pentru ce anume?

— Să mă luaţi cu domnia-voastră la majestatea-sa.

— O! dar dumneata eşti nebun! exclamă abatele. Dumneata îmi vrei pieirea şi-ţi vrei pieirea dumitale însuţi!

— Să nu vă temeţi de nimic.

— Biata femeie e condamnată şi s-a isprăvit cu ea!

— Ştiu, domnule abate. Nu ca s-o salvez vreau eu s-o văd, ci... Dar, ascultaţi-mă, văd că nu mă ascultaţi, părinte.

— Nu te ascult fiindcă-mi ceri un lucru cu neputinţă; nu te ascult fiindcă te comporţi ca un om dement, răspunse bătrânul; nu te ascult fiindcă vorbele dumitale mă înspăimântă.

— Părinte, liniştiţi-vă, continuă tânărul încercând să se liniştească el însuşi. Părinte, credeţi-mă, sunt cu mintea întreagă. Regina e pierdută, o ştiu, dar doresc să mă prosternez la picioarele ei, doar o clipă, şi asta-mi va salva viaţa; dacă n-o văd, mă omor, şi cum sfinţia-voastră va fi pricina disperării mele, îmi veţi fi ucis în acelaşi timp şi trupul, şi sufletul. 

— Fiule, fiule, spuse preotul, îmi ceri să-mi sacrific viaţa, gândeşte-te! Aşa bătrân cum sunt, existenţa mea e încă de trebuinţă multor nenorociţi; aşa bătrân cum sunt, să ies singur în calea morţii ar însemna să mă sinucid.

— Nu mă alungaţi, părinte, răspunse cavalerul. Doar aveţi nevoie de un ajutor, de un diacon; luaţi-mă pe mine, luaţi-mă cu sfinţia-voastră.

Preotul încercă să facă apel la tăria lui de caracter, care începuse să slăbească.

— Nu, zise el, nu, asta ar însemna să-mi calc datoria; am jurat pe Constituţie, am jurat din inimă, cu toată sinceritatea. Femeia condamnată e o regină vinovată. Primesc bucuros să mor, dacă moartea mea ar putea fi de folos aproapelui meu, dar nu accept să-mi nesocotesc datoria.

— Vă spun şi vă repet, vă jur că nu vreau s-o salvez pe regină; iată, jur pe sfinta evanghelie, pe sfânta cruce ce-o aveţi în faţă, că nu merg la Conciergerie ca s-o scap de la moarte.

— Atunci ce doreşti? întrbă bătrânul mişcat de accentul acela de disperare, care nu poate fi imitat.

— Ascultaţi, părinte, vorbi cavalerul, al cărui suflet voia parcă să ajungă pe buze, mi-a fost binefăcătoare şi are pentru mine un oarecare ataşament; să mă vadă în ultimul ei ceas va fi pentru ea, sunt sigur, o mângâiere.

— Asta e tot ce vrei? întrebă preotul, zdruncinat de accentul irezistibil al tânărului.

— E tot şi numai atât.

— Nu cumva urzeşti un complot ca să încerci s-o salvezi pe condamnată?

— Nici un complot. Sunt creştin, părinte, şi dacă în sufletul meu e o umbră de minciună, dacă nutresc nădejdea că ea va scăpa cu viaţă şi dacă mă strădui să fac cât de cât ceva în asemenea scop, să mă pedepsească Dumnezeu, condamnându-mă la focul cel veşnic.

— Nu-ţi pot făgădui nimic, îi spuse preotul, în mintea căruia se iveau primejdiile atât de mari şi de numeroase aduse de o asemenea imprudenţă.

— Luaţi aminte, părinte, exclamă cavalerul cu un accent de adâncă durere, v-am spus totul ca un fiu supus, n-am grăit decât sub îndemnul unor sentimente creştineşti, de milostenie. Nici o vorbă otrăvită şi nici o ameninţare nu s-a desprins de pe buzele mele şi totuşi capul îmi clocoteşte şi febra îmi arde sângele, disperarea îmi sfâşie inima şi sunt înarmat, părinte. Priviţi, am un pumnal la mine.

Şi tânărul scoase de la piept o spadă strălucitoare şi fină ce aruncă un licăr livid pe mâna lui tremurătoare.

Parohul se trase repede îndărăt.

— Să nu vă temeţi de nimic, spuse cavalerul cu un surâs trist. Alţii, ştiindu-vă atât de credincios cuvântului dat, v-ar fi smuls un jurământ în schimbul fricii sfinţiei-voastre. Nu, eu v-am implorat şi încă vă mai implor cu mâinile împreunate şi cu fruntea plecată: ajutaţi-mă s-o mai văd o singură clipă. Iată în schimb o garanţie pentru siguranţa voastră.

Scoase din buzunar un bilet şi-l înmână abatelui Girard, care îl desfăcu şi citi cele de mai jos:

 

„Eu, Rene, Cavaler de Maison-Rouge, declar, în numele lui Dumnezeu şi pe a mea cinste, că, prin ameninţare cu moartea, l-am silit pe venerabilul paroh de la Saint-Landry să mă ia cu el la Conciergerie, în ciuda împotrivirilor sale violente. Drept care semnez,

Maison-Rouge"

 

— Bine, fie, zise preotul. Dar mai jură-mi încă o dată că n-ai să comiţi imprudenţe. Nu-i destul ca viaţa mea să fie apărată, răspund şi de-a dumitale.

— O! să nu ne mai gândim la asta, spuse cavalerul: sunteţi de acord?

— N-am încotro, de vreme ce dumneata ţii cu tot dinadinsul. Ai să m-aştepţi jos şi când ea va intra în grefă, atunci ai s-o vezi...

Cavalerul apucă mâna bătrânului şi o sărută cu acelaşi respect şi cu acelaşi extaz cu care ar fi sărutat crucifixul.

— Vai! şopti cavalerul, cel puţin va muri ca o regină şi mâna călăului n-o va atinge.

 

 

 

Capitolul XLVIII

CĂRUŢA

 

De îndată ce căpătă încuviinţarea parohului de la Saint-Landry, Maison-Rouge se repezi într-o cămăruţă întredeschisă, pe care o recunoscu a fi odăiţa de toaletă a abatelui.

Acolo, într-o clipită, barba şi mustăţile-i căzură sub tăişul briciului şi-abia atunci putu să vadă şi el cât era de palid; era într-adevăr înfricoşător.

Se întoarse aparent liniştit; dealtfel, parcă uitase cu desăvârşire că la Conciergerie putea fi recunoscut, cu toate că nu mai avea barbă şi mustăţi.

Îl urmă pe abate pe care, în timpul celor câteva clipe cât eroul nostru lipsise, doi funcţionari veniseră să-l caute. Cavalerul era de nerecunoscut, fiind buhăit şi puhav din pricina febrei şi, cu îndrăzneala aceea care spulberă orice bănuială, intră prin poarta cu gratii ce da în curtea Palatului.

Era, ca şi abatele Girard, îmbrăcat în haine negre, veştmintele preoţeşti fiind interzise.

În incinta grefei dădură peste mai mult de cincizeci de inşi, slujitori ai închisorii, deputaţi, comisari, care aşteptau s-o vadă pe regină trecând, fie trimişi de alţii, fie veniţi din simplă curiozitate.

Inima cavalerului bătea atât de puternic când ajunse în faţa ghişeului de la intrarea în închisoare, încât nu mai auzi discuţiile abatelui cu paznicii şi cu temnicierul.

Dar un om, care ţinea în mâna o foarfecă şi o bucată de stofă tăiată de curând, se izbi de Maison-Rouge în prag.

Maison-Rouge se întoarse şi-l recunoscu pe călău.

— Ce cauţi aici, cetăţene? întrebă Sanson.

Cavalerul încercă să-şi potolească fiorii care fără voia lui îi treceau prin vine.

— Eu? întrebă el. Nu vezi, cetăţene Sanson, că îl însoţesc pe parohul de la Saint-Landry?

— A! bine, răspunse călăul.

Şi se aşeză deoparte, dând porunci ajutorului său. În timpul acela, Maison-Rouge pătrunse în incinta grefei, pe urmă din grefă trecu în încăperea în care se aflau cei doi paznici.

Bieţii oameni erau consternaţi: pe cât de mândră şi trufaşă fusese condamnata cu ceilalţi, pe atât de bună şi blândă fusese cu ei; păreau a fi mai curând slujitorii decât paznicii ei.

Dar, de-acolo de unde şedea, cavalerul n-o putea zări pe regină; paravanul era închis.

Paravanul se deschise ca să intre preotul, dar se închise la loc în urma lui. Când cavalerul intră, convorbirea începuse.

— Domnule, spunea regina cu glas strident şi distant, deoarece ai depus jurământ de credinţă Republicii, în numele căreia sunt trimisă la moarte, n-aş putea avea încredere în domnia-ta. Nu ne mai închinăm aceluiaşi Dumnezeu.

— Doamnă, răspunse abatele Girard, adânc mişcat de semeaţă ei profesiune de credinţă, o creştină care are să moară trebuie să moară fără ură în suflet şi nu trebuie să-l alunge pe Dumnezeu, sub orice formă i s-ar prezenta.

Maison-Rouge făcu un pas ca să întredeschidă paravanul, nădăjduind că regina, văzându-l şi aflând pricina care-l adusese, îşi va schimba şi hotărârea faţă de preot. Dar cei doi paznici se şi repeziră.

— Deoarece sunt diaconul parohului..., spuse Maison-Rouge.

— Dacă ea nu-l vrea pe preot, spuse Duchesne, n-are nevoie nici de diaconul lui.

— Poate că va primi, spuse cavalerul, ridicând vocea; e cu neputinţă să nu primească.

Dar Maria-Antoaneta era prea copleşită de sentimentele care o frământau, ca să audă şi să recunoască glasul cavalerului.

— Haide, domnule, urmă ea, adresându-se tot abatelui Girard, du-te şi lasă-mă. Deoarece trăim la ora aceasta în Franţa sub un regim de libertate, cer libertatea de-a muri după pofta mea.

Preotul încercă să stăruie.

— Lasă-mă, domnule, exclamă ea, ţi-am spus să mă laşi în pace.

Preotul vru să mai spună ceva.

— E dorinţa mea, adăugă regina cu un gest ca al Mariei Tereza.

Abatele Girard ieşi.

Maison-Rouge încercă să-şi strecoare privirea prin deschizătura paravanului, dar arestata şedea cu spatele spre el.

Ajutorul călăului se încrucişă cu preotul; intrase ţinând nişte frânghii în mână.

Cei doi paznici îl împinseră pe cavaler spre uşă, înainte ca el, deznădăjduit şi zăpăcit, să fi scos o vorbă sau să fi făcut o mişcare pentru a-şi înfăptui planul.

Se reîntâlni cu abatele Girard pe coridorul ce ducea la poarta cu ghişeu. De pe coridor fură amândoi împinşi până la grefă, unde vestea refuzului reginei de-a primi preotul se răspândise şi unde trufia austriacă a Mariei-Antoaneta era pentru unii pretext de invective şi ocări grosolane, iar pentru alţii motivul unei tainice admiraţii.

— Haideţi, spuse Richard preotului, întoarceţi-vă acasă, de vreme ce v-a alungat. N-are decât să moară cum pofteşte.

— Zău! făcu soţia lui Richard, să ştiţi că are dreptate, şi eu aş face la fel.

— Dar n-aţi avea dreptate, cetăţeană, spuse abatele.

— Taci, femeie! şopti temnicerul, holbându-se la ea. Ce te priveşte pe tine? Poftiţi, părinte, poftiţi.

— Nu, răspunse abatele Girard, am s-o însoţesc chiar fără voia ei; un cuvânt, de n-ar fi decât un cuvânt, dacă-l aude, are să-i amintească de îndatoririle sale; dealtfel Comuna mi-a dat o misiune... şi trebuie să dau ascultare Comunei.

— Fie, dar atunci descotoroseşte-te de paracliserul tău, spuse cu grosolănie adjutantul-major care comanda unitatea militară.

Era un vechi actor de la Comedia Franceză, pe nume Grammont.

Ochii cavalerului fulgerară de mânie, şi automat îşi vârî mâna în sân.

Abatele Girard ştia că sub vestă ţinea un pumnal. Cu o căutătură rugătoare îi opri gestul.

— Cruţă-mi viaţa, îi spuse el în şoaptă. Vezi bine că totul e pierdut, nu te pierde şi pe dumneata odată cu ea. Pe drum am să-i vorbesc despre dumneata, îţi jur, am să-i povestesc cât ai riscat ca s-o vezi pentru ultima oară.

Cuvintele preotului potoliră clocotul tânărului nostru erou; dealtfel, reacţia firească începuse să se producă; toată fiinţa lui era cuprinsă de-o slăbiciune ciudată. Bărbatul acesta, de o voinţă eroică, de o tărie miraculoasă, ajunsese la capătul puterilor şi al voinţei sale; plutea şovăitor, sau mai curând istovit, răpus, într-un soi de somnolenţă pe care ai fi putut-o lua drept prevestirea morţii.

— Da, spuse el, aşa trebuia să se întâmple: crucea pentru Iisus, eşafodul pentru ea; zeii şi regii beau până la fund paharul pe care li-l înmânează oamenii.

Rezultatul acestei meditaţii, plină de resemnare şi de inerţie, fu că tânărul se lăsă împins până la uşa exterioară, fără să se apere decât prin câte-un geamăt involuntar, fără să se-mpotrivească defel, ca Ofelia, sortită morţii, când se văzu luată şi împinsă de undele apei.

La porţile Conciergeriei şi pe lângă gratii se înghesuia o mulţime înspăimântătoare, dintr-acelea pe care e cu neputinţă să ţi le imaginezi dacă nu le-ai văzut măcar o dată în viaţă.

Nerăbdarea pusese stăpânire pe tot soiul de patimi, şi patimile acelea îşi strigau în gura mare păsurile care, împreunându-se, alcătuiau un soi de rumoare imensă şi prelungită, ca şi cum tot zgomotul întregii populaţii a Parisului s-ar fi concentrat în cartierul Palatului de justiţie.

În faţa mulţimii se instalase o armată întreagă, cu tunuri menite să protejeze serbarea şi să dea o certitudine celor veniţi să se desfete.

Zadarnic ai fi încercat să străpungi zidul de oameni, îngroşat puţin câte puţin de patrioţii suburbiilor, din clipa în care vestea condamnării se răspândise şi în afara Parisului.

Maison-Rouge, odată scos din Conciergerie, se află fireşte în faţa primului rând de soldaţi.

Soldaţii îl întrebară cine e.

El răspunse că e vicarul abatelui Girard, dar, ca unul ce jurase pe constituţie odată cu abatele său, fusese şi el refuzat de regină.

Soldaţii îl împinseră şi ei, până ce ajunse în primele rânduri ale gloatei.

Acolo fu silit să repete cele spuse soldaţilor.

Atunci, vocile se înălţară într-un strigăt:

— Acum s-a despărţit de ea... A văzut-o... Ce spunea?... Ce făcea?... Tot trufaşă e?... E abătută?... Plânge?...

Cavalerul răspunse tuturor întrebărilor cu o voce stinsă, blândă şi binevoitoare în acelaşi timp, ca şi cum vocea lui ar fi fost cea din urmă manifestare a vieţii ce parcă i se concentrase pe buze.

Răspunsul lui era adevărul curat şi simplu; numai că adevărul acela era un elogiu adus tăriei de caracter a Antoanetei, şi tot ce spunea el, cu simplitatea şi sinceritatea unui evanghelist, strecură chin şi remuşcare în multe suflete.

După ce vorbi de prinţul moştenitor, de principesă, apoi de regina detronată, de soţia fără soţ şi de mama fără copii, în sfârşit de femeia rămasă singură şi părăsită, fără nici un prieten, pe mâinile călăilor, multe frunţi păliră sub vălul tristeţii, multe lacrimi se iviră, furişate şi fierbinţi, în ochi ce doar cu o clipă înainte fuseseră însufleţiţi de ură.

