AnnaE
#0

CAPITOLUL I

 

Levitic

 

În anii din urmă, o ploaie deasă de diaconi s-a abătut asupra părţilor de nord ale Angliei: îi găseşti puzderie pe dealuri; fiecare parohie are parte de unul sau mal mulţi; sunt destul de tineri ca să poată fi foarte activi, şi s-ar cuveni să facă tare mult bine. Dar nu despre anii din urmă are să fie vorba. Ne vom întoarce la începutul acestui secol: anii din urmă – anii de-acum – sunt prăfuiţi, arşi de soare, încinşi, arizi. Vom ocoli amiaza – o vom uita la vremea siestei, vom petrece miezul zilei dormind – şi vom visa despre zori.

Dacă îţi închipui, din acest preludiu, cititorule, că ţi se pregăteşte ceva în chip de povestire romanţioasă, niciodată n-ai săvârşit o mai mare greşeală. Te aştepţi cumva la sentimentalism, poezie şi visare? Prevezi pasiune, impulsuri şi melodramă? Domoleşte-ţi nădejdile; redu-le la o treaptă mai joasă. Dinainte ţi se vor înfăţişa fapte reale reci şi concrete; ceva neromantic precum dimineaţa de luni, când toţi cei ce sunt nevoiţi să trudească se trezesc cu conştiinţa că trebuie să se scoale şi să se îndrepte spre munca lor. Nu e o afirmaţie categorică precum că nu vei gusta lucruri pasionante – poate către mijlocul şi sfârşitul ospăţului – dar s-a hotărât ca primul fel ce va fi pus pe masă să se numere printre cele pe care un catolic – ba, ce să mai vorbim, chiar un anglo-catolic - le poate mânca în Vinerea Mare din Săptămâna Patimilor: linte rece cu oţet, fără untdelemn; pâine nedospită, cu buruieni amare, iar despre friptură de miel, nici vorbă.

În anii din urmă, zic, prin părţile de nord ale Angliei a plouat cu diaconi; dar în una mie opt sute unsprezecedoisprezece un asemenea potop încă nu se abătuse pe acolo. Diaconii erau rari pe atunci: nu fiinţa niciun Ajutor pastoral, nicio Asociaţie a diaconilor care să întindă o mână de sprijin bătrânilor parohi şi protoerei şi să le ofere mijloace pentru a plăti un coleg tânăr şi viguros, ieşit de Ia Oxford sau Cambridge. Urmaşii de azi ai apostolilor, ucenici ai doctorului Pusey  şi unelte ale Propagandei, pe vremea aceea abia se cloceau sub păturile molcuţe ale leagănelor, sau erau supuşi purificării prin botez în ligheanul lavoarului. Uitându-te la oricare dintre aceşti prunci nu puteai bănui că dublele volănaşe plisate ale bonetei încingeau fruntea unui dinainte hărăzit, anume blagoslovit ca urmaş al sfinţilor Pavel, Petru şi Ioan; nici nu puteai prevedea în faldurile lungii cămăşuţe de noapte stiharul alb în care avea să muştruluiască mai târziu, cu toată severitatea, sufletele enoriaşilor săi, şi să-l uluiască în chip straniu pe preotul de modă veche, când avea să-şi fâlfâie de la înălţimea amvonului veşmântul ca o cămeşoaie ce nu fluturase până atunci mai sus decât pupitrul.

Totuşi, chiar şi în vremurile acelea de lipsă, se, mai întâlneau diaconi: planta preţioasă era rară, dar se putea găsi. Un anume district favorizat din West Riding, Yorkshire, se putea lăuda cu trei toiege ale lui Aron ce propăşeau pe o rază de douăzeci de mile. Ai să-i vezi, cititorule. Păşeşte în această plăcută casă-grădină aflată la marginea comunei Whinbury, intră în micul salon – şi acolo îi vei găsi aşezaţi la masa de prânz. Îngăduie-mi să ţi-i prezint: domnul Donne, diaconul din Whinbury; domnul Malone, diaconul din Briarfield, domnul Sweeting, diaconul din Nunnely. Casa este locuinţa domnului Donne, proprietate a unui anume John Gale, mic postăvar. Domnul Donne avusese bunătatea de aşi invita confraţii să ospăteze cu dânsul. Noi doi, dumneata, cititorule, şi cu mine, ne vom alătura comesenilor, vom vedea ce este de văzut şi vom auzi ce este de auzit. Deocamdată, însă, dumnealor nu fac altceva decât să mănânce, iar în timp ce ei mănâncă, noi vom rămâne deoparte, să stăm de vorbă.

Domnii aceştia sunt în floarea tinereţii: dispun de întreaga putere de muncă a acestei vârste interesante – o putere de muncă pe care sleiţii lor parohi vârstnici tare ar vrea s-o aducă pe făgaşul îndatoririlor pastorale, exprimându-şi adesea dorinţa de a o vedea cheltuită în supravegherea harnică a şcolilor şi în vizitarea cât mai frecventă a bolnavilor din parohiile respective. Dar junii leviţi socotesc asta o îndeletnicire anostă; ei preferă să-şi reverse energia în ocupaţii care, deşi în ochii altora se înfăţişează mai încărcate de plictiseală, mai îmbâcsite de monotonie decât munca ţesătorului la război, par să le ofere o nesecată sursă de preocupare şi satisfacţie.

Mă refer la un du-te-vino între dumnealor, de la şi spre locuinţele respective: nu un cerc, ci un triunghi de vizite pe care şi le fac reciproc în tot cursul anului, şi iarna, şi primăvara, şi vara, şi toamna. Anotimpul şi starea vremii nau importanţă; cu un zel de neînţeles înfruntă ninsoarea şi grindina, viforniţa şi ploaia, noroiul şi praful, pentru a se duce să prânzească, să ia ceaiul sau să cineze împreună. Ce anume îi atrage ar fi greu de spus. Nu prietenia, fiindcă ori de câte ori se întâlnesc, se ceartă. Nu religia; cuvântul ăsta nu este niciodată pomenit între dânşii. Teologie poate că mai discută ei din când în când, dar despre cucernicie – niciodată. Nici slăbiciunea pentru mâncare şi băutură; fiecare dintr-înşii s-ar putea desfăta la el acasă cu o friptură de vacă la tavă şi un pudding la fel de bune, cu ceai la fel de tare şi pâine prăjită la fel de gustoasă ca şi cele ce i se servesc la confratele său. Doamna Cale, doamna Hogg şi doamna Whipp – respectivele lor gazde – afirmă că „ăsta-i numai ca să dea oamenilor bătaie de cap“. Când zic „oameni“, aceste cucoane cumsecade se referă, bineînţeles, la dumnealor însele; fiindcă într-adevăr tare le mai dă de furcă sistemul ăsta de neîncetate invazii reciproce.

După cum am spus, domnul Donne şi oaspeţii săi sunt aşezaţi la masa de prânz, iar doamna Gale îi serveşte, dar păstrează în ochi o scânteie din aprigul foc de la bucătărie. Dânsa socoteşte că privilegiul de a invita din când în când câte un prieten la masă, fără nicio plată suplimentară (privilegiu inclus în condiţiile de închiriere), a fost folosit cu prisosinţă în ultima vreme. Astăzi e abia joi, iar luni domnul Malone, diaconul din Briarfield, a venit la micul dejun şi a stat şi la masa de prânz; marţi, domnul Malone şi domnul Sweeting, din Nunnely, au venit la ceai, au rămas la cină, au ocupat patul de rezervă, şi au onorat-o cu prezenţa dumnealor la micul dejun de miercuri dimineaţă; acum, joi, iată-i din nou aici la prânz, şi doamna Gale e aproape sigură că au să rămână toată noaptea. C’en est trop ar spune dânsa dacă ar şti franţuzeşte.

Domnul Sweeting îşi taie în bucăţi felia de friptură de vacă din farfurie şi se plânge că e tare; domnul Donne zice că berea e răsuflată. Ei nu, dar e culmea culmilor! Dacă ar fi măcar politicoşi, doamna Gale nu le-ar pune chiar atâta la inimă; dacă s-ar arăta măcar mulţumiţi cu ce li se dă, nu i-ar păsa, dar „diaconii ăştia tineri e aşa de înfumuraţi şi de zeflemitori, că nu le ajunge nimeni cu prăjina la nas; nu se poartă faţă de dânsa cu bună-cuviinţa şi respectul «ce i s-ar cuveni», şi asta mimai fiindcă nu ţine slujnică, ci face singură toată treaba gospodăriei, ca şi mama dumneaei, Dumnezeu s-o ierte! Pe-urmă vorbesc întruna urât despre obiceiurile din Yorkshire şi despre oamenii din Yorkshire”, semn pentru doamna Gale că niciunul dintre ei nu e gentleman adevărat, şi nici de neam bun. „Preoţii bătrâni face cât toată liota asta de tinerei de-a învăţat la colegiu; ei ştie ce e buna-cuviinţă şi se poartă frumos şi cu cei mari şi cu cei mici.”

— Pâine! strigă domnul Malone pe un ton care, deşi tărăgănat pentru a rosti numai două silabe, îl dezvăluie de îndată a fi de baştină din ţara trifoiului şi a cartofilor.

Doamna Gale îl duşmăneşte pe domnul Malone mai mult decât pe fiecare dintre ceilalţi doi; dar îi este şi teamă de el, fiindcă e un personaj înalt, solid, cu picioare şi braţe adevărat irlandeze şi o faţă tot atât de autentic naţională: o faţă nu milesiană – nu gen Daniel O’Connell, ci un chip cu trăsături proeminente de indian nord-american, specific pentru o anumită clasă de boiernaşi irlandezi, cu o expresie pietrificată şi mândră, mai potrivită unui proprietar de moşie cu sclavi decât unui moşier cu ţărani liberi pe pământul lui. Tatăl domnului Malone îşi zicea gentilom; era sărac, înglodat în datorii şi de o aroganţă prostească; iar fiu-său îi semăna leit.

Doamna Gale îi aduse pâinea întreagă.

— Taie-o, femeie! spuse oaspetele.

Şi „femeia“ o tăie, aşa după cum suna porunca. Dacă ar fi dat ascultare îndemnurilor din inima ei, l-ar fi tăiat şi pe domnul Malone în felii; sufletul ei de yorkshireză se răzvrătea cumplit în faţa unui asemenea sistem de a porunci.

Preoţii aveau o poftă de mâncare zdravănă, şi cu toate că friptura de vacă era „tare” au înfulecat până ce n-a mai încăput în ei. Au dat pe gât, de asemenea, o cantitate respectabilă de „bere răsuflată“, iar un platou cu Yorkshire puddmg şi două castroane de legume au dispărut precum frunzele după ce trec lăcustele. Brânza, la fel, s-a bucurat de o deosebită preţuire din partea dumnealor; iar o „turtă cu mirodenii”, servită în chip de desert, a pierit ca o nălucă şi nici că s-a mai aflat vreo urmă din ea. Prohodul i l-a cântat în bucătărie Abraham, fiu şi moştenitor al doamnei Gale, un tânăr în vârstă de şase primăveri; trăsese nădejde că acea turtă înturnase-va nevătămată, iar când mama sa aduse tablaua goală, el cu glas mare a strigat şi amarnic s-a jeluit.

În vremea aceasta diaconii şedeau şi îşi sorbeau vinul, o licoare dintr-o recoltă fără pretenţii, degustată fără prea multă desfătare. Domnul Malone, într-adevăr, ar fi preferat cu necuprinsă bucurie un whisky; însă domnul Donne, englez fiind, nu ţinea în casă asemenea băutură. În timp ceşi sorbeau vinul, se ciocneau în păreri; nu despre politică, nici despre filosofie, nici despre literatură - aceste subiecte erau acum ca întotdeauna cu totul lipsite de interes pentru dânşii – nici măcar despre teologie, practică sau doctrinară, ci despre mărunte chestiuni de disciplină ecleziastică, nimicuri ce păreau tuturor, în afară de ei, goale ca nişte baloane de săpun. Domnul Malone, care izbuti să-şi agonisească două pahare de vin, pe câtă vreme confraţii săi se mulţumiră cu unul singur, se bine dispuse treptat, în felul dumisale; adică, devenise puţin cam prea îndrăzneţ, debita necuviinţe pe un ton arogant şi râdea zgomotos, încântat de propria-i deşteptăciune.

Fiecare dintre comeseni ajunse pe rând calul său de bătaie. Malone avea la îndemână un stoc de glume, pe care obişnuia să le servească fără greş, cu prilejul agapelor de felul celei de faţă. Rareori îşi împrospăta glumele, lucru care de altfel nici nu era necesar, deoarece el însuşi nu se socotea niciodată plicticos, şi puţin îi păsa de ce gândesc alţii. Pe domnul Donne îl onoră cu aluzii la fizicul său extrem de firav, împunsături la adresa nasului său cârn, ironii muşcătoare în legătură cu un anume pardesiu jerpelit de culoarea ciocolatei, pe care acel domn îl arbora ori de câte ori ploua sau se arăta a ploaie „şi critici referitoare la o colecţie aleasă de expresii cockney şi un fel de a pronunţa de aceeaşi speţă, proprietate personală a domnului Donne, care meritau a fi luate în seamă pentru eleganţa şi preţiozitatea cu care îi împodobeau stilul.

Domnul Sweeting a fost luat peste picior cu privire la statura sa – era un bărbat puţintel, cât un băieţel ca înălţime şi lăţime, în comparaţie cu atleticul Malone - ironizat în legătură cu înzestrările lui muzicale - cânta la flaut şi intona imnuri ca un serafim (aşa li se părea câtorva cuconiţe tinerele din parohie), şfichiuit ca „favorit al cucoanelor”, înţepat în legătură cu mama şi sora sa, pentru care bietul domn Sweeting nutrea sentimente adânc înrădăcinate în suflet şi despre care avea din când în când nesocotinţa să vorbească de faţă cu hirotonisitul irlandez din alcătuirea căruia măruntaiele afecţiunii fireşti fuseseră, nu se ştie cum, omise.

Victimele întâmpinau aceste atacuri fiecare în felul său; domnul Donne cu o mulţumire de sine pompoasă şi cu o nepăsare uşor încruntată, singurele proptele ale demnităţii sale de altfel firave; domnul Sweeting cu indiferenţa născută dintr-o stare de spirit plină de îngăduinţă şi blândeţe, care nu pretindea să aibă vreo demnitate de apărat.

Când bătaia de joc a lui Malone ajunse prea supărătoare, ceea ce se întâmplă foarte curând, ceilalţi doi se uniră să-i dea riposta, întrebându-l câţi băieţi strigaseră după el pe drum în ziua aceea „Peter irlandezul!“ (pe Malone îl chema Peter – reverendul Peter Augustus Malone); rugându-l să le spună şi lor dacă în Irlanda se obişnuia ca în cursul vizitelor pastorale feţele bisericeşti să poarte în buzunare pistoale încărcate şi toroipan în mână; interesându-se de înţelesul anumitor cuvinte englezeşti (pe care domnul Malone le stâlcea cu accentul său irlandez), şi folosind alte asemenea metode de răzbunare pe măsura rafinamentului înnăscut al spiritului fiecăruia.

În felul acesta, bineînţeles, nu-i puteau veni de hac. Nefiind o fire nici blândă, nici flegmatică, Malone ajunse repede în culmea furiei. Vocifera, gesticula; Donne şi Sweeting râdeau. Pe tonul cel mai ridicat şi mai ascuţit al vocii sale celtice îi batjocori ca fiind saxoni şi snobi; la rândul lor, ceilalţi îl tachinară, spunându-i că este băştinaş al unui pământ cucerit. În numele ţării sale, Malone ameninţă cu răscoala şi îşi declară ura amară împotriva stăpânirii engleze; ceilalţi doi pomeniră despre zdrenţe, cerşetorie şi jeg. Salonaşul răsuna de vociferări; ai fi zis că după asemenea insulte grave trebuie neapărat să urmeze un duel; era de mirare că domnul şi doamna Gale nu se alarmau de zarva aceea şi nu trimiteau după un vardist să impună linişte. Dar dânşii erau obişnuiţi cu asemenea întâmplări; ştiau prea bine că diaconii nu luau niciodată împreună masa ori ceaiul, fără un pic de exerciţiu de acest soi, şi nu-şi făceau griji în privinţa urmărilor, ştiind că certurile clericale sunt pe cât de zgomotoase pe atât de nevătămătoare; că nu duceau la nimic şi că, indiferent în ce termeni s-ar fi despărţit tinerii preoţi într-o anume seară, aveau să se întâlnească negreşit a doua zi de dimineaţă ca fiind cei mai buni prieteni din lume.

În timp ce vrednica pereche stătea în jurul vetrei din bucătărie, ascultând ciocnirea sonoră şi repetată dintre pumnul lui Malone şi planşa de mahon a mesei din salon, ca şi tresăririle şi clinchetul carafelor şi paharelor după fiecare bufnitură,        râsul             batjocoritor            al         beligeranţilor         englezi confederaţi şi peroraţiile bâlbâite ale izolatului hibernian – în timp ce stătea deci aşa, se auziră paşi afară şi ciocănelul de pe uşă bătu insistent.

Domnul Gale se duse şi deschise.

— Pe cine aveţi sus în salon? întrebă un glas – un glas destul de impresionant, nazal ca ton, repezit ca rostire.

