CAPITOLUL XXXIV
Un caz de persecuţie familială - ales exemplu de pioasă stăruinţă în împlinirea îndatoririlor religioase
După ce aflase gustul emoţiilor, Martin ar fi vrut să mai tragă o duşcă; după ce simţise măreţia puterii, n-ar mai fi putut suferi să renunţe la ea. Domnişoara Helstone - fata aceea despre care totdeauna spusese că e urâtă şi al cărei chip îi stătea acum veşnic în faţa ochilor, ziua şi noaptea, în întuneric şi la lumina soarelui – intrase cândva în sfera lui de preocupări; îl necăjea cumplit gândul că s-ar putea ca vizita ei să nu se mai repete niciodată.
Deşi şcolar, nu era un şcolar obişnuit era sortit să fie un tip de original. Peste puţini ani avea să-şi dea cele mai aprige silinţe pentru a se potrivi şi cizela după modelul celorlalţi oameni, dar n-avea să izbutească niciodată; o pecete unică îl însemnase pentru vecie. Acum lenevea în banca lui de la liceu şi îşi storcea mintea, ca să afle căile ce i-ar fi îngăduit să adauge un nou capitol aventurii lui romantice abia începute; încă nu ştia cât de multe asemenea aventuri sunt menite în viaţă să nu treacă niciodată dincolo de primul – sau, cel mult, de al doilea capitol. Jumătatea liberă a zilei de sâmbătă o petrecuse în pădure împreună cu cartea de basme şi cu cealaltă carte, nescrisă, din imaginaţia lui.
Băiatul întâmpina apropierea duminicii cu o silă potrivnică oricărei credinţe. Părinţii lui – deşi contestau orice legături cu biserica – nu uitau niciodată ca de ziua sfântă să umple cu înfloritoarea lor familie încăpătoarea strană din biserica de la Briarfield. În mod teoretic, domnul Yorke plasa toate sectele şi bisericile pe aceeaşi treaptă; doamna Yorke, însă, acorda fraţilor moravi şi quakerilor laurii priorităţii din pricina acelei cununi de smerenie purtate de oamenii aceştia de nădejde, deşi despre niciunul dintre soţi nu se ştia să fi călcat vreodată la o casă de rugăciuni a sectanţilor.
După cum spuneam, lui Martin nu-i plăceau duminicile din cauză că slujba de dimineaţă era prea lungă, iar predicile de obicei foarte puţin pe gustul său; totuşi, în această dupăamiază de sâmbătă, meditaţiile lui din pădure dăruiră cu un farmec nou ziua ce avea să urmeze.
Se arătă a fi o zi cu zăpezi mari; atât de mari, încât în timpul micului dejun doamna Yorke fu de părere că ar fi mai bine ca toţi copiii, şi băieţii şi fetele, să rămână acasă; apoi proclamă hotărârea sa conform căreia, în loc de a se duce la biserică, aveau să rămână tăcuţi vreme de două ceasuri în salonul din fund, în vreme ce Rose şi Martin, urmau să citească pe rând un şir de predici – predici de ale lui John Wesley; căci fiind John Wesley şi reformator şi protestatar, se bucura atât de preţuirea ei cât şi a capului familiei.
— Rose n-are decât să facă ce-i place, spuse Martin fără să ridice ochii de pe cartea pe care, după obiceiul lui de atunci şi din vecii vecilor, o citea în vreme ce-şi mânca pâinea şi laptele.
— Rose are să facă ce i se spune, şi la fel o să facă şi Martin, îl corectă maică-sa.
— Eu mă duc la biserică.
Astfel răspunse feciorul, cu negrăita seninătate a unui Yorke autentic, care ştie precis şi ce vrea, şi prin ce mijloace are să ajungă la lucrul dorit, şi care, chiar de ar fi fost pus la zid, s-ar fi lăsat ucis – în cazul când n-ar fi putut găsi nicio cale de salvare – dar cu niciun preţ n-ar fi capitulat.