Bătu ceasul unsprezece la orologiul Palatului şi pe dată rumoarea, încetă. Sute de mii de oameni numărau bătăile ceasului cărora le răspundeau bătăile inimii.

Apoi, după ce vibrarea ultimei bătăi a ornicului se stinse în văzduh, se auzi un zgomot mare îndărătul porţilor şi se văzu venind o căruţă dinspre cheiul Florilor, croindu-şi drum prin uriaşa gloată, pe urmă printre paznici, şi oprindu-se în sfârşit în faţa treptelor.

Îndată regina apăru sus, pe imensul peron. Toate pasiunile se concentrară în ochi, tuturor li se curmă răsuflarea.

Părul, tăiat scurt, îi albise în timpul captivităţii, iar nuanţa lui argintie accentua delicateţea palorii sidefii, care, în clipa supremă, dădea frumuseţii acelei fiice a cezarilor o trăsătură aproape celestă.

Purta o rochie albă şi mâinile-i erau legate la spate.

Când apăru sus pe scară, având în dreapta pe abatele Girard, ce o însoţea

în ciuda dorinţei ei, şi în stânga pe călău, amândoi îmbrăcaţi în negru, prin toată mulţimea străbătu un murmur, pe care doar Dumnezeu, care citeşte în adâncul sufletelor, l-ar fi putut înţelege şi sintetiza într-un adevăr.

Un om se strecură atunci între călău şi Maria-Antoaneta.

Era Grammont. Trecu astfel ca să-i arate abjecta căruţă.

Involuntar, regina se trase un pas înapoi.

— Urcă, îi spuse Grammont.

Toată lumea auzi cuvântul acela, căci emoţia făcuse să amuţească pe buzele spectatorilor orice şoaptă.

Atunci se văzu cum sângele urcă în obrajii reginei şi ajunge la rădăcina părului; apoi, aproape numaidecât, faţa-i recapătă paloarea aceea mortală.

Buzele învineţite se întredeschiseră.

— De ce eu sunt dusă în căruţă, spuse ea, când regele a mers la eşafod în trăsura lui?

Abatele Girard îi spuse în şoaptă câteva cuvinte. Fără îndoială, combătea acest ultim strigăt de orgoliu regal al condamnatei.

Regina tăcu şi se clătină.

Sanson întinse amândouă braţele s-o sprijine, dar ea se îndreptă înainte ca el s-o fi atins.

Coborî treptele, în vreme ce ajutorul călăului potrivea o scăriţă de lemn în spatele căruţei.

Regina urcă, abatele urcă şi el în urma ei.

Sanson îi puse pe amândoi să se aşeze.

Când căruţa începu a se hurduca, o mare mişcare se iscă în popor. Dar cum soldaţii nu puteau cunoaşte scopul acelui freamăt al mulţimii, îşi adunară toate puterile ca să îndepărteze gloata. Se făcu deci un mare spaţiu între căruţă şi primele rânduri.

În spaţiul acela se auzi un urlet lugubru.

Regina tresări şi se ridică în picioare, privind în jur.

Îşi văzu câinele, pierdut de două luni, câinele care nu putuse pătrunde cu ea în Conciergerie, care în ciuda huiduielilor, loviturilor şi ocărilor se repezea întruna spre căruţă. Dar într-o clipă bietul Black, sleit de puteri, slab, zdrobit, dispăru sub picioarele cailor.

Regina îl urmări din ochi. Nu putea vorbi, căci vocea îi era acoperită de zgomot; nu-l putea arăta cu degetul, căci mâinile-i erau legate. Dealtfel, chiar dacă l-ar fi putut arăta, chiar dacă ar fi putut fi auzită, rugămintea ei ar fi rămas zadarnică.

Dar, după ce-l pierduse o clipă din ochi, îl revăzu.

Se afla în braţele unui tânăr palid care, stând în picioare pe un tun, domina mulţimea. Parcă înălţat de o exaltare ce nu poate fi descrisă în cuvinte, tânărul făcea plecăciuni reginei şi îi arăta cerul.

Maria-Antoaneta îşi îndreptă şi ea privirea spre cer şi schiţă cu blândeţe un surâs.

Cavalerul de Maison-Rouge scoase un geamăt, de parcă surâsul acela i-ar fi făcut o rană în inimă şi, în timp ce căruţa coti înspre Pont-au-Change, el coborî în mulţime şi se făcu nevăzut.

 

 

Capitolul XLIX

EŞAFODUL

 

În Piaţa Revoluţiei, aşteptau doi bărbaţi, sprijiniţi de-un felinar.

Aşteptau, împreună cu mulţimea — din care o parte se dusese în Piaţa Palatului, o altă parte venise în Piaţa Revoluţiei şi restul, în tumult şi înghesuială, se răspândise pe drumul care lega cele două pieţe — aşteptau, spuneam, sosirea reginei la instrumentul de supliciu, care, tocit de ploaie şi de vânt, tocit de mâna călăului, tocit, groaznic lucru!, de contactul cu victimele, domina cu o trufie sinistră toate capetele de sub el, aşa cum o regină îşi domină poporul.

Cei doi bărbaţi, cu braţele încrucişate, cu buzele livide, cu sprâncenele încruntate, ce îşi vorbeau din când în când în şoaptă, erau, fireşte, Maurice şi Lorin. Pierduţi printre spectatori, dar ocupând locuri ce puteau fi invidiate de toţi, continuau în şoaptă o discuţie ce nu era dintre cele mai puţin interesante din câte şerpuiau în grupurile care, parcă electrizate, se frământau, precum o mare vie, de la Pont-au-Change până la Podul Revoluţiei.

Imaginea pe care v-am înfăţişat-o, cea a eşafodului dominând toate capetele, îi izbise pe amândoi.

— Priveşte, zicea Maurice, cum monstrul hidos îşi înalţă braţele roşii. Ai zice că ne cheamă şi că ne zâmbeşte din ferestruica lui, ce pare o gură înfiorătoare.

— Pe cuvânt, răspunse Lorin, eu nu fac parte din acea şcoală a poeziei care vede totul în roşu. Eu văd lucrurile în roz, şi chiar picioarele maşinii ăsteia hidoase aş cânta şi aş spune: Dum spiro, spero.

— Încă nădăjduieşti, când se ucid femeile?

— Ah, Maurice, fiu al Revoluţiei, nu-ţi renega mama. Rămâi mai departe patriotul bun şi leal. Maurice, cea care va să moară nu-i o femeie ca toate celelalte femei; cea care va să moară este geniul rău al Franţei.

— Nu după ea îmi pare rău, nu pe ea o plâng! exclamă Maurice.

— Da, înţeleg. E vorba de Geneviève.

— Ah! oftă Maurice, ştii tu, mă roade un gând care mă înnebuneşte: că Geneviève se află în mâinile furnizorilor ghilotinei, Hébert şi Fouquier-Tinville, în mâinile celor ce-au trimis-o aici pe sărmana Eloise şi care o trimit aici şi pe trufaşa Maria-Antoaneta.

— Ei bine! replică Lorin, vezi tu, pe mine tocmai asta mă face să sper. După ce mânia poporului se va fi hrănit din plin cu cei doi tirani, se va sătura cel puţin pentru o bucată de vreme, ca şarpele boa, căruia îi trebuie trei luni ca să mistuie ceea ce sfâşie. Atunci mânia aceasta nu va mai putea înghiţi pe nimeni şi, cum zic profeţii mahalalei, are să se teamă până şi de cele mai mici fărâme.

— Lorin, zise Maurice, eu sunt mai pozitiv decât tine şi-ţi voi spune în şoaptă ceea ce sunt gata să repet şi în gura mare: Lorin, eu o urăsc pe regina cea nouă, succesoarea austriecei, pe care are s-o distrugă. E o regină mohorâtă, tristă, a cărei purpură e ţesută din sângele vărsat zilnic şi al cărei prim-ministru e călăul Sanson.

— Ei, pe noi n-are să ne prindă!

— Nu ştiu, urmă Maurice, clătinând din cap. Doar vezi că n-avem altă ieşire decât să colindăm străzile, ca să nu ne aresteze la noi acasă!

— Putem pleca din Paris, nimic nu ne împiedică. Să nu ne plângem, aşadar. Unchiul meu ne aşteaptă la Saint-Omer; bani, paşapoarte, nimic nu ne lipseşte. Doar n-are să ne aresteze nici un jandarm, ce crezi? Stăm aici fiindcă vrem să stăm.

— Nu, ceea ce spui tu nu-i drept, dragă prietene, suflet devotat ce-mi eşti... Tu stai numai fiindcă eu vreau să stau.

— Şi tu vrei să stai ca s-o găseşti pe Geneviève. Ei bine, ce poate fi mai simplu, mai drept şi mai firesc? Crezi că-i în închisoare, ceea ce e aproape sigur. Vrei să veghezi asupra ei şi, pentru asta, nu trebuie să părăseşti Parisul.

Maurice scoase un suspin. Era evident că gândurile sale prinseseră a rătăci pe alte meleaguri.

— Îţi mai aduci aminte moartea lui Ludovic al XVI-lea? spuse el. Parcă mă văd, palid de emoţie şi de mândrie. Eram unul dintre şefii mulţimii în care mă ascund astăzi. Eram mai mare la picioarele eşafodului decât fusese vreodată în viaţa lui regele care îi urca treptele. Ce schimbare, Lorin! Şi când te gândeşti că n-au trecut decât nouă luni!

— Nouă luni de dragoste, Maurice!... O! dragoste, tu ai făcut să cadă Troia!

Maurice suspină. Gândurile-i hoinare apucară pe alt drum şi prinseră a cerceta alte orizonturi.

— Sărmanul Maison-Rouge, şopti el, ce zi tristă pentru el!

— Ehei! făcu Lorin, ştii tu ce mi se pare mie cel mai trist în revoluţii? Vrei să-ţi spun?

— Da.

— Că de multe ori ai drept duşmani oameni pe care i-ai dori prieteni, şi drept prieteni oameni pe care...

— Îmi vine greu să cred..., îl întrerupse Maurice.

— Ce?

— Că n-are să născocească vreun plan, fie el chiar nesăbuit, ca s-o salveze pe regină.

— Un om mai tare ca o sută de mii?

— Ţi-am spus doar: fie planul acela chiar nesăbuit... Eu unul ştiu că de-ar fi s-o salvez pe Geneviève...

Lorin încruntă sprâncenele.

— Ţi-o mai spun o dată, Maurice, ai apucat pe căi greşite. Nu, chiar dac-ar trebui s-o salvezi pe Geneviève, n-ai deveni un cetăţean periculos. Dar destul cu asta, suntem ascultaţi. Iată, capetele au prins a se undui. Uite, slujitorul cetăţeanului Sanson s-a ridicat de pe paner şi priveşte în depărtare. Soseşte austriaca.

Într-adevăr, un freamăt prelung şi din ce în ce mai puternic cuprinsese mulţimea, parcă spre a însoţi unduirea pe care o observase Lorin. Semăna cu o rafală dintr-acelea care încep şuierând şi sfârşesc mugind.

Maurice îşi înălţă statura impunătoare slujindu-se de stâlpii felinarului, şi privi înspre strada Saint-Honoré.

— Da, spuse el, cuprins de fiori, iat-o.

Într-adevăr, se zărea altă maşinărie, aproape la fel de hidoasă ca ghilotina: căruţa.

La dreapta şi la stânga străluceau armele escortei, în faţa ei, Grammont răspundea cu fluturări de sabie la strigătele câtorva fanatici.

Dar, pe măsură ce înainta căruţa, strigătele se stingeau sub privirea rece şi sumbră a condamnatei.

Nici o fizionomie n-a impus vreodată un respect mai adânc, niciodată Maria-Antoaneta n-a fost atât de plină de măreţie şi de maiestate, împinse trufia curajului ei până acolo încât trezi spaima celor de faţă.

Nepăsătoare la încurajările abatelui Girard, care o însoţise împotriva dorinţei ei, fruntea nu i se înclina nici la dreapta, nici la stânga; gândul viu din străfundul minţii sale părea neclintit, ca şi privirea; hurducăturile căruţei pe caldarâmul bolovănos îi scoteau şi mai mult în relief rigiditatea ţinutei: s-ar fi zis că-i o statuie de marmură purtată într-un car. Statuia regală avea însă privirea aprinsă şi părul îi flutura în vânt.

O tăcere, asemănătoare celei a deşertului, se lăsă brusc asupra celor trei sute de mii de oameni care asistau la o scenă pe care cerul o vedea pentru întâia oară sub bătaia soarelui.

Curând, din locul unde se aflau, Maurice şi Lorin auziră scârţâitul osiilor căruţei şi răsuflarea puternică a cailor.

Căruţa se opri la picioarele eşafodului.

Regina, care fără îndoială nu se gândise la clipa aceea, se trezi şi înţelese; îşi aruncă privirea semeaţă asupra mulţimii, şi acelaşi tânăr palid, pe care-l văzuse în picioare pe un tun, îi apăru din nou, în picioare pe o bornă.

De pe bornă îi făcu aceeaşi plecăciune plină de respect, pe care i-o adusese şi-n clipa ieşirii de la Conciergerie; pe urmă, sări numaidecât jos.

Mulţi oameni îl văzură şi, fiindcă era îmbrăcat în negru, se iscă zvonul că un preot ar fi aşteptat-o pe Maria-Antoaneta ca să-i acorde absolvirea păcatelor şi iertarea divină în clipa urcării pe eşafod. Dealtfel nimeni nu-l tulbură pe cavaler. Există în momentele supreme un respect suprem pentru unele lucruri.

Regina coborî cu băgare de seamă cele trei trepte ale scăriţei. Era susţinută de Sanson. Acesta, deşi îşi executa sarcina la care părea el însuşi condamnat, o înconjură până în ultimul moment cu cele mai prevenitoare atenţii.

În timp ce se îndrepta către treptele eşafodului, câţiva cai se cabrară, câţiva gardieni pedeştri şi câţiva soldaţi părură că se clatină şi-şi pierd echilibrul. Apoi se văzu un soi de umbră strecurându-se sub eşafod. Dar calmul se restabili într-o clipă: nimeni nu voia să-şi piardă locul într-un asemenea moment solemn, nimeni nu voia să piardă nici cel mai mic amănunt din marea dramă care avea să se săvârşescă: toţi ochii se îndreptară spre condamnată.

Regina ajunsese pe platforma eşafodului. Preotul îi vorbea întruna, un ajutor de călău o împingea uşor din spate, un altul îi dezlega fişiul care-i acoperea umerii.

Maria-Antoaneta simţi mâna netrebnică ce-i atinse gâtul şi, ferindu-se brusc, călcă fără voie pe piciorul lui Sanson, care, fără că ea să vadă, o lega de scândura fatală.

Sanson îşi trase piciorul.

— Iartă-mă, domnule, îi spuse regina, n-am făcut-o anume.

Fură cele din urmă cuvinte rostite de fiica de împăraţi, regina Franţei, văduva lui Ludovic al XVI-lea.

Sfertul de ceas după ora amiezii bătu la orologiul palatului Tuileries: odată cu el, Maria-Antoaneta se cufundă în eternitate.

Un strigăt teribil, un strigăt care însuma toate sentimentele, bucurie, spaimă, deznădejde, speranţă, triumf, ispăşire, acoperi ca un uragan un strigăt slab şi jalnic, care, în aceeaşi clipă, izbucni de sub eşafod.

Totuşi, aşa slab cum era, gardienii îl auziră şi făcură câţiva paşi înainte. Mulţimea, scăpând din strânsoare, se revărsă asemeni unui fluviu care rupe zăgazurile, răsturnă grilajul, împrăştie paznicii şi se izbi ca un flux de postamentul eşafodului, clătinându-l.

