PDF SHIRLEY de Charlotte Brontë carte de citit online si decarcare gratuita

CAPITOLUL XXXI

 

Unchi şi nepoată

 

Zarurile fuseseră aruncate. O ştia Sir Philip Nunnely; o ştia Shirley; o ştia domnul Sympson. Seara aceea, când întreaga familie de la Fieldhead luă masa la Nunnely Priory, decise totul.

Două sau trei lucruri contribuiseră pentru a-l aduce pe baronet la o hotărâre. Observase că domnişoara Keeldar arată îngândurată şi firavă. Această nouă fază în comportarea ei îl atinse tocmai la coarda sa cea mai slabă, adică la coarda poetică; în chip spontan, mintea sa porni să clocească un sonet; şi în vreme ce el se îndeletnicea cu asta, una dintre surorile sale izbuti, să-i convingă doamna visurilor să se aşeze şi să cânte, acompaniindu-se la pian, o baladă – chiar una dintre baladele lui Sir Philip. Era cea mai puţin chinuită, cea mai puţin afectată – de departe cel mai fericit rezultat al neostenitelor lui eforturi.

Din întâmplare, cu un minut mai înainte Shirley îşi aruncase privirile prin fereastră pe deasupra parcului; văzuse acel clar de lună bântuit de vânturi pe care probabil că în acelaşi moment le professeur Louis îl admira chiar prin zăbrelele salonului ei lambrisat; văzuse copacii răzleţi de pe domeniu – stejari înalţi, vânjoşi, cu coroane uriaşe, şi fagi mândri cu coame semeţe – încleştaţi în luptă cu îndârjirea furtunii. Prinsese în auz foşnetul bogat al pădurii din apropiere; scurgerea grăbită a norilor, luna ce se arăta ochiului ca lunecând încă şi mai cu grabă i se înfăţişară vederii; se desprinse de sunete şi imagini – emoţionată, dacă nu extaziată, înviorată, dacă nu inspirată.

Cântă, aşa cum i se ceruse. Se vorbea mult despre dragoste în acea baladă; dragoste credincioasă ce refuza să-şi părăsească obiectul; dragoste pe care dezastrele nu erau în stare s-o clintească; dragoste care în nenorocire devenea şi mai puternică, iar în sărăcie se lega şi mai strâns. Cuvintele fuseseră potrivite pe o veche şi frumoasă melodie şi ele însele erau simple şi duioase; probabil că citite ar fi avut nevoie de forţă; bine cântate, nu mai aveau nevoie de nimic. Shirley le cântă bine: insuflă gingăşie sentimentelor; învălui pasiunea în forţă; glasul îi suna fermecător în seara aceea şi era încărcat de dramatism; îi impresionă pe toţi şi îl fermecă pe unul.

După ce se depărtă de pian se duse lângă foc şi se aşeză pe un scaun, jumătate taburet, jumătate pernă; doamnele stăteau în jurul ei – niciuna dintre ele nu scoase vreo vorbă. Domnişoarele Sympson şi domnişoarele Nunnely se uitau la ea aşa cum o pasăre de curte cuminte s-ar uita la o egretă, la un ibis ori la vreo altă pasăre exotică. Ce o făcea să cânte astfel? Ele niciodată nu cântau aşa. Era oare potrivit să cânţi atât de expresiv, cu atâta originalitate – atât de altfel decât şcolăriţele? Hotărât – nu! Era bizar, era neobişnuit. Iar ceea ce era bizar trebuia să fie şi greşit; ce era neobişnuit nu putea fi decât nepotrivit. Shirley era cântărită atent.

Mai mult, bătrână Lady Nunnely o privea înţepenită din jilţul ei cel mare de lângă cămin; iar privirile îi vorbeau cu glas limpede: „Femeia asta nu face parte din tagma mea şi a fetelor mele; n-o vreau ca soaţă a băiatului meu“.

Fiul îi văzu privirea şi îi descifra înţelesul; intră în panică: îl ameninţa primejdia de a pierde ce dorea atât de mult să câştige. Trebuia să se grăbească.

Încăperea în care se aflau fusese cândva galerie de tablouri. Tatăl lui Sir Philip – Sir Monektan – o transformase în cameră de primire; dar ea îşi mai păstra încă aspectul întunecat, de salon prea vast. O nişă adâncă şi cu fereastră – o nişă unde se aflau o sofa, o masă şi un foarte frumos scrin – alcătuiau o cameră într-o cameră. Dacă două persoane ar fi stat acolo ar fi putut foarte bine discuta – cu condiţia de a nu lungi vorba şi de a nu ridica glasul – fără ca nimeni să bage de seamă.

Sir Philip le convinse pe două dintre surorile sale să facă un duet; pe surorile Sympson le angajă în altă ocupaţie; doamnele mai în vârstă îşi vedeau de ale lor.