— A! Domnul Helstone, dumneavoastră sunteţi? Nici nu vă vedeam pe întuneric; acuma se întunecă repede. Poftiţi înăuntru, sir.

— Mai întâi vreau să ştiu dacă merită osteneala să poftesc înăuntru. Cine e sus?

— Diaconii, sir.

— Ce! Toţi?

— Da, sir.

— Au mâncat aici?

— Da, sir.

— Mulţumesc.

După aceste cuvinte în casă intră un ins – un bărbat de vârstă mijlocie, îmbrăcat în negru. Străbătu bucătăria spre o uşă ce da înăuntrul locuinţei, o deschise, îşi propti capul într-o parte şi rămase în ascultare. Avea ce asculta, căci larma de sus ajunsese chiar atunci mai asurzitoare decât oricând.

— Ha! exclamă el doar pentru sine; apoi, întorcându-se către domnul Gale: Aveţi deseori parte de asemenea soi de distracţii?

Domnul Gale fusese epitrop, şi deci era indulgent cu preoţimea.

— Sunt tineri, ştiţi dumneavoastră, sir – sunt tineri, spuse el cu înţelegere.

— Tineri! Merită o bătaie zdravănă cu varga. Soi rău – soi rău. Şi chiar dacă ai fi un disident, John Gale, şi nu un fiu credincios ai bisericii adevărate, tot aşa ar proceda – la fel şiar da în petic; dar am să…

În chip de încheiere a acestei fraze, trecu pragul uşii ce ducea în casă, o închise în urma lui şi porni în sus pe scară. Iarăşi ciuli urechile când ajunse în dreptul odăii de deasupra. Făcându-şi intrarea fără să se anunţe, se propti în faţa diaconilor.

Iar convivii amuţiră; rămaseră ca împietriţi; năvălitorul aşijderea. Noul-venit – un om mic de stat, dar cu o ţinută demnă, şi purtând pe umerii săi laţi cap, cioc şi ochi de uliu, apoi deasupra tuturor acestora un Rehoboam, adică o pălărie cu boruri late şi îndoite în sus pe margini, pălărie pe care pare-se că nu socotea necesar s-o ridice sau s-o scoată în faţa celor prezenţi – îşi încrucişă braţele pe piept şi-i măsură de sus până jos pe tinerii săi prieteni – dacă prieteni se puteau numi - cum îi veni mai bine la îndemână.

— Aşa! începu el, rostindu-şi cuvintele cu o voce care nu mai era nazală, ci adâncă – mai mult decât adâncă - o voce făcută înadins să răsune dogit şi cavernos. Aşa! S-a reînnoit minunea Sfintelor Rusalii? Au pogorât din nou pe pământ limbile despicate? Unde sunt? Chiar adineauri glasul lor umplea casa întreagă. Am auzit cele şaptesprezece limbi în plină înverşunare: parţii, mezii şi elamiţii, pământenii din Mesopotamia, cei din Iudeea, Capadochia, din Pont şi din Asia, din Frigia şi Pamfilia, din Eghipet şi din acele părţi ale Libiei dimprejurul Cirenei, străini din Roma, evrei şi prozeliţi, cretani şi arabi - acum două minute fiecare dintre ei trebuie să-şi fi avut trimisul în această odaie.

— Vă cer iertare, domnule Helstone, începu domnul

Donne. Luaţi loc, vă rog, sir. Doriţi un pahar de vin?

Politeţurile nu primiră niciun răspuns. Hultanul în redingotă neagră urmă:

— Dar ce vorbesc eu despre harul limbilor? Halal har! Am greşit capitolul şi cartea şi Testamentul: Evanghelia în loc de Lege, Faptele Apostolilor în locul Facerii, cetatea Ierusalimului în locul câmpiei Şinar. Nu harul limbilor, ci încurcătura limbilor m-a asurzit cu huietul ei. Voi, apostoli? Aud? Voi trei? Hotărât – nu. Trei înfumuraţi zidari de la Turnul Babilonului – nici mai mult, nici mai puţin!

— Vă încredinţez, sir, că stăteam şi noi puţin de vorbă la un pahar de vin, după o masă ca între prieteni: îi puneam la punct pe disidenţi.

— Aha! îi puneaţi la punct pe disidenţi, asta făceaţi domniile-voastre! Malone îi punea la punct pe disidenţi? Miemi suna în ureche altfel, că-i punea la punct pe confraţii dumisale întru apostolat. Vă certaţi între voi şi făceaţi aproape tot atâta tărăboi – numai voi trei – cât face Moise Barraclough, croitorul predicator, cu toţi ascultătorii săi la un loc în capela metodistă de jos din vale, când sunt în toiul redeşteptării la dreapta credinţă. Ştiu eu cine e tartorul – dumneata, Malone.

— Eu, sir?

— Dumneata, sir. Donne şi Sweeting stăteau liniştiţi până ce-ai venit dumneata, şi ar sta iar liniştiţi dacă ai pleca. Păcat că nu ţi-ai lăsat pe malul celălalt năravurile irlandeze, când ai trecut canalul ca să vii încoace. Apucăturile studenţilor din Dublin n-au ce căuta aici la noi; fapte care ar putea trece neobservate într-o mlaştină sau în vreun fund de munte din Connaught ar aduce, într-o parohie englezească aşezată, oprobriu asupra celor ce se îndeletnicesc cu ele şi, ceea ce e cu mult mai rău, asupra instituţiei ale cărei umile mădulare sunt, şi-atât.

Exista o oarecare demnitate în modul cum acest vârstnic şi mărunt gentleman îi dojenea pe tineri, deşi poate că nu era chiar demnitatea cea mai potrivită cu respectiva împrejurare. Domnul Helstone, stând drept ca un băţ, arătând ca un uliu la pândă, avea, în ciuda pălăriei sale preoţeşti, a redingotei negre şi a ghetrelor, mai mult aerul unui ofiţer veteran careşi muştruluieşte subalternii, decât al unui preot venerabil care-şi povăţuieşte fiii întru credinţă. Blândeţea evanghelică, dulceaţa apostolică păreau să nu fi suflat cu duhul lor asupra feţei aceleia oacheşe şi aspre, ci hotărârea îi împietrise trăsăturile şi ascuţimea înţelepciunii îi săpase brazde adânci pe chip. Şi cucernica faţă bisericească urmă:

— M-am întâlnit cu Supplehough, care bălăcărea prin noroi în noaptea asta ploioasă. Se ducea să predice la taraba concurenţei, în Milldean. După cum v-am spus, l-am auzit pe Barraclough mugind în mijlocul unei adunături ca un taur apucat de alte alea; dar pe domniile voastre, domnilor, vă aflu zăbovind la un pahar de vin de Porto tulbure şi ciorovăinduvă ca nişte babe arţăgoase. Nu-i de mirare că Supplehough a convertit, dând cu capul la fund în cristelniţă şaisprezece oameni în toată firea pe zi, şi asta zi de zi, de două săptămâni încoace; nu-i de mirare că Barraclough, secătură şi făţarnic cum e, le ademeneşte pe toate ţesătoarele astea tinere, înzorzonate în floricele şi în panglicuţe, să vadă că pumnul lui e mult mai tare decât marginea de lemn a putinei în care face el baie; şi nu-i deloc de mirare că domniile-voastre, când sunteţi lăsaţi să vă descurcaţi singuri, fără parohii dumneavoastră – adică eu, Hall şi Boultby – care să vă stăm proptele, prea adesea aţi ţine sfânta liturghie adresându-vă doar pereţilor goi ai bisericii noastre, iar crâmpeiul de predică seacă a domniilor-voastre l-aţi citi numai pentru ajutoarele voastre, pentru organist şi paracliser. Dar destul asupra acestui subiect. Am venit să stau de vorbă cu Malone. Am săţi încredinţez o treabă grea. O, viteze căpitan!

— Ce fel de treabă? întrebă Malone îmbufnat. Doar nu poate fi nicio înmormântare la ceasul ăsta din zi.

— Ai cu ce te apăra?

— Cu ce mă apăra? Oho! Am şi braţe şi picioare - şi îşi arătă braţele şi picioarele vânjoase.

— Ei, asta-i! Vreau să zic, ai arme?

— Am pistoalele pe care mi le-aţi dat chiar dumneavoastră; de ele nu mă despart; le aşez gata încărcate pe scaun, la căpătâiul meu, în fiecare seară. Am şi toiagul de corn.

— Prea bine. Vrei să te duci până la Hollow’s Mill?

— Dar ce păcatele se întâmplă la Hollow’s Mill?

— Nimic deocamdată, şi poate că nici n-o să se întâmple; dar Moore e singur acolo; i-am trimis la Stilbro’ pe toţi lucrătorii în care se poate încrede; la faţa locului au mai rămas doar două femei. Pentru cei care-i doresc binele ar fi un prilej fericit să-i facă o vizită, dac-ar ştii ce frumos li s-a netezit calea.

— Eu nu mă număr printre cei care-i doresc binele; puţin îmi pasă de el.

— Ţţţ! Malone, măi, ţie ţi-e frică.

— Aşa mă cunoaşteţi dumneavoastră pe mine? Dacă aş şti că iese cu păruială, m-aş duce; dar Moore e un om ciudat, închis, pe care nici măcar nu mă laud că-l înţeleg; şi de dragul tovărăşiei lui plăcute, n-aş face un pas.

— Dar este prilej de păruială; şi dacă nu iese o încăierare în toată legea – căci, într-adevăr, nu prea se arată semne – nu e totuşi de crezut ca noaptea să treacă în deplină linişte. Ştii că Moore s-a hotărât să instaleze maşinile cele noi, şi aşteaptă astă-seară două vagoane de rame şi cuţite de la Stilbro’. Scott, maistrul, şi câţiva oameni aleşi pe sprânceană s-au dus să le aducă.

— Lăsaţi că le aduc cu bine şi în deplină linişte.

— Aşa zice Moore, şi susţine că nu are nevoie de nimeni; cu toate acestea, trebuie să aibă pe cineva acolo, măcar ca să depună mărturie dacă se întâmplă ceva. Părerea mea e că omul ăsta e foarte nesocotit. Stă în biroul lui cu obloanele neferecate, iese pe întuneric şi umblă brambura pe vale, pe uliţa Fieldhead, printre lanuri, ca şi când ar fi odrasla preaiubită a vecinilor sau – fiindu-le zişilor vecini ca sarea-n ochi – parcă s-ar fi născut „vrăjit“, cum se spune în cărţile de basme. Nu-i este învăţătură de minte soarta lui Pearson, nici soarta lui Armitage – împuşcaţi unul în casa lui şi celălalt afară, în bălţi.

— S-ar cuveni să-i fie învăţătură de minte şi să se păzească, se amestecă domnul Sweeting. Şi nu cred că s-ar păzi. Dacă i-ar fi dat să audă ce-am auzit eu deunăzi.

— Ce-ai auzit, Davy?

— Îl cunoaşteţi pe Mike Hartley, sir?

— Ţesătorul acela antinomian? îl cunosc.

— După ce a băut câteva săptămâni la rând, Mike sfârşeşte cu o vizită la parohia din Nunnely, ca să-i spună domnului Hall ce părere are dânsul despre predicile sale, să veştejească tendinţa îngrozitoare a ceea ce propovăduieşte despre fabrici, şi să-l prevină că pastorul şi toţi ascultătorii săi se află în bezna cea necuprinsă.

— Da, dar asta nu are nimic de-a face cu Moore.

— Pe lângă faptul că este antinomian, mai este şi un aprig iacobin şi un nivelator, sir.

— Ştiu. Dacă e băut zdravăn, nu se mai gândeşte decât la uciderea de regi. Mike nu cunoaşte bine istoria, şi ţi-e mai mare dragul să-l auzi înşirând pomelnicul tiranilor asupra cărora, după cum spune el, „răzbunarea sângelui a cucerit izbânda“. Omul ăsta găseşte o bucurie ciudată în uciderea capetelor încoronate, sau a oricăror altor capete, din motive politice. Mi-a ajuns la ureche că are el un of ciudat în ce-l priveşte pe Moore: la asta făceai aluzie, Sweeting?

— Aţi folosit tocmai cuvântul potrivit. Domnul Hall crede că Mike nu-i poartă lui Moore niciun fel de ură personală; zice că chiar îi place să alerge după el şi să stea de vorbă, dar are oful ăsta, să se dea o pildă cu Moore. Deunăzi i-l ridica în slăvi domnului Hall ca pe proprietarul de fabrică dăruit cu cel mai luminat cap din Yorkshire, şi din acest motiv afirmă că Moore trebuie ales ca jertfă, ca o ofrandă de cel mai mare preţ. Dumneavoastră ce credeţi, Mike Hartley ăsta e în toate minţile, sir? întrebă brusc Sweeting.

— Nu-mi dau seama, Davy. Poate că e scrântit, sau poate că e numai viclean – ori, mai ştii, o fi şi una şi alta.

— Zice că are vedenii, sir.

— Aşa! E un adevărat Ezechiel sau Daniel când e vorba de vedenii. Vinerea trecută, seara târziu, tocmai mă culcam, a venit să-mi povestească despre o viziune care i s-a dezvăluit în parcul Nunnely chiar în după-amiaza aceea.

— Povestiţi-ne şi nouă, sir – cum a fost? îl rugă Sweeting.

— Davy, tu ai în craniul tău o despărţitură enormă care se cheamă Curiozitate; Malone, vezi, nu are aşa ceva; nici uciderile şi nici vedeniile nu-l interesează. Uită-te la el cum seamănă în clipa asta cu un Saf voinic şi cu minţile duse aiurea.

— Saf! Cine a fost Saf, sir?

— M-am gândit eu că nu ştii: poţi să cauţi; e un personaj biblic. Nu ştiu mai multe despre el decât numele şi seminţia; dar de când am fost mic şi până azi i-am atribuit lui Saf o puternică personalitate. Te-ncredinţez că era cinstit, greoi şi lipsit de noroc; şi-a aflat sfârşitul la Gob, de mâna lui Sibecai.

— Dar cu vedenia cum a fost, sir?

— Davy, auzi-vei. Donne îşi roade unghiile şi Malone o ţine într-un căscat; drept aceea numai ţie va să ţi-o spun. Mike e fără lucru, ca mulţi alţii, din păcate; domnul Grame, administratorul lui Sir Philip Nunnely, i a dat o slujbă la stăreţie. După câte zicea, Mike, îşi petrecuse toată dupăamiaza să tundă gardul viu, până spre seară, dar înainte de a se lăsa întunericul, iată că auzi ceea ce i se păru lui ca o fanfară în depărtare – trompete, surle şi sunetul unei goarne; venea dinspre pădure, şi se minuna el ce-o fi căutând o muzică acolo. Îşi ridică ochii: printre mulţimea de copaci văzu mişcându-se lucruri, roşii ca macii sau albe ca floarea de mai; pădurea era plină de ele, se revărsau şi umpleau tot parcul. Băgă de seamă apoi că erau ostaşi – cu miile şi cu zecile de mii; dar nu făceau mai mult zgomot decât un roi de musculiţe într-o seară de vară. Se alcătuiau rânduri-rânduri, susţinea el, şi mărşăluiau, regiment după regiment, prin parc; i-a urmărit până au ajuns la Nunnely Common; muzica încă mai cânta încet şi îndepărtat. Pe izlaz i-a văzut făcând un număr de exerciţii – un bărbat îmbrăcat în tunică stacojie stătea în mijloc şi-i îndruma; se întindeau, zicea el, pe cincizeci de pogoane; i-a avut înaintea ochilor vreme de o jumătate de ceas; pe urmă au plecat în deplină tăcere; tot timpul n-a auzit niciun glas de om, nici tropăit de picioare – nimic altceva decât muzica aceea stinsă care cânta un marş solemn.

— Şi-ncotro s-au îndreptat, sir?

— Spre Briarfield. Mike i-a urmărit; păreau să treacă pe la Fieldhead, când un nor de fum, revărsat parcă din gurile unei baterii de tunuri, se răspândi fără zgomot peste câmp, peste drum, peste izlaz, şi se rostogoli, zicea el, albastru şi pâclos, până la picioarele lui. După ce fumul se risipi, Mike se uită iar să-i vadă pe ostaşi, dar aceştia pieriseră; şi nu i-a mai văzut. Mike, asemeni unui înţelept Daniel ce se află, nu numai că a povestit vedenia, dar a şi tălmăcit-o: vrea să însemne, dă el de înţeles, vărsare de sânge şi război civil.

— Dumneavoastră îl credeţi, sir? întrebă Sweeting.

— Dar tu, Davy? Ei, hai, Malone, de ce n-ai plecat încă?

— Mă cam miră, sir, că n-aţi stat cu Moore chiar dumneavoastră, căci vă plac lucruri de soiul ăsta.

