PDF SHIRLEY de Charlotte Brontë carte de citit online si decarcare gratuita

CAPITOLUL XXXII

Şcolarul şi nimfa pădurii

Întrucât Briarmains era mai aproape decât Hollow, domnul Yorke îl dusese acolo pe tânărul său tovarăş de drum. Se îngrijise să-l vadă întins în cel mai bun pat din casă, cu aceeaşi dragoste cu care s-ar fi ocupat de un fiu al său. Vederea sângelui ce gâlgâia din rana provocată în mod laş făcu din rănit un adevărat fiu al inimii gentlemanului din Yorkshire. Spectacolul unei întâmplări atât de neaşteptate, al trupului aceluia înalt şi drept prăvălit cu întreaga-i mândrie de-a latul drumului, al frumosului cap de ora din sud tăvălit în ţărână, al omului aflat în floarea tinereţii şi rămas dintr-o dată dinaintea sa palid, neajutorat, fără viaţă – asta era cea mai nimerită combinaţie de situaţii în stare să trezească viul interes al domnului Yorke faţă de victimă.

Nicio altă mână nu se afla acolo ca să se ridice şi să dea ajutor; niciun alt glas pentru a pune întrebări duioase; nicio altă minte ca să diriguiască aşa cum se cuvine toate măsurile luate; toate trebuiau îndeplinite numai de el. Această totală dependenţă a tânărului (fiindcă el tânăr îl vedea) sângerând şi lipsit de grai faţă de bunăvoinţa lui sporea acea bunăvoinţă şi o făcea şi mai utilă. Căci tare îi mai plăcea domnului Yorke să aibă putere şi să se poată folosi de ea; iar acum deţinea în mâinile sale puterea asupra vieţii unui semen; şi era încântat.

Nu mai puţin încântată era cea mai bună jumătate a sa; întâmplarea se potrivea de minune firii şi gusturilor ei. Alte femei ar fi fost îngrozite să vadă un bărbat scăldat în sânge purtat peste pragul casei lor şi depus în hol „în puterea nopţii“. Asta, aţi putea bănui, ar fi fost prilej de istericale. Nu; pe doamna Yorke o apucau istericalele atunci când Jessy refuza să părăsească grădina şi să se apuce de împletit, sau când Martin pomenea despre plecatul în Australia cu gând de a-şi câştiga libertatea şi de a scăpa de sub tirania lui Matthew; dar o încercare de asasinat la doi paşi de uşa ei – un om pe jumătate ucis întins în cel mai bun pat al casei – îi dădea puteri, îi aţâţa îndrăzneala şi dădea bonetei de pe capul ei prestanţa unui turban.

Doamna Yorke făcea parte din acel soi de femei în stare să mănânce zilele amărâte ale unei biete slujnice, dar să îngrijească eroic un întreg spital plin de ciumaţi. Pe Moore aproape că-l iubea; inima ei viguroasă aproape că tânjea de dragul lui când îl vedea încredinţat îngrijirilor sale – lăsat în braţele ei la fel de neajutorat şi dependent de ea cum fusese şi ultimu-i născut la vremea când se afla în leagăn. Dacă ar fi văzut vreo slujnică, ori pe una dintre fiice, dându-i o înghiţitură de apă ori netezindu-i perna, i-ar fi rupt urechile nechematei. Le alungă şi pe Jessy şi pe Rose din încăperile de la etaj ale casei; le interzise slujnicelor să pună piciorul pe acolo.

Adevărul e, însă, că în cazul când nenorocirea s-ar fi petrecut la porţile casei parohiale şi bătrânul Helstone l-ar fi găzduit pe martir, nici Yorke şi nici soaţa lui n-ar fi fost încercaţi de vreun simţământ de milă; ar fi considerat că doar şi-a primit dreapta răsplată pentru tirania şi intrigile lui; dar aşa, devenise atunci pentru el însăşi lumina ochilor.