Avu bucuria de a vedea că între timp Shirley se sculase de pe scaun şi privea tablourile. Avea prilej să-i spună o istorie despre o străbună a cărei frumuseţe melancolică amintea de o floare a sudului; se apropie de ea şi începu să-şi depene povestea.

Se mai aflau amintiri de la acea doamnă şi în scrinul ce împodobea nişa, iar în vreme ce Shirley stătea aplecată şi cerceta cartea de rugăciuni şi mătăniile de pe raftul incrustat, în vreme ce domnişoarele Nunnely se consacrau cu totul unor îndelungate ţipete ce nu se făceau vinovate de niciun fel de expresie, erau neatinse de originalitate, deplin convenţionale şi cu totul lipsite de semnificaţie, Sir Philip se aplecă şi el şi rosti în şoaptă câteva fraze grăbite. Mai întâi, domnişoara Keeldar rămase atât de încremenită încât ai fi putut crede că acele şoapte erau un fel de vrajă care o transformase în statuie; dar destul de curând înălţă capul şi răspunse. Se despărţiră. Domnişoara Keeldar se reîntoarse lângă foc şi se aşeză din nou pe scaun; baronetul se uită după ea, apoi se duse şi se postă în spatele surorilor. Domnul Sympson – şi numai domnul Sympson - observase pantomima.

Şi domnul Sympson trase propriile sale concluzii. Dacă ar fi fost tot atât de pătrunzător pe cât era de băgăreţ, la fel de perspicace pe cât era de curios, ar fi putut citi pe chipul lui Sir Philip unele indicii de natură să-i modifice deducţiile. Dar mereu netulburat, grăbit, sigur pe sine, se întoarse acasă simţindu-se în al nouălea cer.

Nu era un om priceput în păstrarea tainelor; când se bucura de ceva, îi era peste putinţă să nu vorbească despre acel lucru. A doua zi dimineaţa, având prilej să-l folosească pe preceptorul lui Henry ca secretar, trebui neapărat să-l anunţe pe acesta, cu accente pompoase şi gesturi cât mai grandilocvente, că ar face bine să se pregătească de întoarcere în sud, într-o zi foarte apropiată, deoarece treaba deosebit de importantă, care îl reţinuse pe dânsul (pe domnul Sympson) atât de multă vreme în Yorkshire, se afla acum în pragul unei fericite împliniri laborioasele şi grijuliile sale strădanii aveau să fie, în sfârşit, încununate de succes: o cât se poate de distinsă persoană urma să fie adăugată legăturilor de rudenie ale familiei.

— E vorba de Sir Philip Nunnely? îndrăzni să întrebe Louis Moore.

La care presupunere domnul Sympson se gratifică numaidecât cu o priză de tabac şi în acelaşi timp cu un râs înfundat, reţinut doar de un brusc acces de demnitate şi urmat de dispoziţia dată preceptorului să pornească la treabă.

O zi sau două domnul Sympson continuă să fie amabil şi blând ca un mieluşel; dar totodată părea că stă ca pe spini, iar felul cum mişca picioarele în mers te făcea să te gândeşti la o găină care parcă ar călca pe jăratic. Toată vremea se uita pe fereastră şi trăgea cu urechea să audă huruit de roţi: nevasta lui Barbă-Albastră – mama lui Sisera – nu mai însemnau nimic pentru el. Aştepta clipa când chestiunea avea să fie pusă oficial; când avea să i se ceară sfatul; să fie convocaţi oamenii legii; când discuţiile pentru aranjamentele finale şi întreaga tevatură atât de plăcută şi cu ecou în societate aveau să înceapă cu toată pompa.

În cele din urmă, sosi o scrisoare; i-o înmână el personal domnişoarei Keeldar; recunoscuse scrisul şi recunoscuse însemnele peceţii. Nu văzu cum e deschisă şi citită, fiindcă Shirley o luă şi se retrase în camera ei; nu văzu nici cum i se întocmeşte răspunsul, deoarece domnişoara Keeldar îl scrise încuiată în cameră şi zăbovi îndelung asupra lui – cea mai mare parte a zilei. Doar întrebă dacă se răspunsese la scrisoare; şi nu auzi decât un singur cuvânt: „Da!“

Începu din nou să aştepte – să aştepte în tăcere – neîndrăznind să scoată măcar o vorbă; ceva anume ivit pe chipul nepoatei îi luase graiul – ceva cum nu se poate mai groaznic – la fel de indescifrabil pentru el ca şi cele scrise pe perete pentru Baltazar. De mai multe ori fusese gata să-l cheme pe Daniel, în persoana lui Louis Moore, şi să-l pună să descifreze; însă demnitatea îl opri de la o asemenea familiaritate. Probabil că Daniel însuşi întâmpina propriile lui greutăţi de ordin personal legate de această înşelătoare probă de traducere; era ca un elev pentru care gramatica ar fi fost de neînţeles iar dicţionarele mute.