— De stat aş fi stat, dacă din păcate nu l-aş fi poftit pe Boultby să ia cina la mine când se întoarce acasă de la întrunirea Societăţii Biblice din Nunnely. Am făgăduit să te trimit pe dumneata ca înlocuitor al meu, lucru pentru care, în treacăt fie zis, Moore nu mi-a mulţumit: ar fi vrut mai degrabă să fi stat eu cu el, nu tu, Peter. De se va întâmplă să fie cu adevărat nevoie de ajutor, voi veni şi eu; clopotul fabricii va da alarma. Până una alta, du-te, afară doar dacă (şi se răsuci deodată spre domnii Sweeting şi Donne) – afară doar dacă nu preferi să meargă Davy Sweeting sau Joseph Donne. Ce spuneţi, domnilor? Este o misiune de înaltă cinste, condimentată, pe deasupra, de o mică primejdie reală; căci oamenii sunt într-o stare de spirit neobişnuită, după cum ştiţi cu toţii, iar Moore cu fabrica şi eu maşinile sale a adunat împotriva lui destulă ură. Nu mă îndoiesc nicio clipă că sub vestele astea ale domniilor-voastre există sentimente cavalereşti, zvâcneşte curajul. Poate că sunt prea părtinitor faţă de favoritul meu, Peter; micul David are să fie eroul, sau neprihănitul Iosif. Malone, dumneata la urma urmei eşti un mare Saul, greoi şi-mpiedicat, bun numai să-ţi împrumuţi armura: scoate armele de foc, adu-ţi ciomagul: e acolo – în colţ.

Cu un fel de rânjet semnificativ, Malone scoase la iveală pistoalele, oferind câte unul fiecăruia dintre cei doi confraţi ai săi. Dar n-au fost înşfăcate cu grabă; dovedind o sfială plină de eleganţă, cei doi domni se dădură cu câte un pas înapoi din faţa armelor ce le erau întinse.

— Eu. Nu mă ating niciodată de ele; de când sunt nu mam atins de aşa ceva, spuse domnul Donne.

— Eu sunt aproape un străin pentru domnul Moore, murmură Sweeting.

— Dacă nu te-ai atins niciodată de un pistol, încearcă acum să-l simţi în mână, tu, mare satrap al Eghipetului. Cât despre micul menestrel, el preferă probabil să-i înfrunte pe filisteni fără de nicio altă armă decât fluierul său. Dă-le pălăriile, Peter; au să meargă amândoi.

— Nu, sir; nu, domnule Helstone: mamei nu i-ar plăcea asemenea fapte, stărui Sweeting.

— Iar eu mi-am făcut un principiu din a nu mă amesteca în treburi de soiul ăsta, declară Donne.

Helstone zâmbi ironic  Malone râse cu un râs care semăna a nechezat. Apoi puse armele la loc, îşi luă pălăria şi ciomagul, apoi spunând că „nu s-a simţit de când e mai în formă pentru bătaie şi că bine i-ar părea ca vreo douăzeci de ţesători soioşi să calce casa lui Moore în noaptea aceea, ieşi din odaie, coborând scările din doi paşi făcând să se cutremure casa când trânti uşa din faţă în urma sa.

 

 descarcare gratuita de mai jos

Attachments
Charlotte Bronte - Shirley.docx 835.31 Kb . 226 Views
AnnaE
#34

CAPITOLUL XXXV

 

În care lucrurile înaintează, dar nu prea mult

 

Martin îşi făcuse bine socotelile şi pentru propria-i desfătare pusese la punct un plan întocmit cu dibăcie; se întâmplă însă adesea ca oameni mai vârstnici şi mai înţelepţi decât el să vadă cum planurile alcătuite cu cea mai mare iscusinţă sunt aruncate în nefiinţă de mătura năzuroasă a Sorţii – această cruntă menajeră ale cărei braţe roşii nimeni nu le poate stăpâni. De data asta mătura fusese făcută din fibrele tari ale scopurilor neabătute pe care le urmărea Moore şi legate strâns laolaltă cu propria-i voinţă. Îşi adunase acum puterile şi opunea o neobişnuită rezistenţă faţă de doamna Horsfall. În fiecare dimineaţă o uluia pe biata matroană cu noi lucruri de mirare. Mai întâi o eliberă de îndatoririle de valet – avea să se îmbrace singur; pe urmă refuză cafeaua pe care i-o aducea dimineaţa în cameră – avea să ia micul dejun împreună cu familia; în cele din urmă îi interzise să mai intre în camera lui. În aceeaşi zi, însoţit de protestele vehemente ale tuturor femeilor din casă, ieşi în aer liber. În dimineaţa următoare se duse după domnul Yorke până la clădirea administraţiei şi-l rugă să trimită pe cineva să-i aducă o trăsură de la hanul Casa roşie, întrucât hotărâse, spunea, să se întoarcă la el, la Hollow, chiar în acea după-amiază. În loc să-i stea împotrivă, domnul Yorke îl ajută şi îl îmboldi. Trimise numaidecât după trăsură, trecând peste vorbele doamnei Yorke care dădea asigurări că asta înseamnă moarte curată. Veni trăsura. Nefiind dornic de vorbe, puse punga săşi facă datoria în locul limbii, aşa că îşi exprimă recunoştinţa faţă de slujitori şi faţă de doamna Horsfall prin zornăit de monede. Persoana pomenită la urmă încuviinţă şi înţelese întru totul acest limbaj; el făcu sa dispară orice neînţelegeri din trecut. Sora şi pacientul se despărţiră cei mai buni prieteni din lume.

După ce vizită şi mulţumi pe deplin bucătăria, Moore trecu în salon; trebuia s-o potolească pe doamna Yorke, treabă nu chiar tot atât de uşoară ca liniştirea slujnicelor doamnei. Dânsa şedea cufundată în tăcere mânioasă şi toate gândurile îi erau închinate celor mai triste reflecţii cu privire la nerecunoştinţa omenească. Moore se apropie şi se aplecă asupră-i, obligând-o să-şi înalţe privirile fie şi numai pentru a-l pofti „să lipsească din ochii ei“. Trăsăturile lui palide şi vlăguite îşi păstrau încă frumuseţea; în ochii duşi în fundul capului încă mai sclipeau ardoarea şi un fel de dulceaţă – căci zâmbea.

— Rămâneţi cu bine! zise, şi în vremea asta zâmbetul îi licări şi se şterse.

Acum nu mai avea acea stăpânire de fier asupra propriilor simţăminte; în starea lui de slăbiciune, cea mai uşoară emoţie le făcea să iasă la iveală.

— Şi de ce vrei să ne părăseşti? îl întrebă doamna Yorke. Noi te-am ţine aici şi am fi în stare să facem pentru dumneata tot ce se poate face pe lumea asta, dacă ai vrea să rămâi doar până te mai întremezi puţin.

— Rămâneţi cu bine! repetă Moore, apoi adăugă: Aţi fost pentru mine ca o adevărată mamă; fiţi bună şi îmbrăţişaţi-l pe fiul dumneavoastră cel încăpăţânat.

Ca străin ce era, îi oferi întâi un obraz, apoi pe celălalt. Şi doamna Yorke îl sărută.

— Ce de necazuri şi câte griji v-am pricinuit! murmură mai departe Moore.

— Cel mai mare necaz acuma ni-l faci, tinere căpăţânos! fu răspunsul. Mă întreb cine are să-ţi poarte de grijă acolo, la Hollow’s Cottage. La treburi dintr-astea sora dumitale Hortense nu se pricepe mai mult decât un copil.

— Mulţumesc lui Dumnezeu! Am avut la îngrijiri câte sămi ajungă pentru toată viaţa.

Atunci apărură fetele: Jessy plângea, Rose era liniştită, dar încruntată. Moore le conduse în hol ca să le liniştească, să le mângâie şi să le sărute. Ştia că firea mamei lor nu putea îngădui ca vreo altă fiinţă vie, în afară de ea însăşi, să fie mângâiată; s-ar fi supărat şi dacă l-ar fi văzut mângâind un pisoi de faţă cu ea.

Când Moore se urcă în trăsură, băieţii se aflau prin preajmă, dar de la ei nu îşi luă rămas bun; domnului Yorke îi spuse doar:

— În sfârşit, ai scăpat de mine. Împuşcătura aceea ţi-a adus nenoroc, Yorke; ţi-a transformat Briarmains-ul în spital. Vino cât mai curând pe la mine, la vilă.

Ridică geamul şi trăsura porni. Peste o jumătate de oră coborî la portiţa propriei lui grădini. După ce plăti birjarului şi dădu drumul trăsurii, rămase o vreme rezemat de portiţă, şi ca să se odihnească şi ca să stea puţin pe gânduri.

„Acum şase luni am ieşit pe portiţa asta, îşi spuse, un om mândru, mânios şi dezamăgit; mă întorc mai trist şi mai înţelept; destul de slăbit, dar nu îngrijorat. Împrejurul meu e o lume rece şi cenuşie, dar liniştită – o lume în care nu pot nutri decât puţine nădejdi, dar nici n-am a mă teme de ceva. Orice înrobitoare teamă de încurcături m-a părăsit pentru totdeauna; vie peste mine şi cel mai crunt dintre rele, pot să muncesc, aşa cum face Joe Scott, şi să-mi câştig un trai onorabil; într-o astfel de soartă mai văd încă greutăţi, dar niciun fel de înjosire. Mai înainte, ruina financiară mi se părea totuna cu dezonoarea personală. Acum nu mai consider lucrurile aşa; cunosc deosebirea. Ruina este un rău, dar un rău pe care sunt pregătit să-l înfrunt; cunosc ziua când se va produce, fiindcă mi-am făcut socotelile. O mai pot amâna şase luni – niciun ceas mai mult. Dacă până atunci lucrurile se schimbă, ceea ce nu pare probabil; dacă opreliştile ce încătuşează astăzi negoţul şi par de neclintit ar mai slăbi (acesta fiind dintre toate lucrul cel mai puţin probabil) – încă aş mai putea birui în lupta asta atât de lungă – şi aş putea – Doamne Dumnezeule! ce n-aş putea face! Dar gândul ăsta e un fel de nebunie şi eu trebuie să privesc situaţia cu ochi lucizi. Ruina are să vină, are să se înverşuneze cu toporul împotriva rădăcinilor averii mele şi are să le reteze. Am să iau un copăcel tânăr, am să trec oceanul şi am să-l plantez în pădurile Americii. Louis are să meargă cu mine. Şi nimeni altcineva în afară de Louis? Nu

ştiu ce să zic – n-am dreptul să întreb.“ Intră în casă.

Era după-amiază, cam în preajma înserării – o înserare fără lună şi fără stele; căci, deşi prins cu tărie într-un îngheţ întunecos şi uscat, cerul rămânea acoperit de o mască de nori aspri şi neclintiţi. Pârâiaşul îngheţase şi el şi o linişte deplină stăpânea peste vâlcea; în casă se făcuse aproape întuneric. Sarah aprinsese în salon un foc zdravăn, iar acum pregătea ceaiul în bucătărie.

— Hortense, spuse Moore după ce sora sa se repezise să-l ajute să-şi scoată pelerina, îmi pare bine că m-am întors acasă.

Domnişoara Moore nu sesiză noutatea extraordinară a acestei expresii pornite de pe buzele lui Robert, care niciodată până atunci nu spusese că vila e casa lui şi se simţise mai degrabă stânjenit decât apărat de proporţiile ei modeste. Oricum, indiferent de sursa bucuriei lui, Hortensei îi făcea plăcere şi o recunoscu deschis.

Robert se aşeză, dar curând se ridică iar în picioare; se duse la fereastră, se reîntoarse lângă foc.

— Hortense!

— Mon frère?

— Salonul ăsta mic al nostru arată foarte curăţel şi plăcut; nu ştiu, parcă ar avea o strălucire deosebită.

— Ai dreptate, frăţioare dragă; cât ai lipsit tu am făcut curăţenie şi am dereticat cu grijă toată locuinţa.

— Ştii, Hortense, cred că în această primă zi de după întoarcerea mea acasă ar trebui să inviţi la ceai vreun prieten ori vreo cunoştinţă; chiar şi numai ca să vadă cât de proaspăt şi dichisit ai făcut tu să arate micul nostru cămin.

— Ai dreptate, frate dragă. Dacă n-ar fi aşa de târziu i-aş putea trimite vorbă domnişoarei Mann.

— Ai putea, numai că e într-adevăr prea târziu ca s-o deranjezi pe femeia asta de treabă, şi e şi cam frig pentru ea să iasă din casă.

— Cum te gândeşti tu la toate, Gérard dragă! Trebuie să lăsăm totul pentru altă zi.

— Aş vrea să vină cineva chiar astăzi, surioară dragă. Un oaspete liniştit care să nu ne obosească nici pe tine, nici pe mine.

— Domnişoara Ainley?

— Se spune că e o fiinţă tare plăcută şi aşezată, numai că locuieşte foarte departe. Spune-i lui Harry Scott să se repeadă până la casa parohială şi s-o roage din partea ta pe Caroline Helstone să vină şi să petreceţi seara împreună.

— Dragul meu, n-ar fi mai bine să lăsăm pe mâine?

— Aş ţine mult să ne vadă locuinţa chiar aşa cum arată ea în clipa de faţă; curăţenia strălucitoare şi bunul gust, vădit de fiece amănunt îţi fac o cinste deosebită.

— I-ar putea fi şi ei de folos, fiindcă ar avea ce să înveţe.

— I-ar putea şi trebuie să-i fie de folos. Să vină încoace.

Robert se şi duse în bucătărie.

— Sarah, te rog amână ceaiul cu o jumătate de oră.

Apoi îi spuse să-l trimită pe Harry Scott la casa parohială şi îi dădu un bileţel împăturit, pe care mâzgălise cu creionul câteva cuvinte şi scrisese ca adresă: „Domnişoarei Helstone”.

Abia avusese Sarah timp să înceapă a se nelinişti de soarta feliilor de pâine prăjită, când mesagerul se şi întoarse, iar împreună cu el sosi şi musafirul aşteptat.

Caroline intră prin bucătărie, urcă domol pe scara de serviciu ca să-şi scoată boneta şi haina îmblănită, apoi coborî la fel de liniştită, cu frumosul ei păr pieptănat îngrijit, cu rochia de lână şi gulerul drăguţ fără cută şi fără pată şi ţinând în mână micuţul ei coş de lucru. Zăbovi puţin să schimbe câteva cuvinte amabile cu Sarah, să admire noua pisicuţă ca de baga ce se tolănise lângă vatra bucătăriei şi să stea de vorbă cu canarul pe care o bruscă izbucnire a focului îl făcuse să tresară pe stinghia lui. După aceea se îndreptă spre salon.

Saluturile duioase, caldele cuvinte de bun sosit fură schimbate pe tonul calm şi senin potrivit cu întâlnirile dintre veri; o senzaţie de tihnă şi mulţumire, discretă şi gingaşă ca un parfum, se răspândi în cameră; lampa de curând aprinsă îşi revărsa din plin lumina; tava şi ceainicul fură aduse la masă.

— Îmi pare bine că m-am întors acasă, repetă domnul Moore.

Se adunară în jurul mesei. De vorbit, vorbea mai mult Hortense. O felicită pe Caroline pentru progresele vădite în ce priveşte sănătatea; băgă de seamă că îşi recăpătase culorile şi rotunjimea obrajilor. Şi era adevărat. Schimbările petrecute în înfăţişarea domnişoarei Helstone erau uşor de observat; tot ce avea legătură cu ea părea plin de voie bună; mâhnirea, teama, deznădejdea dispăruseră. Nu mai arăta  nici istovită, nici deprimată, nici tristă şi nici obosită, ci ca un om care gustase din tonicul mulţumirii sufleteşti şi se înălţase pe aripile speranţei.

După ceai, Hortense urcă la etaj. În ultima lună nu mai scotocise deloc prin sertare, şi dorinţa de a se consacra acestei îndeletniciri devenise irezistibilă. În absenţa ei, iniţiativa discuţiei trecu în seama Carolinei, şi o folosi cu îndemânare, ajungând la tonul de conversaţie cel mai potrivit cu putinţă. O plăcută uşurinţă şi eleganţă în alegerea cuvintelor parcă împrumuta prospeţimi nebănuite unor subiecte de mult cunoscute şi dezbătute; o nouă muzicalitate în glasul totdeauna catifelat îl surprinse agreabil şi îl cuceri pe nesimţite pe ascultător; anumite umbre şi lumini ivite în expresia chipului înzestrau trăsăturile tinereşti cu tărie de caracter şi le înviorau cu pasiune.

— Caroline, arăţi de parcă ai fi aflat de curând veşti foarte îmbucurătoare, îi spuse Moore după ce o cercetă atent vreme de câteva minute.

— Serios?

— În seara asta am trimis după tine ca să-mi pot recăpăta buna dispoziţie; şi văd că reuşeşti să-mi redai această bună dispoziţie în măsură mai mare decât mă aşteptasem.

— Mă bucur foarte mult. Şi chiar izbutesc să te fac să te simţi bine?

— Eşti radioasă, te mişti cu vioiciune, şi parcă n-ai vorbi, ci ai cânta.

— Sunt tare bucuroasă că mă aflu din nou aici.

— E într-adevăr plăcut, simt şi eu acelaşi lucru. Şi e o bucurie să-ţi văd din nou sănătatea în obraji şi speranţa în priviri, Cary. Dar de unde vine speranţa asta şi de unde pornesc razele de soare ce îţi învăluie întreaga fiinţă?

— În primul rând: din fericirea de a o avea pe mama. O iubesc tare mult şi dânsa mă iubeşte la fel. M-a îngrijit multă vreme şi cu multă duioşie; iar acum, după ce îngrijirile ei miau redat sănătatea, pot să stau cu ea şi să mă ocup de ea în toate zilele, de dimineaţă până seara. Îmi spun că e rândul meu să-i port de grijă, şi chiar că am grijă de dânsa; îi sunt slujnică tot aşa cum îi sunt şi copil. Şi îmi place mult… ai râde dacă ai şti cât de mult îmi place să-i fac rochii şi să cos pentru ea. E atât de drăguţă acum, Robert; n-o mai las să se îmbrace ca pe vremea bunicii. Şi în afară de asta, e o încântare să stai de vorbă cu ea – e plină de înţelepciune; are o judecată sănătoasă; ştie o mulţime de lucruri şi are o întreagă comoară de remarci interesante adunate de-a lungul timpului de ascuţita ei putere de pătrundere. Cu fiecare zi petrecută alături de ea ajung să o îndrăgesc şi mai mult, să-i port stimă şi mai adâncă, s-o iubesc cu tot mai multă căldură.