Ciudat! Lui Louis Moore i se îngădui să vină – să se aşeze pe marginea patului şi să se aplece asupra pernei – să ia mâna fratelui său şi să-şi apese cu dragoste buzele pe fruntea lui palidă; până şi doamna Yorke îndură asta fără crâcnire. Şi îi îngădui să rămână acolo jumătate din zi; ba o dată îi îngădui să vegheze în camera bolnavului o noapte întreagă; se sculă la cinci, într-o umedă dimineaţă de noiembrie, aprinse cu mâna ei focul la bucătărie, pregăti fraţilor micul dejun şi li-l servi ea însăşi. Îmbrăcată impunător într-un nesfârşit capot de flanelă, cu un şal pe umeri şi boneta de noapte pe cap, şezu şi se uită la ei cum mănâncă, vădind aceeaşi mulţumire cu care cloşca îşi priveşte puişorii ciugulind. Mai mult, în ziua aceea trimise vorbă bucătăresei că-şi poate permite să pregătească şi să ducă sus domnului Moore un castron cu fiertură de ovăz şi măduvă de arbore de pâine; tot în acea zi fata în casă i-a ieşit din graţii fiindcă la plecarea domnului Louis, îi adusese acestuia pardesiul ţinut la zvântat în bucătărie şi, ca o neobrăzată ce era, îl ajutase să se îmbrace şi acceptase în schimb un zâmbet, un „mulţumesc, fetiţo” şi un şiling. Într-o zi veniră două doamne, palide şi îngrijorate, şi rugară cu stăruinţă, cu umilinţă chiar, să li se îngăduie a-l vedea pe domnul Moore măcar o singură clipă; doamna Yorke îşi împietri inima şi le trimise la plimbare – şi nu fără ocări.

Dar cum a fost când a venit Hortense Moore? Nu chiar aşa de rău cum ar fi fost de aşteptat: întreaga familie Moore părea într-adevăr să fie pe placul doamnei Yorke mai mult decât fusese oricare alta de-a lungul timpului. Hortense şi dânsa găseau o inepuizabilă temă comună de conversaţie în înclinaţiile spre corupţie ale slujnicelor. Părerile lor în privinţa acestei categorii de oameni erau asemănătoare: îi supravegheau cu aceeaşi permanentă suspiciune şi îi judecau cu aceeaşi severitate. De asemenea, încă din capul locului Hortense nu lăsă să se vadă nici cel mai mic semn de gelozie faţă de atenţiile arătate de doamna Yorke lui Robert; o lăsă să-şi joace în voie rolul de soră de caritate, fără să se amestece mai deloc; pentru ea însăşi găsi o ocupaţie neîntreruptă în agitaţia prin casă, în supravegherea atentă a bucătăriei, în informarea promptă asupra celor petrecute acolo şi, pe scurt, făcându-se în toate chipurile folositoare. În ce priveşte vizitatorii, amândouă căzură de acord că trebuiau cu străşnicie îndepărtaţi de camera bolnavului. Îl ţineau prizonier pe tânărul fabricant şi abia dacă permiteau aerului să-l atingă şi soarelui să-l vadă.

Domnul MacTurk, doctorul căruia i se încredinţase cazul lui Moore, declară rana acestuia drept primejdioasă, dar, după câte socotea el, nu fără nădejde de lecuire. La început dorise să lase la căpătâiul bolnavului o soră aleasă de el; dar despre una ca asta nici doamna Yorke şi nici Hortense nu voiră să audă măcar; în schimb promiseră să respecte întocmai prescripţiile. Şi ca urmare, pentru moment, bolnavul fu lăsat pe seama lor.