 

Domnul Sympson fusese plecat de acasă pentru a-şi petrece un ceas de nelinişte în mijlocul prietenilor săi de la De Walden Hall. Se întorsese ceva mai devreme decât era aşteptat; îşi găsi familia şi pe domnişoara Keeldar adunate în salonul lambrisat; de îndată, adresându-se acesteia din urmă, îi ceru să treacă împreună cu dânsul în altă încăpere; dorea să aibă amândoi „o întrevedere strict particulară”.

Domnişoara Keeldar se ridică fără să pună vreo întrebare şi fără să arate urmă de mirare.

— Cu plăcere, sir, spuse pe tonul de nestrămutată hotărâre al cuiva căruia i se aduce vestea că a sosit dentistul ca să-i scoată măseaua care îl făcuse să îndure chinurile iadului de-o lună de zile încoace. Lăsă lucrul şi degetarul pe tocul ferestrei şi porni pe urmele unchiului.

Se închiseră într-un salon şi se aşezară amândoi, fiecare în unul dintre fotoliile ce stăteau faţă în faţă, la depărtare de câţiva paşi.

— Am fost la De Walden Hall, anunţă domnul Sympson.

Apoi făcu o pauză. Privirile domnişoarei Keeldar rămâneau ţintuite pe covorul frumos, alb cu verde. Informaţia aceea nu pretindea răspuns: nu dădu niciunul.

— Şi am aflat, continuă rar domnul Sympson – am aflat un fapt care mă surprinde.

Shirley îşi sprijini obrazul în arătător şi aşteptă să i se spună despre ce anume fapt era vorba.

— Se pare că la Nunnely Priory totul e închis; că familia sa întors la reşedinţa ei din… shire. Se pare că însuşi baronetul – baronetul însuşi – Sir Philip în persoană şi-a întovărăşit mama şi surorile.

— Nu zău! rosti Shirley.

— Aş putea să întreb dacă împărtăşeşti uimirea ce m-a cuprins pe mine când am aflat această veste?

— Nu, sir.

— Este ceva nou pentru tine?

— Da, sir.

— Vreau neapărat… vreau neapărat… continuă domnul Sympson, frământându-se acum în fotoliu, părăsind frazele până atunci scurte şi aproape limpezi, pentru a reveni la stilul său încărcat, confuz şi enervant. Vreau neapărat să am o explicaţie amănunţită. Eu nu am de gând să mă las dus cu vorba. Eu… eu… insist să fiu ascultat; şi să… să vorbesc aşa cum cred eu de cuviinţă. Trebuie să mi se dea răspuns la întrebări. Şi aştept răspunsuri limpezi, lămuritoare.. Nu admit să se joace cineva cu mine. (Tăcere.)

— S-a petrecut un lucru straniu şi extraordinar… un foarte ciudat… un cum nu se poate mai neaşteptat lucru! Credeam că totul e rezolvat… n-aveam nicio îndoială; şi deodată… familia a plecat!

— Eu aş crede, sir, că e dreptul lor să poată pleca. — Sir Philip a plecat! (Cu afectare.) Shirley înălţă din sprâncene şi zise:

— Bon voyage!

— Asta nu e cu putinţă; lucrurile trebuie neapărat schimbate, domnişoară!

Domnul Sympson îşi trase fotoliul înainte; îl împinse îndărăt; se vedea că e în culmea furiei şi în culmea neputinţei.

— Linişteşte-te, unchiule, linişteşte-te, îl dojeni blând Shirley. Nu-ţi ieşi din fire, nu te face foc şi pară, că aşa n-o să putem ajunge la nicio concluzie. Întreabă-mă despre ce anume vrei să afli; doresc şi eu tot atât de mult cât şi dumneata să ajungem la o explicaţie; îţi promit c-am să-ţi dau numai răspunsuri sincere şi cinstite.

— Vreau… cer să ştiu, domnişoară Keeldar, dacă Sir Philip ţi-a făcut vreo propunere.

— Mi-a făcut.

— Recunoşti?

— Recunosc. Acum mergi mai departe; consideră punctul acesta ca rezolvat.

— Ţi-a propus căsătoria în noaptea de-atunci, când am luat masa la Priory?

— E suficient să spunem că mi-a propus. Mai departe.

— Ţi-a făcut propunerea acolo, în firidă – în încăperea fostă cândva galerie de tablouri şi transformată de Sir Monokton în salon?

Niciun răspuns.

— Eraţi împreună şi vă uitaţi la un scrin; am văzut totul: nimic n-a scăpat spiritului meu de observaţie - niciodată nu-i scapă. După aceea ai primit o scrisoare din partea lui.

Despre ce era vorba – ce conţinea scrisoarea aceea?

Nu interesează.

— Domnişoară, aşa vorbeşti dumneata cu mine?