— Atunci, asta e în primul rând, Cary; vorbeşti cu atâta înfocare despre „mămica“, încât este de ajuns ca să te facă gelos pe bătrâna doamnă.

— Nu-i bătrână, Robert.

— Atunci pe tânăra doamnă.

— Nu ţine să treacă drept tânără.

— Bine – să zicem doar doamnă. Dar ai spus că dragostea mamei e lucrul care te face în primul rând fericită; prin urmare trebuie să mai fie şi altceva.

— Mă bucur că te-ai făcut bine.

— Şi altceva?

— Mă bucur că suntem prieteni.

— Tu şi cu mine?

— Da. Într-o vreme am crezut că niciodată n-o să fim.

— Ascultă, Cary. Într-o bună zi am să-ţi spun despre mine ceva ce nu-mi face deloc cinste şi, prin urmare, n-are să-ţi placă.

— Vai – nu! Nu pot îndura să gândesc lucruri rele despre tine.

— Iar eu nu pot îndura să ai despre mine păreri mai bune decât acelea pe care le merit.

— Bine, dar să ştii că pe jumătate îţi cunosc „taina“; ba, de fapt, cred că o cunosc chiar în întregime.

— N-o cunoşti.

— Eu cred că da.

— În afară de mine la cine se mai referă?

Se îmbujoră la faţă; şovăi; rămase tăcută.

— Spune, Cary! De cine mai e legată?

Caroline încercă să îngâne un nume, dar nu reuşi.

— Hai, spune-mi. În afară de noi nu mai e nimeni de faţă.

Fii sinceră.

— Şi dacă greşesc.

— Am să te iert. Hai, Cary, spune în şoaptă.

Îşi aplecă urechea aproape de buzele ei. Totuşi Caroline nu încerca, sau nu putea rosti limpede cuvintele aşteptate. Văzând însă că Moore nu renunţă şi e hotărât să audă răspunsul, în cele din urmă şopti:

— Acum vreo săptămână, domnişoara Keeldar a petrecut o zi la casa parohială. Pe urmă s-a lăsat o seară de iarnă aspră, aşa că ne-am străduit şi am convins-o să rămână la noi peste noapte.

— Şi pe urmă ea te-a ajutat să-ţi ondulezi părul.

— De unde ştii treaba asta?

— După aceea v-aţi aşezat la taifas, iar ea ţi-a spus…

— Nu în vremea cât ne ocupam cu ondulatul părului, aşa că nu ştii chiar atât de multe cum crezi. Dealtminteri, nici nu mi-a spus.

— Până la urmă aţi dormit împreună?

— În aceeaşi cameră şi în acelaşi pat. Dar de dormit nu prea am dormit; am stat de vorbă toată noaptea.

— Aş pune capul că aşa aţi făcut! Şi pe urmă totul a ieşit la iveală – tant pis. Numai că aş fi preferat să auzi de la mine toată povestea.

— Greşeşti cu desăvârşire. Nu mi-a spus lucrurile pe care le bănuieşti tu; nu e ea omul în stare să discute despre asemenea treburi. Totuşi am putut înţelege câte ceva din ce mi-a spus, am mai adunat altele de prin zvonuri, iar restul lam adăugat din instinct.

— Dar dacă nu ţi-a spus că am vrut să mă însor cu ea din pricina averii, că m-a respins cu indignare şi dispreţ (nu e cazul nici să tresari şi nici să roşeşti; nici nu-i nevoie să-ţi înţepi cu acul degetele tremurătoare; ăsta e adevărul adevărat, fie că-ţi place, fie că nu) - dacă nu la lucrurile astea s-au referit augustele ei mărturisiri, atunci la ce s-au referit? Singură ai spus că aţi stat de vorbă toată noaptea. Despre ce?

— Despre lucruri pe care până atunci niciodată nu le discutasem pe îndelete, deşi suntem prietene intime. Doar nu cumva te aştepţi că am să-ţi spun şi ţie?

— Da, da, Cary… vreau să-mi spui şi mie. Tu singura ai afirmat că suntem prieteni, iar prietenii totdeauna trebuie să-şi deschidă inima unul faţă de celălalt.

— Şi eşti sigur că n-o să povesteşti nimănui?

— Absolut sigur.

— Nici lui Louis?

— Nici măcar lui Louis. Când l-au interesat vreodată pe Louis tainele domnişoarelor?

— Robert… Shirley e o fiinţă ciudată şi mărinimoasă.

Da, eu aş îndrăzni să spun că în firea ei există probabil şi părţi stranii şi părţi minunate.

— De multe ori am văzut-o ezitând să-şi dea pe faţă sentimentele; dar când acestea încep să izbucnească, să curgă ca un râu, să-ţi alunece bogate şi puternice prin faţa ochilor – când aproape au scăpat de sub stăpânirea ei – stai şi priveşti, te minunezi, admiri şi – cred eu - o iubeşti şi mai mult.

— Ai văzut tu spectacolul ăsta?

— Da. În puterea nopţii. Când întreaga casă stătea cufundată în tăcere, stelele străluceau pe cer şi îngheţatele licăriri ale zăpezii dansau prin camera noastră – atunci am văzut inima bunei noastre Shirley.

— Adâncul inimii? Crezi că te-a lăsat să priveşti acolo?

— Adâncul inimii.

— Şi cum arăta?

— Ca un altar – fiindcă era sfânt; ca zăpada – fiindcă era imaculat; ca o flacără – fiindcă era fierbinte, şi ca moartea de neînduplecat.

— E în stare să iubească? Asta să-mi spui.

— Tu ce crezi?

— Încă n-a iubit pe nimeni din câţi au iubit-o pe ea.

— Şi cine-s cei care au iubit-o pe ea?

Robert înfăţişă un şir de nume şi încheie cu Sir Philip Nunnely.

— Dintre cei spuşi de tine n-a iubit pe nimeni.

— Şi totuşi câţiva dintre ei erau demni de dragostea unei femei.

— Erau demni să fie iubiţi de anumite femei. Dar nu de Shirley.

— E în asemenea măsură mai bună decât alte femei.

— E o fiinţă cu totul aparte şi mai primejdioasă dacă e vorba s-o iei de nevastă – cu pripeală.

— Asta pot să-mi închipui şi eu.

— A vorbit despre tine -

— Ehei! Da? Parcă spuneai că nu.

— N-a vorbit în felul în care îţi închipui; dar am întrebat-o şi aproape am silit-o să-mi spună ce crede despre tine, sau mai bine zis ce simţăminte nutreşte faţă de tine. Voiam să aflu – de multă vreme eram dornică să ştiu.

— Şi eu la fel; dar să auzim. Are o părere proastă - fără îndoială că mă dispreţuieşte, nu-i aşa?

— Are despre tine aproape cele mai bune păreri pe care le poate avea o femeie despre un bărbat. Ştii cu câtă elocinţă poate să vorbească; încă şi în clipa de faţă mai am în minte felul strălucit în care se exprima când vorbea despre tine.

— Şi în ce priveşte sentimentele?

— Până când ai ofensat-o (mi-a spus că o ofensaseşi, dar n-a vrut să-mi spună cum anume), simţea pentru dumneata tot ce simte o soră faţă de un frate pe care îl şi iubeşte şi de care e şi mândră.

— N-am s-o mai jignesc niciodată, Cary, fiindcă jignirea aceea s-a întors împotriva mea cu o putere ce m-a făcut să mă clatin pe picioare; dar comparaţia cu raporturile dintre un frate şi o soră nu-i decât o prostie; e prea bogată şi prea mândră ca să poată nutri faţă de mine sentimente fraterne.

 

— Tu n-o cunoşti, Robert. Şi uneori îmi vine acum să cred (fiindcă mai înainte am avut alte păreri) că nici n-o poţi cunoaşte; tu şi ea nu sunteţi construiţi aşa ca să vă puteţi înţelege cu adevărat unul pe celălalt.

— S-ar putea să ai dreptate. De stimat o stimez, ba chiar o admir; şi totuşi impresiile mele despre ea sunt aspre, necruţătoare. Eu cred, de pildă, că nu e capabilă să iubească.

— Shirley nu e în stare să iubească!

— Că niciodată n-are să se mărite. N-o văd dispusa să-şi sacrifice o părticică din mândrie, să-şi mai slăbească autoritatea şi să-şi împartă averea.

— Shirley te-a rănit în amorul tău propriu.

— Da, aşa este, deşi n-am încercat pentru ea nicio umbră de tandreţe şi nicio licărire de pasiune.

— În cazul ăsta, Robert, a fost un gest foarte urât din partea ta să vrei să te însori cu ea.

— Şi foarte josnic, micul meu îndrumător moral, frumoasa mea preoteasă. În viaţa mea n-am vrut vreodată s-o sărut pe domnişoara Keeldar, deşi are buze splendide, purpurii şi pline ca cireşile coapte; sau, dacă am dorit cumva, a fost vorba doar de simpla dorinţă a ochiului.

— Acuma încep să mă îndoiesc dacă spui sau nu adevărul: cireşile sau strugurii sunt acri – „atârnă prea sus“.

— Are o siluetă frumoasă, un chip frumos, păr splendid – îi recunosc toate farmecele şi nu-l simt pe niciunul, sau le simt într-un fel pentru care ea n-ar putea să aibă decât dispreţ. Cred că am fost într-adevăr ispitit doar de învelişul strălucitor al momelii. Caroline, ce personaj nobil e Robert al tău – măreţ, bun, dezinteresat şi, pe urmă, atât de curat la suflet!

— Dar nu şi fără defecte. A făcut o dată o mare gafă, şi de acum încolo n-o să mai pomenim niciodată de ea.

— Şi nici n-o să ne mai gândim la ea, Cary? Şi n-o să-l dispreţuim în adâncul inimii noastre duioase, dar drepte, miloase, dar cinstite?

Niciodată! Ne vom aduce aminte că oricând cu aceeaşi măsură cu care vom măsura vom fi şi noi cântăriţi, iar atunci dispreţul va fugi de lângă noi şi va rămâne numai afecţiunea.

— Ceea ce nu va fi de ajuns, trebuie să te previn. Într-o

bună zi are să fie nevoie de ceva mai presus de afecţiune – ceva mult mai puternic, mai dulce, mai cald. Există acel lucru şi poate fi şi el oferit?

Caroline era emoţionată – teribil de emoţionată. Atunci Moore îi spuse cu glas liniştitor:

— Linişteşte-te, Lina. Nu am de gând, fiindcă nu am dreptul, să-ţi tulbur gândurile nici acum şi nici câteva luni de aci înainte. Nu te uita la mine ca şi cum te-ai pregăti să pleci; n-o să mai facem niciun fel de aluzii tulburătoare şi o să punem capăt pălăvrăgelii. Nu mai tremura; uită-te la chipul meu şi vezi ce biată fantomă slabă, palidă şi tristă am ajuns – mult mai demnă de milă decât de admiraţie.

Caroline îl privea sfioasă, nu-i putu susţine privirea şi pe când cobora ochii spuse:

— Aşa palid cum eşti, rămâi demn de admiraţie.

— Dar să ne întoarcem la Shirley, continuă Moore. Tu crezi că există sorţi să se mărite vreodată?

— E îndrăgostită.

— Aşa… platonic… teoretic… fleacuri dintr-astea!

— Iubeşte aşa cum înţeleg eu dragostea: din toată inima.

— Ţi-a spus ea?

— Nu pot afirma că mi-a spus aşa. Nu mi-a făcut o mărturisire în care să spună „iubesc pe cutare sau pe cutare“; asemenea vorbe nu s-au desprins niciodată de pe buzele ei.

— Ştiam eu.

— Dar sentimentul şi-a croit drum împotriva voinţei sale şi eu l-am văzut. A vorbit despre un anumit bărbat cu o

încordare ce nu poate fi greşit interpretată; chiar şi numai glasul era o mărturie pe deplin convingătoare. După ce i-am smuls părerea despre tine, i-am cerut să-mi spună şi ce crede despre – despre o altă persoană cu privire la care mi se părea mie că ar exista unele indicii, deşi dintre cele mai încurcate şi mai derutante ce s-ar putea găsi pe lume. Eram hotărâtă s-o fac să vorbească; am zgâlţâit-o, am cicălit-o, am ciupit-o de degete de câte ori încerca să mă ducă de nas şi să scape cu ironii şi glume, în felul acela al ei straniu şi enervant, iar în cele din urmă s-a pornit. Îţi spun; era destul să-i auzi glasul: puţin mai puternic decât o şoaptă, dar încărcat de o emoţionantă încordare duioasă. N-a fost vorba de o mărturisire, de o confesiune în privinţa asta; până la astfel de lucruri ea nu poate coborî. Dar am rămas convinsă că fericirea acelui bărbat îi e tot atât de scumpă ca şi propriai viaţă.

— Cine e?

— I-am spus pe faţă ce cred; n-a negat; nici n-a încuviinţat, ci doar s-a uitat la mine şi i-am văzut ochii în lucirea zăpezii. Mi-a fost întru totul de ajuns; mi-am arătat fără milă bucuria izbânzii.

— Şi ce drept ai tu la izbândă? Vrei cumva să spui că inima ta e liberă?

— Oricum aş fi eu, Shirley e o sclavă. O leoaică! Dar şi-a găsit îmblânzitorul. Poate fi ea stăpână pe întreg restul lumii – stăpâna ei însăşi nu mai este.

— Va să zică te-ai simţit în culmea bucuriei văzând că ai găsit tovarăşă de robie într-o fiinţă atât de frumoasă şi maiestuoasă?

— Da. Ce frumos ai spus, Robert: o fiinţă atât de frumoasă şi maiestuoasă!

— Şi mărturiseşti: e vorba de o tovarăşă de robie?

— Nu mărturisesc nimic. Dar afirm că această maiestuoasă Shirley nu e acum mai liberă decât a fost cândva Agar.

— Şi cine e, mă rog, Abraham, acel patriarh eroic în stare de o asemenea cucerire?

— Tot mai vorbeşti pe ton dispreţuitor, cinic şi acrit; dar foarte curând am să te fac eu să-ţi schimbi tonul ăsta.

— Rămâne de văzut. Şi se poate mărita cu acest Cupidon?

— Cupidon! Seamănă tot atât de mult cu Cupidon pe cât semeni tu cu Ciclop.

Se poate mărita cu el?

— Ai să vezi.

— Cary, vreau să ştiu cum îl cheamă.

— Ghici.

— E cineva de prin împrejurimi?

— Da, din parohia Briarfield.

— Atunci e vorba de cineva care n-o merită. Nu ştiu în parohia Briarfield nicio suflare de om pe măsura ei.

— Ghiceşte.

— Cu neputinţă! Aş crede că se află sub stăpânirea unei iluzii şi până la urmă are să facă vreun pas necugetat.

Caroline zâmbi.

— Ţi se pare potrivită alegerea asta? o întrebă Moore.

— Din toată inima. Din toată inima.

— Atunci sunt într-adevăr uluit. Fiindcă ştiu ce excelentă maşinărie miniaturală de gândit este căpşorul ăsta împodobit cu o cascadă de cârlionţi castanii şi cât de fără greş lucrează; ba chiar se făleşte cu judecata lui senină şi sănătoasă, moştenită de la „mămica” – după câte presupun.

— Iar mie mi se pare cât se poate de potrivită, şi mămica sa arătat încântată.

— „Mămica” încântată! Doamna Pryor! înseamnă că nu poate fi vorba de ceva romantic?

— E romantic, dar şi potrivit.

— Spune-mi, Cary. Fie-ţi milă de mine; sunt prea slăbit ca să mai rezist la asemenea încercări.

— Ba ai să suporţi asemenea încercări; n-au să-ţi facă niciun rău, şi nu eşti chiar aşa de slăbit cum pretinzi.

— În seara asta mi-a trecut de două ori prin gând să mă arunc pe jos, la picioarele tale -

— Mai bine abţine-te, fiindcă n-am să te ajut să te ridici.

— Ca să mă închin ţie cu toată smerenia. Mama a fost catolică, iar tu arăţi asemeni celei mai încântătoare dintre icoanele ce-o înfăţişează pe Fecioară. Cred că am să mă întorc la credinţa ei, am să îngenunchi şi am să ador o icoană vie.

— Robert, Robert, astâmpără-te. Nu fi absurd. Dacă treci la gesturi lipsite de noimă, plec şi mă duc la Hortense.

— Mi-ai luat minţile; în clipa de faţă nu mai am în minte decât les litanies de la sainte Vierge. Rose céleste, reine des Anges!

— Tour d-ivoire, maison d’or – nu aşa vin cuvintele? Bine, stai jos cuminte şi dezleagă ghicitoarea.

— De! „Mămica” încântată! Aici e cheia tainei.

— O să-ţi spun ce a răspuns mama când i-am dat vestea: „Poţi să fii liniştită, draga mea, căci o asemenea alegere va aduce fericire în viaţa domnişoarei Keeldar”.

