CAPITOLUL XXX
Rushedge, loc de mărturisiri
Toată lumea ştia c-ar fi fost de mult timpul ca domnul Moore să revină acasă; întregul Briarfield se mira de această ciudată absenţă, iar cei din Whinbury şi din Nunnely îşi aveau fiecare partea lui la uimirea generală.
Se ştia de ce zăboveşte prin alte locuri? Da: se ştia de mai bine de douăzeci – de mai bine de patruzeci de ori; fiindcă existau cel puţin patruzeci de pricini invocate pentru a explica această inexplicabilă împrejurare. De afaceri nu putea fi vorba – cu asta toate bârfele erau de acord; treburile cu care plecase le dusese la bun sfârşit încă de multă vreme; pe cei patru capi ai răzvrătirii îi aflase curând şi îi prinsese; asistase la procesul lor, auzise sentinţa şi condamnarea şi îi văzuse cu ochii lui cum sunt urcaţi pe vas înainte de a fi transportaţi.
Asta se ştia la Briarfield; o anunţaseră şi ziarele; Stilbro’Courier dăduse toate amănuntele, chiar cu adaosuri. Nimeni nu-i admira perseverenţa şi nu-i aplauda succesul; totuşi proprietarii de fabrici se bucurau, încredinţaţi că dreptele asprimi ale legii odată aplicate, aveau să paralizeze de acum încolo funesta îndrăzneală a nemulţumiţilor. Cu toate acestea, nemulţumirea continua să murmure înfundat. Azvârlea înjurături rău prevestitoare pe deasupra halbelor cu bere prin cârciumi şi ţineau toasturi ciudate în tovărăşia ginului britanic.
O versiune era aceea că Moore nu îndrăzneşte să se întoarcă în Yorkshire: ştia că dacă se întoarce, viaţa lui nu mai valorează nici doi bani.
— Am să-l vestesc despre treaba asta, zise domnul Yorke atunci când vechilul îi spuse ce se vorbeşte. Şi dacă asta nu-l aduce îndărăt în galop întins – nimic nu-l mai aduce.
În cele din urmă, ori o astfel de veste ori vreun alt motiv a izbutit totuşi să-l recheme. Îi anunţă lui Joe Scott ziua când urma să sosească la Stilbro’, cerând să i se trimită calul la „George”, ca să-l aibă la îndemână; şi cum Joe Scott îl informă pe domnul Yorke, domnia-sa îşi aranjă în aşa fel treburile ca să-l întâlnească.
Era zi de târg; Moore sosi la o vreme care îi îngăduia să ia parte şi la masa oamenilor de afaceri. Fiind oarecum străin – dar în acelaşi timp şi om de acţiune şi cu faimă – proprietarii de fabrici adunaţi acolo îl primiră cu anume ceremonie. Unii – care în public nu prea ar fi îndrăznit să arate deschis că îl cunosc, de teamă ca un cumva o parte din ura ce i se purta şi răzbunarea ce i se pregătea să cadă din întâmplare şi asupra lor – în cerc intim îl întâmpinară oarecum ca pe cel mai de seamă dintre ei. După ce se consumă ceva vin, respectul lor s-ar fi înteţit până la entuziasm, dacă neclintita indiferenţă a lui Moore nu l-ar fi reţinut într-o stare de mocneală, descurajare şi răceală.
Domnul Yorke – veşnicul prezident al acestor mese - observa purtarea tânărului său prieten încercând o necuprinsă satisfacţie. Dacă se putea ca un lucru să-l irite şi să-i stârnească dispreţul mai mult decât un altul, atunci acela era faptul de a vedea un om prostit de linguşire sau entuziasmat de popularitate. Dacă ceva îl calma, îl îmbuna şi îl încânta în mod deosebit, atunci era vorba de spectacolul acela al unui personaj de vază incapabil să guste publicitatea: incapabil spun; dispreţul n-ar fi făcut decât să-l înfurie – indiferenţa era aceea care îi înmuia firea aspră.
Rezemat de spătarul scaunului, calm şi aproape morocănos, în timp ce fabricanţii de postavuri şi pături îi lăudau curajul îi treceau iar în revistă faptele – mulţi dintre ei împănându-şi linguşelile cu aspre invective împotriva clasei lucrătoare – Robert constituia o imagine încântătoare pentru domnul Yorke. Inima i se delecta cu ferma convingere că aceste grosolane elogii îl ruşinau adânc pe Moore, şi îl făceau ca pe jumătate să se dispreţuiască pe sine şi treburile făcute. În faţa injuriilor, a reproşurilor, a calomniei e uşor să zâmbeşti; dureroase cu adevărat sunt laudele celor pe care îi condamnăm.
Moore privise adeseori cu strălucită stăpânire de sine la mulţimi ostile care urlau împotriva lui; dăduse piept cu furtuna impopularităţii cu ţinută demnă şi suflet senin; dar lăsă capul în piept auzind penibilele laude ale negustorilor şi se închise în sine, îndurerat, în fala felicitărilor.
Yorke nu se putu abţine să nu-l întrebe cum îi plac sprijinitorii, şi dacă nu cumva crede că fac onoare cauzei apărate de el. „Şi e păcat, băiete – continuă domnul Yorke – că nu i-ai spânzurat pe cei patru discipoli ai Necuratului. Dacă ai fi putut aranja o asemenea sărbătoare, nobilii oameni de aici ar fi deshămat caii de la trăsură, ar fi înjugat la ea douăzeci de măgari şi te-ar fi purtat prin Stilbro’ ca pe un general învingător.”
În curând Moore renunţă la vin, se desprinse dintre comeseni şi plecă. În mai puţin de cinci minute domnul Yorke o luă pe urmele lui; apoi părăsiră împreună, călări, orăşelul Stilbro’.