Shirley începu să bată repede tactul cu piciorul pe covor.

— Ţi-am răspuns până acum, sir. Continuă.

— Aş vrea să văd scrisoarea aceea.

— Nu se poate s-o vezi.

— Trebuie s-o văd şi am s-o văd, domnişoară. Sunt tutorele dumitale.

— Nemaifiind minoră, nu mai am tutore.

— Fiinţă ingrată! Te-am crescut ca pe fiica mea…

— Încă o dată, unchiule, fii drăguţ şi rămâi la problema noastră. Să ne păstrăm amândoi firea. În ce mă priveşte, eu nu aş vrea deloc să-mi pierd cumpătul; dar, după cum ştii, de îndată ce sunt împinsă dincolo de anumite limite, nu prea îmi mai pasă ce spun; iar pe urmă foarte greu îmi revin. Ascultă! M-ai întrebat dacă Sir Philip mi-a făcut vreo propunere; la întrebarea asta am răspuns. Ce altceva mai doreşti să afli?

— Doresc să aflu dacă ai acceptat propunerea sau ai respins-o. Şi sigur am să aflu.

— Bineînţeles: trebuie să ştii. Am respins-o.

— Ai respins-o! Tu… tu, Shirley Keeldar, l-ai refuzai pe Sir Philip Nunnely?

— L-am refuzat.

Bietul gentleman sări din fotoliu şi se porni să alerge, pe urmă continuă să străbată cu paşi repezi salonul.

— Auzi! Auzi! Auzi!

— Vorbind foarte sincer, unchiule, îmi pare râu că eşti chiar atât de dezamăgit.

Faţă de unii oameni concesiile şi remuşcările nu folosesc la absolut nimic. În loc să-i îmbuneze şi să-i facă mai îngăduitori, îi încurajează şi îi fac mai îndărătnici; printre

aceştia se număra şi domnul Sympson.

— Eu, dezamăgit! Ce importanţă are treaba asta pentru mine? Am eu aici vreun interes? Poate vrei să insinuezi că aş avea cine ştie ce motive?

— Cei mai mulţi oameni au motive, de un fel sau altul, pentru acţiunile întreprinse.

— Uite-o cum mă acuză în faţă! Pe mine – care i-am fost ca un părinte – mă acuză în faţă că aş avea motive vinovate!

— Motive vinovate – asta n-am spus.

— Acuma încerci s-o întorci. Eşti lipsită de principii!

— Unchiule, mă oboseşti; aş vrea să plec.

— Ba n-ai să pleci! Mie trebuie să mi se răspundă. Ce intenţii ai, domnişoară Keeldar?

— În ce privinţă?

— În privinţa proiectelor matrimoniale.

— Să stau liniştită - şi să fac exact ceea ce îmi place.

— Exact ce-ţi place! Vorbele astea ating culmea indecenţei!

— Domnule Sympson, te-aş sfătui să nu treci la insulte: ştii foarte bine că un asemenea lucru n-am să suport.

— Citeşti franţuzeşte. Ţi-ai otrăvit mintea cu romane franţuzeşti. Eşti îmbibată de principii franţuzeşti.

— Păşeşti pe un teren primejdios. Ia seama!

— Mai curând sau mai târziu are să sfârşească neapărat în mod ruşinos; eu am prevăzut-o de multă vreme.

— Afirmi cumva, sir, că ceva în care eu sunt amestecată are să sfârşească în chip ruşinos?

— Aşa are să fie… aşa are să fie. Chiar adineauri ai spus că ai să faci ce-ţi place. Nu recunoşti niciun fel de reguli de conduită – nicio limită.

— Fleacuri prosteşti!. Şi pe cât de prosteşti, pe atât de vulgare!

— Batjocorind buna-cuviinţă, eşti gata oricând să încalci toate convenienţele.

— Mă oboseşti, unchiule.

— Şi care, doamnă – care ar putea să fie motivele ce te-au determinat să-l refuzi pe Sir Philip?

În sfârşit, o altă întrebare cu rost; am să răspund cu multă bucurie. Sir Philip e prea tânăr pentru mine; mie mi se pare doar un adolescent; toate rudele lui - şi în special maică-sa – ar fi nemulţumite dacă s-ar însura cu mine; un asemenea pas l-ar face să se certe cu toţi ai lui, fiindcă după câte socoteşte lumea, nu sunt de acelaşi rang cu el.

— Asta-i tot?

— Temperamentele noastre nu se potrivesc.

— Cum se poate una ca asta, un băiat mai de treabă nici n-a existat vreodată pe lume.

— E foarte de treabă – într-adevăr excepţional - demn de toată stima, dar nu ca să fie domnul şi stăpânul meu – în nicio privinţă. N-aş putea să-l fac fericit, nu m-aş angaja la asemenea sarcină pentru nimic în lume; n-am să accept niciodată o mână care nu mă poate ţine în frâu.