Fără îndoială că răspunseră cât se pricepură mai bine încrederii acordate; dar într-o zi se întâmplă ceva neplăcut: bandajele se deplasaseră sau se umblase la ele, ceea ce avu drept urmare o gravă pierdere de sânge. Fiind chemat, MacTurk sosi cu calul în spume. Era unul dintre acei doctori pe care e primejdios să-i superi; repezit când se afla în cea mai deplină bună dispoziţie, în dispoziţie proastă – turbat, văzând starea lui Moore, îşi dezvălui simţămintele printr-un limbaj înflorat cu care nu este nevoie să acoperim pagina de faţă. Un buchet sau două din cei mai superbi boboci se abătură peste capul nepăsător al unui anume domn Graves, un ajutor tânăr şi voinic cărat de doctor pretutindeni după el; cu un alt buchet îl cadorisi pe încă un tânăr din suita sa - un interesant facsimil al lui însuşi, fiind, într-adevăr, chiar propriul lui fiu; dar întregul coş de flori rare fu rezervat insinuantei tagme femeieşti, în întregime.

În cea mai mare parte a unei nopţi de iarnă, doctorul şi sateliţii săi trebăluiră numai pe lângă Moore. Acolo, lângă patul lui, încuiaţi în cameră numai ei şi rănitul, s-au trudit şi s-au ciorovăit asupra acelui trup sleit de puteri. Ei trei stăteau de-o parte a patului, iar Moartea de cealaltă. Lupta a fost crâncenă; a durat până în zori de ziuă, când balanţa dintre beligeranţi stătea atât de dreaptă, încât oricare dintre părţi ar fi putut revendica victoria.

În zori, bolnavul fu lăsat în seama lui Graves şi a tânărului MacTurk, în vreme ce mai vârstnicul plecă el însuşi să aducă ajutoare şi le găsi în persoana doamnei Horsfall, cea mai bună soră din echipa lui de lucru. Acestei doamne i-l dădu în grijă pe Moore dimpreună cu cele mai severe ordine privitoare la răspunderea ce-i apăsa pe umeri. Doamna Horsfall primi răspunderea cu o anume nepăsare, la fel cum îşi trase şi fotoliul lângă căpătâiul bolnavului. Şi din clipa aceea îi începu domnia.

Doamna Horsfall avea o calitate – se supunea orbeşte ordinelor primite din partea lui MacTurk: pentru ea Cele zece porunci erau mult mai lesne de călcat decât vorbele doctorului. În alte privinţe nu era femeie, ci dragon. Faţă de ea, Hortense Moore rămase o sărmană nevinovată; doamna Yorke se retrase – zdrobită; totuşi, ambele aceste doamne erau persoane cu oarecare demnitate, după propria lor apreciere, şi de oarecare importanţă, după părerea celorlalţi. Băgate în sperieţi de lăţimea, înălţimea, osatura şi musculatura doamnei Horsfall, se retraseră în salonul din fund. În ce o privea, doamna soră rămânea sus când îi plăcea şi cobora când socotea ea de cuviinţă; îşi trăgea duşca de trei ori pe zi şi luleaua de tutun de patru.

Cât despre Moore, acum nimeni nu mai îndrăznea să întrebe de el; doamna Horsfall îi era dădacă; ea trebuia să aibă grijă de tot ce avea legătură cu bolnavul; şi părerea generală era că doamna se descurca foarte bine.

În fiecare dimineaţă şi în fiecare seară MacTurk venea să-l vadă; cazul lui Moore, complicat şi printr-un nou ghinion, devenise ceva foarte interesant în ochii doctorului; îl privea ca pe un mecanism stricat pe care numai măiestria sa l-ar mai putea face din nou să meargă. Graves şi tânărul MacTurk – singurii alţi vizitatori ai lui Moore – îl priveau pe bolnav exact aşa cum erau obişnuiţi să-i privească pe ocupanţii camerei de disecţie a spitalului din Stilbro’.

În vremea asta Robert Moore petrecea de minune: chinuit de dureri; ameninţat de moarte; prea slăbit ca să se poată mişca; aproape şi prea slăbit ca să poată vorbi; avea drept păzitor un fel de femeie uriaş; iar cei trei doctori alcătuiau singura lui societate. Şi aşa zăcu de-a lungul mereu mai împuţinatelor zile şi mai prelungilor nopţi din întreaga cumplită lună a lui noiembrie.