Era prea devreme pentru mers acasă, deşi se apropia sfârşitul zilei; ultimele raze de soare se şi desprinseseră de pe marginile norilor, iar noaptea de octombrie îşi întindea peste mlaştini umbrele ce-i vesteau sosirea.
Doar puţin înveselit de libaţiunile cumpătate şi deloc nemulţumit să-l vadă pe tânărul Moore din nou în Yorkshire şi să-l aibă tovarăş pe lungul drum până acasă, domnul Yorke luă mai mult pe seama sa îndatorirea de a întreţine conversaţia. Pomeni pe scurt, dar în zeflemea, despre procese şi condamnare; apoi trecu la zvonurile care circulau prin împrejurimi şi, nu peste mult timp, îl atacă pe Moore pe terenul propriilor lui preocupări.
— Bob, cred că ţi-s-a-nfundat; şi o meriţi. Totul mergea ca pe roate. Şansa se îndrăgostise de tine: poruncise să ţi se dea cel mai mare câştig la roata ei douăzeci de mii de lire; nu-ţi cerea decât să întinzi mâna şi să-l iei. Şi tu ce te-ai apucat să faci? Ai cerut un cal şi-ai plecat să vânezi oameni prin Warwickshire. Iubita ta – Şansa, adică – a fost cât se poate de îngăduitoare. Ce şi-a zis: „Să-l iert, că-i tânăr”. Şi a aşteptat, „răbdătoare ca o statuie”, până ce hăituiala s-a încheiat şi vânatul ticălos a fost răpus. Atunci te-a aşteptat să te întorci şi să te faci băiat de treabă: tot ai mai fi putut pune mâna pe câştigul cel mare.
Dar a rămas uimită până peste măsură, ca şi mine de altfel, când a văzut că, în loc să te întorci vijelie acasă, în cel mai întins galop cu putinţă, şi să-ţi aşterni laurii la picioarele ei, te-ai urcat frumuşel în diligenta de Londra. Ce-i fi căutat acolo, dracu’ ştie; eu cred că nicio trebuşoară pe lumea asta, doar ai stat şi-ai făcut pe supăratul. Chipul nu ţi-a fost niciodată luminos ca un crin, dar acum e verde-măsliniu. Nu mai eşti la fel de arătos cum erai, băiete.
— Şi cine-o să ia câştigul despre care vorbeşti atâta?
— Un baronet; doar atât. În mintea mea nu încape nici o îndoială: ai pierdut. Înainte de Crăciun are să fie Lady Nunnely.
— De; foarte probabil.
— Dar n-ar fi trebuit să fie. Prostule! Uite, îţi jur că ai fi putut s-o iei.
— Ce te face să crezi, domnule Yorke?
— Totul şi toate. Lumina din ochii ei, roşeaţa din obraji: se răspândea ca apa când îţi era pomenit numele, cu toate că de obicei sunt palizi.
— Şansele mele s-au dus cu totul, nu-i aşa?
— Aşa ar trebui să fie; dar încearcă: merită să încerci. Eu îi zic lui Sir Philip ăsta „apă de ploaie”. Şi pe urmă să ştii că scrie versuri – rime goale. Tu eşti mai presus de prostiile astea, Bob, orice s-ar spune.
— Şi mă sfătuieşti s-o peţesc, domnule Yorke, târziu cum e, în ceasul al unsprezecelea.
— Nu-ţi rămâne decât să faci încercarea, Robert. Dacă e amorezată de tine – şi, îţi spun pe conştiinţa mea, eu cred că este sau a fost – are să ierte multe. Ce-i cu tine, băiete: văd că râzi; de mine râzi? Mai bine ai rânii la propria ta răutate. Dar văd eu că râzi cam fără chef; ai acuma o mutră aşa de acră că să dai şi să fugi.
— Atât de îndelung m-am certat cu mine însumi, Yorke. Cu atâta îndârjire am înfruntat primejdiile, m-am zbătut în cămaşă de forţă, mi-am răsucit încheieturile mâinilor smucindu-le din cătuşe şi mi-am zdrobit capul izbindu-l de pereţi.
— Ha-ha! Îmi pare bine c-aud asemenea vorbe. Asta zic şi eu antrenament! Şi trag nădejde că ţi-o fi folosit la ceva. Ţi-a mai topit ceva din trufie?
— Trufie! Ce-i asta? Chiar şi demnitate, îngăduinţă faţă de sine, ce-or fi astea? Vinzi cumva asemenea articole? Ştii pe cineva care le pune în vânzare? Dă-mi şi mie adresa: ar găsi în mine un foarte generos client, în clipa asta m-aş lipsi de ultimul ban ca să le cumpăr.
— Aşa stau lucrurile cu tine, Robert? Treaba asta mă încântă. Îmi place să spună omul curat ce are pe suflet. Ce n-a mers cum trebuie?
— Maşinăria întregii mele firi; toate angrenajele acestei fabrici omeneşti; cazanul, adică ce cred eu că ar fi inima, stă gata să explodeze.
— Asta ar trebui tipărit pe hârtie; e ceva grozav. Aproape vers alb. N-ar fi rău să te apleci puţin şi asupra poeziei. Dacă-ţi vine cumva toana asta, Robert, dă-i bătaie, nu te lua după mine: de data asta am s-o-ndur.
— Hidos, respingător, rătăcire josnică! Poţi comite într-o clipă ceva pe care să-l regreţi toată viaţa – ceva ce viaţa nu mai poate şterge
— Băiete, dă-i înainte. Eu le zic gogoşi, castane, lapte de pasăre. Dar gustul lor îmi place în chip deosebit. Dă-i drumul: dacă vorbeşti, are să-ţi facă bine; mlaştinile se întind acum înaintea noastră şi cale de mile jur împrejur nu se află fiinţă vieţuitoare.