— Credeam că îţi place să te porţi cum te taie pe tine capul; eşti teribil de inconsecventă.

— Când voi făgădui să mă supun, am s-o fac doar fiind adânc convinsă că-mi pot ţine făgăduiala; şi mi-ar fi peste putinţă să mă supun unui tânăr de vârsta lui Sir Philip. În afară de astea, el niciodată nu mi-ar porunci mie; ar aştepta ca eu să fiu cel care conduce – iar pentru asemenea treabă nam niciun fel de înclinaţie.

— Tu… tu n-ai înclinaţie să faci pe grozava, să supui, să porunceşti şi să stăpâneşti?!

— Nu pe bărbatu-meu; doar pe unchiu-meu.

— Unde-i deosebirea?

— Totuşi, există o mică deosebire – asta e în afară de îndoială. Şi ştiu cum nu se poate mai bine că orice om care ar dori să trăiască în cuviincioasă înţelegere cu mine, ca bărbat al meu, ar trebui să fie în stare să mă stăpânească.

— Ţi-aş dori să dai peste un adevărat tiran.

— Un tiran nu m-ar păstra nici o singură zi – niciun ceas. M-aş răzvrăti – m-aş smulge de lângă el – l-aş sfida.

— Nu eşti tu în stare să năuceşti mintea omului când te contrazici atât de des şi de grav?

— Se vede cât de colo că pe-a ta o năucesc.

Spui că Sir Philip e prea tânăr: are douăzeci şi doi de ani.

Bărbatul meu trebuie să aibă treizeci şi minte de patruzeci.

— Atunci mai bine alege-ţi un bătrân – vreun flăcăiaş cu capul acoperit de păr alb sau de chelie.

— Nu, mulţumesc.

— Ai putea uşor să conduci vreun bătrânel ramolit: n-ai avea decât să ţi-l prinzi de şorţ cu un ac de siguranţă.

— Asta aş putea s-o fac cu un băieţandru; dar nu întracolo merge vocaţia mea. N-am spus că prefer un stăpân? Un om în prezenţa căruia m-aş simţi obligată şi dornică să fiu bună. Un om al cărui control să poată fi recunoscut de temperamentul meu nepotolit. Un om a cărui încuviinţare să mă răsplătească şi a cărui nemulţumire să-mi fie pedeapsă. Un om despre care să simt că ar fi cu neputinţă să nu-l iubesc, şi foarte posibil să-i ştiu de frică.

— Şi ce anume te-ar împiedica sa faci toate astea alături de Sir Philip? E baronet; un om cu rang, avere şi relaţii mult mai presus de ale tale. Dacă vorbim despre intelect, Sir Philip e poet; scrie versuri; ceea ce tu, după câte ştiu, nu eşti în stare să faci, cu toată deşteptăciunea ta.

— Nici titlul, nici averea, nici pedigriul şi nici poezia nu-i pot fi de folos dacă e vorba să-i acorde puterea descrisă de mine. Astea au greutate de fulg şi deci ar avea nevoie de balast; o anumită cantitate de simţ practic sănătos, robust lar fi plasat în faţa mea pe o poziţie mult mai favorabilă.

— Tu şi cu Henry vă daţi în vânt după poezie; pe vremea când erai fetiţă, în privinţa poeziei te aprindeai ca iasca.

— Vai, unchiule! Nu există nimic într-adevăr de valoare pe lumea asta, nimic într-adevăr demn de slavă pe lumea cealaltă şi care să nu fie poezie!

— Atunci mărită-te cu un poet, pentru numele lui Dumnezeu!

— Arată-mi-l, şi aşa voi face.

— Sir Philip.

— Nici vorbă. Dumneata eşti un poet aproape la fel de bun ca şi el.

Domnişoară, te depărtezi de subiectul discuţiei.

— Adevărat, unchiule: asta am şi vrut; şi aş fi fericită să te fac şi pe dumneata să te îndepărtezi odată cu mine. Hai să nu ne ieşim din fire unul faţă de celălalt; nu merită.

— Să ne ieşim din fire, domnişoară Keeldar?! Aş fi bucuros să aflu cine şi-a ieşit din fire.

— Eu nu mi-am ieşit, încă.

— Dacă ai cumva de gând să insinuezi că eu aş fi acela, consider că te faci vinovată de impertinenţă.

— O să fi foarte curând, dacă o să continuăm în ritmul ăsta.

— Asta este! Cu limba ta cea ascuţită ai pune la grea încercare până şi răbdarea lui Iov.

— Ştiu c-aş pune-o.