La începutul captivităţii, Moore obişnuia să reziste foarte greu doamnei Horsfall; îi era groază de vederea acelui trup uriaş şi spaimă de atingerea mâinilor ei tari; dar ea îl învăţă numaidecât să fie ascultător. Nici un băga de seamă cele şase picioare înălţime, muşchii şi încheieturile sale bărbăteşti; îl întorcea în pat aşa cum altă femeie ar fi întors un sugaci în leagăn. Când era ascultător şi supus îi spunea „dragul meu“ şi „puişorule“; dar dacă nu era cuminte, îl lua şi din scurt. Dacă încerca să spună vreo vorbă când era şi doctorul MacTurk de faţă, numaidecât ridica mâna şi-l mustra – şşşt! — ca o guvernantă când vrea să ţină în frâu un copil neastâmpărat. „Dacă n-ar fuma – dacă s-ar putea lipsi de gin, ar fi mult mai bine; dar şi fumează şi-i şi trage cu ginul”, îşi spunea Moore. Odată, în absenţa ei, îl făcu pe MacTurk să înţeleagă destul de limpede că „îi cam trage la măsea”.

— Ehei! dragul meu domn, toate sunt la fel, fu răspunsul obţinut cu atâtea sforţări. Numai că Horsfall are o mare calitate: fie beată, fie trează, niciodată nu uită să-mi dea ascultare mie.

În cele din urmă trecu şi toamna întârziată; ceţurile, ploile ei îşi retraseră din Anglia doliul şi lacrimile; vuiturile se prelinseră de acolo ca să mai jeluiască şi pe tărâmuri mult îndepărtate. În urma lui noiembrie păşi iarnă temeinică, dimpreună cu limpezime, linişte şi îngheţ.

O zi liniştită de noiembrie se încheia într-o seara cristalină; asupra Lumii se întinsese o coloratură de Polul Nord: toate culorile şi nuanţele ei se arătau ca nişte reflets^[1] de giuvaeruri albe, sau violete, sau pal-verzui. Colinele erau îmbrăcate în albastru-liliachiu; soarele scăpătat spre apus îşi pusese purpură în roşeaţă; cerul era de gheaţă şi întregu-i azur se poleise cu argint; când stelele răsăriră, se arătară a fi de cristal alb - nu de aur; nuanţe cenuşii, azurii, sau verzidiluate ca de smaragd pal – reci, curate şi transparente - colorau întreaga întindere a peisajului.

Ce este arătarea aceea stingheră din pădurea ce nu mai e verde şi nici măcar roşietică, din pădurea de culoare nedecisă – ce este mogâldeaţa aceea de culoare albastru-închis şi care se mişcă? Ei, e un şcolar – un elev al liceului din Briarfield; s-a despărţit de colegii săi, porniţi acum în grabă pe şosea către casă, şi caută un anumit copac, cu o anume moviliţă de muşchi crescută pe rădăcini şi foarte potrivită să tină loc de scaun. Pentru ce rătăceşte pe aici? - aerul e îngheţat şi ceasurile sunt târzii. Se aşază; la ce s-o fi gândind? Simte oare farmecul neprihănit în care s-a înveşmântat Natura astă-seară? O lună albă ca sideful zâmbeşte printre copaci; o fi îndrăgostit de zâmbetul ei?

Cu neputinţă de spus; fiindcă tace şi pe faţă nu i se poate desluşi nimic; până acum chipul nu e oglindă unde să i se arate simţămintele, ci mai curând mască menită să le ascundă. Băiatul ăsta este un tinerel de cincisprezece ani – subţirel şi înalt pentru vârsta lui. Pe faţă i se arată tot atât de puţină amabilitate pe cât de puţin servilism; ochii îi par pregătiţi să prindă încă din prima clipă orice încercare de a-l dirija ori de a-l îmbrobodi, iar trăsăturile vădesc vii însuşiri pentru rezistenţă. Pedagogii înţelepţi evită ciocnirile neobligatorii cu flăcăul acesta. Orice încercare de a-l supune prin severitate ar fi inutilă; a te strădui să-l câştigi prin măguliri ar însemna un efort mai rău decât inutil. E mai bine să-l laşi în pace. Timpul îl va educa şi experienţa îl va instrui.