— Da, vreau să vorbesc. Nu mi-e ruşine să spun.
În piept parcă mi se zbate o sălbăticiune, şi m-am hotărât să te las să auzi cum e în stare să urle.
— Pentru mine e o adevărată muzică. Ce glasuri plăcute aveţi tu şi Louis! Când cântă Louis – cu intonaţii domoale, ca de adânc glas de clopot – simt cum încep iar să mă înfior. Noaptea e liniştită; ascultă şi ea; se apleacă tăcută asupra ta, ca un preot întunecat asupra unui şi mai întunecat pocăit. Mărturiseşte, băiete; nu înfrumuseţa nimic; fii sincer ca un metodist bigot, condamnat şi iertat, la o adunare de convertire. Fii rău ca Belzebut: are să-ţi uşureze inima.
— Dezgustător ca Mammon, ar trebui să spui. Yorke, dacă aş coborî de pe cal şi m-aş întinde de-a curmezişul drumului, ai fi atât de bun încât să treci în galop peste mine – înainte şi înapoi – de vreo douăzeci de ori?
— Cu cea mai mare plăcere, dacă pentru omucidere nu sar fi inventat şi ceva care se cheamă judecată.
— Hiram Yorke, fără îndoială, am crezut că mă iubeşte. Am văzut cum ochii îi scânteiază de bucurie când a dat peste mine în mulţime; a roşit ca focul atunci când mi-a întins mâna şi mi-a spus: „Buna ziua, domnule Moore“.
Numele meu avea o influenţă magică asupra ei; când era rostit de alţii, se schimba la faţă – ştiu şi asta. Ea însăşi îl pronunţa folosind cea mai muzicală dintre multele ei intonaţii armonioase. Se purta afectuos cu mine; se vedea că o interesez; îmi ducea grija; îmi dorea binele; căuta şi folosea orice prilej pentru a-mi fi de folos. Am stat şi m-am gândit, m-am retras o vreme, am fost atent, am cântărit şi m-am întrebat: n-am putut ajunge decât la o singură concluzie – asta e dragoste.
M-am uitat la ea, Yorke; şi am văzut tinereţe şi un tip al frumuseţii. Am văzut că e înzestrată cu putere. Averea ei îmi oferea posibilitatea recâştigării onoarei şi situaţiei. Îi datoram recunoştinţă. Mă ajutase cu generozitate şi hotărâtor printrun împrumut de cinci mii de lire. Puteam să-mi amintesc de lucrurile astea? Puteam crede că mă iubeşte? Puteam auzi înţelepciunea îndemnându-mă să mă însor cât mai repede cu ea şi să trec cu vederea toate foloasele atât de scumpe, să nu dau crezare nici unui gând măgulitor, să nu iau în seamă toate sfaturile bine cumpănite, să mă întorc din drum şi s-o părăsesc? Tânără, frumoasă, graţioasă – binefăcătoare a mea, care ţinea la mine, care mă iubea – aşa obişnuiam sămi spun mie însumi; şi stăruiam asupra acestui cuvânt; îl repetam mereu şi mereu; şi mi se umplea sufletul cu o mulţumire încântătoare şi mândră – cu o admiraţie îndreptată numai şi numai către mine însumi şi neegalată nici măcar de stima pe care i-o purtam ei; într-adevăr, zâmbeam în adâncă taină pe seama naivităţii şi simplităţii sale, dovedite prin aceea că ea se îndrăgostise mai întâi şi o şi arăta în văzul lumii. Cravaşa asta a dumitale pare a fi mânuită cu multă pricepere, Yorke, dacă ai vrea, ţi-ar fi foarte uşor s-o învârteşti pe deasupra capului şi, lovindu-mă, să mă arunci jos din şa. Mai că m-aş bucura de o lovitură năprasnică.
— Mai ai puţină răbdare, Robert, până ce iese luna, că deocamdată nu te văd prea limpede. Spune-o pe şleau – ai iubit-o, ori n-ai iubit-o? Parcă mi-ar plăcea să ştiu: sunt curios.
— Sir… Sir – cum să spun – e foarte drăguţă, în felul ei, şi foarte ispititoare. Câteodată se înfăţişează ca o făptură alcătuită din foc şi aer, la care mă uit şi mă minunez, dar fără a-mi trece prin gând s-o îmbrăţişez şi s-o sărut. Am aflat în ea un puternic magnet pentru interesele şi vanitatea mea; dar niciodată n-am simţit că natura a croit-o pentru a fi cealaltă şi cea mai bună parte a fiinţei mele. Şi când întrebări de felul acesta îmi dădeau năvală în cuget, le alungam de la mine şi îmi spuneam cu brutalitate că aş fi bogat cu ea şi ruinat neavând-o alături; şi mă rugam să pot fi un om cu picioarele pe pământ şi nu un visător.
— Foarte înţeleaptă soluţie. Şi ce rău a ieşit de aici, Bob?
— Cu această înţeleaptă soluţie m-am dus la Fieldhead într-o seară din august trecut; era chiar în ajunul plecării mele la Birmingham – fiindcă – înţelegi – voiam să mă asigur de marele dar al norocului; trimisesem mai înainte un bilet cerând o întrevedere între patru, ochi. Am găsit-o acasă, şi singură.
M-a primit fără niciun fel de stânjeneală, deoarece credea că e vorba de afaceri. Eu eram destul de stânjenit, dar, luasem anumite hotărâri. Nu prea ştiu cum am cârmit atunci discuţia, dar am trecut la subiect în chip direct şi ferm – destul de urât, aş îndrăzni să spun. Pur şi simplu m-am oferit pe mine însumi – distinsa mea persoană – cu datorii cu tot, bineînţeles, ca obiect de tranzacţie.