— Nu privi lucrurile cu uşurinţă, domnişoară! Asta nu e ceva de râs. E o chestiune pe care sunt hotărât să o cercetez cât mai îndeaproape, încredinţat fiind că la baza ei se află o greşeală. Cu mult prea multă libertate pentru anii şi starea ta de femeie, ai descris chiar adineaori soiul de om pe care ţi l-ai alege de bărbat. Fii bună, te rog, şi spune-mi dacă l-ai zugrăvit după natură.

Shirley deschise buzele; dar în loc să vorbească, doar se înroşi până în albul ochilor.

— La întrebarea asta trebuie neapărat să capăt răspuns, declară domnul Sympson, prinzând nemărginit curaj şi dând mare importanţă puterii acelui semn de tulburare.

— A fost un fel de tablou istoric, unchiule, inspirat de mai multe originale.

— Mai multe originale! Doamne iartă-mă!

— Am fost de multe ori îndrăgostită.

— Asta e cinism.

— De eroi ai multor naţii.

— Dar… altceva…

— Şi filosofi.

— Asta e nebună…

— Nu scutura clopoţelul, unchiule; ai s-o sperii pe mătuşă-mea.

Scumpa, biata mătuşă, de ce nepoată a avut parte!

Cândva l-am iubit pe Socrate.

— Ei, asta-i! Nu ne ţinem de glume, domnişoară.

— I-am admirat pe Temistocle, pe Leonida, pe Epaminonda.

— Domnişoară Keeldar…

— Şi ca să trecem peste câteva secole, Washington a fost un om obişnuit, însă mi-a plăcut foarte mult; iar ca să

vorbim despre prezentul propriu-zis… — Da, chiar despre prezent.

— Şi ca să lăsăm deoparte naivele visuri de şcolăriţă şi să ne ocupăm de realităţi…

— Realităţile! Astea sunt încercarea cu care vei avea de dat piept, domnişoară.

— Ca să mărturisesc în faţa cărui altar îngenunchi eu acum – ca să-l dezvălui pe idolul de astăzi al sufletului meu…

— Ar trebui să te grăbeşti în privinţa asta, dacă eşti bună; se apropie ora prânzului, şi de mărturisit, trebuie să mărturiseşti.

— Trebuie să mărturisesc: taina asta nu-mi mai încape în suflet; trebuie să-i dau glas; n-aş dori decât să fii domnul Helstone şi nu domnul Sympson, fiindcă atunci ai avea mai multă simpatie faţă de mine.

— Domnişoară – aici e o chestiune de bun-simţ şi de precauţie elementară, nu de simpatie, de sentimente şi aşa mai departe. Ai spus, că domnul Helstone e acela?

— Nu chiar el, dar cineva cât se poate de apropiat: se aseamănă foarte mult.

— Trebuie să ştiu numele, trebuie să ştiu amănunte.

— În mod sigur se aseamănă foarte mult; nici măcar chipurile nu prea li se deosebesc – o pereche de oameni ca nişte şoimi – şi amândoi sunt impasibili, dintr-o bucată, hotărâţi. Însă eroul meu e cel mai remarcabil dintre ei; mintea lui are limpezimea mărilor adânci, răbdarea lui e asemeni stâncilor mării, iar forţa lui poate sta alături de puterea talazurilor.

— Asta-i fanfaronadă şi emfază!

Aş avea curaj să spun că poate fi zgrunţuros ca gura fierăstrăului şi morocănos ca un corb înfometat.

— Domnişoară Keeldar, persoana asta locuieşte la Briarfield? Răspunde-mi.

— Unchiule, am să-ţi spun numaidecât: numele lui îmi stă pe limbă.

— Vorbeşte, fato!

— A fost bine spus, unchiule. „Vorbeşte, fato” suna cu adevărat tragic. Anglia a urlat sălbatic împotriva acestui om, unchiule; dar într-o buna zi are sa vuiască de bucurie în cinstea lui. Nu s-a temut de urlete şi n-are să se bucure de vuiete.

— Am spus că-i nebună… şi chiar este.

— Ţara asta a noastră are să-şi schimbe şi să-şi schimbe mereu atitudinea faţă de el; el n-are să se schimbe niciodată în felul în care îşi face datoria faţă de ea. Stai, nu te mai înfuria, unchiule; am să-ţi spun cum îl cheamă. — O să-mi spui, sau…

— Ascultă! Arthur Wellesley, Lord Wellington.

Domnul Sympson se ridică în picioare, furios; dădu năvală pe uşă afară, dar numaidecât dădu năvală îndărăt Închise uşa şi se reaşeză în fotoliu.

— Domnişoara, ai să-mi spui următorul lucru: principiile dumitale ţi-ar îngădui să te măriţi cu un bărbat fără bani – un bărbat mai prejos de dumneata?

— Niciodată cu un bărbat mai prejos de mine.

— Te-ai mărita, domnişoară Keeldar, cu un bărbat sărac? întrebă domnul Sympson cu voce ridicată.

— Ce drept ai, domnule Sympson, ca să mă întrebi?