După spusele lui, Martin Yorke (e unul dintre tinerii Yorke, bineînţeles) dispreţuia până şi cuvântul poeziei; dacă i-ai fi vorbit despre sentimente, ţi-ar fi răspuns cu sarcasme. Şi iată-l acum, rătăcind de unul singur, cercetând cu supunere Natura care îi deschide dinainte, sub privirile lui pline de interes, o pagină de poezie aspră, tăcută, solemnă.

După ce se aşază, scoate din ghiozdan o carte – nu Gramatica latină, ci o carte purtată pe ascuns, un volum de basme; încă un ceas de acum încolo are să fie destulă lumină pentru agerii lui ochi tineri; şi dealtminteri luna însăşi stă şi îl priveşte, iar razele ei, încă spălăcite şi neclare, inundă luminişul unde s-a oprit.

Citeşte; e condus într-o singuratică regiune de munte; totul în jurul său e aspru şi pustiu, inform şi aproape fără culoare. Vântul îi aduce în auz clinchete de clopoţei; desprinzându-se din valurile diforme ale ceţii, coboară asupră-i cea mai strălucitoare vedenie – o doamnă îmbrăcată în verde, călare pe un buiestraş alb ca neaua; îi vede veşmintele; nestematele şi calul aprig; zâna îi face să stea locului, întrebându-l despre nişte lucruri tainice; e vrăjit şi trebuie să o urmeze în Ţara Zânelor.

Un alt basm îi poartă până la ţărmul mării; şi-acolo se trezeşte pe o mare învolburată ale cărei valuri se zbuciumă amarnic la poalele unor stânci ameţitoare; plouă şi vântul suflă cu furie. Un şirag de stânci, negre şi neprimitoare, se întinde până departe în largul mării şi pretutindeni, de-a lungul, printre şi pe deasupra acestor steiuri se aruncă şi izbucneşte, alunecă şi tresaltă, se umflă şi se înfăşoară şiroaie cu spume de albimea zăpezii. Un rătăcitor singuratic umblă peste aceste stânci şi calcă grijuliu, cu paşi cumpăniţi, pe undele şi sălbaticele buruieni de mare; priveşte în locuri unde adâncimea apelor cu limpezime de cristal se numără în stânjeni şi vede acolo vegetaţie mai sălbatică, mai ciudată şi mai uriaşă decât se află pe uscat, cu comori de scoici - unele verzi, altele purpurii, altele sidefii – strânse ciorchine pe coturile ramurilor ce seamănă a şerpi. Aude un strigăt. Înălţând privirea şi uitându-se în depărtare, vede la capătul bătut de vânturi al şirurilor de stânci o arătare înaltă şi palidă – are formă de om, dar e alcătuită din spumă – transparentă, tremurătoare, cumplită; şi nu e singură: sunt multe siluete omeneşti ce rătăcesc pe stânci – o ceată de femei de spumă – un grup de albe şi vaporoase Nereide.

Ssst! — închide cartea; ascunde-o repede în ghiozdan; Martin aude paşi. Stă şi ascultă. Nu – ba da: din nou frunzele moarte, strivite uşor, foşnesc pe poteca din pădure. Martin pândeşte; copacii parcă se dau la o parte şi o femeie înaintează printre ei.