Fiecare voia să vadă de-aproape rămăşiţele regalităţii, pe care toţi o socoteau definitiv suprimată în Franţa.

Dar gardienii şi jandarmii căutau altceva, căutau umbra care se strecurase sub eşafod.

Doi jandarmi se întorseseră târând de guler un tânăr care ţinea în dreptul inimii o batistă pătată de sânge.

Tânărul era urmat de un câine mic, prepelicar, care urla jalnic.

— La moarte aristocratul! La moarte cu el! strigară câţiva bărbaţi din popor arătându-l pe tânăr. Şi-a muiat batista în sângele austriecei! La moarte cu el!

— Doamne-Dumnezeule! zise Maurice către Lorin, îl recunoşti? Spune, îl recunoşti?

— La moarte regalistul! repetară, urlând, furioşii. Luaţi-i batista pe care vrea s-o păstreze ca pe-o relicvă, smulgeţi-o, smulgeţi-o!

Un surâs orgolios se ivi pe buzele tânărului. Îşi desfăcu cămaşa, descoperindu-şi pieptul, şi lăsă să-i cadă batista.

— Domnilor, spuse el, sângele pe care-l vedeţi nu-i al reginei, e al meu. Lasaţi-mă să mor în pace!

Şi o rană adâncă, lucind în bătaia luminii, se văzu larg deschisă în dreptul inimii.

Mulţimea scoase un strigăt şi se dădu îndărăt.

Atunci tânărul se aplecă încetişor şi căzu în genunchi, cu privirile îndreptate spre eşafod, ca un martir ce priveşte spre altar.

— Maison-Rouge! şopti Lorin la urechea lui Maurice.

— Bun rămas! şopti tânărul, aplecându-şi capul cu un surâs supraomenesc. Bun rămas, sau mai curând, la bună vedere!

Şi-şi dădu ultima suflare în mijlocul gardienilor uluiţi.

— Iată ce se mai poate face, Lorin, spuse Maurice, înainte de-a ajunge cetăţean dăunător.

Căţelul se tot învârtea în jurul cadavrului, urlând năucit şi speriat.

— Ăsta-i Black, spuse un bărbat, ce ţinea un baston gros în mână. Vino aici, drăguţule!

Câinele se îndreptă spre cel care-l chema, dar, când ajunse la un pas de el, omul ridică bastonul şi-i crăpă capul, hohotind de râs.

— Blestematul! exclamă Maurice.

— Taci! şopti Lorin, oprindu-l, taci, altfel suntem pierduţi. Ăsta e Simon.

 

 

Capitolul L

DESCINDERE LA DOMICILIU

 

Lorin şi Maurice s-au întors la locuinţa primului dintre ei. Maurice, ca să nu-şi compromită prietenul, îşi luase un obicei să plece dis-de-dimineaţă şi să nu se mai întoarcă decât seara.

Urmărind evenimentele, asistând la transferul prizonierilor la Conciergerie, pândea zilnic transportarea Genevièvei, neputând şti în ce imobil fusese închisă.

Căci Lorin, după ce se dusese la Fouquier-Tinville, reuşise să-l convingă pe Maurice că primul său demers pe faţă îl va pierde şi că va fi sacrificat fără să-i fi putut aduce vreun ajutor Genevièvei, iar Maurice, care s-ar fi lăsat încarcerat numaidecât în speranţa de a-şi regăsi în sfârşit iubita, ajunsese să fie prudent din teama de-a nu fi despărţit pe veci de ea.

Aşadar, în fiecare dimineaţă se ducea de la Carmes la Port-Libre, de la Madelonnettes la Saint-Lazare, de la Force la Luxembourg şi se posta în faţa închisorilor la ieşirea căruţelor care duceau acuzaţii la tribunalul revoluţionar. De cum îşi arunca privirile asupra victimelor, alerga la altă închisoare.

Dar curând îşi dădu seama că nici zece oameni n-ar izbuti să supravegheze cele treizeci şi trei de închisori de care dispunea Parisul în epoca aceea, aşa că se mulţumi să meargă chiar la tribunal şi să aştepte apariţia Genevièvei.

Era, după cât se vede, un început de disperare, într-adevăr, ce speranţe îi mai rămâneau unui condamnat după arestare? Uneori, tribunalul, care-şi începea şedinţele la ora zece dimineaţa, proceda la condamnarea a douăzeci sau chiar treizeci de inşi până la ceasurile patru după-amiază; în asemenea caz, primul condamnat se mai bucura de viaţă preţ de şase ceasuri, dar ultimul, primind sentinţa la patru fără un sfert, cădea sub cuţit la patru şi jumătate.

A se resemna la gândul că Geneviève ar putea avea o asemenea soartă însemna a renunţa să se mai lupte cu destinul.

O! dac-ar fi ştiut dinainte de întemniţarea Genevièvei, cum ar mai fi dejucat Maurice justiţia umană, atât de orbită în epoca aceea! Cât de uşor şi de repede ar fi smuls-o pe Geneviève din închisoare. Nicicând evadările nu fuseseră mai lesnicioase ca atunci, şi totuşi s-ar putea spune că niciodată n-au fost atât de rare. Toată nobilimea, odată băgată în închisoare, se instala acolo ca într-un castel şi aştepta în tihnă să moară. A fugi ar fi fost totuna cu a te abate de la legile duelului. Până şi femeile roşeau de ruşine la gândul de a-şi recâştiga libertatea cu un asemenea preţ.

Dar Maurice nu şi-ar fi făcut atâtea scrupule. Să ucizi nişte câini, să corupi un temnicier, ce putea fi mai simplu! Geneviève nu purta un nume atât de ilustru încât să tragă atenţia lumii... Ea nu s-ar fi dezonorat fugind din închisoare şi dealtfel... chiar dacă s-ar fi dezonorat!

Oh! cu ce amărăciune se gândea la grădinile de la Port-Libre, peste porţile cărora era atât de uşor de sărit; la pereţii încăperilor de la Madelonnettes, atât de simplu de străpuns că să ajungi în stradă; la zidurile de la Luxembourg şi la coridoarele întunecoase de la Carmes în care un bărbat hotărât putea pătrunde atât de lesne forţând o fereastră!

Dar era oare Geneviève în vreuna din închisorile acestea?

Atunci, sfâşiat de îndoială şi zdrobit de îngrijorare, Maurice îl copleşea cu ocări pe Dixmer, îl ameninţa, îşi degusta mânia pe care o nutrea împotriva omului aceluia a cărui răzbunare laşă se ascundea sub masca devotamentului pentru cauza regalităţii.

„Am să-l găsesc până la urmă, gândea Maurice, căci dacă vrea s-o salveze pe sărmana lui soţie, are să se arate, iar dacă vrea s-o piardă, va căuta s-o acopere de insulte. Am să-l găsesc, nelegiuitul, şi-atunci va fi vai de el!"

În dimineaţa zilei în care se petreceau faptele pe care le vom povesti, Maurice plecase să-şi ia locul în incinta tribunalului revoluţionar. Lorin dormea.

Fu deşteptat de o gălăgie mare: auzi la uşa locuinţei sale voci de femei şi zgomot de paturi de puşcă.

Aruncă în jur o privire buimacă, de om surprins, dorind parcă să se încredinţeze că nici un obiect compromiţător nu e la vedere.

Patru militari de la secţie, doi jandarmi şi un comisar intrară în locuinţa lui.

Vizita lor era atât de semnificativă, încât Lorin se grăbi să se îmbrace.

— Mă arestaţi? întrebă el.

— Da, cetăţene Lorin.

— Dar de ce?

— Pentru că eşti suspect.

— A! e drept.

Comisarul mâzgăli câteva cuvinte în josul procesului-verbal de arestare.

— Unde ţi-e prietenul? întrebă el pe urmă.

— Care prieten?

— Cetăţeanul Maurice Lindey.

— La el acasă, probabil, răspunse Lorin.

— Nu-i adevărat, locuieşte aici.

— El? Haida-de! Căutaţi şi dacă-l găsiţi...

— Iată denunţul, spuse comisarul, e limpede.

Şi-i dădu lui Lorin o bucată de hârtie cu o scriere hidoasă şi o ortografie enigmatică, în denunţ se spunea că în fiecare dimineaţă cetăţeanul Lindey, suspect şi sortit arestării, era văzut ieşind de la cetăţeanul Lorin.

Denunţul era iscălit de Simon.

— Păi cârpaciul ăsta are să-şi piardă clienţii, spuse Lorin, dacă practică două meserii în acelaşi timp. Şi delator şi tălpuitor de ghete! E un adevărat cezar acest domn Simon...

Şi izbucni în râs.

— Cetăţeanul Maurice, spuse atunci comisarul, unde e cetăţeanul Maurice?

Te somăm să-l predai!

— V-am spus că nu-i aici!

Comisarul trecu în camera vecină, pe urmă urcă într-o odăiţă unde locuia îndatoritorul lui Lorin. În sfârşit intră şi într-o cameră scundă. Nici urmă de Maurice.

Dar, pe masa din sufragerie, o scrisoare scrisă de curând atrase atenţia comisarului. Era de la Maurice care o pusese la plecare, dis-de-dimineaţă, fără să-şi trezească prietenul, cu toate că dormeau împreună.

 

„Mă duc la tribunal. Ia masa fără mine, nu mă întorc decât deseară."

 

— Cetăţeni, spuse Lorin, oricât m-aş grăbi să vă dau ascultare, veţi înţelege că nu vă pot însoţi în cămaşă... Îngăduiţi-i îndatoritorului să mă îmbrace.

— Aristocratul! spuse o voce, are nevoie de ajutor că să-şi tragă pantalonii. — Ei! Doamne, da! răspunse Lorin, eu sunt la fel cu cetăţeanul Dagobert!

Aţi băgăt de seamă că n-am spus regele...

— Hai, dă-i drumul, spuse comisarul, dar grăbeşte-te.

Îndatoritorul coborî din cămăruţa lui şi veni să-şi ajute stăpânul să se îmbrace.

Scopul lui Lorin nu era de fapt acela de-a fi slujit de un valet. El voia ca nimic din cele petrecute să nu-i scape îndatoritorului, pentru ca la rândul sau îndatoritorul să-i spună lui Maurice tot ce se petrecuse.

— Acuma, domnilor... scuzaţi, cetăţenilor... acuma, cetăţenilor, sunt gata şi vă urmez. Dar îngăduiţi-mă, vă rog, să iau cu mine ultimul volum din Scrisori către Emilia de Demoustier, care abia a apărut şi încă nu l-am citit. Asta va alunga plictisul captivităţii mele.

— Captivitatea ta? spuse deodată Simon, ajuns şi el municipal, intrând urmat de patru membri ai secţiei. N-are să fie lungă; faci parte din procesul femeii care a vrut s-o facă scăpată pe austriacă. Ea e judecată astăzi... mâine te judecă pe tine după ce depui mărturia.

— Cizmarule, spuse Lorin pe un ton grav, ia seama că prea coşi repede tălpile la încălţări.

— Da, dar ce minunată tăietură de cuţit! răspunde Simon cu un rânjet hidos. Ai să vezi, ai să vezi, frumosule grenadir.

Lorin ridică din umeri.

— Ei, hai, nu plecăm? întrebă el. Vă aştept.

Şi cum unul câte unul se întorceau să coboare scara, Lorin îi trase municipalului Simon o lovitură de picior atât de puternică, încât acesta se rostogoli, urlând, din treaptă în treaptă de-a lungul scării lustruite, până jos.

Cei ce-l însoţeau nu-şi putură stăpâni râsul. Lorin îşi vârî mâinile în buzunare.

— În exerciţiul funcţiei mele! strigă Simon alb la faţă de mânie.

— Ei, drăcie! răspunse Lorin, nu suntem oare cu toţii în exerciţiul funcţiei? Îl urcară într-o trăsură şi comisarul îl duse la Palatul de justiţie.

 

 

Capitolul LI

LORIN

 

Dacă cititorul vrea să ne urmeze pentru a doua oară la tribunalul revoluţionar, avem să-l regăsim acolo pe Maurice, în acelaşi loc în care l-am văzut, numai că-l vom găsi mai palid şi mai neliniştit.

În clipa când ridicăm cortina lugubrei scene spre care ne mână evenimentele mai mult decât propria noastră plăcere, juraţii sunt în deliberare asupra unui proces pe care tocmai îl ascultaseră; doi acuzaţi îşi şi făcuseră toaleta, gătindu-se pentru eşafod cu o precauţie insolentă, — un mijloc prin care erau zeflemisiţi judecătorii în epoca aceea, şi acum stăteau de vorbă cu apărătorii lor, ale căror cuvinte neclare semănau cu cele ale unui medic deznădăjduit în privinţa stării bolnavului său.

Gloata din tribune se afla, în ziua aceea, într-o dispoziţie sumbră, o dispoziţie dintre cele ce aţâţă severitatea juraţilor; puşi sub directa supraveghere a tricotezelor şi mahalagiilor, juraţii se ţin mai tare, precum actorii care-şi dublează energia în faţă unui public prost dispus.

Începând de la ora zece de dimineaţă, cinci deţinuţi fuseseră gata preschimbaţi în cinci condamnaţi de către neînduplecaţii juraţi.

Cei doi, care se aflau atunci pe banca acuzaţilor, aşteptau, aşadar, acel da sau nu ce trebuia să-i redea vieţii sau să-i arunce în braţele morţii.

Gloata celor de faţă, pe care obişnuita tragedie cotidiană, ce devenise spectacolul ei favorit, o adusese într-o stare de cruzime sălbatică, gloata celor de faţă, spuneam, îi pregătea prin exclamaţii pentru clipa de pe urmă.

— Ia te uită la cel lung! zicea o tricoteză care, neavând bonetă, purta la coc o cocardă tricoloră, de un lat de palmă. Uite-te cât e de pierit! parc-ai zice c-a şi murit!

Condamnatul se uita cu un surâs plin de dispreţ la femeia care-l apostrofa. — Ce tot spui? făcu vecina celei dintâi. Uite-l că râde.

— Da, râde galben!

Un mahalagiu se uită la ceas.

— Cât e ceasul? îl întrebă cel ce-l întovărăşea.

— Unu fără zece. Durează de trei sferturi de ceas...

— Ca la Domfront, oraşul nenorocirii: soseşti la amiază, eşti spânzurat la unu.

— Şi cel mic, şi cel mic! striga altul din mulţime; ia te uită la el, cât are să fie de urât când va strănuta în sac!

— Ei! treaba se face la iuţeală, nici n-ai timp să-ţi dai seama.

— Ştii ceva? Să-i cerem capul de la domnul Sanson; doar avem dreptul să-l vedem.

— Ia te uită ce haină frumoasă are! Ce să zic, au şi săracii o plăcere când sunt scurtaţi eleganţii.

Într-adevăr, aşa cum spusese şi călăul reginei, sărmanii moşteneau hainele rămase de la fiecare victimă, îndată după execuţie toate hainele fiind duse la Salpâtriere spre a fi împărţite nevoiaşilor. Tot acolo fuseseră trimise şi veştmintele reginei ghilotinate.

Maurice asculta învolburarea cuvintelor fără să ia seama la ele. În clipe ca acelea, fiecare era stăpânit de cine ştie ce gând puternic care-l însingura. De câteva zile inima lui nu mai bătea decât în anumite clipe şi cu întretăieri. Din timp în timp, fie teama, fie speranţa îi întrerupeau parcă mersul vieţii, şi această necurmată oscilaţie nimicise sensibilitatea sufletului său, înlocuind-o cu un soi de nepăsare.

Juraţii intrară în şedinţă şi, cum era de aşteptat, preşedintele rosti condamnarea celor doi arestaţi.

Fură luaţi şi ieşiră cu un pas ferm: pe vremea aceea toată lumea murea frumos.

Vocea aprodului sună lugubru şi sinistru.