M-a jignit, mi-a stârnit furia faptul că nici n-a roşit, nici na început să tremure şi nici nu şi-a plecat privirea. Doar mi-a spus: „Mă îndoiesc c-am înţeles ce vrei să spui, domnule Moore“.
Aşa că a trebuit să iau încă o dată de la început întreaga propunere şi s-o formulez desluşit ca „bună ziua“, înainte ca ea să înţeleagă exact. Şi pe urmă, ce crezi că a făcut? În loc să rostească un dulce şi abia auzit „Da!“, sau să păstreze o emoţionată şi gingaşă tăcere (ceea ce ar fi fost acelaşi lucru), s-a ridicat în picioare, a străbătut de două ori cu pas iute camera de la un capăt la altul, în felul acela numai de ea cunoscut, şi de nicio altă femeie, apoi a exclamat: „Doamne, iartă-mă!“
Stăteam lângă cămin, Yorke, rezemat de consolă; m-am sprijinit şi mai cu nădejde, pregătindu-mă pentru toate – pentru orice. Îmi cunoşteam soarta şi mă cunoşteam pe mine. Ar fi fost cu neputinţă să nu înţelegi, dacă îi auzeai glasul şi îi vedeai înfăţişarea. S-a oprit şi s-a uitat la mine.
„Doamne, iartă-mă! a repetat cu tristeţe şi cu acelaşi accent mirat, indignat şi totuşi dureros. Ai făcut o propunere nespus de ciudată – ciudată ca venind din partea dumitale; şi dacă ţi-ai da seama în ce chip straniu ai formulat-o, ai rămâne dumneata însuţi înmărmurit. Mi-ai vorbit ca un tâlhar care îmi cere punga mai curând decât asemenea unui îndrăgostit care mi-ar cere inima.”
Bizare vorbe, nu-i aşa, Yorke? Şi eu ştiam, în vreme ce le rostea, că erau tot atât de adevărate pe cât de bizare. Cuvintele astea ale ei alcătuiau o oglindă în care mă vedeam pe mine însumi.
M-am uitat la ea, mut şi încruntat; atunci numaidecât şi-a ieşit din fire şi m-a făcut să roşesc de ruşine.
„Gérard Moore, ştii bine că n-o iubeşti pe Shirley Keeldar.”
M-aş fi putut porni pe jurăminte false ca s-o asigur de dragostea mea; dar îmi era cu neputinţă să mint în faţa chipului ei senin; nu puteam să devin sperjur în faţa unei atât de pure bune-credinţe. Dealtminteri, astfel de jurăminte goale ar fi fost zadarnice şi lipsite de noimă: nu m-ar fi crezut cu nimic mai mult decât ar fi fost în stare să creadă în cuvintele fantomei lui Iuda, dacă s-ar fi desprins din noapte şi i s-ar fi înfăţişat dinainte. Sufletul ei de femeie avea antene prea fine ca să poată fi păcălit şi făcut să ia admiraţia mea pe jumătate grosolană şi pe jumătate lipsită de căldură drept dragoste adevărată, bărbătească.
„Şi ce s-a întâmplat pe urmă?“ ai să mă întrebi domnule Yorke.
Da, s-a aşezat pe tocul ferestrei şi s-a pornit pe plâns. A plâns cu furie; ochii-i nu vărsau numai lacrimi, ci aruncau şi fulgere. Fulgerau asupra mea larg deschişi, mari, întunecaţi, orgolioşi; parcă mi-ar fi spus: „M-ai îndurerat; m-ai insultat; m-ai dezamăgit”.
Curând fulgerelor din ochi li se adăugară vorbele.
„Te-am respectat – te-am admirat – te-am îndrăgit, mi-a spus. Da, la fel de mult ca şi când mi-ai fi fost frate; iar dumneata – dumneata ai vrut să faci din mine un obiect de tranzacţie. Ai fi vrut să mă aduci jertfă acelei fabrici – Molohul dumitale!”
Am avut bunul simţ să nu rostesc niciun cuvânt de scuză – să nu fac nicio încercare de a o potoli; am răbdat să fiu dispreţuit.
Dar cum în clipele acelea eram vândut Diavolului, este sigur că fusesem cuprins şi de înfumurare. Şi când am vorbit, ce crezi că am spus?
„Oricare ar fi fost sentimentele mele, eram încredinţat că dumneata mă iubeşti, domnişoară Keeldar.”
Frumos – nu-i aşa? A rămas cu totul descumpănită.
Şi am auzit-o murmurând: „Oare Robert Moore e cel care vorbeşte? Să fie un om – sau vreo altă vietate inferioară?” Apoi a zis cu glas tare:
„Vrei să spui – vrei să spui c-ai crezut că te iubeam aşa cum îi iubim pe cei cu care vrem să ne cununăm?” Asta crezusem, şi am recunoscut-o.
„Ai nutrit o idee lipsită de cuviinţă faţă de simţămintele unei femei – mi-a răspuns – şi i-ai dat glas în chip revoltător pentru un suflet de femeie. Laşi să se înţeleagă destul de limpede că toată bunăvoinţa sinceră pe care ţi-am arătat-o a fost o întortocheată, îndrăzneaţă şi prezumţioasă maşinaţie pentru a prinde în cursă un bărbat; vrei să spui că în cele din urmă ai venit aici din milă să-mi oferi mâna dumitale, fiindcă eu sunt aceea care ţi-am făcut curte. Dă-mi voie să-ţi spun următoarele: vederea îţi este tulburată; ai văzut greşit. Mintea îţi este pervertită: n-ai judecat bine. Limba te trădează: acum nu vorbeşti aşa cum ar trebui. Nu te-am iubit niciodată. În privinţa asta poţi să fii liniştit. Inima mi-e tot atât de străină de pasiune pentru dumneata, pe cât e şi a
dumitale goală de afecţiune pentru mine.”