— Stărui cu insistenţă să ştiu.

— Nu mergi pe drumul care te-ar putea duce acolo.

— Respectabilitatea familiei mele nu va fi compromisă.

— O hotărâre foarte înţeleaptă; ţine-te de ea.

— Domnişoară, dumneata eşti aceea care va trebui să te ţii de ea.

— Cu neputinţă, sir, de vreme ce nu fac parte din familia dumitale.

Ne renegi?

Resping dictatura dumitale.

— Cu cine ai să te măriţi, domnişoară Keeldar?

— Nu cu domnul Sam Wynne, fiindcă îl dispreţuiesc; nu cu Sir Philip Nunnely, fiindcă doar îl stimez.

— Pe cine ai în vedere?

— Patru candidaţi respinşi.

— O asemenea îndărătnicie n-ar putea să existe, daca nu te-ai afla sub o influenţă nefericită.

— Ce vrei să spui? Există unele expresii în stare să facă sângele să-mi fiarbă în vine – influenţă nefericită! Ce fel de palavre băbeşti mai sunt şi astea?

— Eşti o tânără lady?

— Ba sunt ceva de o mie de ori mai de preţ: sunt o femeie onestă şi va trebui să fiu tratată ca atare.

— Ştii cumva (şi aici se aplecă misterios înainte, şi vorbi cu o solemnitate forţată), ştii cumva că toate împrejurimile mişună de zvonuri cu privire la dumneata şi un arendaş falit de-al dumitale – străinul Moore?

— Zău?

— Da. Numele dumitale circulă peste tot, din gură în gură.

— Face onoare buzelor care îl rostesc, şi mă rog lui Dumnezeu să le şi purifice.

— Nu cumva persoana asta are puterea de a te influenţa?

— Mai mult decât oricare dintre cei a căror cauză ai susţinut-o.

— Cu el vrei să te măriţi?

— E frumos, – e un bărbat în toată puterea cuvântului şi e făcut să poruncească.

— Şi îmi spui asta în faţă! Escrocul ăsta flamand! Negustorul ăsta de duzină!

— E talentat, şi îndrăzneţ, şi hotărât. Titlul de prinţ i se citeşte pe frunte şi însuşirile de conducător i se arată în gesturi.

— Îşi face o fală din toate astea! Nu ascunde nimic! Fără ruşine şi fără teamă!

— Când rostim numele de Moore ruşinea trebuie uitată şi teama alungată. Purtătorii numelui de Moore nu cunosc decât onoarea şi curajul.

— Am spus eu că-i nebună.

— M-ai luat peste picior până mi s-a urcat sângele la cap. M-ai sâcâit atât, încât mi-am revenit.

— Moore acela e frate cu preceptorul băiatului meu. Ai fi dispusă să îngădui unui biet belfer să-ţi spună „soră“?

Ochii domnişoarei Keeldar sticliră mari şi luminoşi în clipa aceea, când îi îndreptă asupra celui ce-o întrebase.

— Nu. Nu. Nu pentru o ţară întreagă – nu pentru un secol de viaţă.

— Nu-ţi poţi despărţi bărbatul de familia lui.

— Şi ce dacă?

— Ai să fii sora domnului Louis Moore.

— Domnule Sympson… M-am săturat până peste cap de toate prostiile astea penibile; nu mai pot să suport. Gândurile dumitale nu sunt gândurile mele, năzuinţele dumitale nu sunt năzuinţele mele, zeii dumitale nu sunt şi zeii mei. Nu vedem lucrurile în aceeaşi lumină; nu le măsurăm cu aceeaşi unitate de măsură; aproape că nici nu vorbim aceeaşi limbă. Mai bine să ne despărţim.

Asta nu înseamnă – încheie Shirley, foarte tulburată – asta nu înseamnă că te urăsc; eşti un om de treabă şi probabil că în felul dumitale îmi vrei binele; dar nu ne putem înţelege; totdeauna suntem de păreri deosebite. Dumneata mă deranjezi pe mine amestecându-te în fleacuri şi încercând să exerciţi o tiranie meschină; mă scoţi din fire, mă faci să fiu şi să rămân multă vreme furioasă. Cât despre bietele dumitale maxime, regulile dumitale înguste, măruntele dumitale prejudecăţi, aversiuni, dogme – adună-le şi leagă-le laolaltă; domnule Sympson, du-te şi oferă-le ca ofrandă zeităţii căreia te închini; mie nu-mi trebuie niciuna dintre ele; mă spăl pe mâini de toate şi de fiecare în parte. Eu mă conduc după alt crez, altă lumină, credinţă şi speranţă decât dumneata.

— Un alt crez! Bănuiesc că e şi necredincioasă!

— Necredincioasă faţă de religia dumitale; atee faţă de dumnezeul dumitale.

— E… atee!!!