— Cetăţeanul acuzator public împotriva cetăţenei Geneviève Dixmer.

Maurice fu străbătut prin tot trupul de un fior şi un val de sudoare îi acoperi faţa.

Uşa mică prin care intrau acuzaţii se deschise şi Geneviève apăru.

Era îmbrăcată în alb, păru-i era pieptănat cu o fermecătoare cochetărie, căci şi-l etajase în bucle aranjate cu artă, în loc să-l taie, cum făceau multe dintre femei.

Fără îndoială, sărmana Geneviève voia să pară până-n ultima clipă frumoasă celui care s-ar fi putut s-o vadă.

Maurice o văzu pe Geneviève şi simţi că toate puterile pe care şi le strânsese pentru această împrejurare îl părăsesc dintr-o dată. Totuşi se aştepta la o atare lovitură, deoarece, de douăsprezece zile, nu scăpase nici o şedinţă şi de trei ori chiar numele Genevievei fusese rostit de acuzatorul public. Unele disperări sunt însă atât de intime şi atât de profunde, încât nimeni nu le poate sonda abisul.

Toţi cei care-o văzură ivindu-se pe femeia aceea, atât de frumoasă, atât de pură, atât de palidă, scoaseră câte un strigăt, unii de furie — în epoca aceea se găseau oameni care urau orice superioritate, fie ea a frumuseţii sau a banului, fie ea a geniului sau a originei —, alţii de admiraţie, câţiva de milă.

Nu încape îndoială că Geneviève recunoscu un strigăt între toate strigătele, o voce între toate vocile, căci se întoarse înspre Maurice, în vreme ce preşedintele răsfoia dosarul acuzatei, uitându-se din când în când la ea, pe furiş.

De la prima aruncătură de ochi, Geneviève îl văzu pe Maurice, cu toate că borurile pălăriei lui mari îi ascundeau chipul. Atunci se întoarse spre el, cu un surâs dulce, făcând un gest şi mai dulce încă: îşi apăsă mâinile cuprinse de tremur pe buze şi, încredinţându-şi sufletul suflului, înaripa sărutul acela pierdut, pe care un singur ins din mulţime avea dreptul să-l prindă.

O şoaptă străbătu toată sala, trezită de curiozitate. Geneviève, interpelată, se întoarse către judecători, dar se opri brusc din mişcarea ei şi ochii dilataţi se fixară, cu o inexprimabilă expresie de teroare, asupra unui punct din sală.

Zadarnic se înălţă Maurice în vârful picioarelor. Nu văzu nimic sau, poate, altceva cu mult mai important îi atrase atenţia asupra scenei, cu alte cuvinte asupra tribunalului.

Fouquier-Tinville începuse citirea actului de acuzaţie.

Actul susţinea că Geneviève Dixmer era soţia unui conspirator îndârjit, bănuit c-ar fi ajutat pe ex-Cavalerul de Maison-Rouge în tentativele succesive pe care acesta din urmă le făcuse pentru salvarea reginei.

Dealtfel, acuzata fusese surprinsă în genunchi în faţa reginei implorând-o să schimbe hainele cu ea şi oferindu-se să moară în locul ei. Asemenea fanatism stupid, spunea mai departe actul de acuzare, va merita fără îndoială elogiile contrarevoluţionarilor, dar astăzi, adăuga actul, fiecare cetăţean francez îşi datoreşte viaţa numai naţiunii, şi a şi-o sacrifica duşmanilor Franţei înseamnă a se face de două ori vinovat de trădare.

Geneviève, întrebată dacă recunoaşte că fusese surprinsă, aşa cum declaraseră gardienii Duchesne şi Gilbert, în genunchi în faţa reginei, implorând-o să schimbe hainele cu ea, răspunse simplu:

— Da!

— Atunci, spuse preşedintele, povesteşte-ne ce planuri îţi făcuseşi şi ce speranţe nutreai.

Geneviève zâmbi.

— O femeie poate nutri speranţe, răspunse ea, dar nu e în stare să facă un plan de felul celui căruia i-am căzut victimă.

— Atunci, cum de te aflai acolo?

— Mă aflam acolo fiindcă nu eram liberă, stăpână pe actele mele, ci eram împinsă.

— Cine te-a împins? întreabă acuzatorul public.

— Oameni care mă ameninţaseră cu moartea dacă nu m-aş fi supus.

Şi privirea întărâtată a tinerei acuzate rătăci iarăşi prin sală, fixându-se asupra unui punct invizibil pentru Maurice.

— Dar, ca să scapi de moartea de care erai ameninţată, înfruntai moartea care decurgea în chip firesc pentru dumneata dintr-o condamnare.

— Când am cedat presiunilor, eram cu cuţitul în piept, pe câtă vreme fierul ghilotinei era încă departe de capul meu. Am îngenuncheat în faţa ameninţării şi violenţei imediate.

— De ce n-ai strigat după ajutor? Oricare cetăţean integru te-ar fi apărat.

— Ah! domnule, răspunse Geneviève, cu atâta tristeţe şi dulceaţă în glas, încât inima lui Maurice se umflă de parcă să plesnească, nu mai aveam pe nimeni lângă mine.

Înduioşarea înlocui simpatia, după cum simpatia înlocuise curiozitatea. Multe capete se aplecară, unele ascuzându-şi lacrimile, altele lăsându-le să curgă în voie.

Maurice zări atunci în stânga lui un cap dârz, o figură împietrită.

Era Dixmer, în picioare, sumbru, implacabil, nepierzând din ochi nici pe Geneviève, nici tribunalul.

Tânărul nostru simţi sângele urcându-i-se la cap; mânia i se ridică din inimă în creier, umplându-i toată fiinţa de o nestăpânită dorinţă de răzbunare, îi aruncă lui Dixmer o căutătură plină de ură, atât de pătrunzătoare şi de puternică, încât acesta întoarse capul înspre duşmanul lui, de parcă ar fi fost atras de un fluid fierbinte.

Privirile lor se încrucişară ca două văpăi.

— Spune-ne numele instigatorilor dumitale, ceru preşedintele.

— Nu-i decât unul singur, domnule.

— Care?

— Soţul meu.

— Ştii unde se află?

— Da.

Spune-ne unde se ascunde.

El a putut fi ticălos faţă de mine, dar eu n-am să fiu laşă. Nu e de datoria mea să-i divulg ascunzătoarea, ci de datoria domniilor-voastre s-o descoperiţi.

Maurice se uită la Dixmer.

Dixmer nici nu se clinti. Un gând trecu prin capul tânărului, gândul de a-l denunţa, denunţându-se şi pe el însuşi; dar îl înlătură.

„Nu, îşi spuse el, nu trebuie să moară aşa."

— Prin urmare, refuzi să ne înlesneşti cercetările? întrebă preşedintele.

— Cred, domnule, că n-aş putea-o face, răspunse Geneviève, decât făcându-mă demnă de dispreţ în ochii altora, aşa cum s-a făcut el în ochii mei.

— Martori sunt? întreabă preşedintele.

— Este unul, răspunse aprodul.

— Cheamă martorul.

— Maximilien-Jean Lorin! ţipă aprodul.

— Lorin! exclamă Maurice. Vai, Doamne, oare ce s-a întâmplat?

Scena de mai sus s-a petrecut chiar în ziua arestării lui Lorin şi Maurice habar n-avea că Lorin fusese arestat.

— Lorin! şopti Geneviève uitându-se în jur cu o îndurerată îngrijorare.

— De ce nu răspunde martorul la apel? întrebă preşedintele.

— Cetăţene preşedinte, spuse Fouquier-Tinville, în urma unui denunţ recent, martorul a fost arestat la domiciliu; urmează să fie adus numaidecât.

Maurice tresări.

— Este un alt martor mai important, urmă Fouquier, dar acela n~a putut fi încă găsit.

Dixmer se întoarse spre Maurice, surâzând. Poate că acelaşi gând care străbătuse prin capul iubitului trecea acum prin capul soţului.

Geneviève se făcu albă ca varul şi se ghemui scoţând un geamăt.

În clipa aceea intră Lorin însoţit de doi paznici. După dânsul şi prin aceeaşi uşă se arătă şi Simon, care veni să se aşeze în sala tribunalului, ca unul dintre obişnuiţii locului.

— Numele şi prenumele dumitale? întrebă preşedintele.

— Maximilien-Jean Lorin.

— Ocupaţia dumitale?

— Om liber.

— N-ai să mai fii multă vreme, spuse Simon, arătându-i pumnul.

— Eşti rudă cu acuzata?

— Nu, dar am cinstea de-a face parte dintre prietenii ei.

— Ai ştiut că a conspirat pentru răpirea reginei din închisoare?

— Cum credeţi că aş fi ştiut?

— Poate că ţi-a încredinţat taina.

— Mie, membru al secţiei Termopile?... Haida-de!

— Totuşi ai fost văzut cu ea.

— Trebuie să fi fost văzut chiar adeseori.

— Ai cunoscut-o drept o aristocrată?

— Am cunoscut-o ca soţia unui meşter tăbăcar.

— În realitate, soţul ei nu exercita meseria sub care era ascuns.

A! asta n-o ştiu. Soţul ei nu face parte dintre prietenii mei.

Spune ce ştii despre soţ.

— A! Bucuros!... e un om rău şi primejdios...

— Domnule Lorin, interveni Geneviève, fie-ţi milă... 

Lorin urmă nepăsător:

— Care şi-a sacrificat soţia, sărmana, pe care o aveţi în faţa ochilor, nu spre a-şi satisface crezul său politic, ci ca să-şi potolească o ură personală. Pf! Îl pun aproape tot atât de jos ca şi pe Simon.

Dixmer se făcu livid. Simon voi să deschidă gura, dar cu un gest preşedintele îi impuse tăcerea.

— Se pare că ştii la perfecţie povestea cu pricina, cetăţene Lorin, spuse Fouquier-Tinville; ia povesteştene-o.

— Să-mi fie cu iertare, cetăţene Fouquier, răspunse Lorin, ridicându-se, dar am spus tot ce ştiam.

Salută şi se aşeză iarăşi jos.

— Cetăţene Lorin, urmă acuzatorul, e de datoria ta să lămureşti tribunalul.

— Să se lămurească cu cele pe care i le-am spus. Cât despre femeia de faţă, o mai repet o dată, n-a făcut altceva decât să se supună violenţei... Uitaţi-vă la ea, are ea aerul unei conspiratoare? A fost silită să facă ceea ce a făcut, asta-i tot!

— Crezi?

— Sunt sigur că-i aşa.

— În numele legii, spuse Fouquier, cer ca martorul Lorin să fie chemat în faţa tribunalului, ca învinuit de complicitate cu femeia aceasta.

Maurice scoase un geamăt. Geneviève îşi ascunse faţa în mâini. Simon exclamă în culmea bucuriei:

— Cetăţene acuzator, ai salvat patria!

Cât despre Lorin, fără să răspundă nimic, sări peste balustradă, ca să vină să se aşeze alături de Geneviève; îi luă mâna şi, sărutându-i-o respectuos, îi spuse cu un sânge rece care înfiora adunarea:

— Bine te-am găsit, cetăţeană. Ce mai faci?

După care se aşeză pe banca acuzaţilor.

 

 

Capitolul LII

URMARE LA CEL DINAINTE

 

Toată scena de mai înainte trecuse ca o fantasmagorie prin faţa ochilor lui Maurice, ce şedea sprijinit în sabia de care nu se despărţea. Vedea cum îi cad unul câte unul prietenii în prăpastia din care nu se mai întorc, şi imaginea aceea ucigătoare îl tulbura atât de puternic, încât se întreba pentru ce el, tovarăşul nefericiţilor acelora, se mai agăţa de marginea prăpastiei, de ce nu se lăsa dus de vârtejul care îl târa după ei.

Sărind peste balustradă, Lorin văzuse chipul sumbru şi batjocoritor al lui Dixmer.

După ce se aşeză lângă ea, aşa cum am spus, Geneviève se aplecă la urechea lui şi-i şopti:

Ştii că Maurice e acolo?

 

Unde?

— Nu te uita numaidecât. Privirea dumitale l-ar putea pierde.

— Fii pe pace.

— În spatele nostru, aproape de uşă. Ce durere pentru el dacă vom fi condamnaţi!

Lorin se uită la tânăra noastră eroină cu o expresie de blândă compătimire.

— Vom fi, spuse el, te rog să nu te îndoieşti. Dezamăgirea ar fi prea crudă dacă ai avea imprudenţa să speri.

— Vai! Doamne! exclamă Geneviève. Sărmanul prieten va rămâne singur pe lume!

Lorin se întoarse atunci către Maurice, iar Geneviève, nemaiputând rezista, aruncă o privire fugară asupra tânărului. Maurice şedea cu ochii ţintă la ei, apăsându-şi o mână pe inimă.

— Există un mijloc să te salvezi, spuse Lorin.

— Sigur? întrebă Geneviève, cu o strălucire de bucurie în ochi.

— Pe răspunderea mea.

— Dacă m-ai salva, Lorin, cum te-aş mai binecuvânta!

— Dar mijlocul acela..., urmă tânărul.

Geneviève îi citi îndoiala în privire.

— Aşadar, şi dumneata l-ai văzut? întrebă ea.

— Da, l-am văzut. Vrei să fii salvată? Să coboare şi el pe fotoliul de fier, şi-atunci eşti salvată.

Dixmer ghici, fără îndoială, din expresia privirii lui Lorin, ce vorbe rostise, căci se făcu alb ca varul. Dar după scurtă vreme reveni la calmul lui posomorât şi rânjetul i se aşternu din nou pe buze.

— E cu neputinţă, spuse Geneviève, nu l-aş mai putea urî.

— Va să zică îţi ştie generozitatea şi te înfruntă.

— Fără îndoială, fiindcă e sigur de el, de mine, de noi toţi.

— Geneviève, eu sunt mai puţin perfect ca dumneata. Lasă-mă pe mine să-l vâr aci şi pe urmă să piară.

— Nu, Lorin, te implor, nimic comun cu un asemenea om, nici chiar moartea. Mi s-ar părea că îi sunt necredincioasă lui Maurice dacă aş muri cu Dixmer.

— Dar dumneata n-ai să mai mori.

— Şi cum va fi cu putinţă să trăiesc când va fi mort?

— Vai! făcu Lorin, câtă dreptate are Maurice să te iubească! Eşti un înger şi patria îngerilor e cerul. Bietul Maurice, scumpul nostru Maurice!

Între timp, Simon, care nu putea auzi ce vorbeau cei doi acuzaţi, îi sfâşia cu privirea, neputându-le auzi cuvintele.

— Cetăţene paznic, zise el, ia opreşte conspiratorii să-şi continue comploturile împotriva Republicii până şi în tribunalul revoluţionar.

— Doar ştii, cetăţene Simon, răspunse paznicul, că aici nu se mai conspiră sau, dacă se conspiră, nu ţine mult. Stau de vorbă cetăţenii şi de vreme ce legea nu le interzice să vorbească în căruţă, de ce i-ar opri să vorbească în tribunal?

Paznicul nu era altul decât Gilbert. Recunoscuse învinuita arestată de el în celula reginei şi, cinstit ca de obicei, nu se putea împiedica să admire curajul şi devotamentul.

Preşedintele îşi ascultase asesorii; la invitaţia lui Fouquier-Tinville îşi începu chestionarul.

— Acuzat Lorin, îl întrebă el, de ce natură erau relaţiile dumitale cu cetăţeana Dixmer?

— De ce natură, cetăţene preşedinte?

— Da.

— De o prietenie pură ne uneau inimile legate: Eu o iubeam ca pe-o soră, ea mă iubea ca pe-un frate.

— Cetăţene Lorin, făcu Fouquier-Tinville, rima nu e perfectă.

— Cum asta?

— Fără îndoială, gata cu frate.