— O să încerc o singură dată, şi numai o dată. Bătrânul Helstone. Are să-ţi fie mătuşă.

— Am să-i spun unchiului; şi Shirley o să afle! Strigă Caroline râzând în hohote. Mai încearcă o dată, Robert; bâjbâielile astea ale tale sunt încântătoare.

— E celălalt paroh, Hall.

— Asta în niciun caz; domnul Hall e al meu, dacă nu te superi.

— Al tău! Extraordinar! Toate femeile din Briarfield par săşi fi făcut idol din preotul ăsta. Şi nu înţeleg de ce: e chel, abia mai vede, şi a şi încărunţit.

— Dacă nu te grăbeşti, Fanny are să sosească aici să mă ia înainte de-a izbuti tu să dezlegi ghicitoarea.

— Nu mai fac nicio încercare. Una e c-am obosit, iar în al doilea rând nu mă interesează. Cât despre mine, domnişoara Keeldar poate să se mărite şi cu le grand Turc.

— Crezi c-ar fi bine să-ţi şoptesc la ureche?

— Aşa trebuie să faci, şi cât mai degrabă; o aud pe Hortense coborând. Vino lângă mine, şi mai aproape, draga mea Lina; şoaptele mă interesează mai mult decât cele spuse.

Şi Caroline îi şopti la ureche; Robert tresări, o lumină îi fulgeră prin ochi, apoi râse scurt. Intrase domnişoara Moore, urmată curând de Sarah, care aduse vestea că sosise Fanny. Ora de taifas luase sfârşit.

Robert găsi prilejul să mai schimbe împreună câteva fraze şoptite; o aşteptase la capătul scării, să coboare după ce îşi luase şalul. O întrebă:

Şi acum trebuie să declar că Shirley e o creatură plină

de nobleţe?

— Fără îndoială, dacă ţii să rosteşti adevărul.

— Trebuie s-o iert?

— S-o ierţi?! Ce înfumurat eşti, Robert! Ea a greşit, sau tu ai greşit?

— Şi cu timpul trebuie s-o iubesc într-adevăr, Caroline?

Caroline îi aruncă o privire pătrunzătoare şi făcu o mişcare înspre el, un gest ce arăta pe jumătate dragoste şi pe jumătate nemulţumire.

— Numai o vorbă să spui, şi voi încerca să mă supun.

— Fără nicio îndoială; nu trebuie s-o iubeşti; gândul în sine e imoral.

— Dar e frumoasă, neobişnuit de frumoasă; frumuseţea ei e o frumuseţe care te copleşeşte treptat; când o vezi prima oară ţi se pare doar graţioasă; după ce ai cunoscut-o vreme de un an de zile descoperi că e frumoasă.

— Nu tu ar trebui să spui vorbele astea. Şi-acum, Robert, încearcă să fi bun.

— Vai, Cary, nu am dragoste de dăruit. Zeiţa frumuseţii de-ar veni ea însăşi să-mi facă mie curte, n-aş fi în stare să-i răspund. În pieptul acesta nu există inimă despre care aş putea spune că este a mea.

— Cu atât mai bine; fără inimă eşti mult mai în siguranţă. Noapte bună!

— De ce trebuie totdeauna să pleci, Lina, tocmai în clipa când aş dori cel mai mult să rămâi?

— Fiindcă tu trebuie să simţi dorinţa de a păstra ceva tocmai atunci când eşti cât mai sigur că ai să pierzi.

— Ascultă. Încă un singur cuvânt. Ai grijă de inima ta. Mai auzit?

— Nu-i nicio primejdie.

— De asta nu sunt convins. Mă gândesc la preotul discipol al lui Platon, de pildă.

— Cine? Malone?

— Cyril Hall. Într-acolo aş fi dator nu doar cu o singură tresărire de gelozie.

— În ce te priveşte pe tine, am aflat că i-ai făcut curte

 

domnişoarei Mann; acum câteva zile mi-a arătat o plantă pe care i-ai trimis-o în dar. Fanny, sunt gata.

 

 

 

AnnaE
#35

CAPITOLUL XXXVI

 

Scris în camera de studiu

 

Îndoielile lui Louis Moore cu privire la plecarea neîntârziată de la Fieldhead a domnului Sympson se dovediră a fi întru totul întemeiate. Chiar a doua zi după marea ceartă în legătură cu Sir Philip Nunnely, un soi de împăcare păru a se ivi în relaţiile dintre unchi şi nepoată. Fiind incapabilă să găsească în fiinţa ei puterea de a fi sau de a părea inospitalieră (unica excepţie rămânând cazul domnului Donne), Shirley rugă întreaga societate să mai rămână puţin; şi se rugă cu atâta stăruinţă, încât se vedea limpede că dintro pricină oarecare chiar dorea ca ei să rămână. O ascultară fără şovăire; fiindcă, ce e drept, unchiul nu se putea uşor hotărî s-o lase cu totul fără supraveghere şi pe deplin liberă să se mărite cu Robert Moore, de îndată ce numitul domn sar fi pus iar pe picioare (domnul Sympson se ruga fierbinte ca asemenea lucru să nu se întâmple în veci) şi şi-ar fi putut relua presupusele pretenţii la mâna domnişoarei. Aşa că rămaseră cu toţii.

La prima sa izbucnire de furie împotriva întregii familii Moore, domnul Sympson se purtase în asemenea fel cu domnul Louis, încât acesta din urmă – foarte înţelegător când era vorba de muncă ori de alte încercări, însă cu totul intolerant faţă de impertinenţa nesăbuită - îşi dăduse numaidecât demisia din slujbă şi acum doar cu greu putuse fi convins să-şi păstreze postul numai până când familia avea să plece din Yorkshire. Atât izbutiseră să-l înduplece rugăminţile doamnei Sympson; dealtminteri, ataşamentul faţă de elevul său constituia încă un îndemn către concesii; e de asemenea probabil să fi existat şi un al treilea motiv, mai puternic decât oricare dintre precedentele două; pesemne că i-ar fi venit grozav de greu să plece de la Fieldhead tocmai în momentul acela.

Şi o vreme viaţa se scurse la Fieldhead în deplină linişte; domnişoara Keeldar îşi recăpătase sănătatea şi starea ei sufletească reintrase pe făgaşul obişnuit, căci Moore găsise mijloace nimerite pentru a o feri de orice încordare nervoasă; s-ar fi zis că din seara când i se destăinuise, toate temerile îşi luaseră zborul. Inima îi era la fel de uşoară şi purtarea la fel de lipsită de griji ca a unui copil nevinovat care, neştiutor de viaţă şi de moarte, lasă întreaga răspundere pe seama părinţilor. Şi ea şi William Farren – cu ajutorul căruia se interesase de starea bietei Phoebe – ajunseră amândoi la convingerea că nu era vorba de un caz de turbare şi că numai un tratament deosebit de brutal o făcuse să fugă, fiindcă se ştia bine cu câtă neomenie obişnuia stăpânul ei s-o pedepsească. Părerea lor putea să fie întemeiată şi putea să fie falsă, căci şi grăjdarul şi paznicul făceau afirmaţii contrare, amândoi susţinând că dacă nici acesta nu era un caz de turbare, atunci asemenea boală nu mai exista pe pământ. Însă faţă de asemenea mărturii Louis făcea urechea toacă; Shirley nu afla de la el decât veştile încurajatoare, şi bineînţeles că îl credea pe de-a întregul. Indiferent de partea cui ar fi fost dreptatea, era evident că în cazul ei muşcătura se dovedea neinfecţioasă.

Trecu noiembrie şi decembrie îi urmă. De data asta familia Sympson urma să plece chiar de adevărat; de Crăciun trebuia să fie neapărat acasă; li se pregăteau bagajele şi plecarea urma să aibă loc peste câteva zile.

Într-o seară de iarnă, în ultima săptămână a şederii la Fieldhead, Louis Moore îşi scoase din nou caietul lui de însemnări şi se întreţinu cu el aşa precum urmează:

 

„E mai încântătoare decât oricând. După ce norul acela mărunt s-a risipit, a dispărut toată trecătoarea-i ofilire şi sfârşeală. A fost o desfătare să vezi cu câtă repeziciune puterea magică a tinereţii i-a putut reface buna dispoziţie şi reînviora starea de înflorire.

Astăzi de dimineaţă, după micul dejun la care o văzusem, unde îi ascultasem vorbele şi – ca să spun aşa – o simţisem în fiece atom înzestrat cu simţire al fiinţei mele, a trebuit să mă despart de prezenţa-i luminoasă şi să trec în salonul friguros. Am luat un volum frumos legat şi am văzut că era o culegere de poezii. Am citit un poem sau două; n-aş putea să spun dacă vraja se afla în mine sau în versuri, dar inima mi s-a umplut de dulceaţă şi pulsul a luat-o razna; m-am simţit cuprins de flăcări, în ciuda aerului îngheţat. Şi eu sunt încă tânăr; deşi ea a spus că niciodată nu m-a socotit tânăr, am abia treizeci de ani; există momente când viaţa, fără nicio altă pricină decât propria-mi tinereţe, îmi surâde în culori dintre cele mai ispititoare.

Venise vremea să mă duc în camera de studiu. M-am dus. Camera asta e destul de plăcută în cursul dimineţii; atunci soarele pătrunde printre gratiile ferestrei; cărţile sunt toate în bună rânduială; nicăieri nu poţi vedea hârtii împrăştiate; focul e vesel şi luminos; jarul n-a început să se stingă şi cenuşa nu s-a strâns în cămin. Acolo l-am găsit pe Henry şi el o adusese cu sine şi pe domnişoara Keeldar; stăteau împreună.

Spuneam că e mai încântătoare decât oricând, şi aşa este. O gingaşă îmbujorare, nu intensă ci delicată, îi stăruie în obraji; ochii totdeauna întunecaţi, limpezi şi expresivi vorbesc un limbaj pe care eu nu mă simt capabil să-l folosesc – este vorbirea aceea, văzută şi nu rostită, cu ajutorul căreia fără îndoială că îngerii s-au înţeles între ei pe vremea când „tăcerea stăpânea în ceruri”. Părul întotdeauna i-a fost negru ca întunericul şi moale ca mătasea; gâtul întotdeauna frumos, mlădios şi sidefiu – dar amândouă au căpătat acum un farmec nou; buclele îi sunt vaporoase ca umbra, umerii peste care cad ac graţie zeească. Odinioară doar i-am văzut frumuseţea; acum i-o simt.

Henry repeta cu ea lecţiile, înainte de a începe lucrul cu mine – Shirley ţinea într-o mână cartea, iar cealaltă era în mâna băiatului. Henry ăsta se bucură de mai multe privilegii decât i s-ar cuveni; îndrăzneşte să mângâie şi e mângâiat. Câtă înţelegere şi câtă milă îi arată Shirley! Prea multă; dacă lucrurile vor continua tot aşa, peste câţiva ani, când sufletul îi va fi pe deplin format, Henry şi-l va închina pe altarul ei aşa cum l-am închinat şi eu pe al meu.

Când am intrat am văzut cum i se zbat pleoapele, dar ochii nu şi i-a ridicat; acum, aproape niciodată nu mă mai învredniceşte cu vreo privire. S-ar părea că devine şi tăcută; rareori vorbeşte cu mine, iar când sunt eu de faţă are puţine lucruri de spus şi celorlalţi. În clipele când sunt abătut, pun schimbarea asta pe seama indiferenţei – a silei – a fel de fel de simţăminte asemănătoare. Atunci când sunt bine dispus, găsesc alte explicaţii. Dacă aş fi egalul ei – îmi spun – aş putea găsi în purtarea asta sfioşenie, nesiguranţă, iar în nesiguranţă – dragostea. Dar aşa cum stau lucrurile, oare îndrăznesc s-o caut? Ce aş putea face cu ea, dacă aş afla-o?

Azi-dimineaţă am îndrăznit, în fine, să pun la cale o întâlnire de un ceas în care să fim împreună; am îndrăznit – nu numai am dorit, ci am vrut o întâlnire cu ea; şi am îndrăznit să invoc singurătatea să ne stea de pază. Cu toată hotărârea l-am chemat pe Henry la uşă; şi fără o clipă de şovăială i-am spus: «Du-te unde vrei tu, dragul meu; dar până nu te chem să nu mai vii aici».

Mi-am dat seama imediat că lui Henry nu-i făcea plăcere că-l trimit din cameră, băiatul ăsta e tânăr, dar ştie să gândească. Ochii lui meditativi mă privesc uneori în chip ciudat. Simte pe jumătate ce mă leagă pe mine de Shirley; ghiceşte pe jumătate că în modul rezervat în care se poartă Shirley cu mine se află o desfătare mult mai scumpă decât în toate drăgălăşeniile acordate lui. Leul acesta nevârstnic, şchiop şi încă neîmplinit la trup ar mârâi la mine din când în când, fiindcă i-am îmblânzit leoaica şi îi sunt paznic, dacă obişnuinţa disciplinei şi afecţiunea instinctivă nu l-ar ţine sub ascultare. Du-te, Henry; trebuie să înveţi a-ţi primi partea de amărăciune a vieţii dimpreună cu toţi aceia din spiţa lui Adam care s-au petrecut înaintea ta ori au să vină după tine. Destinul tău nu se poate abate de la calea comună; fii recunoscător că dragostea ta e luată în seamă atât de devreme, mai înainte de a putea să simtă vreo înrudire cu pasiunea; un ceas de nelinişte, o fulgerare de invidie sunt îndestulătoare pentru a da glas simţămintelor tale. Gelozia, arzătoare ca soarele deasupra ecuatorului, Furia, nimicitoare ca uraganele tropicelor nu sunt cunoscute de climatul simţămintelor tale — deocamdată.

Mi-am ocupat locul obişnuit de la birou, întocmai la fel cum făceam întotdeauna; am fost blagoslovit cu puterea de a acoperi orice furtună dinăuntru cu un calm desăvârşit în afară. Uitându-se la chipul meu nepăsător, nimeni n-ar putea să ghicească ce uragane mi se învârtejesc uneori în inimă, cât de copleşitoare mi-e tristeţea şi cât de strivitoare nevoia de a fi precaut. Cât de plăcut e să ai darul de a-ţi vedea mai departe de ale tale în linişte deplină şi cu toată forţa, fără să-i nelinişteşti pe ceilalţi printr-un gest nepotrivit. Nu aveam atunci de gând s-o fac să audă vreo şoaptă de dragoste, nici s-o las să zărească măcar o clipă vâlvătăile focului ce mă mistuia. Înfumurat n-am fost niciodată şi înfumurat n-am să fiu nicicând; chiar cu riscul de a părea egoist şi interesat, mă voi ridica plin de hotărâre de la locul meu, îmi voi strânge cingătoarea, îmi voi lua rămas bun şi voi pleca să caut la celălalt capăt al lumii o viaţă nouă, îngheţată şi stearpă ca stânca zilnic spălată de valurile sărate ale mareelor. Ce urmăream eu în dimineaţa asta era să o cercetez îndeaproape – să descifrez un rând de pe pagina inimii ei; eram hotărât ca înainte de a pleca să ştiu ce părăseam.

Trebuia să transform nişte pene în instrumente de scris; inimile celor mai mulţi dintre bărbaţi ar fi tremurat când purtau în inimi asemenea nelinişti; ale mele şi-au făcut datoria cu deplină siguranţă, iar glasul, atunci când i-am cerut să intervină, a sunat fără umbră de şovăire.

«De azi într-o săptămână o să fi singură la Fieldhead, domnişoară Keeldar.»

«Da. Cred că de data asta hotărârea de a pleca a unchiului meu e definitivă»

«Se desparte de dumneata nemulţumit.»

«Nu e încântat de mine»

«Pleacă aşa cum a venit, a făcut călătoria fără niciun folos, iar asta îl răneşte adânc.»

«Sper că nerealizarea planurilor sale are să-l lecuiască de orice dorinţă de a alcătui altele.»

«În felul său, domnul Sympson ţi-a dorit sincer binele. Tot ce a făcut ori a avut de gând să facă ţi-ar fi fost, după părerea sa, de cel mai mare folos.»

«E drăguţ din partea dumitale că iei apărarea unui om care şi-a îngăduit să te trateze cu atâta impertinenţă.»

«Nu mă simt niciodată jignit şi nici nu simt vreo ranchiună faţă de cineva care se poartă întocmai cum îi e firea; şi nici nu poate fi ceva mai potrivit cu firea domnului Sympson decât acea ieşire vulgară şi violentă împotriva mea îndată după ce se despărţise de dumneata cu totul înfrânt.»

«De-aci înainte n-o să mai fi preceptorul lui Henry?»

«O vreme o să rămân despărţit de Henry (dacă şi eu şi el mai trăim, găsim noi o cale să ne mai vedem, fiindcă ţinem unul la altul) şi o să fiu alungat pentru totdeauna din sânul familiei Sympson. Din fericire, schimbarea asta nu mă pune în mare încurcătură; nu face decât să grăbească executarea unor planuri pe care mi le-am alcătuit de multă vreme.»