— Nu-i vreme prielnică, spuse tatăl.
Niciun răspuns; tânărul era cu totul cufundat în lectură; cu mişcări domoale îşi frângea pâine şi îşi sorbea laptele.
— Martin nu poate suferi să meargă la biserică, dar încă şi mai puţin îi place să dea ascultarea, spuse doamna Yorke.
— Trebuie să presupun că sunt mânat numai de răutate?
— Da, eşti.
— Mamă, nu sunt!
— Atunci de ce eşti mânat?
— De o sumedenie de lucruri complicate şi al căror labirint aş fi tot atât de dispus să mă grăbesc a ţi-l lămuri, pe cât aş fi dornic să mă întorc pe dos pentru a-ţi lăsa la vedere maşinăria interioară a trupului meu.
— Auziţi! auziţi de ce e în stare! strigă domnul Yorke. Trebuie să mă gândesc ce am de făcut pentru ca flăcăiaşul ăsta al meu să ajungă la bară. Natura l-a croit anume ca săşi câştige traiul dând din gură. Hester, al treilea născut al tău trebuie numaidecât să ajungă avocat; are toate cele de trebuinţă – neobrăzare, îngâmfare, şi vorbe, vorbe, şi iar vorbe.
— Rose, te rog fii bună şi dă-mi puţină pâine, vorbi Martin cu adâncă solemnitate, seninătate şi nepăsare.
Băiatul avea de la natură un glas slab şi plângăreţ, care, în „clipele de îndărătnicie”, se auzea doar puţin mai tare decât o şoaptă femeiască; cu cât mai neclintită îi era încăpăţânarea, cu atât mai duios şi mai trist îi suna glasul. Scutură clopoţelul şi rugă cu blândeţe să i se aducă bocancii.
— Să ştii, Martin, stărui tatăl său, că tot drumul e acoperit de nămeţi, şi chiar un bărbat în toată firea doar cu greu l-ar putea străbate. Dar, băiete, continuă văzând că tânărul se ridică de îndată ce auzi clopotele bătând, asta e o împrejurare unde nici prin cap nu-mi trece să mă amestec pentru a sta împotriva unui îndărătnic. Du-te neapărat la biserică. Bate un vânt necruţător, o măzăriche rece şi tăioasă, ca să nu mai vorbim de nămeţii uriaşi pe care trebuie să-i străbaţi. Du-te şi ia-i în piept, dacă asta îţi place mai mult decât să stai lângă foc.
Martin îşi puse în tăcere pelerina, fularul şi şapca, apoi, cu pas hotărât, ieşi din casă.
„Tata are mai multă judecată decât mama, hotărî el. Cum nu pot să înţeleagă femeile astea! Îşi înfig ghearele în tine, crezând că au de-a face cu o piatră lipsită de simţire.” Ajunse devreme la biserică.
„Dacă s-o fi speriat de vremea asta (şi e o adevărată furtună de decembrie), ori dacă doamna Pryor aia n-o lasă să plece din casă şi până la urmă tot n-am s-o întâlnesc – asta m-ar supăra grozav; dar furtună sau ciclon fie, grindină ori îngheţ, trebuie să vină; iar dacă are minte pe potriva ochilor şi chipului, are să vină pentru a prinde prilejul de a mă vedea, (tot aşa cum eu sunt aici pentru a prinde prilejul s-o văd; o să vrea să afle câte ceva despre afurisitul acela de iubit al ei, la fel cum eu vreau să mai adulmec o dată acea mireasmă care cred că este esenţa vieţii – gustul existenţei ce şi-a păstrat încă tăria şi nu s-a irosit în văzduh. Aventura e faţă de lâncezeală la fel ca şampania faţă de un vin amărât.“
Privi în jur. Biserica era îngheţată şi tăcută, iar înăuntru nu se afla decât o femeie bătrână. Clopotele continuau să sune armonios, şi mereu sosea câte un alt enoriaş bătrân, luându-şi cu smerenie locul pe băncile libere, întotdeauna cei mai firavi, cei mai bătrâni şi cei mai săraci înfruntă furtunile şi greutăţile de tot felul pentru a-şi dovedi şi duce mai departe devotamentul faţă de scumpa maică biserică; în dimineaţa asta de cumpănă nu se arătă nicio familie foarte înstărită, nicio trăsură luxoasă – toate stranele capitonate şi înzestrate cu perne rămăseseră goale; numai pe băncile tari de stejar stăteau rânduiţi bătrâni cu păr cărunt şi săraci sleiţi de puteri.