— Taie, cetăţene acuzator, taie, doar asta ţi-e meseria.

Chipul nepăsător a lui Fouquier-Tinville păli uşor la auzul înfiorătoarei glume.

— Şi cu ce ochi, întrebă preşedintele, privea cetăţeanul Dixmer legăturile unui bărbat, ce se pretindea republican, cu soţia lui?

— Despre asta nu vă pot spune nimic, declarându-vă că nu l-am cunoscut pe cetăţeanul Dixmer, lucru de care sunt cât se poate de mulţumit.

— Dar, interveni Fouquier-Tinville, văd că nu ne spui că prietenul tău, cetăţeanul Maurice Lindey, era nodul acestei prietenii atât de pure dintre dumneata şi acuzată...

— N-o spun, răspunse Lorin, pentru că găsesc că nu e bine s-o spun şi cred că şi dumneata ar fi trebuit să iei exemplu de la mine.

— Cetăţenii juraţi, spuse Fouquier-Tinville, vor decide asupra acestei alianţe ciudate dintre doi republicani şi o aristocrată, şi încă în clipa în care aristocrata a fost dovedită ca autoare a unuia dintre cele mai negre comploturi împotriva naţiunii.

— Cum aş fi putut şti despre complotul de care vorbeşti, cetăţene acuzator?

întrebă Lorin mai curând revoltat decât înspăimântat de brutalitatea argumentului.

— Dumneata ai cunoscut-o pe femeia asta, îi erai prieten, ea te numea frate şi dumneata o numeai soră, şi adică n-aveai habar despre demersurile ei? E oare cu putinţă, cum singur ai spus-o, întrebă preşedintele, ca ea să fi săvârşit singură acţiunea de care e învinuită?

— N-a săvârşit-o singură, răspunse Lorin, slujindu-se de termenii tehnici folosiţi de preşedinte, de vreme ce ea v-a spus, de vreme ce eu v-am spus, de vreme ce eu vă repet că soţul ei o silea.

— Atunci cum se face că nu-l cunoşti pe soţ, spuse Fouquier-Tinville, de vreme ce soţul era unit cu femeia?

Lorin n-ar fi avut decât să povestească prima dispariţie a lui Dixmer; Lorin n-ar fi avut decât să vorbească despre dragostea Genevièvei cu Maurice; Lorin n-ar fi avut, în sfârşit, decât s-aducă la cunoştinţă felul în care soţul îşi răpise şi-şi ascunsese soţia într-un loc retras, de negăsit, şi astfel s-ar fi dezvinovăţit de orice complicitate, spulberând orice bănuială.

Dar pentru asta ar fi trebuit să dea în vileag taina celor doi prieteni; pentru

asta ar fi trebuit s-o facă pe Geneviève să roşească în faţa a cinci sute de oameni; Lorin clătină din cap de parcă şi-ar fi spus lui însuşi; nu.

— Ei bine, întrebă preşedintele, ce ai de răspuns cetăţeanului acuzator?

— Că logica domniei-sale e zdrobitoare, spuse Lorin, şi că m-a convins de un lucru pe care nici nu-l bănuiam.

— Care lucru?

— Că sunt, după cât se pare, unul dintre cei mai oribili şi înspăimântători conspiratori din câţi s-au văzut.

Asemenea declaraţie stârni un val de ilaritate generală. Nici chiar juraţii nu-şi putură opri râsul, căci tânărul nostru rostise vorbele de mai sus cu tonul cel mai potrivit.

Fouquier simţi ironia din plin, şi cum, datorită perseverenţei sale neobosite, ajunsese să cunoască tainele acuzaţilor tot atât de bine ca şi pe acuzaţii înşişi, nu-şi putu stăpâni un sentiment de admiraţie şi compătimire pentru Lorin.

— Hai, spuse el, cetăţene Lorin, vorbeşte, apără-te. Tribunalul are să te asculte, căci îţi ştie trecutul, şi trecutul tău e cel al unui brav republican.

Simon voi să deschidă gura. Preşedintele îi făcu semn să tacă.

— Vorbeşte, cetăţene Lorin, te ascultăm.

Lorin clătină iarăşi din cap.

— Tăcerea asta e o recunoaştere, urmă preşedintele.

— Nu, spuse Lorin, tăcerea asta e tăcere şi-atâta tot.

— Încă o dată, interveni Fouquier-Tinville, nu vrei să vorbeşti?

Lorin se întoarse cu faţa spre auditoriu ca să-l întrebe din ochi pe Maurice ce trebuia să facă.

Maurice nu-i făcu nici un semn să vorbească şi Lorin tăcu.

Ceea ce a însemnat că s-a condamnat singur.

Pe urmă, lucrurile se desfăşurară rapid.

Fouquier îşi rezumă acuzaţia, preşedintele rezumă dezbaterile, juraţii plecară să delibereze şi se întoarseră cu un verdict de vinovăţie împotriva lui Lorin şi a Genevièvei.

Preşedintele îi condamnă pe amândoi la pedeapsa cu moartea.

La marele orologiu al Palatului băteau ceasurile două.

Preşedintele pronunţă condamnarea exact în răstimpul cât sună orologiul.

Maurice ascultă cele două zgomote contopite. Când dubla vibrare, a vocii şi-a clopotului, se stinse, puterile îl părăsiră.

Paznicii îi scoaseră afară pe Geneviève şi Lorin, care îi oferi braţul.

Amândoi îl salutară pe Maurice, fiecare în felul său: Lorin surâdea; Geneviève, palidă, gata să leşine, îi trimise un ultim sărut pe vârful degetelor scăldate în lacrimi.

Ea păstrase până în ultima clipă speranţa de-a trăi şi acum îşi plângea nu viaţa, ci dragostea ce avea să se stingă odată cu viaţa.

Maurice, pe jumătate nebun, nu răspunse acelui rămas bun al prietenilor. Se sculă pierit, rătăcit, de pe banca pe care se prăbuşise. Prietenii lui dispăruseră.

Atunci simţi că un singur lucru mai trăia în fiinţa lui; ura care îi muşca inima.

Aruncă o ultimă privire în jur şi-l recunoscu pe Dixmer, plecând cu ceilalţi spectatori şi aplecându-se ca să treacă pe sub uşa arcuită a culoarului.

Cu repeziciunea unui arc ce se destinde, Maurice sări din bancă în bancă ajunse la aceeaşi uşă.

Dixmer ieşise şi acum cobora spre coridorul întunecos.

Maurice coborî în urma lui.

În clipa în care Dixmer păşi pe lespezile sălii celei mari, Maurice îi puse mâna pe umăr.

 

 

Capitolul LIII

DUELUL

 

În vremurile acelea nu era deloc plăcut să te simţi atins pe umăr.

Dixmer se întoarse şi-l recunoscu pe Maurice.

— A! bună ziua, cetăţene republican, zise Dixmer, fără să-şi arate emoţia decât printr-o tresărire aproape imperceptibilă, pe care şi-o stăpâni pe loc.

— Bună ziua, cetăţene mişel, îi răspunse Maurice, mă aşteptai, nu-i aşa?

— Dimpotrivă, nu te aşteptam, răspunse Dixmer.

— Şi de ce?

— Pentru că te-am aşteptat mai devreme.

— Şi aşa sosesc prea devreme pentru tine, asasinule! adăugă Maurice, cu o voce, sau mai curând într-o şoaptă înspăimântătoare, căci în ea se simţea vuietul vijeliei ce i se adunase în suflet, cum în priviri i se adunaseră fulgere.

— Flăcări îmi arunci prin ochi, cetăţene, spuse Dixmer. Vom fi descoperiţi şi urmăriţi.

— Da, şi te temi să nu fii arestat, nu-i aşa? Te temi să nu fii dus pe eşafodul pe care trimiţi pe alţii? Să ne aresteze, cu-atât mai bine, căci mi se pare că astăzi lipseşte un vinovat în faţa justiţiei naţionale.

— Aşa cum lipseşte şi un nume pe lista oamenilor de onoare, nu-i aşa?, de când numele dumitale a fost şters de pe ea.

— Bine, mai vorbim noi despre asta, nădăjduiesc. Dar până una-alta, te-ai răzbunat ca un ticălos, te-ai răzbunat pe-o femeie. Dacă m-ai aşteptat undeva, de ce nu m-ai aşteptat la mine, în ziua în care mi-ai furat-o pe Geneviève?

— Cred că dumneata eşti primul hoţ.

— Haide, domnule, fără vorbe de duh, căci nu te ştiu priceput în ele. Fără vorbărie. Te ştiu mai tare în fapte decât în cuvinte, dovadă ziua în care ai vrut să mă asasinezi: atunci ţi-ai arătat adevăratele porniri.

— Şi nu o dată mi-am reproşat că n-am dat ascultare primei porniri, răspunse Dixmer liniştit.

— Ei bine, spuse Maurice, lovindu-şi sabia cu mâna, îţi ofer o revanşă.

— Mâine, dacă vrei, nu astăzi.

— Pentru ce mâine?

— Sau diseară.

— De ce nu numaidecât?

— Pentru că sunt ocupat până la orele cinci.

— Încă vreun plan ticălos, spuse Maurice, încă vreo cursă.

— Ia ascultă, domnule Maurice, replică Dixmer, la drept vorbind eşti cam nerecunoscător. Vreme de şase luni te-am lăsat să întreţii legături de dragoste cu soţia mea; timp de şase luni v-am respectat întâlnirile, am închis ochii la surâsurile domniilor-voastre. Nicicând un bărbat, trebuie să recunoşti, n-a fost mai puţin gelos ca mine.

— Pentru că erai încredinţat că ţi-aş putea fi de folos şi mă menajai.

— Fără îndoială, răspunse liniştit Dixmer, care se stăpânea pe măsură ce Maurice se aţâţa. În timp ce dumneata îţi trădai republica şi mi-o vindeai în schimbul unei priviri a soţiei mele, în vreme ce dumneata te dezonorai prin trădare, iar ea prin adulter, eu eram înţeleptul, eroul.

— Groaznic! exclamă Maurice.

— Da! nu-i aşa? Califici purtarea dumitale, domnule. Da, e groaznică, e infamă!

— Te înşeli, domnule, purtarea pe care o găsesc groaznică şi infamă e cea a bărbatului căruia i-a fost încredinţată cinstea unei femei, care a jurat că-i va păstra cinstea pură şi intactă şi care, în loc să-şi ţină jurământul, a făcut din frumuseţea ei o nadă ruşinoasă în care a prins inima celui slab din fire. Înainte de orice, era datoria dumitale sfântă s-o aperi pe femeia asta, şi dumneata, în loc s-o aperi, ai vândut-o.

— Am să-ţi spun, domnule, răspunse Dixmer, ce eram dator să fac; eram dator să-mi salvez prietenul, care împreună cu mine lupta pentru o cauză sfântă. Aşa cum mi-am sacrificat averea pentru acea cauză, la fel mi-am sacrificat şi onoarea. Cât despre mine, am uitat cu desăvârşire de persoana mea, m-am retras cu totul în umbră. La mine nu m-am mai gândit decât în ultimă instanţă. Acuma nu mai am prieten; prietenul mi-a murit străpuns de-un pumnal; acuma nu mai am regină; regina a murit pe eşafod; acuma, ei bine, acum nu mă mai gândesc decât la răzbunarea mea.

— Spune mai curând la asasinatul dumitale.

— N-asasinezi o femeie adulteră, lovind-o, o pedepseşti doar.

— Adulterul i l-ai impus, deci era legitim.

— Crezi? făcu Dixmer cu un surâs sumbru. Analizează-i remuşcările, ca să vezi dacă ea crede c-a procedat legitim.

— Cel care pedepseşte, loveşte în văzul tuturor. Dumneata nu pedepseşti pentru că, punându-i capul sub ghilotină, te ascunzi.

— Auzi vorbă! Eu să fug, eu să mă ascund! Dar unde vezi una ca asta, nătângule? întrebă Dixmer. Înseamnă că m-am ascuns, de vreme ce-am asistat la condamnarea ei? Înseamnă că fug, de vreme ce-am să mă duc până în sala morţilor ca să-i spun ultimul adio? 

— Ai s-o mai vezi? exclamă Maurice, ai să-ţi mai iei rămas bun de la ea?

— Hotărât lucru, răspunse Dixmer ridicând din umeri, nu te pricepi la răzbunări, cetăţene Maurice. Aşadar, în locul meu, ai lăsa evenimentele să se desfăşoare în voia lor şi împrejurările să-şi urmeze cursul; aşadar, spre exemplu, socoţi că faţă de femeia adulteră care şi-a meritat moartea m-am achitat, de vreme ce-am pedepsit-o cu moartea, sau mai curând ea s-a achitat faţă de mine. Nu, cetăţene Maurice, eu am găsit ceva mai bun de făcut, am găsit un mijloc să-i întorc femeii ăsteia răul pe care mi l-a făcut! Te iubeşte şi are să moară departe de dumneata. Pe mine mă urăşte şi pe mine are să mă vadă iarăşi. Uite, adăugă el scoţând un portofel din buzunar, vezi portofelul ăsta? În el am un bilet semnat de grefierul Palatului. Cu biletul ăsta pot pătrunde până la condamnaţi. Ei bine, am să pătrund până la Geneviève, şi-am să-i spun de la obraz că-i o adulteră, am să mă uit cum îi cade părul sub mâna călăului şi, în vreme ce părul are să-i cadă, are să-mi audă vocea, repetându-i: „ Adultero!" Am s-o însoţesc până la căruţă şi, când va păşi pe eşafod, ultimul cuvânt ce-are să-l audă va fi cel de adulteră.

— Ia seama! n-are să aibă puterea să sufere atâtea mârşăvii şi are să te denunţe!

— Nu! răspunse Dixmer, prea mă urăşte ca să facă una ca asta. Dac-ar fi avut de gând să mă denunţe, m-ar fi denunţat atunci când prietenul dumitale o sfătuia în şoaptă să mă denunţe. De vreme ce nu m-a denunţat ca să-şi salveze viaţa, n-are să mă denunţe acum ca să moară cu mine, căci ştie prea bine că dacă mă denunţă, îi voi amâna supliciul cu o zi; şi ştie prea bine că dacă m-ar denunţa, am s-o însoţesc nu numai până jos unde se termină scările palatului, ci până la eşafod; căci ştie prea bine că, în loc s-o părăsesec lângă scăunaş, voi urca cu dânsa în căruţă; şi ştie la fel de bine că tot timpul drumului am să-i repet cuvântul teribil de adulteră; că şi pe eşafod am să i-l repet şi că în clipa în care se va prăbuşi în eternitate, învinuirea asta o va însoţi.

Dixmer era înfiorător de plin de mânie şi ură. Îl apucase de mână pe Maurice şi i-o scutura cu o putere nebănuită de tânărul nostru, care avea o reacţie contrară: pe măsură ce Dixmer se înfierbânta, Maurice se calma. — Ascultă, spuse el, la asemenea răzbunare lipseşte un lucru.

— Care?

— Să-i poţi spune; „Ieşind din tribunal, ţi-am întâlnit iubitul şi l-am ucis."

— Dimpotrivă, prefer să-i spun că trăieşti şi că tot restul vieţii dumitale ai să suferi din pricina morţii ei.

— Totuşi ai să mă ucizi, spuse Maurice; sau, adăugă el, uitându-se jur-împrejur şi văzându-se aproape stăpân pe poziţie, sau am să te ucid eu.

Şi alb la faţă de emoţie, exaltat de mânie, simţindu-şi puterile îndoite din pricina stăpânirii de sine pe care şi-a impus-o ca să-l audă pe Dixmer cum îşi expune până la capăt groaznicu-i proiect, îl înşfăcă de gât şi îl trase după el, mergând cu spatele, către o scară ce dădea pe malul apei.

Simţindu-i mâna, Dixmer fu cuprins, la rându-i, de-o ură ce urca în el ca o lavă.