«Nicio schimbare nu te găseşte nepregătit; eram convinsă că, în felul dumitale reţinut, ai să ştii să faci faţă oricărei întâmplări neprevăzute. Totdeauna îmi spun că stai printre oameni ca un arcaş solitar, însă atent şi încordat, în mijlocul pădurii, având în tolbă nu numai o singură săgeată; până şi arcul ţi l-ai înzestrat cu o coardă de rezervă. Aşa obişnuieşte să facă şi fratele dumitale. Amândoi aţi putea fi şi vânători nomazi pe cele mai singuratice întinderi ale Vestului sălbatic; v-aţi descurca de minune. Copacii doborâţi v-ar da adăpost şi pădurile defrişate v-ar oferi ogoare din piepturile lor dezgolite; bizonii v-ar simţi tăria puştilor şi ar veni să vi se închine la picioare, cu coarnele şi cocoaşele plecate.»

«Şi orice trib al indienilor Picioare-negre sau Capete-turtite s-ar grăbi să ne îmbie cu câte o mireasă – nu?»

«Nu (cu ezitare); asta nu cred. Sălbaticul e nenorocit. Şi cred – adică – sper că niciunul dintre voi nu aţi împărţi căminul cu cineva căruia nu i-aţi putea da inima.»

«Ce te-a făcut să te gândeşti la Vestul sălbatic, domnişoară Keeldar? Ai fost cu gândul alături de mine atunci când nu te vedeam? Ai rătăcit prin visurile visate de mine cu ochii deschişi şi mi-ai cercetat mintea în vreme ce era ocupată cu alcătuirea planurilor de viitor?»

Shirley despăturise una dintre acele mici fâşii de hârtie răsucită, folosite la aprinsul focului, şi o rupea în bucăţele pe care le arunca una câte una în cămin, uitându-se lung cum sunt înghiţite de flăcări. Nu scoase nicio vorbă.

«Cum ai aflat tot ce se pare că ştii despre intenţiile mele de viitor?»

«Nu ştiu nimic; abia acum le aflu; am vorbit la întâmplare.»

«Felul dumitale de a vorbi la întâmplare seamănă a ghicitorie. Preceptor n-am să mai fiu niciodată – niciodată nu voi mai lua un elev, după ce v-am avut pe Henry şi pe dumneata; şi nici nu se va mai întâmpla vreodată să mă aşez în chip obişnuit la masa altuia – să fiu un fel de accesoriu al unei familii. Sunt acum bărbat de treizeci de ani, şi de când eram băieţaş de zece ani n-am mai fost nicio clipă liber. Simt o asemenea sete de Libertate – o asemenea adâncă  pornire de a o cunoaşte şi de a considera că îmi aparţine – atât de mult doresc ziua şi atât de des visez noaptea s-o cuceresc şi să fie a mea, încât de dragul ei n-aş refuza să trec Atlanticul; după ea aş rătăci în adâncurile pădurilor virgine. Nu voi primi în niciun caz să fac o sclavă dintr-o fată sălbatică; o asemenea femeie n-ar putea fi soţie. Nu cunosc nicio fată albă pe care s-o iubesc şi care să fie gata a mă urma. Dar sunt încredinţat că Libertatea are să mă aştepte, aşezată la poalele unui pin; atunci când am s-o chem, are să vină în casa mea de bârne şi are să se arunce în braţele mele.»

Nu putea să mă audă vorbind astfel fără să se emoţioneze şi era într-adevăr emoţionată. E drept că asta urmăream – so emoţionez. Nu găsea putere să răspundă, şi nici să se uite la mine; mi-ar fi părut rău s-o fi putut face pe oricare dintre ele. Obrajii îi străluceau ca şi cum o floare purpurie, printre ale cărei petale soarele îşi strecura lumina, şi-ar fi revărsat culorile asupra lor. Pe pleoapele albe şi genele negre ale ochilor ei pironiţi în pământ tremura tot ce e graţios la o fiinţă stăpânită de o stinghereală pe jumătate dureroasă şi pe jumătate plăcută.

Foarte curând îşi controlă emoţia şi deveni stăpână pe toate sentimentele. Vedeam că încercase un simţământ de răzvrătire şi acum se ridica să-l supună. Se aşeză. Puteam să citesc multe pe faţa ei, care parcă spunea: «Văd limpede linia care marchează limita, şi nimic nu mă va putea face să trec dincolo de ea. Simt – ştiu până unde pot să-mi dezvălui simţămintele şi când anume trebuie să le ţin în frâu. Am înaintat până la o anumită distanţă, până acolo unde firea mea adevărată, dominatoare şi nealterată poate îngădui – aici m-am oprit şi am prins rădăcini. Inima mi se poate frânge dacă e încătuşată. N-are decât – niciodată nu va reuşi să mă dezonoreze – niciodată nu va ajunge să dezonoreze, prin mine, toate femeile. Suferinţă mai curând decât înjosire! mai curând moarte decât trădare!»

Cât despre mine i-am spus: «Dacă ar fi săracă, m-aş afla prosternat la picioarele ei. Dacă ar fi smerită, aş cuprinde-o în braţe. Dar Aurul şi Situaţia ei sunt doi cerberi care o veghează de-a dreapta şi de-a stânga. Dragostea se uită şi tânjeşte, dar nu poate îndrăzni; Pasiunea dă târcoale, dar e ţinută la respect; Adevărul şi Devotamentul sunt înspăimântate. Cine ar încerca s-o cucerească n-ar avea nimic de pierdut – nu i s-ar cere nici cel mai mic sacrificiu – câştigul i-ar fi pe deplin asigurat, şi tocmai de aceea e vorba de o treabă necuprins de grea.»

Dar fie greu, fie uşor, ceva trebuie încercat; trebuie spus ceva. Să rămân tăcut având dinainte toată această frumuseţe cufundată în modestie mută – asta n-aş putea s-o fac, şi nam s-o fac. Şi iată cum am vorbit, păstrându-mi încă întreaga stăpânire; dar oricât de calme ar fi fost cuvintele mele, le puteam auzi totuşi răsunând dar şi grav.

«Ştiu, totuşi, că mă voi afla într-o situaţie stranie alături de acea nimfă a munţilor – Libertatea. Mi-e cam teamă că e îndeaproape înrudită cu Singurătatea, căreia cândva i-am făcut curte şi de care în ultima vreme încerc să divorţez. Oreadele astea sunt făpturi ciudate; ţi se ivesc în cale învăluite într-o vrajă nepământeană, asemenea unor nopţi înstelate; îţi stârnesc o sălbatică încântare, lipsită însă de căldură; frumuseţea lor este frumuseţea duhurilor; graţia lor nu este graţia vieţii ci aceea a anotimpurilor ori a peisajelor din natură; poartă cu ele înflorirea înrourată a dimineţii

— Melancolica îmbujorare a înserării – pacea lunii - necontenita schimbare a norilor. Dar eu vreau altceva şi altceva o să am. Pentru mine asemeni splendori din lumea zânelor apar reci la vedere şi îngheţate la pipăit. Eu nu sunt poet; nu pot trăi cu abstracţiuni. Dumneata însăţi, domnişoară Keeldar, în ironiile dumitale pline de haz, mi-ai spus uneori că sunt un filosof al materiei, ceea ce voia să spună că pot trăi foarte mulţumit numai cu realităţile palpabile. Fără îndoială, simt că sunt materie din creştet şi până în tălpi; şi oricât de strălucitoare ar fi Natura, oricât de înflăcărat aş diviniza-o cu puterile robuste ale unei inimi tari, totdeauna voi prefera s-o contemplu în gingaşii ochi omeneşti ai unei soaţe iubite şi încântătoare, mai curând decât în orbitele găunoase ale celei mai de seamă zeiţe din Olimp.»

«Iunona nu s-ar pricepe să-ţi pregătească un cotlet de bizon aşa cum îţi place dumitale», îmi răspunse.

«N-ar putea; dar am să-ţi spun eu cine ar fi în stare – vreo tânără fată fără un ban, fără prieteni şi fără nimeni pe lume. Tare aş dori să dau peste un asemenea om; îndeajuns de frumoasă ca să o pot iubi şi care să aibă în suflet şi în minte şi câte ceva din cele ce sunt pe gustul meu: nu fără bună creştere şi învăţătură – cinstită şi modestă. Nici nu mi-ar păsa cât de multe lucruri ştie; dar cu multă încântare aş întâmpina germenii acelor nepreţuite puteri înnăscute cu care nu poate rivaliza niciun fel de învăţătură; şi orice fire vrea Soarta – le pot stăpâni şi pe cele mai aprinse. Unei asemenea fiinţe mi-ar plăcea să-i fiu mai întâi preceptor şi pe urmă bărbat. Aş deprinde-o cu vorba mea, cu obiceiurile mele, cu principiile mele, iar după aceea aş răsplăti-o cu dragostea mea.»

«Ai răsplăti-o! Dumnezeu atoateziditorule! Ar răsplăti-o!» strigă deodată, luând o expresie batjocoritoare.

«Şi aş câştiga înmiit»-.

«Dacă ar dori şi ea, înălţimea-voastră.»

«Şi ar vrea-o.»

«Ai spus că ai accepta orice fire ar hotărî soarta. Constrângerea se loveşte de sufletele inflexibile, la fel cum se loveşte amnarul şi cremenea.»

«Iar dragostea e scânteia ce sare din ele.»

«Cine are nevoie de o dragoste ce-ar fi doar scânteie – o vezi, ţâşneşte, şi dispare.»

«Trebuie să-mi găsesc fata aceea singură pe lume. Spunemi cum să fac, domnişoară Keeldar.»

«Dă un anunţ; şi neapărat nu uita să adaugi, la calităţile cerute, că trebuie să fie o bună bucătăreasă.»

«Trebuie s-o găsesc. Şi după ce o găsesc, mă însor cu ea.»

«Dumneata, niciodată!»

Şi în clipa aceea glasul îi căpătă un ton de deosebit dispreţ. Mi-a făcut plăcere: o scosesem din starea aceea meditativă în care o găsisem la început. Voiam s-o stârnesc şi mai mult.

«De ce te îndoieşti?»

«Dumneata – să te însori!»

«Da – bineînţeles. Nimic mai evident decât să pot să mă însor şi am s-o şi fac.»

«Tocmai contrariul sare în ochi, domnule Moore.»

În starea aceasta sufletească, Shirley mă încânta; aroganţă dezlănţuită, pe jumătate jignitoare, trufie, furie, zeflemisire, toate se amestecau laolaltă în ochii ei mari şi frumoşi, care aveau în clipele acelea sclipirile ochilor de erete.

«Fă-mi hatârul să-mi expui pricinile unei asemenea păreri, domnişoară Keeldar.»

«Mă întreb cum vei izbuti dumneata să te însori?»

«Am să aranjez totul cu uşurinţă şi repeziciune de îndată

ce găsesc persoana potrivită.»

«Acceptă celibatul (şi făcu din mână un gest ce ar fi putut lăsa să se creadă că îmi oferă ceva), socoteşte că asta îţi este soarta!»

«Nu. N-ai cum să-mi dai ceva ce am dinainte. Celibatul lam avut vreme de treizeci de ani. Dacă doreşti cumva să-mi oferi un dar, un cadou de despărţire, o amintire, trebuie să găseşti altceva.»

«Atunci, ceva şi mai rău!»

«Cum? Şi ce anume?»

Acum mă simţeam şi arătam plin de înflăcărare şi vorbeam cu patimă. Făcusem o prostie când îmi părăsisem, fie şi pentru un moment, unicul meu colac de salvare: calmul. Asta mă lipsise de un avantaj ce trecuse acum de partea ei. Firava scânteie de furie se preschimbase în sarcasm şi acum i se răsfrângea pe faţă în cutele unui zâmbet batjocoritor.

«Ia o femeie care ţi-a făcut curte pentru a te mântui de nevinovăţie şi s-a repezit asupra dumitale pentru a-ţi cruţa scrupulele.»

«Arată-mi de unde s-o iau.»

«Orice văduvă planturoasă, care a mai avut până acum câţiva bărbaţi şi deci se pricepe la treburi dintr-astea.»

«Dar să nu fie bogată. Ştiu bine ce înseamnă femeile bogate.»

«Niciodată n-ai fi izbutit să culegi roadele grădinii cu poame de aur. Nu ai curaj să înfrunţi dragonul neadormit; nu eşti destul de iscusit ca să-l câştigi pe Atlas de partea dumitale.»

«Pari furioasă şi arogantă.»

«Şi dumneata cu mult mai arogant. Mândria cu care te făleşti nu-i decât o hidoasă falsificare a umilinţei.»

«Nu sunt decât o persoană aflată în serviciul altora; ştiu unde mi-e locul.»

«Iar eu sunt femeie; mi-l ştiu pe al meu.»

«Sunt sărac; trebuie să fiu mândru.»

«Trebuie şi eu să mă supun anumitor reguli şi am obligaţii la fel de stricte ca şi ale dumitale.»

Ajunsesem la un punct critic, aşa că am tăcut şi ne-am uitat unul la altul. Simţeam că ea nu va merge mai departe. Dincolo de asta nu mai simţeam şi nu mai vedeam nimic. Îmi mai rămâneau la dispoziţie doar câteva clipe. Sfârşitul se apropia – îi auzeam goana – dar încă nu sosise; mă gândeam să tărăgănez, să aştept, să vorbesc, iar când aveam să simt imboldul, să acţionez. Niciodată nu mă grăbesc; niciodată în viaţa mea nu m-am grăbit. Oamenii grăbiţi beau nectarul vieţii când e fierbinte şi frige; eu îl sorb când e rece ca roua. Am continuat:

«După câte s-ar părea, domnişoară Keeldar, şi dumneata ai tot atât de puţine şanse să te măriţi, ca şi mine. Ştiu că ai refuzat trei, ba nu, patru oferte ispititoare şi, cred, chiar o a

cincea. L-ai respins pe Sir Philip Nunnely?»

Am pus întrebarea direct şi pe neaşteptate.

«Credeai că am să-l accept?»

«Mă gândeam că ai putea.»

«Te-aş putea întreba pe ce te întemeiezi?»

«Potrivire de rang; vârstă; un fericit contrast de caractere, fiindcă el e blând şi îndatoritor; armonie în preferinţele intelectuale.»

«Ce frază frumoasă! Dar s-o luăm cu de-amănuntul. Potrivire de rang. - Se află cu mult mai presus de mine. Fii bun şi compară căsuţa mea cu palatul lui; dealtminteri toţi cei din jurul lui mă dispreţuiesc. Potrivire de vârstă. - Ne-am născut în acelaşi an; prin urmare Sir Philip e încă un copil, pe câtă vreme eu sunt femeie în toată firea; deci, în realitate, cu zece ani mai în vârstă decât el. Fericit contrast de caractere. - El e blând şi îndatoritor. Eu – cum sunt? Spunemi, te rog.»

«Ca o soră bună a isteţului, agerului şi crudului leopard cu pete.»

«Iar dumneata ai vrea să mă uneşti cu un mieluşel - atunci când Mileniul încă se află la milioane de veacuri depărtare în faţa omenirii! Când este încă întocmai ca imaginea unui arhanghel dintr-al şaptelea cer şi căruia nu-i este sortit să coboare pe pământ! Barbar crunt! armonie în preferinţele intelectuale. El e îndrăgostit de poezie, iar eu nu pot s-o sufăr…»

«Da? Asta-i o noutate.»

«Pur şi simplu mă cutremur în prezenţa ritmului şi la auzul rimei ori de câte ori mă aflu la Priory sau vine Sir Philip la Fieldhead. Într-adevăr armonie! Când am însăilat eu vreodată sonete insipide ori am înşirat strofe fragile ca cioburile de sticlă? Şi când am lăsat eu vreodată să se creadă că aş, vedea în mărgeluşe de doi bani adevărate briliante?»

«Dar ai putea să ai mulţumirea de a-i îndruma talentul către lucruri mai de valoare, de a-i rafina gusturile.»

«Să-l conduc şi să-l rafinez! Să-l învăţ şi să-l dăscălesc! Să îndur şi să rabd! Uf! Bărbatul meu n-o să-mi ţină loc de prunc. N-am să stau să-i indic în fiecare zi lecţia şi să-l controlez dacă a învăţat-o, să-i dau acadele dacă e ascultător şi să-l mustru cu răbdare, cu chibzuinţă şi căldură dacă nu e cuminte. Dar unui preceptor îi stă bine să vorbească despre satisfacţiile profesoratului - îmi închipui că dumneata socoteşti asta drept cea mai aleasă îndeletnicire de pe lume. Eu nu cred aşa – nu-mi trebuie asemenea ocupaţie. Să-mi îndrum bărbatul! Nu. Am să stărui ca bărbatul să mă

îndrume pe mine, iar altminteri să ne despărţim.»

«Martor mi-e Dumnezeu că ai avea nevoie!»

«Ce vrei să spui cu asta, domnule Moore?»

«Exact ce am spus. E neapărată nevoie să fii îndrumată.»

«Dacă ai fi femeie l-ai instrui pe Monsieur, votre mari în chip încântător. Şi chiar ţi s-ar potrivi: instruirea altora e vocaţia dumitale.»

«Aş putea să întreb dacă, în pornirea asta de dreptate şi blândeţe, ai avea intenţia să mă iei în derâdere pentru faptul că sunt preceptor?»

«Da – şi cât mai usturător. Şi pentru orice altceva ţi-ar plăcea – pentru orice cusur de care eşti în chip dureros conştient.»

«Pentru că sunt sărac, de pildă?»

«Bineînţeles; asta are să te doară. Suferi din pricină că eşti sărac şi mereu te gândeşti la lucrul acesta.»

«Şi pentru că n-aş putea oferi femeii care mi-ar stăpâni inima nimic altceva în afară de persoana mea lipsită de orice frumuseţe?»