Dumnezeul dumitale, sir, este Lumea. Pentru mine, dumneata eşti dacă nu un necredincios, atunci un idolatru. Îmi închipui că adori fără să-ţi dai seama ce anume pentru mine în toate privinţele eşti prea superstiţios, Sir, dumnezeul dumitale, marele dumitale Baal, Dagon al dumitale cel cu coadă de peşte mie mi se arată ca un demon. Dumneata şi cei deopotrivă cu dumneata l-aţi înălţat pe tron, i-aţi pus pe cap coroană, i-aţi dat în mână sceptrul. Şi priviţi cât de hidoasă îi e stăpânirea! Vedeţi-l ocupat cu îndeletnicirea cea mai plăcută lui – aranjarea de căsătorii. Îl leagă pe tânăr de bătrân, pe cel puternic de cel slăbănog. Întinde braţul lui Mezentius şi ferecă morţii de cei vii. În împărăţia lui există ură – ură ascunsă; există dezgust – dezgust nemărturisit; există trădare - trădare în familie; există viciu – viciu profund, viciu de moarte, viciu casnic. Acolo unde stăpâneşte el, copiii cresc fără să iubească, între părinţi ce n-au cunoscut niciodată dragostea; odraslele sunt hrănite cu înşelătorie încă din leagăn; sunt educaţi într-o atmosferă viciată de minciuni. Zeul vostru patronează nunţile regilor – priviţi-vă dinastiile regale! Zeitatea voastră este zeitatea aristocraţiilor străine – cercetaţi îndeaproape sângele albastru al Spaniei! Dumnezeul vostru este Himeneu al francezilor – ce a ajuns viaţa de familie în Franţa? Tot ce îi stă în preajmă grăbeşte către putreziciune; sub sceptrul său, totul decade şi degenerează. Dumnezeul vostru nu-i decât o Moarte deghizată.

— Limbajul ăsta este înspăimântător! Fiicele mele şi dumneata nu trebuie să mai staţi laolaltă, domnişoară Keeldar; o asemenea întovărăşire prezintă primejdii. Dacă teaş fi cunoscut ceva mai devreme – însă, cum îmi închipuiam că eşti o fiinţă excepţională, niciodată n-aş fi crezut…

— Iar acum, sir, începi să-ţi dai seama că n-are niciun rost să faci planuri pentru mine? Că procedând astfel nu faci decât să semeni vânt pentru a culege furtună? Mătur din calea mea urzeala planurilor dumitale, spre a putea să-mi văd de drum ferită de necurăţenii. M-am ancorat într-o hotărâre pe care nu o poţi clinti. Inima şi conştiinţa vor dispune de mâna mea – numai ele singure. Află asta măcar în ceasul din urmă.

Domnul Sympson începea să fie puţin cam năucit.

— În viaţa mea n-am mai auzit un asemenea limbaj! murmura el întruna. De când sunt nu mi s-a vorbit astfel – niciodată n-am fost tratat aşa.

— Eşti cu totul dezorientat, sir. Ar fi mai bine să te retragi; sau, dacă nu, mă retrag eu.

Domnul Sympson se ridică în mare grabă.

— Trebuie să părăsim casa asta; imediat trebuie să împacheteze.

— Nu le zori pe mătuşa şi pe verişoarele mele: lasă-le în voie.

— Niciun fel de alte legături; n-ar fi potrivite.

Se duse cu paşi repezi până la uşă; apoi se întoarse ca săşi ia batista; scăpă jos tabacherea; îi lăsă conţinutul împrăştiat pe covor şi plecă împleticindu-se. Tartar stătea în faţa uşii, întins pe covoraş – domnul Sympson aproape căzu peste el; ajuns în culmea exasperării, trânti o înjurătură câinelui şi aruncă un epitet grosolan stăpânei.

„Bietul domn Sympson! E şi neajutorat şi vulgar, îşi spuse Shirley. Mă doare capul şi sunt obosită”, adăugă. Apoi îşi sprijini capul pe o pernă şi trecu lin de la încordare la odihnă. Când, peste un sfert de oră, cineva intră în cameră, o găsi adormită. De câte ori trecea prin clipe de încordare, Shirley recurgea în mod obişnuit la acest mijloc natural de refacere, care sosea de îndată ce era chemat.

Persoana intrată în cameră rămase locului când o văzu adormită, apoi rosti:

— Domnişoară Keeldar!

Probabil că acel glas se armoniza cu vreo imagine ivită în vis – fiindcă n-o făcu să tresară, ci abia să se deştepte păstrând ochii închişi; doar întoarse puţin capul, iar atunci obrazul şi profilul, acoperite mai înainte de braţ, se arătară la vedere: era îmbujorată, fericită, aproape zâmbitoare, dar genele îi erau umede; plânsese în somn; sau poate, înainte de a adormi, câteva lacrimi îi izvorâseră în mod firesc din ochi