Cred că mi s-a răspuns cum se cuvine, nu, Yorke?
„Par a fi o fiinţă oarbă şi nătângă”, i-am spus atunci.
„Să te fi iubit! strigă deodată. M-am înfăţişat dinaintea dumitale cu sufletul deschis, ca unui frate – niciodată nu team ocolit – niciodată nu mi-a fost teamă de dumneata. Nu poţi – continuă cu glas triumfător – nu mă poţi face să tremur atunci când vii, nici nu poţi face să mi se înteţească bătăile inimii în prezenţa dumitale.”
Deseori presupusesem lucrurile astea: când vorbea cu mine roşea, iar pronunţarea numelui meu o făcea să sa emoţioneze.
„Nu din pricina dumitale!“ îmi declară scurt. Am încercat să capăt explicaţii, dar nu am izbutit.
„Ţi-ai închipuit că te iubesc, atunci când am stat lângă dumneata la serbarea şcolară? Ţi-ai închipuit că te iubeam, atunci când te-am oprit din drum pe Maythorn Lane? Ţi-ai închipuit că te iubeam, atunci când am venit la dumneata, în clădirea administraţiei – când m-am plimbat cu dumneata pe drum?“
Asemenea întrebări mi-a pus, iar eu i-am răspuns prin da.
Doamne-Dumnezeule, Yorke! S-a ridicat în picioare - parcă mai crescuse – se înălţase şi se purificase asemenea flăcărilor; un tremur îi străbătea întreg trupul, ca al cărbunelui aprins, când e în culmea puterii lui de ardere.
„Vrei prin urmare să spui că ai cea mai proastă părere despre mine; nu recunoşti că aş avea tot ceea ce preţuiesc eu mai mult. Vrei să spui că sunt o trădătoare faţă de toate surorile mele; că m-am purtat aşa cum nicio femeie nu se poate purta, fără a se înjosi pe sine şi întreaga sa tagmă; că am scormonit acolo unde femeilor cuviincioase le este silă şi groază să scormonească. Multe minute la şir am rămas amândoi tăcuţi. Apoi a continuat: „Lucifer – luceafăr al dimineţii, te-ai prăbuşit. Tu – cel pe care odinioară l-am stimat atât de mult – te-ai prăbuşit în hăuri; tu – cel odinioară atât de preţuit prieten al meu – eşti acum alungat din rândurile lor. Pleacă!“
N-am plecat: îi auzisem glasul tremurând – vedeam cum i se zbat buzele; ştiam că avea să urmeze o nouă furtună de lacrimi; iar după aceea, credeam, trebuia să vină şi un răstimp mai calm şi mai însorit, iar eu voiam să-l aştept.
La fel de repede, dar cu mai multă linişte decât înainte, ploaia caldă a început să se cearnă; un alt sunet i se auzea în plâns – mai blajin, mai plin de regrete. Şi în vreme ce stăteam şi o cercetam, ochii ei au înălţat înspre mine priviri încărcate mai mult de reproşuri decât de aroganţă - mai mult triste decât mânioase.
„Vai, Moore! mi-a spus. A fost mai cumplit decât Et tu, Brute!”
Am încercat să-mi uşurez sufletul cu ceea ce ar fi trebuit să fie un suspin, dar s-a auzit un geamăt. O senzaţie asemeni deznădejdii lui Cain îmi sfâşia pieptul. Am spus atunci:
„A fost greşit ce am făcut şi pentru asta am căpătat amară răsplată; iar răsplata asta mă voi duce s-o cheltuiesc departe de cea care mi-a, acordat-o“.
Mi-am luat pălăria. Toată vremea, nu mă putusem hotărî să mă despart astfel; şi credeam că n-are să mă lase să plec. Şi nici nu m-ar fi lăsat, dacă la mijloc n-ar fi fost rana de moarte pe care o pricinuisem mândriei sale şi care îi înăbuşea mila şi o făcea să rămână tăcută.
M-am văzut silit să mă întorc din proprie iniţiativă, după ce ajunsesem la uşă, să mă apropii de ea şi să-i spun: „Iartămă“.
„Aş putea, dacă eu însămi n-aş avea nevoie de iertare, mi-a răspuns. Dacă am împins până atât de departe în rătăcire un bărbat cu minte pătrunzătoare, înseamnă că şi eu am greşit.“
Atunci, deodată, m-am dezlănţuit într-o peroraţie ce nu mi-a mai rămas în minte; ştiu doar atât: că era sinceră şi că dorinţa şi ţinta mea erau să o absolv faţă de ea însăşi; şi de fapt, în cazul ei, autoacuzaţia era doar o închipuire.
În cele din urmă mi-a întins mâna. Pentru prima oară am simţit dorinţa de a o prinde în braţe şi a o săruta. I-am sărutat doar mâna, de nenumărate ori. Iar ea mi-a spus:
„Cândva, după ce vei fi avut timp să-mi descifrezi la lumina adevărului faptele şi pricinile ce m-au împins la ele, şi nu să le interpretezi îngrozitor de greşit, o să fim din nou prieteni. S-ar putea ca timpul să-ţi aducă dezlegarea potrivită; atunci, poate, ai să mă înţelegi; iar după aceea o să ne împăcăm.“
Lacrimi de despărţire i se prelinseră încet pe obraji, iar ea
le şterse, spunându-mi printre suspine:
„Îmi pare rău de ce s-a întâmplat – nespus de rău.“
Acelaşi simţământ îl trăiam şi eu, martor mi-e
Atotputernicul! Şi-aşa ne-am despărţit.