«Exact. Obişnuieşti să spui întruna că ai fi un om urât. Eşti foarte sensibil când e vorba de trăsăturile chipului dumitale, fiindcă nu sunt chiar după asemănarea lui Apollo. Le vorbeşti de rău mai stăruitor decât ar fi nevoie, cu nădejdea vagă de a găsi pe cineva dispus să spună un cuvânt în favoarea lor – ceea ce n-are să se întâmple. Chipul dumitale nu e ceva de care să poţi fi mândru, asta e sigur – nu-i înzestrat cu nicio trăsătură drăguţă, cu nicio nuanţă plăcută.»

«Compară-l cu al dumitale.»

«Parcă ar fi al unui zeu egiptean – un cap mare, cioplit în piatră şi îngropat în nisip – dar mai bine să nu-l compar cu ceva atât de grandios: seamănă cu al lui Tartar. Eşti văr cu buldogul meu; cred că semeni cu el în cea mai mare măsură în care un om poate să semene cu un câine.»

«Tartar e însoţitorul dumitale îndrăgit. Vara, când te scoli devreme şi pleci să alergi peste pajişti ca să-ţi uzi picioarele cu rouă şi să laşi adierile vântului să-ţi răcorească obrajii şi să-ţi răvăşească părul, întotdeauna îl chemi şi pe el să te urmeze; uneori îl chemi fluierându-l, aşa cum ai învăţat de la mine. În singurătatea pădurilor ce-ţi aparţin, când crezi că nimeni în afară de Tartar nu te poate auzi, fluieri chiar acele melodii pe care ai învăţat să le reproduci de pe buzele mele, sau cânţi chiar acele cântece pe care le-ai învăţat după ureche ascultând glasul meu. Nu întreb de unde izvorăsc simţămintele ce se revarsă în aceste cântece, fiindcă ştiu că din inima dumitale izvorăsc, domnişoară Keeldar. În serile de iarnă, Tartar îţi stă întins la picioare; îi îngădui să-şi aşeze capul în poala-ţi parfumată; îl laşi să-şi afle culcuş pe poalele veşmintelor dumitale de saten; părul lui aspru s-a obişnuit cu atingerea mâinilor dumitale. Şi te-am văzut o dată sărutându-l pe acea pată albă ca zăpada aşezată ca o stea pe fruntea lui largă. E primejdios să spui că semăn cu Tartar: m-ar putea îndemna să mă gândesc la pretenţia de a fi tratat asemeni lui Tartar.»

«E posibil, sir, să obţii toate astea de la fata fără un ban, fără prieteni şi fără nimeni pe lume – când o s-o găseşti.»

«O! dacă aş putea s-o aflu întocmai aşa cum o am în închipuire! — o fată pe care mai întâi s-o îmblânzesc, iar după aceea s-o învăţ; întâi s-o supun, şi pe urmă s-o dezmierd; să smulg acea nefericită făptură din ghearele sărăciei; să-mi înstăpânesc puterea asupra ei, iar după aceea să mă arăt îngăduitor faţă de toanele de nimeni înrâurite şi niciodată până atunci îngăduite; s-o văd pe rând furioasă şi supusă, cam de douăsprezece ori în douăzeci şi patru de ore; şi poate că, în cele din urmă, după ce instruirea s-a încheiat cu bine, să admir în ea pe mama desăvârşită şi răbdătoare a vreo doisprezece copii şi care numai din când în când îl mai urechează cu dragoste pe Louis cel mic în chip de dobândă plătită pentru marea datorie pe care ea o are faţă de tatăl lui. O! (am continuat) fata mea, care n-are pe nimeni pe lume, mi-ar da multe sărutări; seara ar sta în prag şi mi-ar aştepta întoarcerea acasă; ar alerga în braţele mele; şi mi-ar păstra căminul tot pe atât de luminos pe cât de primitor. Binecuvânteze-mi Dumnezeu acest gând alinător! Trebuie s-o găsesc.»

Din ochi îi ţâşniră priviri arzătoare şi buzele i se deschiseră; dar le închise şi se răsuci năvalnic pe călcâie.

«Spune-mi, spune-mi unde se află, domnişoară Keeldar!»

Încă o răsucire – era toată numai semeţie, văpaie şi încordare.

«Trebuie să ştiu. Poţi să-mi spui. Ai să-mi spui.» «Niciodată.»

Se răsuci din nou, hotărâtă să mă părăsească. O puteam acum lăsa să se despartă de mine aşa cum se despărţise totdeauna? Nu; mersesem prea departe ca să nu duc lucrurile până la capăt. Ajunsesem prea aproape de scop, ca să nu-l ating pe deplin. Toate stavilele îndoielii, toate mofturile nehotărârii trebuiau de îndată înlăturate şi adevărul adevărat trebuia stabilit. Trebuia să-şi ia asupra ei partea care îi revenea şi să-mi spună care era. Eu trebuia sămi iau partea mea şi să mă identific cu ea.

«Numai o clipă, doamnă, spusei lăsând mâna să zăbovească pe clanţa uşii, înainte de a o deschide. În dimineaţa asta am avut o lungă convorbire, dar ultimul cuvânt nu a fost încă rostit: dumneata se cuvine să-l spui…»

«Pot să trec?»

«Nu. Stau de strajă la uşă. Aproape că aş fi în stare să-mi iau viaţa decât să te las să mă părăseşti acum, fără să rosteşti cuvântul pe care îl cer.»

«Ce cuvânt îndrăzneşti să aştepţi de la mine?»

«Ceea ce ard de nerăbdare şi mor aşteptând să aud; ceea ce trebuie să aud şi voi auzi; ceea ce acum nu îndrăzneşti să ascunzi.»

«Domnule Moore, nu ştiu deloc ce vrei să spui; parcă nici n-ai mai fi dumneata însuţi.»

Cred într-adevăr că nu mai semănăm cu mine însumi, fiindcă o speriasem; şi îmi dădeam seama că aşa era bine; ca să poată fi supusă, trebuia speriată.

«Ba ştii ce vreau să spun, şi pentru prima oară stau înaintea dumitale eu însumi. L-am azvârlit deoparte pe preceptor şi te rog îngăduie-mi să-ţi înfăţişez omul; dar să nu uiţi că e un gentleman.»

Tremura. Puse mâna pe mâna mea ca şi cum ar fi vrut s-o îndepărteze de pe clanţă; cu acelaşi succes ar fi putut încerca, cu puterile ei firave, să desfacă două metale sudate. Îşi dădu seama că n-are niciun rost, şi renunţă; şi din nou începu să tremure.

N-aş putea să explic ce schimbare se petrecuse în mine; dar din tulburarea ei se scurse în mine o nouă stare sufletească. Nu mă mai simţeam nici strivit şi nici îmbărbătat de pământurile şi aurul ei; nu mă gândeam la ele şi nu mă interesau; nu însemnau nimic: erau gunoaie oare n-aveau cum să mă descurajeze. N-o mai vedeam decât pe ea, făptura-i tânără şi frumoasă; graţia, splendoarea, gingăşia ei feciorelnică. Şi rostii:

«Eleva mea».

«Profesorul meu», veni răspunsul abia auzit.

«Am ceva să-ţi spun.»

Apoi aşteptă, cu frumosul ei cap aplecat şi buclele revărsate în jos.

«Am să-ţi spun că vreme de patru ani ai crescut în inima preceptorului dumitale, iar acum ai prins acolo rădăcini puternice. Trebuie să mărturisesc deschis că m-ai vrăjit, în ciuda judecăţii şi a experienţei, în ciuda deosebirilor de rang şi avere; în asemenea chip te-ai înfăţişat, ai vorbit, şi te-ai mişcat; în asemenea chip mi-ai arătat cusururile şi virtuţile dumitale – frumuseţile mai degrabă; sunt departe de a fi atât de rigide ca virtuţile - încât te iubesc – te iubesc cu întreagami viaţă şi cu toate puterile mele. Acum totul e dat pe faţă.»

Se trudi să spună ceva, dar nu găsi niciun cuvânt; încercă să se liniştească, dar în zadar. Şi iarăşi i-am spus cu înflăcărare cât de mult o iubesc.

«Da, domnule Moore, şi ce-i cu asta?» fu răspunsul pe care îl primii, rostit pe un ton ce-ar fi putut fi luat drept arţăgos, dacă n-ar fi fost şovăitor.

«N-ai nimic să-mi spui? Nu mă iubeşti?»

«Puţin de tot.»

«Nu trebuie să mă chinuieşti; în clipa de faţă nici măcar de glumă nu-mi arde.»

«Nu vreau să glumesc; vreau să plec.»

«Mă mir că ai curajul să vorbeşti despre plecare în clipa de faţă. Să pleci! Cum? Cu inima mea în pumn, ca să te duci, so aşezi pe masa dumitale de toaletă şi să-ţi înfigi acele în ea? Nu te mişti de lângă mine; nu te vei îndepărta de mine până ce nu îmi laşi un ostatic - zălog pentru zălog – inima dumitale în schimbul inimii mele.»

«Obiectul pe care îl vrei e rătăcit – pierdut încă de mai multă vreme. Lasă-mă să mă duc să-l caut.»

«Mărturiseşte că se află acolo unde sunt de multe ori şi cheile dumitale – adică la mine.»

«Ar trebui să ştii. Şi cheile mele unde sunt, domnule Moore? Îţi spun cinstit şi deschis că din nou le-am rătăcit. Iar doamna Gill vrea nişte bani, şi eu nu am nimic în afară de moneda asta de şase pence.»

Scoase din buzunarul şorţului moneda şi o ţinu în palmă. Aş fi putut lua lucrurile în glumă, dar n-ar fi folosit la nimic; era o încercare pe viaţă şi pe moarte. Punând numaidecât stăpânire pe monedă şi pe mâna care o ţinea, am întrebat:

«Va trebui să mor fără dumneata, ori să trăiesc numai de dragul dumitale?»

«Fă cum îţi place; departe de mine gândul de a-ţi impune alegerea.»

«Ai să-mi spui cu propria dumitale gură dacă mă sorteşti exilului, ori îmi deschizi zările speranţei.»

«Du-te. Pot îndura să fiu părăsită.»

«Poate că şi eu pot îndura despărţirea de dumneata. Dar răspunde-mi, Shirley, eleva mea, stăpânitoarea mea - răspunde-mi.»

«Mori fără mine – dacă vrei. Trăieşte de dragul meu – dacă îndrăzneşti.»

«Nu mi-e frică de dumneata, leopardul meu: am îndrăzneala să trăiesc pentru şi alături de dumneata, din ceasul acesta şi până în clipa morţii. Şi-acum, în sfârşit, team câştigat: eşti a mea. Niciodată nu te voi mai lăsa să pleci. Oriunde fi-va să-mi fie căminul, mi-am ales-o pe aceea care îmi va sta alături. De voi rămâne în Anglia, în Anglia ai să trăieşti; dacă voi străbate Atlanticul, alături de mine ai să-l străbaţi. Vieţile ne sunt contopite, destinele înlănţuite.»

«Adică suntem egali, sir? Până la urmă am ajuns totuşi să fim egali?»

«Eşti mai tânără, mai gingaşă, mai firavă, mai neştiutoare decât mine.»

«Ai să fii bun cu mine şi niciodată n-ai să mă tiranizezi?»

«Lasă-mă puţin să respir, mă copleşeşti. Acum, nu trebuie să zâmbeşti. Lumea se clatină şi se învârteşte în jurul meu. Soarele mi se arată ca o flacără purpurie şi ameţitoare, cerul parcă ar fi un vârtej violet care se roteşte pe deasupra mea.»

Sunt un om tare, dar în vreme ce rosteam cuvintele acestea mă clătinam pe picioare. Întreg universul apăruse într-o lumină mai vie; culorile erau mai aprinse, mişcările mai iuţi, viaţa însăşi mult mai intensă. O clipă aproape că nici n-am văzut-o pe Shirley; dar îi auzeam glasul - nespus de dulce. Niciodată n-ar fi în stare să-şi folosească vreunul dintre farmecele ei pentru a-şi exprima compătimirea; probabil că nu ştia nimic despre cele ce se petreceau în sufletul meu.

«Ai spus că sunt leopard, dar să nu uiţi că leoparzii nu pot fi dresaţi.»

«Dresată sau feroce, sălbatică ori supusă – eşti a mea»

«Mă bucur că îmi cunosc dresorul şi că sunt obişnuită cu el. Numai glasului său îi voi da ascultare; doar mâna lui are să mă conducă; şi doar la picioarele lui o să-mi aflu odihnă.»

Am dus-o îndărăt către jilţul în care şezuse şi m-am aşezat şi eu alături. Voiam s-o mai aud iarăşi vorbind! mi-era cu neputinţă să mă satur de glasul şi de cuvintele ei.

«Cât de mult mă iubeşti?» am întrebat-o.

«O! Asta ştii. Nu vreau să te răsfăţ. Nu vreau să te măgulesc.»

«Nu ştiu nici jumătate din cât aş vrea şi inima-mi jinduieşte după hrană. Dacă ai şti cât de înfometată şi lacomă e, te-ai grăbi s-o îndestulezi cu câteva cuvinte.»

«Sărmane Tartar! spuse atingându-mi şi apoi mângâindumi mâna. Sărmane prieten şi tovarăş credincios, dragostea şi slăbiciunea bietei Shirley – aşază-te!»

«N-am să stau până ce nu-mi astâmperi foamea cu o vorbă dulce. «

Şi în sfârşit mi-a dăruit-o.

«Dragul meu Louis, să-mi păstrezi credinţă – să nu mă părăseşti niciodată. Nu mai cer nimic de la viaţă, dacă mi-e dat s-o petrec alături de tine.»

«Mai spune-mi.»

Şi-atunci porni pe-o altă cale: nu stătea în firea ei să ofere de două ori acelaşi fel de bucate. Înălţă capul şi zise:

«Sir, îţi asumi mari riscuri dacă mai rosteşti vreodată asemenea dezgustătoare cuvinte cum ar fi bani, ori sărăcie, ori inegalitate. Ar fi cumplit de primejdios să mă chinuieşti cu aceste scrupule înnebunitoare. Şi să te mai prind c-o mai faci vreodată!»

Îmi ardeau obrajii. Încă o dată am dorit din suflet ca eu să nu fi fost atât de sărac sau ea să nu fi fost atât de bogată. A băgat de seamă chinul în care mă zbătusem o clipă; şiatunci, într-adevăr, m-a mângâiat. Am trăit extazul amestecat cu tortura.

«Domnule Moore, îmi spuse uitându-se la mine cu chipul luminat de o expresie blândă, sinceră şi serioasă, învaţă-mă şi ajută-mă să fiu bună. Nu te rog să-mi iei de pe umeri toate grijile şi îndatoririle legate de avuţia pe care o am; dar te rog să împărţi cu mine povara şi să-mi arăţi cum să fac ca să duc cât mai bine partea mea. Ai o minte echilibrată; o inimă duioasă; ai principii sănătoase. Ştiu că eşti înţelept; simt că eşti plin de bunăvoinţă; cred că eşti foarte conştiincios. Să-mi fii tovarăş de-a lungul vieţii, să-mi fii călăuză în cele ce-mi sunt necunoscute, să-mi fii stăpân şi să mă îndrepţi când

greşesc, să-mi fii prieten întotdeauna.»

«Am să fiu – aşa să-mi ajute Dumnezeu!»

 

Ai aici din nou, cititorule, un fragment din caietul de însemnări; dacă îţi place – citeşte-l; dacă nu - treci peste el;

 

„Familia Sympson a plecat; dar nu înainte de a fi aflat şi de a fi avut loc unele explicaţii. Felul meu de a mă purta sau înfăţişarea mea trebuie să fi lăsat să se întrevadă ceva: eram liniştit, dar uneori uitam să fiu îndeajuns de atent. Stăteam în casă mai mult decât de obicei; nu puteam îndura să fiu departe de Shirley; mă întorceam acolo unde se afla şi mă încălzeam la prezenţa ei cum se încălzea Tartar la soare. Dacă pleca din salonul lambrisat, în mod instinctiv mă ridicam şi plecam şi eu. Nu numai o singură dată m-a certat, din pricina asta; o făceam cu speranţa vagă şi naivă de a prinde prilejul să schimb cu ea o vorbă în hol sau altundeva. Ieri, către înserat, am stat numai eu cu ea vreme de cinci minute lângă căminul din hol; eram alături; mă înţepa cu tot felul de ironii, iar eu mă desfătam auzindu-i glasul; domnişoarele Sympson au trecut pe acolo şi s-au uitat la noi; nu ne-am îndepărtat unul de altul. Nu peste mult timp au trecut din nou, şi iar s-au uitat. A venit doamna Sympson; nici nu ne-am clintit; pe urmă domnul Sympson a deschis uşa sufrageriei, şi atunci Shirley l-a răsplătit din plin pentru privirile lui de iscoadă uitându-se la el cu dispreţ şi scuturându-şi pletele. Privise la unchiul ei într-un chip care îl şi lămurea, îl şi sfida; îi spunea limpede: «Îmi place tovărăşia domnului Moore şi te desfid să găseşti vreo greşeală în preferinţele mele».

Am întrebat-o:

«Ai de gând să-l faci să înţeleagă cum stau lucrurile?»