— Prea bine, zise el, nu-i nevoie să mă tragi cu sila, vin singur.

— Vino atunci, eşti înarmat.

— Te urmez.

— Nu, mergi înaintea mea. Îţi pun în vedere că la cel mai mic semn, la cel mai mic gest îţi despic capul cu o lovitură de sabie.

— Ei! ştii doar prea bine că nu mi-e teamă, spuse Dixmer cu un surâs pe care buzele palide îl făceau înfiorător.

— Teamă de sabia mea, nu, şopti Maurice, dar ţi-e teamă că nu te vei mai putea răzbuna. Totuşi, adăugă el, acum când suntem faţă-n faţă, poţi să-ţi iei rămas bun de la ea.

Într-adevăr, ajunseseră la marginea apei şi chiar dacă privirea cuiva i-ar fi putut urmări acolo unde se aflau, nimeni n-ar fi putut ajunge la timp spre a împiedica desfăşurarea duelului.

Dealtfel, o mânie identică îi sfâşia pe cei doi bărbaţi.

Din vorbă în vorbă, coborâseră pe scăriţa care da în Piaţa Palatului şi ajunseseră pe cheiul aproape pustiu, căci, fiind abia ora două, dezbaterile şi condamnările continuau şi mulţimea se înghesuia încă în sala tribunalului, pe coridoare şi în curţi. Dealtminteri, Dixmer părea la fel de însetat de sângele lui Maurice, ca şi Maurice de sângele lui Dixmer.

S-au afundat atunci sub una dintre bolţile ce duc de la celulele Conciergeriei la apa fluviului, canale infecte astăzi, dar care, însângerate odinioară, fuseseră nu o dată locul de trecere a cadavrelor scoase din temniţele subterane.

Maurice se aşeză între apă şi Dixmer.

— Cred că eu am să te omor, Maurice, spuse Dixmer; tremuri prea tare.

— Iar eu, Dixmer, spuse Maurice, apucând sabia în mână şi împiedicându-i cu grijă orice încercare de retragere, cred, dimpotrivă, că eu am să te ucid şi, după ce te voi fi ucis, am să-ţi iau din portofel biletul de liberă trecere de la grefa Palatului. Ei! degeaba ţi-ai încheiat nasturii la haină, sabia mea are să ţi-o desfacă, mă prind pe orice, fie ea de bronz, ca platoşele din antichitate.

— Biletul acela, urlă Dixmer, ai să-l iei?

— Da, răspunse Maurice, eu am să mă slujesc de biletul acela. Cu biletul acela eu am să pătrund până la Geneviève; eu am să mă aşez alături de ea în căruţă; am să-i şoptesc la ureche cât timp va mai trăi: Te iubesc, iar când îi va cădea capul, am să-i spun: Te-am iubit.

Dixmer făcu o mişcare cu mâna stângă ca să apuce hârtia şi să o arunce cu portofel cu tot în fluviu. Dar, iute ca fulgerul, ascuţită ca o coasă, sabia lui Maurice se abătu asupra mâinii aceleia şi o desprinse aproape în întregime de încheietură.

Rănitul scoase un strigăt, scuturându-şi mâna mutilată, şi se puse în gardă.

Abia atunci începu sub bolta aceea izolată şi întunecoasă o luptă teribilă. Cei doi bărbaţi încercuiţi într-un spaţiu atât de îngust, încât loviturile nu puteau depăşi, ca să zicem aşa, linia trupului, alunecau pe lespezile pline de mâzgă şi anevoie se propteau de pereţii canalului. Atacurile se înteţeau pe măsura nerăbdării luptătorilor.

Dixmer simţea scurgându-i-se sângele şi-şi dădea seama că puterile aveau să-l părăsească odată cu sângele pierdut, îl atacă pe Maurice cu atâta violenţă, încât acesta se văzu silit să se dea un pas îndărăt. Trăgându-se înapoi, îi alunecă piciorul stâng şi vârful săbiei duşmanului său îi atinse pieptul, rănindu-l. Dar cu o mişcare iute ca gândul, aşa îngenuncheat cum se afla, Maurice înlătură lama cu mâna stângă şi întinse vârful săbiei spre Dixmer, care, în plin avânt al mâniei, repezindu-se în mişcarea lui pe un sol înclinat, căzu peste sabia lui Maurice şi se străpunse singur în ea.

Se auzi un blestem înspăimântător. Apoi trupurile celor doi se rostogoliră până afară din boltă.

Unul singur se ridică: Maurice, Maurice scăldat în sânge, dar în sângele duşmanului său.

Trase sabia către el, dar pe măsură ce o trăgea părea că scoate şi restul de viaţă care mai scutura încă într-un tremur nervos mădularele lui Dixmer.

Apoi, când se încredinţa de-a binelea că acela murise, se apleca asupra cadavrului, deschise haina mortului, luă portofelul şi se depărta în mare grabă.

Dar se privi cum arată şi-şi dădu seama că n-ar fi putut face nici patru paşi pe stradă fără să fie arestat: era plin de sânge.

Se apropie de malul apei, se aplecă înspre fluviu şi-şi spălă mâinile şi hainele.

Pe urmă urcă repede scara, aruncând o ultimă privire spre boltă.

Un fir roşu şi aburind ieşea de sub boltă şi înainta scurgându-se spre cursul apei.

Ajuns aproape de Palat, desfăcu portofelul şi găsi biletul de liberă trecere semnat de grefierul Palatului.

— Mulţumescu-ţi ţie, Doamne, tu cel drept! şopti el.

Şi urcă în grabă treptele care duceau la sala morţilor.

Ornicul bătea ora trei.

 

 

Capitolul LIV

SALA MORŢILOR

 

Ne amintim desigur că grefierul Palatului de Justiţie pusese la îndemâna lui Dixmer toate registrele sale de întemniţări şi eliberări ale arestaţilor şi că întreţinuse cu el relaţii pe care prezenţa doamnei grefiere le făcea nespus de plăcute.

Omul acesta, cum lesne ne putem închipui, a fost copleşit de o spaimă cumplită când ieşi la iveală complotul lui Dixmer.

Într-adevăr, era obligat să apară în postura de complice al fostului său coleg şi să fie condamnat la moarte odată cu Geneviève.

Fouquier-Tinville îl chemase la el.

E de la sine înţeles cât s-a trudit bietul om să-şi dovedească nevinovăţia în ochii acuzatorului public. Şi a reuşit datorită mărturisirilor Genevièvei, care stabileau că el habar nu avusese de planurile soţului ei. A reuşit şi datorită dispariţiei lui Dixmer, dar mai cu seamă datorită interesului lui Fouquier-Tinville de-a păstra cu orice preţ reputaţia imaculată a organelor sale administrative.

— Cetăţene, îi spusese grefierul, aruncându-se în genunchi la picioarele sale, iartă-mă, m-am lăsat înşelat.

— Cetăţene, îi răspunse acuzatorul public, un slujitor al naţiunii care se lasă înşelat în nişte vremuri cum sunt cele pe care le trăim, se cuvine să fie ghilotinat.

— Dar omul poate greşi din prostie, cetăţene, urmă grefierul, care murea de pofta de a-l numi monseniore pe Fouquier-Tinville.

— Prostie sau nu, replică severul acuzator, nimeni nu trebuie să se lase să adoarmă în el dragostea pentru Republică. Şi gâştele Capitoliului erau proaste şi totuşi s-au trezit din somn ca să salveze Roma.

La asemenea argument, grefierul nu mai avea nimic de replicat; scoase un geamăt şi aşteptă.

— Te iert, spuse Fouquier. Ba chiar am să-ţi iau şi apărarea, căci nu vreau ca unul dintre slujbaşii mei să fie nici măcar bănuit. Dar, ţine minte, la cel mai neînsemnat cuvânt ajuns la urechea mea, la cea mai palidă amintire a poveştii de faţă, te-ai curăţat.

Nu-i nevoie să mai spunem cu ce grabă şi solicitudine porni grefierul să găsească rapoartele, gata oricând să spună tot ce ştiau şi uneori ce nu ştiau, chiar de-ar fi făcut să cadă capetele a zeci de oameni.

Îl căută pretutindeni pe Dixmer ca să-i ceară să tacă. Dar Dixmer îşi schimbase fireşte domiciliul şi grefierul nu-l putu găsi nicăieri.

Geneviève fu adusă pe banca acuzaţilor, dar ea declarase dinainte, în cursul instrucţiei, că nici ea, nici soţul ei n-au avut nici un complice.

Şi vai! cum i-a mai mulţumit el din ochi bietei femei când o văzu trecând prin faţa lui în drum spre judecată!

Numai că, după ce ea trecuse şi el se întorsese o clipă în grefă să ia un dosar pe care-l cerea cetăţeanul Fouquier-Tinville, îl văzu deodată pe Dixmer apărând şi îndreptându-se spre el cu pas domol şi liniştit.

Apariţia îl împietri.

— Vai! făcu el, de parc-ar fi zărit un spectru.

— Ce, nu mă mai cunoşti? întrebă nou-venitul.

— Ba da. Eşti cetăţeanul Durand, sau mai curând cetăţeanul Dixmer.

— Chiar aşa.

— Dar nu eşti mort, cetăţene?

— Nu încă, precum vezi.

— Vreau să spun că vei fi arestat.

— Cine vrei să mă aresteze? Nimeni nu mă cunoaşte.

— Dar te cunosc eu şi n-am de spus decât un cuvânt ca să te trimit la ghilotină.

— Iar eu n-am de spus decât două cuvinte ca să fii ghilotinat odată cu mine. — E îngrozitor ceea ce spui.

— Nu, e doar logic.

— Dar despre ce e vorba? Să vedem, vorbeşte! Grăbeşte-te, căci, cu cât vom vorbi mai puţin, cu atât riscăm mai puţin şi unul şi celălalt.

— Iată. Soţia mea va fi condamnată, nu-i aşa?

— Tare mă tem că da, biata femeie!

— Ei bine, doresc s-o mai văd pentru ultima oară ca să-i spun rămas bun.

— Unde?

— În sala morţilor.

— Şi-ai să îndrăzneşti să intri acolo?

— De ce nu?

— Vai! exclamă grefierul, care simţi că se înfioară chiar numai la un asemenea gând.

— Trebuie să existe un mijloc! urmă Dixmer.

— Ca să pătrunzi în sala morţilor?

— Da, fără îndoială.

— Care-i acela?

— Să-ţi procuri un bilet de liberă trecere.

— Şi unde se obţine biletul de liberă trecere? Grefierul se făcu alb ca varul şi bolborosi:

— Biletele de liberă trecere unde se obţin, întrebi?

— Întreb unde se obţin, răspunse Dixmer; întrebarea e limpede, cred.

— Se obţin... aici.

— Ei, zău? Şi cine le semnează de obicei?

— Grefierul.

— Dar grefierul eşti tu!

— Fără îndoială că sunt eu.

— Na! ce potriveală! urmă Dixmer luând loc. Ai să-mi semnezi un bilet de liberă trecere.

Grefierul sări ca ars.

— Îmi ceri capul, cetăţene, spuse el.

— Ba nu, îţi cer un bilet de liberă trecere, atâta tot!

— Acuma chem să te-aresteze, nenorocitule! exclamă grefierul, făcând apel la toată energia sa.

— N-ai decât, răspunse Dixmer, dar în aceeaşi clipă, te denunţ ca complice, şi în loc să mă laşi să mă duc singur în sala faimoasă, ai să mă însoţeşti, atâta tot!

Grefierul se îngălbeni.

— Ah! Ticălosule! exclamă el.

— Nu-i nici un ticălos în afacerea asta, urmă Dixmer. Trebuie să vorbesc cu soţia mea şi-ţi cer un bilet de liberă trecere ca s-ajung până la ea.

— E chiar atât de necesar să vorbeşti cu ea?

— Aşa se pare, de vreme ce-mi risc capul ca să izbutesc.

Argumentul i se păru plauzibil grefierului. Dixmer văzu că era pornit s-o facă.

— Hai, urmă el, fii pe pace, n-are să se ştie nimic. Ce dracu! Trebuie să mai fie cazuri asemănătoare celui în care mă găsesc!

— Rar. Nu-i mare concurenţă la aşa ceva! Ştii ce? Hai să aranjăm treaba altfel.

— Dacă-i cu putinţă, n-am nimic împotrivă.

— E foarte cu putinţă. Intri prin uşa condamnaţilor; prin uşa aceea n-ai nevoie de bilet de liberă trecere. Şi după ce vei fi vorbit cu soţia, mă chemi şi eu te scot.

— Nu-i rea ideea, spuse Dixmer, dar din nenorocire e povestea aia care circulă prin tot oraşul...

— Care?

— Povestea unui ghebos care a greşit uşa şi, crezând că intră în arhive, a murit în sala despre care vorbim. Numai că intrând prin uşa condamnaţilor în loc să intre pe uşa cea mare şi neavând bilet de liberă trecere cu care să se legitimeze, odată intrat, n-au mai vrut să-l lase să iasă. I s-a spus că de vreme ce-a intrat pe uşa condamnaţilor, trebuie să fi fost şi el condamnat ca şi ceilalţi, în zadar a protestat, s-a jurat, a chemat, nimeni nu l-a crezut, nimeni nu i-a venit în ajutor, nimeni nu l-a scos. Aşa încât cu toate protestele, jurămintele, strigătele sale, călăul i-a tăiat mai întâi părul şi pe urmă gâtul. E adevărată anecdota, cetăţene grefier? Dumneata trebuie s-o ştii mai bine ca toată lumea.

— Da, e-adevărată! spuse grefierul tremurând din tot trupul.

— Ei bine, vezi deci că, ţinând seama de asemenea antecedente, ar trebui să fiu nebun să intru într-un abator ca ăsta!

— Dar de vreme ce îţi spun că eu voi fi aici!

— Şi dacă vei fi chemat şi reţinut în altă parte, sau dacă uiţi?

Dixmer repetă ultimile cuvinte:

— Dacă uiţi că sunt acolo?

— Dar de vreme ce-ţi făgăduiesc...

— Nu. Dealtminteri, aşa ceva te-ar compromite. Ai fi văzut discutând cu mine, şi pe urmă, ce să mai vorbim, nu-mi convine. Aşa că prefer biletul de liberă trecere.

— Cu neputinţă.

— Atunci, dragul meu, va trebui să deschid gura, şi vom face împreună plimbarea în Piaţa Revoluţiei.

Grefierul, năucit, zăpăcit, pe jumătate mort, semnă un bilet de liberă trecere pentru un cetăţean.

Dixmer se repezi asupra lui şi ieşi grăbit să se ducă să ia loc în sala de şedinţe, acolo unde l-am văzut.

Restul se ştie.

Din clipa aceea, grefierul, ca să evite orice învinuire de complicitate, se duse să ia loc alături de Fouquier-Tinville, lăsând direcţia grefei pe mâinile primului său ajutor.

La ceasurile trei şi zece minute, Maurice, în posesia biletului de liberă trecere, străbătu un şir de temniceri şi de paznici, ajungând fără nici o piedică la uşa fatală.

Când spunem fatală, exagerăm, deoarece existau două uşi. Una mare prin care intrau şi ieşeau posesorii biletelor de liberă trecere, şi uşa condamnaţilor, prin care intrau numai cei ce trebuiau să meargă la eşafod.

Încăperea în care pătrunsese Maurice era despărţită în două compartimente.

În unul dintre compartimente şedeau funcţionarii însărcinaţi să înregistreze numele celor ce soseau, iar în celălalt, mobilat doar cu câteva bănci de lemn, erau depuşi şi cei ce fuseseră numai arestaţi şi cei ce fuseseră condamnaţi, ceea ce de fapt era aproape acelaşi lucru.

Încăperea era întunecoasă, luminată doar de nişte geamuri dintr-un perete de scândură, comun cu grefa.