— Ciudată poveste! observă domnul Yorke.
— Niciodată n-o să mai fac asemenea lucru, făgădui tovarăşul său de cale, niciodată n-o să mai pomenesc vreunei femei de căsătorie, dacă nu sunt împins de dragoste. De acum înainte, Creditul şi Comerţul n-au decât să-şi poarte singure de grijă. Falimentul poate să vină când i-o plăcea. Am terminat; nu mai sunt robul fricii de dezastru. Am de gând să muncesc cu îndârjire, să aştept cu răbdare, să îndur cu tărie. N-are decât să se abată asupră-mi şi tot ce poate fi mai rău; îmi iau un topor şi un bilet de emigrant şi plec împreună cu Louis în Vest; suntem amândoi hotărâţi în privinţa asta. Nicio femeie n-are să mă mai privească vreodată aşa cum m-a privit domnişoara Keeldar – n-are să mai încerce faţă de mine sentimentele pe care le-a încercat domnişoara Keeldar; înaintea nici unei femei nu voi mai sta vreodată ca un asemenea prost şi un asemenea ticălos totodată – ca o asemenea fiară şi un asemenea naiv.
— Fleacuri! comentă imperturbabilul Yorke. Prea faci mare caz de istoria asta. Totuşi, îţi mărturisesc că sunt uluit: mai întâi, că ea nu te-a iubit; şi, în al doilea rând, că tu nu ai iubit-o pe ea. Sunteţi amândoi tineri; sunteţi amândoi frumoşi; vă potriviţi destul de bine şi în ce priveşte deşteptăciunea, şi chiar şi în ce priveşte temperamentul – hai să începem cu tine: ce nu ţi-a convenit de nu v-aţi putut lega?
— Yorke, niciodată n-am fost – niciodată nu ne-am putut simţi la largul nostru unul alături de celălalt. Oricât de mult ne-am fi admirat când eram la distanţă, ori de câte ori ne aflam foarte aproape ne dondăneam. Am stat la un capăt al camerei şi am cercetat-o pe când şedea la capătul celălalt, poate că într-un moment de exuberanţă şi voioşie, când avea în jur câţiva dintre oamenii ei cei mai dragi – pe vârstnicii ei cavaleri, de pildă, pe dumneata şi pe Helstone, în prezenţa cărora e atât de vioaie, simpatică şi vorbăreaţă. Am observato în clipele când era cât se poate de firească şi de însufleţită, cât se poate de drăguţă; şi judecata mea a hotărât că e frumoasă; şi frumoasă e, uneori, atunci când dispoziţia sufletească şi îmbrăcămintea o sprijină în splendoare. M-am dus ceva mai aproape, considerând că starea relaţiilor dintre noi îmi îngăduie asta; m-am alăturat cercului din jurul ei, iam atras privirile şi i-am reţinut atenţia; pe urmă am stat de vorbă; atunci ceilalţi – socotindu-mă, probabil, un privilegiat – s-au depărtat încetul cu încetul şi ne-au lăsat singuri. Am fost fericiţi că rămăseserăm singuri? În ce mă priveşte pe mine, trebuie să spun: Nu. Totdeauna mă copleşea un simţământ de constrângere; totdeauna eram înclinat să devin morocănos şi absent. Discutam despre politică şi afaceri; niciun fior de apropiere sinceră nu ne-a izvorât vreodată în inimi, nu ne-a dezlegat limbile şi n-a ajutat ca vorbele noastre să curgă limpezi şi cu uşurinţă. Dacă ne făceam confidenţe, ele erau privitoare la contabilitate şi nu la ce purtam în inimi. Nimic din fiinţa ei nu mă îndemna spre afecţiune – nu mă îmboldea să fiu mai bun, mai îngăduitor; doar îmi aţâţa mintea şi îmi ascuţea puterea de înţelegere: niciodată nu a pătruns în inima mea şi nu a făcut-o să-şi grăbească bătăile; şi asta, fără îndoială, pentru bunul motiv că nu am avut în stăpânire cheia tainei de a o face să mă iubească.
— De, măi băiete, e destul de ciudat. Aş putea să râd de tine şi să-ţi spun că n-am decât dispreţ pentru delicateţurile tale; dar cum ne aflăm în puterea nopţii şi suntem numai noi singuri, nu mă sfiesc a-ţi spune că vorbele-ţi m-au făcut sămi readuc în minte o frântură din zilele mele de odinioară. Acum vreo douăzeci şi cinci de ani, am încercat şi eu să fac o femeie frumoasă să mă iubească, şi ea nu s-a lăsat convinsă. N-aveam nici eu mijloacele potrivite firii ei; pentru mine parcă ar fi fost un zid de piatră, fără uşi şi fără ferestre.
— Dar dumneata ai iubit-o, Yorke: ai adorat-o pe Mary Cave; iar felul cum te-ai purtat, la urma urmei, a fost acela al unui bărbat – niciodată al unui vânător de zestre.
— Ehei! Într-adevăr am iubit-o; dar pe atunci era frumoasă ca luna pe care nu o vedem în noaptea asta; nu se mai află femei ca ea, în zilele de azi; domnişoara Helstone, poate, arată cam ca ea, dar nimeni altcineva.
— Cine arată cam ca ea?
— Nepoata acelui tiran în veşminte negre; blânda şi delicata domnişoară Helstone. De multe ori mi-am pus eu ochelarii ca să mă uit la fata asta în biserică, fiindcă are ochi albaştri blânzi şi gene prelungi; iar când stă în umbră, şi-i nemişcată şi foarte palidă, şi e, cum se-ntâmplă, gata sadoarmă din pricina lungimii predicii şi a bonetei care îi ţine prea cald – seamănă cu o marmură de Canova mai mult decât orice altă femeie din lume.