«Da, mi-a răspuns. Dar las totul să se desfăşoare la voia întâmplării. Are să urmeze o scenă. Nici n-o aştept cu nerăbdare, nici nu mă tem de ea – atâta doar că vreau să fii de faţă. Fiindcă m-am săturat până peste cap să-i ţin mereu piept singură. Mă îngrozeşte gândul că am să-l văd din nou furios; în astfel de împrejurări leapădă toate manierele distinse şi măştile convenţionale, iar făptura omenească astfel dezgolită se arată a fi ceva căruia tu i-ai spune commun, plat, basvilain et un peu méchant. Ideile lui nu sunt curate, domnule Moore, şi ar avea nevoie să fie frecate zdravăn cu săpun lichid şi argilă pentru înlăturat grăsimea. După câte cred eu, dacă ar izbuti să-şi vâre imaginaţia alături de celelalte lucruri din albia de rufe a doamnei Gill şi ar lăsa-o s-o pună la fiert în cazan, cu apă de ploaie şi praf de înălbit (sper că mă socoteşti o spălătoreasă destul de pricepută) – asta i-ar fi de un folos inimaginabil.»

Azi de dimineaţă mi s-a părut c-o aud coborând puţin mai devreme decât de obicei şi bineînţeles că numaidecât am fost şi eu jos. Nu mă înşelasem: am găsit-o trebăluind de zor în salonaşul unde se servea micul dejun şi unde fata pusese masa şi ştergea praful. Se sculase mai din timp ca să termine un mic lucru de mână pe care îl pregătise pentru Henry ca amintire. Am fost întâmpinat cu răceală, dar până la plecarea fetei m-am împăcat cu situaţia, mi-am luat cartea şi foarte liniştit m-am aşezat lângă fereastră. Chiar şi după ce am rămas singuri nu m-am gândit s-o împiedic de la treabă; faptul că puteam s-o văd era o fericire, şi încă o fericire potrivită pentru cele dintâi ceasuri ale dimineţii – senină, neîmplinită, dar pe cale de împlinire. Ştiam că dacă aş fi stăruit, aş fi fost pus la punct. «Pentru admiratori nu sunt acasă», stătea scris pe fruntea ei; aşa că am continuat să citesc aruncându-i din când în când câte o privire furişă, admirându-i înfăţişarea blândă şi sinceră, iar ea îşi dădea seama că nu vreau s-o tulbur şi se bucura de gingăşia acelor clipe.

Distanţa dintre noi se scurta şi bruma aceea subţire se topea pe nesimţite; peste mai puţin de un ceas şedeam alături de ea şi o priveam cum coase, culegând zâmbetele dulci şi cuvintele drăgăstoase ce se scurgeau pentru mine în şuvoi necurmat. Şedeam aşa cum aveam dreptul să stăm, unul alături de celălalt şi îmi sprijinisem braţul pe fotoliul ei; mă aflam destul de aproape ca să-i pot număra împunsăturile şi să văd limpede urechea acului.

Şi deodată se deschise uşa.

Dacă în clipa aceea m-aş fi depărtat brusc, sunt convins că Shirley m-ar fi dispreţuit, dar mulţumită calmului meu înnăscut rareori tresar. Când mă simt în largul meu, bien, tihnit, nu-i uşor să mă urneşti din loc; şi mă simţeam bien très bien – deci eram de neclintit; nici măcar un muşchi nu mi s-a mişcat. Aproape ca nici nu m-am uitat înspre uşă.

«Bună dimineaţa, unchiule», rosti Shirley, adresându-se personajului în cauză, care se oprise încremenit în prag.

«Domnişoară Keeldar, eşti de mult aici, jos, şi singură cu domnul Moore?»

«Da, de foarte multă vreme. Amândoi am coborât foarte de dimineaţă: abia se făcuse lumină.»

«Purtarea asta e nepotrivită…»

«A fost la început, când eram cam rea şi nepoliticoasă; dar o să-ţi dai seama că ne-am împrietenit.»

«Îmi dau seama de mai mult decât ai dori tu.»

«Nicidecum, sir, i-am răspuns eu, fiindcă nu avem nimic de ascuns. Îngăduiţi-mi să vă anunţ că orice observaţie aţi avea de făcut de acum încolo mi-o puteţi adresa la fel de bine şi mie. Începând din clipa de faţă voi sta între domnişoara Keeldar şi toate neplăcerile ce i s-ar putea ivi.»

«Dumneata! Ce ai dumneata de-a face cu domnişoara

Keeldar?»

«S-o ocrotesc, să-i stau de strajă, şi s-o slujesc.»

«Dumneata, sir? Dumneata… preceptorul?»

«Niciun cuvânt jignitor, sir, interveni Shirley. Nici o singură silabă nerespectuoasă faţă de domnul Moore - în casa asta.» «Ţii cu el?»

«Cu el? Da, sigur!»

Se întoarse către mine cu o mişcare bruscă, drăgăstoasă, pe care o întâmpinai cuprinzând-o cu braţul. Amândoi ne-am ridicat în picioare.

«’Nezeule sfinte!» fu strigătul pornit dinspre halatul care tremura în cadrul uşii.

’Nezeu, bănuiesc, trebuie să fi fost porecla dată larilor domnului Sympson, fiindcă de câte ori se afla la ananghie pe acest idol îl invoca.

«Vino înăuntru, unchiule: ai să auzi toată povestea. Spunei totul, Louis.»

«Îl desfid să vorbească. Cerşetorul! Tâlharul! Ipocritul neruşinat! Sluga asta josnică, intrigantă şi infamă! Cară-te

de lângă nepoata mea, sir! Las-o să plece!»

Shirley se agăţă de mine cu putere şi spuse:

«Stau lângă viitorul meu soţ. Să văd: cine îndrăzneşte să se atingă de el sau de mine?» «Soţul ei!»

Ridică braţele înspre tavan şi se prăbuşi pe un scaun.

«Cu câtăva vreme în urmă doreai foarte mult să afli cu cine aveam de gând să mă mărit; pe atunci intenţiile mele erau limpezi, dar nu îndeajuns de coapte pentru a fi date pe faţă. Acum sunt coapte, rumenite de soare, întru totul împlinite. Şi uite-le rodul cel mai de preţ – uite-l pe Louis Moore!»

«Nu (în culmea furiei), n-ai să te măriţi cu el - n-are să se însoare cu tine!»

«Mi-aş pierde viaţa în clipa când m-aş gândi să mă mărit cu altcineva. Mi-aş pierde viaţa dacă aş rămâne fără el.» 

Domnul Sympson a izbucnit într-un potop de cuvinte care niciodată nu vor murdări pagina de faţă.

Shirley păli ca o moartă; începu să tremure din tot trupul şi nu se mai putu ţine pe picioare. Am întins-o pe sofa şi mam uitat la ea ca să mă conving că nu leşinase, convingere pe care mi-a oferit-o printr-un zâmbet dumnezeiesc; am sărutato, iar după aceea, chiar dacă mi-ar fi viaţa în joc, tot n-aş fi în stare să povestesc în mod coerent ce s-a petrecut în următoarele cinci minute. Mai târziu, printre lacrimi, râsete sau tremurând, Shirley mi-a spus că am devenit înspăimântător şi am căzut cu totul pradă Diavolului; că am lăsat-o pe sofa şi am făcut un salt de-a curmezişul camerei, că domnul Sympson a dispărut din încăpere ca pornit din puşcă, iar eu am dispărut pe urmele lui şi că a auzit-o pe doamna Gill ţipând.

Când mi-am revenit în simţiri, doamna Gill încă mai ţipa. Mă aflam atunci în altă încăpere – cred că în salonul lambrisat; îi aveam pe domnul Sympson dinaintea mea, prăbuşit într-un fotoliu, şi mâna îmi era încleştată de cravata lui. Ochii i se rostogoleau în cap – fiindcă îl strângeam de gât, cred; menajera se afla alături şi-şi frângea mâinile, implorându-mă să mă opresc; m-am oprit chiar în clipa aceea, şi dintr-o dată m-am simţit calm ca de piatră. Dar iam spus doamnei Gill să trimită numaidecât după trăsura de la Casa roşie, şi l-am informat pe domnul Sympson că trebuie să plece de la Fieldhead în clipa când va trage la scară. Deşi spaima aproape îl scosese din minţi, declară că n-are să plece. Atunci am repetat ordinul dat mai înainte şi am adăugat porunca de a se trimite după cineva de la poliţie.

I-am spus:

«Ai să pleci – de voie sau de nevoie!»

Ameninţă cu darea în judecată, dar nu-mi păsa de nimic. Îl mai dominasem o dată – nu chiar cu aceeaşi tărie ca de data asta, dar cu toată severitatea. Întâmplarea avusese loc într-o noapte când hoţii încercaseră să pătrundă la Sympson Grove şi când în jalnica lui laşitate alarmase zadarnic toată casa, fără să schiţeze vreun gest de apărare. Mă văzusem obligat să-i protejez familia şi casa, stăpânindu-l pe el, şi izbutisem.

De data asta am stat lângă el până a sosit trăsura; l-am condus până la ea, fără să aud bombănelile lui neîntrerupte. Era cu totul uluit, şi în culmea furiei; ar fi fost gata să-mi opună rezistenţă, dar nu ştia cum; şi-a chemat nevasta şi fetele să plece cu el. I-am spus că aveau să-l urmeze de îndată ce izbuteau să-şi termine pregătirile. Furia, fierberea, revolta ce se vădeau în comportarea lui erau de nedescris, dar toată furia asta rămânea incapabilă de a trece la fapte. Tratat cum se cuvine, acest om poate fi oricând redus la neputinţă. Ştiu bine că n-are să ceară sprijinul legii împotriva mea; ştiu că soţia lui, pe care o tiranizează când e vorba de fleacuri, este cea care îl dirijează în chestiunile importante. Încă de multă vreme i-am câştigat pentru vecie recunoştinţa maternă prin devotamentul arătat fiului ei; de câteva ori, când a fost bolnav, eu l-am îngrijit pe Henry – mai bine, spunea doamna Sympson, decât l-ar fi putut îngriji orice femeie; asta n-are s-o uite niciodată. Şi ea şi fetele s-au despărţit astăzi de mine cu mânie şi groază mută – dar de respectat, mă respectă. Cu toate că şi-a întors capul în partea cealaltă, am văzut cum i s-au umplut ochii de lacrimi când Henry s-a agăţat de gâtul meu în clipa în care l-am urcat în trăsură şi l-am aşezat lângă dânsa şi apoi i-am potrivit păturile ca să-i fie cald. Cu atât mai înverşunată se va dovedi în apărarea cauzei mele, cu cât ştie că m-a lăsat furios. Şi asta mă bucură; nu pentru mine, ci pentru viaţa şi idolul meu – Shirley.“

 

O săptămână mai târziu, scrie din nou:

 

„Acum mă aflu la Stilbro’: m-am instalat temporar la un prieten – un avocat – pe care am posibilitatea să-l ajut la treburile lui. În fiecare zi mă duc călare la Fieldhead. Oare câtă vreme are să mai treacă până ce voi putea spune că locul acela este casa mea şi stăpâna lui îmi aparţine? Nu sunt în apele mele – nu pot fii liniştit; prea doresc mult ce nu am încă, iar asta uneori devine tortură. Dacă ar vedea-o cineva acum, ar crede că niciodată nu şi-a aşezat obrazul pe umărul meu şi nu s-a prins de gâtul meu cu dragoste şi încredere. Mă simt nesigur; mă face să fiu nenorocit. Când o vizitez, mă ocoleşte; se retrage unde nu o pot ajunge. Odată, de curând, i-am înălţat chipul, hotărât să mă uit cu luareaminte în ochii ei adânci şi întunecaţi; e greu de descris ce am văzut acolo! Panteră! - frumuseţe sălbatică! - fire vicleană, neîmblânzită şi neasemuită! Îşi roade lanţurile; parcă văd dinţii albi înverşunându-se împotriva oţelului! Adesea visează pădurile-i stăpânite de sălbăticie şi tânjeşte după libertatea fără oprelişti. Parcă aş dori să apară încă o dată Sympson ca s-o silească să-şi înlănţuie braţele în jurul meu. Aş vrea să existe primejdia să mă piardă, aşa cum există riscul ca eu să o pierd pe ea. Nu; de pierdere definitivă nu mi-e teamă; dar o aşteptare prea îndelungată…

Acum e noapte – miezul nopţii. După-amiaza şi seara leam petrecut la Fieldhead. Cu câteva ceasuri în urmă a trecut pe lângă mine coborând către hol pe scara de stejar; nu ştia că stăteam în obscuritate, la fereastra de lângă scări, şi priveam strălucirea îngheţată a stelelor. Cât de aproape de balustradă luneca în josul scării! Cât de sfios luceau ochii ei mari când se uita spre mine! Cât de evanescentă, fugară şi schimbătoare părea – firavă şi transparentă ca aurora boreală!

Am urmat-o în salon; doamna Pryor şi domnişoara Helstone se aflau amândouă acolo; le chemase Shirley, ca săi ţină de urât o vreme. În rochia albă de seară, cu părul lung curgându-i pe umeri bogat şi ondulat, cu pasu-i uşor, cu ochii plini de noapte şi fulgere, arăta m-am gândit atunci – ca un spirit, ceva alcătuit dintr-o substanţă unică – copil al unui zefir şi al unei flăcări - fiică a unei raze de soare şi a unui strop de ploaie - un lucru ce nu putea fi niciodată oprit, subjugat, ţintuit locului. Aş fi vrut să mă pot stăpâni şi să no urmăresc cu privirea în vreme ce se mişca de colo până colo, dar îmi era cu neputinţă. M-am străduit din răsputeri să discut cu celelalte doamne, dar şi atunci mă uitam la ea. Era foarte tăcută; cred că nu mi-a adresat niciun cuvânt - nici măcar atunci când mi-a servit ceaiul. Întâmplându-se să fie chemată afară, pentru un minut, de doamna Gill, am trecut în holul luminat de lună, cu gândul de a-i smulge un cuvânt măcar atunci când avea să se întoarcă; până şi asta am făcut-o.

«Domnişoară Keeldar, stai numai o clipă!» i-am spus.

«De ce? E prea frig în hol.»

«Pentru mine nu e prea frig; dacă o să stai lângă mine, nici pentru tine n-are să fie frig.»

«Dar tremur.»

«De teamă, cred. Ce te face să-ţi fie teamă de mine? Eşti rece şi distantă; de ce?»

«E firesc să-mi fie teamă dacă mă întâlnesc la lumina lunii cu ceva ce pare un spiriduş negru şi mare.»

«Nu, nu pleca! Rămâi puţin cu mine, să schimbăm în linişte câteva cuvinte. Sunt trei zile de când n-am mai stat singuri de vorbă; atitudinile de felul acesta sunt o adevărată cruzime.».

«Nu doresc deloc să fiu crudă», îmi răspunse cu destulă blândeţe. Şi, într-adevăr, se vădea blândeţe în întreaga-i purtare – pe chip, în glas; dar exista şi reţinere şi o atmosferă de efemer, de neconsistent şi intangibil.

«Fără îndoială că mă faci să sufăr, i-am spus. E-abia o săptămână de când m-ai numit viitorul tău bărbat şi te-ai purtat cu mine ca atare; acum am ajuns din nou să fiu pentru tine un preceptor; mi se vorbeşte cu domnul Moore şi cu sir; buzele tale au uitat să mai rostească numele Louis.»

«Nu, Louis, nu; e un nume plăcut, diafan; nu-i uşor de uitat.»

«Atunci fii prietenoasă cu Louis, apropie-te de el - lasă-l să se apropie.»

«Sunt prietenoasă», îmi răspunse plutind departe, ca o umbră albă.

«Glasul ţi-e foarte dulce şi foarte firav, spusei atunci înaintând pe încetul. Pari potolită, dar încă speriată.»

«Nu. Sunt cu desăvârşire calmă şi nu mă tem de nimic», încercă ea să mă asigure.

«De nimic în afară de cel care te adoră.»

Am îngenuncheat la picioarele ei.

«Doar vezi că mă aflu într-o lume nouă, domnule Moore. Nu mă mai cunosc pe mine însămi – nu te cunosc pe dumneata. Dar ridică-te; când te porţi aşa mă tulburi şi mă nelinişteşti.»

Am ascultat-o; nici n-ar fi fost potrivit să rămân multă vreme în poziţia aceea. Căutam să-i dovedesc seninătate şi încredere şi nu m-am străduit în zadar; şi-a recăpătat voioşia şi din nou s-a lipit de mine. l-am spus:

«Uite, Shirley, nu e greu să-ţi dai seama că sunt departe de a fi fericit în situaţia mea nesigură şi nelămurită.»

«Ba da, ba da. Eşti fericit! strigă cu grabă. Nici nu ştii cât de fericit eşti! Orice schimbare n-ar putea fi decât spre mai rău!»

«Fericit sau nu, nu mai pot îndura să continui aşa încă multă vreme. Eşti prea generoasă ca să-mi ceri asemenea lucru.»

«Fii înţelegător, Louis – ai răbdare! Îmi placi atât de mult fiindcă ştii să ai răbdare.»

«Atunci să nu mă mai placi – iubeşte-mă în schimb stabileşte ziua cununiei. Gândeşte-te bine în noaptea asta, şi pe urmă hotărăşte.»

Rosti cu glas stins un fel de murmur, nearticulat dar expresiv totuşi; apoi ţâşni, sau se topi din braţele mele - şi atunci am pierdut-o.“