E o doamnă îmbrăcată în mătase neagră şi cu faţa acoperită de un văl. Niciodată până acum Martin n-a mai întâlnit vreo doamnă în pădurea asta – şi nici vreo altă femeie în afară de câte o ţărăncuţă venită după alune – şi asta destul de rar. În noaptea asta o astfel de apariţie nu-l supără. Pe măsură ce se apropie, vede că nu e vorba nici de o bătrână, nicio femeie simplă, ci de o doamnă foarte tânără; şi dacă în clipa de faţă n-ar recunoaşte în ea pe cineva despre care spusese cu toată convingerea că e urâtă, ar mărturisi că descoperă trăsături de frumuseţe dincolo de aburii vălului.

Trece pe lângă el şi nu spune nimic. Ştia că aşa are să facă: toate femeile sunt nişte maimuţe fudule – iar ei nu întâlnise încă fată mai încrezută decât Caroline Helstone asta. Abia îi fulgerase prin minte gândul acesta, când doamna se întoarse şi făcu îndărăt cei doi paşi cu care îl depăşise, îşi ridică vălul, îi cercetă chipul şi îl întrebă cu glas blând:

— Eşti cumva unul dintre fiii domnului Yorke?

Niciun fel de dovadă adusă de un om nu l-ar fi putut

vreodată convinge pe Martin Yorke că la auzul acelor cuvinte roşise; totuşi roşise, şi încă până la urechi.

— Sunt, răspunse fără ezitare; şi îşi dădu singur curaj întrebându-se cu trufie ce avea să mai urmeze.

— Eşti Martin, bănuiesc, fu observaţia următoare.

Nici nu s-ar fi putut inventa o observaţie mai fericită. Era o frază simplă, rostită fără urmă de afectare şi chiar cu puţină sfială; dar se armoniza perfect cu firea tânărului; îl mângâie ca un acord muzical.

Martin avea un foarte ascuţit simţ al personalităţii; găsea că e şi corect şi înţelept ca domnişoara să-l deosebească pe el de ceilalţi fraţi. Ca şi tatăl său, ura formalismul; îi plăcea să audă o doamnă spunându-i simplu „Martin”, şi nu „domnul Martin” sau „domnişorul Martin”, formule ce ar fi lipsit-o pentru vecie de favorurile lui. Încă şi mai nefericită, decât formalismul, dacă era posibil, ar fi fost cealaltă extremă, adică familiaritatea deşucheată: tonul acela blând şi sfios – şovăiala abia simţită, erau socotite cum nu se poate mai la locul lor.

— Martin sunt, repetă.

— Tatăl şi mama ta sunt sănătoşi? — (ce noroc că nu spusese tăticul şi mămica, fiindcă asta ar fi stricat totul) – dar Rose şi Jessy?

— Cred că da.

— Verişoara mea Hortense e tot la Briarmains?

— O, da!

Cu mult haz, Martin rosti cuvintele pe jumătate ca geamăt şi le însoţi de o jumătate de zâmbet; jumătatea de zâmbet primi răspuns din partea domnişoarei, fiindcă o făcuse să înţeleagă cam cu ce ochi era privită Hortense de odraslele familiei Yorke.

— Şi mama ta se înţelege cu Hortense?

— Se potrivesc atât de bine când e vorba de servitori încât le-ar fi cu neputinţă să nu se simpatizeze una pa alta.  

— E frig în noaptea asta.

— De ce ai ieşit aşa de târziu?

M-am rătăcit prin pădure.

De data asta Martin îşi îngădui totuşi să izbucnească întrun stenic hohot de râs plin de ironie,

— Te-ai rătăcit în codrul cel uriaş de la Briarfield! Ai merita să nu mai găseşti niciodată drumul.

— N-am mai fost niciodată pe aici şi acum cred ca mă aflu fără permisiune pe o proprietate particulară; ai putea să mă reclami, Martin, dacă ai vrea, ca să fiu amendată: e pădurea tatălui tău.

— Aş zice că ştiam şi eu treaba asta; dar dacă eşti aşa de neajutorată şi te rătăceşti, am să te scot eu din încurcătură.