— Tot cam aşa arăta şi Mary Cave?
— Mult mai grozav! Dar mai puţin ca o fată şi mai puţin ca fiind alcătuită din carne şi oase. Te întrebai de ce nu are aripi şi coroniţă. Un înger falnic şi blând – aşa era Mary a mea.
— Şi n-ai putut-o convinge să te iubească!
— A fost peste puterile mele; cu toate că de multe ori m-am rugat cerului, în genunchi, să-mi stea intr-ajutor.
— Mary Cave nu era ceea ce crezi dumneata, Yorke
— I-am văzut portretul la casa parohială. Nu e înger, ci o femeie frumoasă, cu trăsături regulate şi expresie de om închis în sine – cam prea palidă şi lipsită de viaţă după gustul meu. Dar – presupunând că ar fi fost ceva mai grozavă decât era…
— Robert, îl întrerupse Yorke, în clipa asta aş fi în stare să te arunc jos de pe cal. Totuşi, îmi stăpânesc braţul. Judecata îmi spune că ai dreptate şi că eu sunt în greşeală. Ştiu foarte bine că pasiunea ce-o mai port încă în suflet nu e decât rămăşiţă a unor iluzii. Dacă domnişoara Cave ar fi avut minte ori simţire, n-ar fi putut rămâne faţă de sentimentele mele atât de perfect nepăsătoare pe cât a rămas – ar fi trebuit să mă prefere pe mine acelui despot cu chip de aramă.
— Presupunând, Yorke, că ar fi avut învăţătură (nicio femeie nu primea învăţătură pe vremea aceea); presupunând că ar fi avut o minte profundă şi originală, dragoste de a cunoaşte cât mai multe, dorinţă de a afla lucruri noi, presupunând că ar fi trăit clipe de neprefăcută desfătare când putea să le afle de pe buzele dumitale şi întărite de propria dumitale mână; presupunând că orice discuţie cu ea – atunci când şedea lângă dumneata – ar fi fost bogată, variată, plină de graţie încântătoare şi de interes real, curgând domol, dar limpede şi generos; presupunând că atunci când s-ar fi întâmplat să stai alături de ea, sau ai fi făcut asta cu bună ştiinţă, te-ai fi simţit de îndată în largul dumitale, şi mulţumirea ţi-ar fi inundat sufletul; presupunând că oricând privirea ţi s-ar fi abătut pe obrazul ei, sau gândul la ea ţi-ar fi năvălit în minte, ai fi încetat cu fiecare minut ce trecea să fi aspru şi îngrijorat, şi o afecţiune curată, dragoste de cămin, sete de cuvinte dulci, dezinteresată dorinţă de a ocroti şi îndrăgi ar fi luat locul jalnicelor şi corupătoarelor calcule legate de afaceri; presupunând – pe lângă toate astea - că de nenumărate ori, când ţi-ar fi fost hărăzită fericirea de a ţine în mâna dumitale mâna gingaşă a frumoasei Mary, ai fi simţit-o cum îţi tremură între degete – aidoma unei mici şi calde vietăţi atunci când abia ai luat-o din cuibul ei; presupunând că ai fi văzut-o cum la intrarea dumitale într-o încăpere se trage deoparte şi totuşi, dacă te-ai fi dus s-o cauţi în colţul ei retras te-ar fi întâmpinat cu cel mai dulce zâmbet ce-a înflorit vreodată pe-un chip feciorelnic şi n-ar fi făcut decât să-şi ferească ochii de întâlnirea cu privirile dumitale, pentru ca un cumva limpezimea lor să dezvăluie prea multe; presupunând, pe scurt, că Mary a dumitale ar fi fost – nu rece, ci modestă; nu absentă, ci gânditoare; nu năzuroasă, ci sensibilă; nu neştiutoare, ci inocentă; nu afectată, ci pură – ai fi părăsit-o şi te-ai fi dus să faci curte altei femei fiindcă ar fi fost bogată?
Domnul Yorke îşi scoase pălăria de pe cap şi îşi şterse fruntea cu batista.
— A răsărit luna, fu prima lui observaţie nu prea concludentă, rostită pe când arăta cu cravaşa spre cer, pe deasupra mlaştinilor. Ia uite-o cum se înalţă prin ceţuri şi se uită la noi cu o stranie lucire roşietică. Nu e mai argintie decât fruntea bătrânului Helstone de culoarea fildeşului. Ceo fi vrând să spună când îşi aşază în felul ăsta obrazul peste Rushedge şi ne priveşte încruntată şi ameninţătoare?
— Yorke, dacă Mary te-ar fi iubit în tăcere şi totuşi cu nespus devotament – cu inimă curată, dar cu aprindere – aşa cum ai dori să te iubească soaţa, ai fi părăsit-o?
— Robert! rosti domnul Yorke ridicând braţul şi ţinându-l ridicat în răstimpul unei pauze. Robert! lumea asta e o lume ciudată, iar bărbaţii sunt alcătuiţi din cele mai ciudate drojdii alese de Haos în necurmata-i zbatere. Aş putea rosti jurăminte răsunătoare – jurăminte ce i-ar face pe braconieri să creadă că tunete cumplite s-au abătut peste Bilberry Moss – pentru a te asigura că, aşa cum rânduieşti tu lucrurile, numai Moartea m-ar fi putut despărţi de Mary. Dar eu am trăit pe lume vreme de cincizeci şi cinci de ani; am fost silit să cercetez firea omenească; şi – ca să spun un adevăr jalnic – toţi sorţii arată că, de m-ar fi iubit Mary în loc să mă dispreţuiască; dacă aş fi fost sigur de dragostea ei, convins de neabătuta-i statornicie, niciodată tulburat de vreo îndoială, niciodată ameninţat cu umilirea – toţi sorţii arată (şi îşi lăsă mâna să cadă greu pe oblânc) – toţi sorţii arată că aş fi părăsit-o!