O femeie îmbrăcată în alb, pe jumătate fără cunoştinţă, zăcea într-un colţ rezemată de zid.

Un bărbat stătea în picioare în faţa ei, cu braţele încrucişate, clătinând din când în când din cap şi şovăind să-i vorbească, de frică să nu-i redeştepte simţirea, pe care părea să şi-o fi pierdut.

În jurul celor două personaje se vedeau mişcându-se condamnaţii, care hohoteau de plâns sau cântau imnuri patriotice.

Alţii se plimbau cu paşi gigantici, de parcă ar fi vrut să fugă de gândurile care-i sfâşiau.

Era într-adevăr anticamera morţii şi mobilierul o făcea să-şi merite numele.

Se vedeau întredeschizându-se sicriele umplute cu paie, de parcă i-ar fi chemat pe cei vii: slujeau drept paturi de odihnă, erau morminte provizorii.

Un dulap mare se afla pe peretele opus ferestrelor. Din curiozitate, un arestat îl deschise, dar se dădu înapoi plin de groază.

În dulap stăteau închise hainele însângerate ale ghilotinaţilor din ajun şi cozi lungi de păr împletit atârnau ici şi colo; ele reprezentau bacşişurile călăului, care le vindea rudelor, când autoritatea supremă nu-i poruncea să ardă acele scumpe relicve.

Maurice, cu răsuflarea tăiată, scos din fire, nici nu deschisese bine uşa şi văzu dintr-o ochire întregul tablou.

Făcu doar trei paşi în încăpere şi se prăbuşi la picioarele Genevièvei.

Biata femeie scoase un strigăt pe care Maurice i-l înăbuşi cu un sărut.

Lorin, plângând, îşi strângea prietenul în braţe; erau cele dintâi lacrimi pe care le vărsa.

Ce straniu! Toţi nenorociţii de acolo, care aveau să moară împreună, abia de se uitau la tabloul înduioşător pe care li-l ofereau aceşti semeni ai lor.

Fiecăruia dintre ei îi erau prea de-ajuns emoţiile personale ca să mai poată lua parte la emoţiile celorlalţi.

Cei trei prieteni rămaseră pentru o clipă uniţi într-o îmbrăţişare mută, fierbinte, aproape plină de voioşie.

Lorin se desprinse primul din grupul îndurerat.

— Şi tu eşti condamnat? îl întrebă pe Maurice.

— Da, răspunse el.

— Vai! ce fericire! şopti Geneviève.

Bucuria oamenilor care nu mai au decât un ceas de trăit nu poate dăinui nici măcar cât viaţa lor.

Maurice, după ce-o contemplă pe Geneviève, cu dragostea lui înflăcărată şi adâncă, pe care o păstra în inimă, după ce-i mulţumi pentru cuvântul-totodată egoist şi duios care îi scăpase de pe buze, se întoarse către Lorin. 

— Acuma, spuse el, cuprinzând în mâna lui amândouă mâinile Genevièvei, să stăm de vorbă.

— A! da, să stăm de vorbă, încuviinţă Lorin. E tocmai ce trebuie, dacă ne rămâne timp. Ce vrei să-mi spui?

— Ai fost arestat din pricina mea, condamnat din pricina ei, fără să fi comis nimic împotriva legilor. Cum Geneviève şi cu mine ne plătim datoriile, n-are nici un rost să fii pus tu să plăteşti odată cu noi.

— Nu înţeleg.

— Lorin, tu eşti liber.

— Liber eu? Eşti nebun! izbucni Lorin.

— Nu, nu sunt nebun, îţi repet că eşti liber. Iată biletul de liberă trecere. Vei fi întrebat cine eşti; ai să spui că eşti funcţionar la grefa de la Carmes şi că ai venit să vorbeşti cu cetăţeanul grefier al Palatului; din curiozitate i-ai cerut un bilet de liberă trecere ca să vezi condamnaţii; i-ai văzut, eşti satisfăcut şi pleci.

— Asta e o glumă, nu-i aşa?

— Nu, nici vorbă, dragul meu, iată biletul, nu lăsa să-ţi scape prilejul. Tu nu eşti îndrăgostit, tu n-ai nevoie să mori ca să petreci câteva minute cu iubita sufletului tău şi să nu pierzi nici o clipă din eternitatea ta.

— Ei bine! Maurice, exclamă Lorin, dacă se poate ieşi de aici, ceea ce n-aş fi crezut nici în ruptul capului, îţi jur, de ce nu încerci s-o salvezi întâi pe doamna? Cât despre tine, vom vedea ce-i de făcut.

— Cu neputinţă, răspunse Maurice cu o teribilă strângere de inimă. Uită-te, pe bilet e vorba de un cetăţean şi nu de o cetăţeană. Şi, dealtfel, Geneviève n-ar vrea să iasă şi să mă lase pe mine aici, să trăiască, ştiind că eu am să mor.

— Ei bine, dar dacă ea nu vrea, de ce să vreau eu? Crezi, aşadar, că am mai puţin curaj decât o femeie?

— Nu, dragul meu, dimpotrivă, ştiu că eşti cel mai curajos dintre bărbaţi, dar nimic pe lume n-ar putea îndreptăţi încăpăţânarea ta în asemenea caz. Hai, Lorin, profită de momentul propice şi dă-ne nouă bucuria supremă de-a te şti liber şi fericit.

— Fericit! exclamă Lorin, se vede că glumeşti! Fericit fără voi? ... Ei! ce dracu vrei să fac eu în lumea asta, fără voi, la Paris, ieşit din obiceiurile mele? Să nu vă mai văd, să nu vă mai scot din sărite cu versurile mele pe rime date? Ah! nu, în ruptul capului!

— Lorin, prietene!...

— Tocmai fiindcă-ţi sunt prieten, de-aceea stărui. Cu speranţa de-a vă regăsi, fiind arestat aşa cum sunt, aş fi în stare să dărâm ziduri. Dar să scap de-aici singur-singurel ca să hoinăresc pe străzi, cu capul plecat, apăsat de-o greutate ca o remuşcare, ce-are să-mi strige fără încetare în ureche: „Maurice, Geneviève!", ca să trec prin anume cartiere, prin faţa unor case în care v-am văzut pe voi, ca s-ajung să-mi fie silă şi să nu mai pot suferi Parisul ăsta scump, pe care l-am iubit atât de mult, nu! pe cinstea mea nu, şi găsesc că a fost just să se proscrie regii, de n-ar fi decât din pricina regelui Dagobert.

— Şi ce legătură are regele Dagobert cu cele ce se petrec cu noi?

— Ce legătură? Tiranul acela infernal îi spunea marelui Eloi: „Nu există nici o tovărăşie, oricât de bună, de care să nu trebuiască să te desparţi!" Ei bine, eu sunt republican şi spun: Nimic nu trebuie să ne facă să ne despărţim de-o tovărăşie, nici chiar ghilotina; mă simt bine aici, aşa că rămân.

— Bietul meu prieten! bietul meu prieten! exclamă Maurice.

Geneviève nu spunea nimic, dar se uita la el cu ochii scăldaţi în lacrimi.

— Ţie îţi pare rău după viaţă! spuse Lorin.

— Da, din pricina Genevièvei!

— Dar mie nu-mi pare rău neavând de ce, nici din cauza zeiţei Raţiunea, care — am uitat să-ţi aduc la cunoştinţă împrejurarea s-a supărat în ultima vreme grozav de tare pe mine, lucru care nu-i va pricinui nici măcar necazul de-a se consola ca cealaltă Arthémise, cea veche. Voi merge, aşadar, foarte liniştit şi foarte bine dispus. Am să-i fac să râdă pe toţi netrebnicii ăştia care aleargă după căruţa condamnaţilor; am să-i fac un catren frumos domnului Sanson, şi pe urmă gata... adică... stai puţin. Lorin se întrerupse.

— A! s-a făcut! s-a făcut! izbucni el, s-a făcut, vreau să ies. Ştiam prea bine că nu iubesc pe nimeni dincolo; dar uitasem că urăsc pe cineva. Ceasul, Maurice, cât e ceasul?

— Trei şi jumătate.

— Am vreme, am vreme.

— Cu siguranţă! exclamă Maurice. Mai sunt încă nouă acuzaţi astăzi, şedinţa nu se termină înainte de cinci. Mai avem, aşadar, aproape două ceasuri înaintea noastră.

— E tocmai cât îmi trebuie. Dă-mi biletul de liberă trecere şi împrumută-mi douăzeci de centime.

— Doamne! ce ai de gând să faci? şopti Geneviève.

Maurice îi strânse mâna. Important pentru el era să plece Lorin. 

— Am o idee! spuse Lorin.

Maurice îşi scoase punga cu bani din buzunar şi o puse în mâna prietenului său.

— Şi acum biletul de liberă trecere, pentru Dumnezeu! scuzaţi, am vrut să spun pentru Fiinţa Supremă!

Maurice îi înmână biletul de liberă trecere.

Lorin îi sărută mâna Genevièvei şi, profitând de clipa în care erau aduşi la grefă o serie de condamnaţi, trecu încălecând băncile de lemn şi se înfăţişă la uşa cea mare.

— Ei! exclamă un paznic, iată unul care fuge, după câte-mi pare.

Lorin se răsti la el prezentându-i biletul.

— Citeşte aici, spuse el, cetăţene paznic, şi învaţă să cunoşti mai bine oamenii.

Paznicul recunoscu iscălitura grefierului, dar făcea parte din categoria aceea de funcţionari care n-au în general încredere, şi cum tocmai atunci grefierul cobora treptele tribunalului, cu un fior care încă nu-l părăsise de când, cu atâta imprudenţă, se încumetase să-şi pună iscălitura, paznicul îl întrebă:

— Cetăţene grefier, iată un act cu ajutorul căruia un oarecare vrea să iasă din sala morţilor. E valabil actul?

Grefierul păli de spaimă şi, încredinţat că, dacă se uită, are să zărească chipul teribil al lui Dixmer, se grăbi să răspundă, uitându-se la biletul de liberă trecere:

— Da, da, e semnătura mea.

— Atunci, spuse Lorin, dacă e iscălitura ta, dă-mi biletul.

— Nu, spuse grefierul, rupând în bucăţele biletul, nu! Soiul ăsta de bilete nu pot sluji decât o dată.

O clipă, Lorin rămase nehotărât.

— A! nu-i nimic, exclamă el, mai înainte de toate trebuie să-l omor.

Şi se repezi afară din grefă.

Maurice îl urmărise pe Lorin cu o emoţie lesne de înţeles. După ce Lorin dispăru, îi spuse Genevièvei într-o exaltare care părea să fie bucurie adevărată:

— A scăpat! I-a rupt biletul de liberă trecere, n-are să mai poată intra. Dealtfel, chiar de-ar putea intra, şedinţa tribunalului se termină la cinci, când se va întoarce, noi vom fi morţi.

Geneviève scoase un suspin şi se înfiora.

— Ah! strânge-mă în braţe, şopti ea, şi să nu ne mai despărţim... Oare de ce nu-i cu putinţă să fim loviţi o singură dată, ca să ne dăm ultima suflare în aceeaşi clipă!

După aceea se retraseră în cel mai depărtat ungher al încăperii întunecate, Geneviève se aşeză strâns lipită de Maurice şi-şi petrecu amândouă braţele în jurul gâtului său. Îmbrăţişaţi, răsuflând amândoi odată, potolind înlăuntrul lor tumultul oricărui gând, cei doi împietriră în înlănţuirea dragostei şi în vecinătatea morţii.

Şi astfel s-a scurs o jumătate de ceas.

 

 

Capitolul LV

DE CE PLECASE LORIN

 

Dintr-o dată se auzi un zgomot puternic, paznicii dădură buzna prin uşiţa scundă, în urma lor venea Sanson însoţit de ajutoarele lui care duceau colaci de frânghie.

— Vai! dragul meu, exclamă Geneviève, iată clipa fatală şi simt că mă părăsesc puterile.

— Vă înşelaţi, se auzi vocea puternică a lui Lorin:

 

Vă înşelaţi, n-aveţi dreptate, Ca moartea-nseamnă libertate!

 

— Lorin! strigă Maurice în culmea disperării.

— Nu sunt bune deloc, nu-i aşa? Sunt de aceeaşi părere cu tine. Începând de ieri n-am mai făcut decât versuri vrednice de dispreţ.

— A! despre asta e vorba. Te-ai întors, nenorocitule!... te-ai întors!...

— Asta ne-a fost înţelegerea, nu? Ascultă, fiindcă cele ce am de spus vă interesează pe amândoi.

— Doamne!

— Dar lasă-mă să vă vorbesc, altfel n-am să mai am vreme să vă povestesc comedia. Am vrut să ies ca să cumpăr un cuţit din strada Barillerie.

— Dar ce voiai să faci cu cuţitul?

— Voiam să-l ucid pe milostivul de domn Dixmer.

Geneviève fu scuturată de-un fior.

— Ah! exclamă Maurice, acum înţeleg.

— L-am cumpărat. Şi iată ce-mi ziceam eu, iar tu vei înţelege ce spirit logic are prietenul tău. Încep să cred c-ar fi trebuit să mă fac matematician, nu poet. Din nenorocire, acum e prea târziu. Iată, aşadar, ce-mi ziceam eu; urmăreşte-mi raţionamentul: „Domnul Dixmer şi-a compromis soţia; domnul Dixmer a venit s-o vadă în timpul procesului, domnul Dixmer nu se va lipsi de plăcerea de-a o vedea trecând în căruţa condamnaţilor şi mai ales de-a ne însoţi. Am să-l găsesc în primul rând al gloatei, am să mă strecor lângă el, am să-i spun: «Bună ziua, domnule Dixmer» şi am să-i înfig cuţitul în coaste." — Lorin! exclamă Geneviève.

— Linişteşte-te, scumpă prietenă, providenţa a făcut singură dreptate, închipuiţi-vă că gloata, în loc să stea în faţa Palatului, ca de obicei, făcuse o întorsătură spre dreapta şi se înghesuia de-a lungul cheiului. Aha! mi-am zis eu, fără îndoială că trebuie să fie vreun câine care se îneacă. De ce n-ar fi acolo şi Dixmer? Un câine care se îneacă e un prilej de-a căsca gura. Mă apropii de parapet şi văd de-a lungul malului o grămadă de oameni care ridicau braţele în sus, se aplecau să se uite la ceva ce sta întins pe pământ şi scoteau exclamaţii de gândeai c-are să se reverse Sena. Mă apropiai... Acel ceva... ghiceşte cine era...

— Era Dixmer, spuse Maurice cu o voce sumbră.

— Da, el. Cum de-ai putut ghici? Da, Dixmer, scumpe prieten, Dixmer care-şi spintecase singur pântecul. Nenorocitul s-a sinucis, fără îndoială, drept ispăşire.

— Ei! făcu Maurice cu un zâmbet sumbru, asta ai crezut tu?

Geneviève îşi lăsă capul să-i cadă în mâini. Era prea slăbită ca să mai poată îndura atâtea emoţii una după alta.

— Da, asta am crezut, dat fiind că s-a găsit lângă el sabia-i plină de sânge; afară doar... dacă nu va fi întâlnit pe cineva...

Maurice, fără să spună vreun cuvânt şi folosindu-se de clipa în care Geneviève, copleşită, nu era cu ochii îndreptaţi asupra lui şi nu putea să-l vadă, îşi desfăcu haina şi-i arătă lui Lorin vesta şi cămaşa însângerată.

— A! asta-i altceva, spuse Lorin.

Şi-i întinse mâna lui Maurice.

— Acum, spuse el, aplecându-se la urechea lui Maurice, dat fiind că n-am fost percheziţionat, deoarece am pătruns spunând că fac parte din suita domnului Sanson, am la mine cuţitul cumpărat, dacă ghilotina îţi face cumva silă.

Maurice apucă arma cu o mişcare plină de bucurie.