— Nu-i nevoie; acum am ieşit la locuri cunoscute şi ştiu pe unde s-o iau. Martin, întrebă ea puţin cam cu grabă, ce face domnul Moore?

Martin auzise anumite zvonuri; îi trecuse prin minte că ar putea fi amuzant să facă o experienţă.

— E pe moarte. Nimic nu-l mai poate salva. Au aruncat peste bord toate speranţele.

Caroline îşi ridică vălul. Se uită drept în ochii lui şi zise:

— Pe moarte?

— Pe moarte. Şi totul din pricina femeilor, a mamei şi a celorlalte; nu ştiu ce i-au făcut la bandaje că au pus capăt la toate; dacă n-ar fi fost ele, i-ar fi mers mai bine. Sunt sigur că au să le aresteze, să le închidă, să le judece şi să le pornească înspre Botany Bay, în cel mai scurt timp.

Probabil că persoana care pusese întrebările nici nu auzise sentinţa lui Martin; rămăsese stană de piatră. Şi peste două minute, fără să mai scoată o vorbă, o luă la drum; fără noapte bună şi fără alte întrebări. Asta nu era ceva amuzant şi nu fusese deloc prevăzut de Martin; el aşteptase ceva emoţionant şi spectaculos; nici nu mai merita s-o sperie pe fata asta, dacă nu putea obţine de la ea nimic amuzant în schimb. Strigă:

— Domnişoară Helstone!

Nu-l auzi şi nu se întoarse. Martin o luă la fugă după ea şi o ajunse din urmă.

— Stai. Te-a îngrijorat ce ţi-am spus?

Tu nu ştii nimic despre moarte, Martin; eşti prea tânăr

ca să pot discuta cu tine despre asemenea lucruri.

— Ce, m-ai crezut? Ţi-am spus numai prostii; Moore mănâncă pe rupte; toată ziua îi prepară fiertură de fulgi de ovăz cu măduvă de arbore de pâine, ori altceva ce îi prieşte lui; eu nu mă duc niciodată pe la bucătărie, dar pe plită e totdeauna o tigaie în care se pregătesc delicatese pentru el. Cred c-o să m-apuc să fac şi eu pe grozavul, ca să capăt bucăţica cea mai grasă, cum capătă el.

— Martin! Martin! Glasul începu să-i tremure şi Caroline se opri în loc. E cum nu se poate mai urât din partea ta, Martin; aproape că m-ai omorât.

Din nou se opri; se rezemă de un copac, tremurând toată şi palidă ca moartea.

Martin se uita la ea cu o curiozitate de nedescris. Pe de o parte, aşa cum s-ar fi exprimat, era o „grozăvenie” să asişti la asta; îi spunea atât de multe, iar el începuse să se dea în vânt după descoperirea de secrete; în alt sens, îi aducea aminte de ce simţise cândva când auzise o păsărică bocinduşi puişorii luaţi de Matthew din cuib şi zdrobiţi cu piatra – şi nu fusese deloc un simţământ plăcut. Neizbutind să găsească ceva foarte potrivit de spus ca să o liniştească, începu să-şi scormonească mintea căutând ceva de făcut. Zâmbi. Şi zâmbetul îi dădu o uluitoare transparenţă fizionomiei. Strigă:

— Evrica! Foarte curând aranjez totul. Ţi-ai mai revenit, domnişoară Caroline, hai să mergem! o zori Martin.

Fără să se gândească vreo clipă că pentru domnişoara Helstone ar fi mult mai greu decât pentru el să sară peste un zid ori să se strecoare printr-un gard, o conduse pe o scurtătură care nu ducea la nicio poartă. Urmarea fu că se văzu silit s-o ajute la escaladarea unor obstacole grozave şi, în vreme ce râdea pe socoteala neajutorării ei, se bucura la culme văzând că e folositor.

— Martin, înainte de a ne despărţi spune-mi serios şi pe cuvântul tău de onoare că domnului Moore îi merge mai bine.

Dar ce multă grijă îi porţi domnului Moore acesta!