Călăriră mai departe alături, în tăcere. Înainte ca vreunul dintre ei să mai fi scos vreo vorbă, trecuseră peste Rushedge; luminile din Briarfield înstelau marginile purpurii ale mlaştinilor. Fiind mai tânăr şi având în minte mai puţine lucruri din trecut în stare să-i acapareze gândurile, Robert vorbi cel dintâi.
— După câte cred eu – şi în fiece zi găsesc noi dovezi – pe lumea asta nu putem obţine nimic demn de a fi păstrat, nu în aceeaşi măsură ca un principiu ori o convingere, altfel decât prin flăcări purificatoare şi primejdii care ne întăresc. Rătăcim; cădem; ne simţim, umiliţi – dar după aceea păşim cu mai multă grijă. Mâncăm şi bem cu lăcomie otravă din cupa aurită a viciului, sau din traista de agoniseli a avarului; ne îngreţoşăm, ne înjosim; tot ce e bun în noi ni se întoarce împotrivă; sufletele ni se ridică pline de amarnică indignare împotriva trupurilor; e-un fel de epocă de război civil; dacă sufletul are destulă tărie, el învinge şi stăpâneşte – după aceea.
— Şi-acum ce ai de gând să faci, Robert? Ce planuri ţi-ai făcut?
— În ce priveşte treburile mele personale, am să le păstrez doar pentru mine; ceea ce îmi e foarte uşor să fac, de vreme ce în clipa de faţă nu am niciunul: unui om în situaţia mea, înecat în datorii, nu-i este îngăduită o viaţă personală. În ce priveşte planurile publice, părerile mi s-au cam schimbat. Câtă vreme am fost la Birmingham am scormonit puţin realitatea, am cercetat îndeaproape şi la origine cauza necazurilor de astăzi ale acestei ţări; acelaşi lucru l-am făcut şi la Londra. Ca necunoscut, mă puteam duce unde îmi plăcea, amesteca printre cine voiam eu. M-am dus acolo unde era lipsă de hrană, de combustibil, de îmbrăcăminte; unde nu exista de lucru şi nu exista speranţă. Am văzut oameni cu înnăscute năzuinţe înalte şi simţăminte alese, care nu puteau să se afirme din pricina unor privaţiuni jalnice şi a unor griji chinuitoare. Am văzut pe alţii josnici din firea lor şi cărora lipsa de educaţie nu prea le mai lăsa altceva în afară de trebuinţele animalice, dar nici aceste trebuinţe nu le erau împlinite şi trăiau înfometaţi, însetaţi şi deznădăjduiţi ca animalele flămânde; am văzut lucruri de la care mintea mea a deprins o lecţie nouă şi mi-au umplut sufletul de simţăminte proaspete. Nu am de gând să propovăduiesc mai multă moliciune ori mai mult sentimentalism decât am propovăduit până acum; privesc răzvrătirea şi setea de putere în acelaşi fel în care le-am privit şi mai înainte; m-aş porni pe urmele unui aţâţător la răzvrătire fugit cu aceeaşi râvnă de totdeauna şi cu aceeaşi râvnă l-aş încolţi până la primirea pedepsei meritate; dar de data aceasta aş face-o mai mult pentru binele şi liniştea celor împinşi pe căi greşite. Yorke, trebuie să ţinem seamă şi de lucruri aflate dincolo de interesele personale, dincolo de realizarea unor planuri bine puse la punct; chiar şi dincolo de lichidarea unor datorii dezonorante. Pentru a se respecta pe sine însuşi, un om trebuie să fie încredinţat că a făcut dreptate semenilor săi. Dacă n-am să fiu mai îngăduitor faţă de ignoranţă şi mai îndurător faţă de suferinţă decât am fost până acum am să mă dispreţuiesc pe mine însumi ca pe un om grosolan de nedrept. Ce mai este? întrebă adresându-se calului care, auzind clipocit de apă, şi fiind însetat, pornise către un loc larg de pe margini, unde luna îşi juca razele pe cristalul unei bulboane.
— Yorke, continuă Moore, du-te înainte; eu trebuie să adăp calul.
Yorke se supuse şi porni încet mai departe, preocupat, pe măsură ce înainta, să distingă, printre luminile împrăştiate în depărtare, pe cele de la Briarmains. Stilbro’ Moore rămăsese în urmă; plantaţii de pomi se înălţau întunecate pe amândouă marginile drumului; coborau acum coasta dealului; mai jos de ei se întindea valea cu populaţia ei numeroasă; se simţeau aproape ajunşi acasă.
Nemaifiind înconjuraţi de buruieni înalte, domnul Yorke nu fu surprins să vadă cum de după zid se ridică o pălărie şi se aude un glas. Cuvintele acelea, totuşi, erau stranii:
— Când un om rău piere, se strigă de bucurie, rosti vocea aceea. Apoi adăugă: Omul rău trece ca şi vârtejul (şi cu un mormăit mai gros): spaimele l-au luat cu ele întocmai ca apele; iadul i se deschide în faţă. Are să moară fără a afla de veste.
O flacără orbitoare şi un trosnet pătrunzător străpunseră liniştea nopţii. Încă înainte de a se întoarce, Yorke ştia că cei patru condamnaţi de la Birmingham fuseseră răzbunaţi.