— Nu, spuse el, Geneviève ar suferi prea tare.

Şi-i înapoie cuţitul lui Lorin.

— Ai dreptate, zise Lorin. Trăiască maşina domnului Guillotin! În fond, ce-i maşina domnului Guillotin? Un bobârnac peste gât, cum a spus Danton. Ce-i un bobârnac?

Şi azvârli cuţitul în mijlocul grupului de condamnaţi.

Unul dintre ei îl luă şi şi-l înfipse în piept, căzând mort numaidecât. 

În aceeaşi clipă, Geneviève făcu o mişcare şi scoase un ţipat. Sanson îi pusese mâna pe umăr. 

 

 

Capitolul LVI

TRĂIASCĂ SIMON!

 

La strigătul scos de Geneviève, Maurice înţelese că lupta e gata să înceapă.

Dragostea poate exalta sufletul până la eroism, dragostea poate, împotriva instinctelor fireşti, să împingă o făptură umană să-şi dorească moartea, dar nu poate stinge în om teama de durere. Era evident că Geneviève accepta moartea cu mai multă linişte şi pietate de când ştia că Maurice va muri cu ea, dar resemnarea nu exclude suferinţa şi a pleca din lumea aceasta nu înseamnă numai a cădea într-un abis pe care-l numim necunoscut, ci mai înseamnă a suferi căzând.

Maurice cuprinse cu privirea toată scena prezentă şi cu gândul toată scena care avea să urmeze:

În mijlocul încăperii — un cadavru din pieptul căruia un paznic, repezindu-se, smulsese un cuţit, de teamă să nu slujească şi altora.

În jurul lui — bărbaţi muţi de disperare, abia luându-l în seamă, scriind pe câte-un carnet cuvinte fără şir, sau strângându-şi mâinile unii altora; unii repetând fără încetare, cum fac demenţii, un nume îndrăgit, sau scăldând în lacrimi un portret, un inel, o şuviţă de păr; alţii proferând blesteme furioase împotriva tiraniei, cuvânt banal, afurisit rând pe rând de toată lumea şi totdeauna, iar uneori chiar de tirani.

În mijlocul tuturor nenorocirilor acelora, Sanson, împovărat mai puţin de cei cincizeci şi patru de ani ai lui, decât de gravitatea funcţiei sale lugubre, Sanson blând şi prevenitor, atât cât îi îngăduia misiunea sa, dădea unuia un sfat, altuia o încurajare, găsind cuvinte creştineşti cu care să răspundă atât deznădejdii, cât şi înfruntării.

— Cetăţeană, îi spuse el Genevièvei, va trebui să vă scoateţi fişiul şi să vă ridicaţi părul sau să-l tăiaţi, dacă binevoiţi.

Geneviève începu să tremure.

— Hai, scumpa mea prietenă, zise cu blândeţe Lorin, curaj!

— Aş putea să-i ridic eu părul doamnei? întrebă Maurice.

— Ah! da, exclamă Geneviève, el! vă implor, domnule Sanson.

— Fie, zise bătrânul, întorcând capul.

Maurice îşi dezlegă cravata ce păstra căldura gâtului său, Geneviève o sărută şi, aşezându-se în genunchi în faţa tânărului, îi întinse capul fermecător, mai frumos acum, copleşit de durere, decât vreodată în clipe de bucurie!

După ce Maurice isprăvi funebra operaţie, mâinile îi tremurau atât de tare şi pe chipul lui se citea atâta durere, încât Geneviève exclamă:

— Vai! Maurice, acuma am curaj.

Sanson se întoarse.

— Nu-i aşa, domnule, că am curaj? îl întrebă ea.

— Bineînţeles, cetăţeană, răspunse călăul cu glasul înduioşat.

         Între     timp,     ajutorul     principal     parcursese     borderoul    trimis     de

Fouquier-Tinville.

— Paisprezece, zise el. Sanson, numără condamnaţii.

— Cincisprezece, cu cel mort, spuse el; cum se face asta?

Lorin şi Geneviève numărară şi ei după el, însufleţiţi de acelaşi gând.

— Spuneţi că nu sunt decât paisprezece condamnaţi, şi noi suntem cincisprezece? întrebă ea.

— Da, se vede că cetăţeanul Fouquier-Tinville s-a înşelat.

— Vai! tu ai minţit, îi spuse Geneviève lui Maurice, tu nu ai fost condamnat.

— De ce să aştept până mâine când tu mori astăzi? răspunse Maurice.

— Iubitule, făcu ea surâzând, îmi dai putere; văd acuma cât e de uşor să mori.

— Lorin, zise Maurice, Lorin, îţi spun pentru ultima oară... nimeni nu te poate recunoaşte aici... spune c-ai venit să-ţi iei rămas bun de la mine... spune c-ai fost închis din greşeală. Cheamă paznicul care te-a văzut ieşind... Eu, cel ce trebuie să mor, voi fi adevăratul condamnat. Dar tu, te implorăm, prietene, fă-ne bucuria de-a trăi, ca să ne păstrezi amintirea. Mai este timp, Lorin, te implorăm.

Geneviève îşi împreună mâinile în semn de rugă. Lorin îi luă amândouă mâinile şi i le sărută.

— Am spus nu şi e nu, răspunse Lorin cu vocea-i hotărâtă. Nu mai stăruiţi, sau, pe bună dreptate, am să cred că vă stingheresc.

— Paisprezece, repetă Sanson, şi ei sunt cincisprezece!

Apoi, ridicând glasul, spuse:

— E careva printre dumneavoastră care are ceva de reclamat? E careva care ar putea dovedi că se află aici dintr-o eroare?

Poate că s-au întredeschis câteva guri la întrebarea de mai sus, dar s-au închis fără să rostească nici un cuvânt. Celor care ar fi minţit le era ruşine să mintă; cel care n-ar fi minţit n-a vrut să vorbească.

Se făcu o tăcere de câteva minute, în vreme ce ajutoarele îşi vedeau de treburi, săvârşindu-şi lugubra lor slujbă.

— Cetăţeni, suntem gata... spuse atunci glasul surd şi solemn al lui Sanson.

Câteva suspine şi câteva gemete răspunseră glasului aceluia. — Ei bine, zise Lorin, fie!

 

Să murim pentru patrie, E soarta cea mai frumoasă!...

 

Da, mai cu seamă când mori pentru patrie; dar, hotărât lucru; încep să cred că noi nu murim decât pentru plăcerea celor care se uită la noi cum murim. Pe cinstea mea, Maurice, sunt de părerea ta, încep şi eu să fiu dezgustat.

— Apelul! strigă un comisar la uşă.

Mai mulţi paznici intrară în cameră şi închiseră ieşirile, aşezându-se astfel între viaţă şi condamnaţi, de parcă i-ar fi împiedicat să revină la viaţă.

Se făcu apelul. Maurice, care fusese de faţă la judecata condamnatului care se sinucisese cu cuţitul lui Lorin, răspunse prezent când i s-a rostit numele. Atunci se văzu că mortul era în plus.

Mortul fu scos afară din sală. Dacă i s-ar fi stabilit identitatea, dacă ar fi fost recunoscut drept condamnat, ar fi fost ghilotinat cu ceilalţi, aşa mort cum era.

Supravieţuitorii fură împinşi spre ieşire.

Pe măsură ce trecea câte unul prin faţa ferestruicii de la intrare, i se legau mâinile la spate.

Nici o vorbă nu fu rostită preţ de zece minute de către nenorociţii aceia.

Numai călăii vorbeau şi acţionau.

Maurice, Geneviève şi Lorin, care abia se mai puteau ţine pe picioare, se înghesuiau unul în altul ca să nu fie despărţiţi. Apoi condamnaţii fură împinşi din localul Conciergeriei în curte.

Acolo, spectacolul deveni înspăimântător.

Mulţi dintre condamnaţi simţiră că li se taie picioarele la vederea căruţelor; temnicerii îi ajutară să urce.

Se auzeau în dosul porţilor, încă închise, vocile confuze ale gloatei şi se ghicea după freamătul ei că trebuie să fie mare.

Geneviève urcă în căruţă cu destulă putere; dealtfel Maurice o sprijinea cu cotul. Maurice sui iute după dânsa.

Lorin nu se grăbi, îşi alese locul şi se aşeză în stânga lui Maurice.

Porţile se deschiseră; în fruntea primelor rânduri se afla Simon.

Cei doi prieteni îl recunoscură; şi dânsul îi văzu.

Se caţără pe borna de la poartă, pe lângă care căruţele aveau să treacă; erau trei căruţe.

Prima se urni din loc: era cea în care se aflau cei trei prieteni.

— Ei! bună ziua, frumosule grenadir! îi strigă Simon lui Lorin; gândesc c-ai să încerci tăişul cuţitului meu, nu?

— Da, răspunse Lorin, şi am să-mi dau osteneala să nu-l ştirbesc prea tare, ca să poată tăia şi pielea ta, când ţi-o veni rândul.

Celelalte căruţe se porniră şi ele, urmând-o pe prima. O furtună înspăimântătoare de strigăte, de gemete, de blesteme izbucni în jurul condamnaţilor.

— Curaj, Geneviève, curaj! îi şopti Maurice.

— Vai! răspunse tânăra noastră, nu-mi pare rău de viaţă, deoarece mor împreună cu tine. Îmi pare rău că n-am mâinile libere ca măcar să te strâng în braţe, înainte de-a muri.

— Lorin, spuse Maurice, Lorin, scotoceşte în buzunarul vestei mele, şi ai să găseşti un cuţitaş.

Maurice îşi aplecă buzunarul la înălţimea mâinilor prietenului său; pe urmă, trudindu-se amândoi, îl deschiseră. Atunci Maurice îl apucă cu dinţii şi tăie funiile care legau mâinile lui Lorin.

Lorin, scăpat de funiile sale, îi făcu acelaşi serviciu lui Maurice.

— Grăbeşte-te, spuse tânărul, uită-te la Geneviève; e gata să leşine.

Într-adevăr, ca să poată îndeplini operaţia aceea, Maurice se întorsese o clipă de lângă biata femeie şi, ca şi cum toată puterea i-ar fi venit de la dânsul, ea închisese ochi şi-şi lăsase capul să-i cadă pe piept.

— Geneviève, o strigă Maurice, Geneviève, deschide ochii, draga mea! Nu mai avem decât câteva minute ca să ne vedem pe lumea asta.

— Funiile îmi rănesc mâinile, şopti ea.

Maurice o dezlegă.

Numaidecât deschise ochii şi se ridică în prada unei exaltări care o făcu sclipitor de frumoasă.

Cu un braţ îl cuprinse pe Maurice de gât, cu cealaltă mână prinse mână lui Lorin şi toţi trei, în picioare în căruţă, având la picioarele lor celelalte două victime îngropate în stupoarea unei morţi anticipate, trimiseră cerului, care le îngăduise să se sprijine liberi unul de altul, un semn şi o privire pline de recunoştinţă.

Gloata care-i insulta, văzându-i şezând, tăcu când îi văzu stând în picioare. Se zări eşafodul.

Maurice şi Lorin îl văzură; Geneviève nu-l zări; ea nu se uita decât la iubitul ei.

Căruţa se opri.

— Te iubesc, îi şopti Maurice Genevièvei, te iubesc.

— Femeia mai întâi, femeia prima! strigară mii de voci.

— Îţi mulţumesc, poporule, spuse Maurice. Cine spunea oare că eşti crud?

O cuprinse pe Geneviève în braţe şi, cu buzele lipite de buzele ei, o duse în braţele lui Sanson.

— Curaj, strigă Lorin, curaj!

— Am, răspunse Geneviève, am!

— Te iubesc! şopti Maurice. Te iubesc!

Nu mai erau nişte victime sortite măcelului, ci nişte prieteni care sărbătoreau moartea.

— Rămas bun! strigă Geneviève lui Lorin.

— La revedere! îi răspunse el.

Geneviève dispăru sub fatala basculă.

— E rândul tău! spuse Lorin.

— E rândul tău! zise Maurice.

— Ascultă! Geneviève te cheamă.

Într-adevăr, Geneviève scoase ultimul ei strigăt.

— Vino! chemă ea.

O zarvă mare se iscă în gloată. Frumosul şi gingaşul cap căzuse.

Maurice se repezi.

— E cât se poate de drept, spuse Lorin, să ne ţinem de logică. M-auzi tu, Maurice?

— Da.

— Ea te-a iubit, e ucisă prima, tu nu eşti condamnat, deci tu mori al doilea; eu n-am făcut nimic, dar fiind cel mai criminal dintre noi trei, vin ultimul la rând.

 

Şi iată, totul este clar Când ai de logică habar.

 

Pe cinstea mea, cetăţene Sanson, îţi făgăduisem un catren, dar ai să te mulţumeşti şi cu un distih.

— Te-am iubit! şopti Maurice, legat de scândura fatală, zâmbindu-i capului iubitei lui, te-am iu...

Fierul tăie cuvântul la jumătate.

— E rândul meu! exclamă Lorin, sărind dintr-un salt pe eşafod, şi repede!

căci, într-adevăr, îmi pierd capul... Cetăţene Sanson, te-am păgubit de două versuri, în schimb îţi ofer un calambur.

Sanson îl legă şi pe el.

— Uite, urmă Lorin, e moda să se strige trăiască... ceva, când mori. Altădată se striga: „Trăiască regele!", dar rege nu mai este. După aceea s-a strigat: „Trăiască libertatea!", dar nici libertate nu mai am. Pe cinstea mea: „Trăiască Simon!" care ne-a adunat pe toţi trei la un loc.

Şi capul generosului tânăr căzu lângă cele ale lui Maurice şi Geneviève!

 

Sfârșit

  1. Haină scurtă ce se purta în timpul Revoluţiei Franceze
  2. Claude-Joseph Dorat (1734-1780), poet facil care nu a reuşit să se impună posterităţii, deşi a abordat aproape toate genurile literare.
  3. Evariste Desire, viconte de Parny (l753-l8l4), reprezentant al poeziei elegiace şi erotice din vremea sa.
  4. Pierre-Joseph Bernard, zis Gentil-Bernard (l708-l755), poet şi dramaturg.
  5. Luteţia, vechiul nume al Parisului
  6. Parny cântă imaginea creolei Esther Lelièvre pe care o celebrează sub numele de Eléonore. 7 Grădina botanică

 

  1. În orig. officieux, adj. substantivizat, termenul a fost utilizat în timpul Revoluţiei franceze în locul termenului de valet, lacheu, servitor etc., „pentru a le salvgarda demnitatea de cetăţeni."
  2. Una dintre nimfele lui Calypso şi eroina unui episod din Aventurile lui Telemac, scriere de Fénelon, publicată în l699.
  3. Virgiliu, Georgicele
  4. Antoine Barnave (176l-1793), avocat, om politic, partizan al unei monarhii constituţionale, se compromite din punct de vedere civic prin desele sale vizite la familia regală şi mai cu seamă la regină. E condamnat la moarte şi ghilotinat.
  5. Personaj din comedia Bolnavul închipuit de Molière
  6. În mitologia greacă, zeiţa florilor şi a primăverii
  7. Mathieu Mole (1584-1656), preşedinte al Parlamentului şi ministru de justiţie, a jucat un rol important în timpul Frondei.
  8. Nicholas de Maupeou (1714-1792), cancelar al Franţei care, în 1771, înlocuieşte parlamentele din Paris şi Rouen prin curţi de justiţie.
  9. Noua poreclă a „îndatoritorului". Agesilau a fost un rege al Spartei (c.399 — c.360 î.e.n.
  10. Personaj principal, caracterizat prin statornicie în dragoste, al unui celebru roman cavaleresc, Amadis de Geada.
  11. Enceladus, cel mai puternic dintre giganţii care au uneltit împotriva lui Zeus 19 Este vorba de scrierea abatelui Jean-Jacques Barthélemy, apărută în 1788.