— Dacă nu vine, n-o să mai am pentru ea decât dispreţ, mormăi Martin cu furie şi hotărâre.
Pălăria cu boruri largi a domnului Helstone se strecurase prin faţa bisericii. Parohul şi diaconul se aflau acum în sacristie. Clopotele conteniră, cărţile de rugăciuni erau pregătite, uşile închise – iar slujba începu; dar strana casei parohiale tot goală rămânea; cea aşteptată nu se arătase, şi dispreţul lui Martin nu întârzie.
„Un om de nimic: Doi bani nu merită vorba ei! Ce poţi să faci cu o fiinţă ca asta?! E la fel ca toate fetele – egoistă, fără vlagă, fără credinţă!“
Cam asta era rugăciunea lui Martin.
„Nu-i ca portretul de la noi de acasă: ochii nu-i sunt mari şi plini de viaţă; n-are nasul drept, delicat, grecesc; gura nu are farmecul acela pe care am crezut eu o clipă că-l observ şi despre care îmi închipuiam c-ar fi în stare să-mi alunge necazurile când mi-aş ieşi rău din fire. La urma urmei, ce-i de capul dumneaei? Nu-i decât un fel de păpuşă, o jucărie, o slăbănoagă – adică, pe scurt, o fată.“
Cinicul acesta nevârstnic era atât de cufundat în gândurile lui, încât uită să se ridice din genunchi la timpul potrivit şi rămase în aceeaşi poziţie de adâncă smerenie în clipa când – după încheierea litaniei – se intonă cel dintâi imn. O asemenea întâmplare nu putea să aibă darul de a-l potoli; dimpotrivă, se ridică în picioare roşu ca focul (fiindcă era sensibil la ridicol ca o fetiţă sfioasă). Şi pentru ca lucrurile să se înrăutăţească şi mai tare, tocmai atunci se deschise din nou uşa bisericii şi o mulţime de lume pătrunse înăuntru. Pâş, pâş, piş, făceau pe podele picioarele noilor sosiţi. Erau elevii şcolii duminicale. După cum era obiceiul la Briarfield, iarna copiii stăteau într-o încăpere încălzită şi veneau în biserică abia cu puţin înainte de împărtăşanie şi de predică.
Întâi şi întâi fură rânduiţi cei mici, iar la sfârşit, după ce băieţii şi fetele îşi ocupară cu toţii locurile ştiute - când se înalţă puternic glasul orgii, apoi corul şi toţi credincioşii se ridicară în picioare intonând un cântec pios - pătrunse în lăcaşul de închinăciune şi un grup de femei tinere care încheiau procesiunea. După ce se încredinţă că elevii ei se aflau fiecare la locul cuvenit, profesoara trecu în strana casei parohiale. Pelerina cenuşie de croială franţuzească şi mica bonetă de vidră îi erau cunoscute lui Martin; alcătuiau tocmai îmbrăcămintea după vederea căreia îi tânjiseră ochii. Domnişoara Helstone nu îngăduise furtunii să-i stea stavilă în cale; până la urmă tot ajunsese la biserică. Se vede treaba că Martin îşi exprima mulţumirea comunicând-o în şoaptă cărţii de rugăciuni; oricum, în ea îşi ascunse faţa vreo câteva minute.
Mulţumit sau nu în clipa aceea, până la sfârşitul predicii avu timp destul să se supere iarăşi tare rău pe domnişoara Helstone; nu se uitase înspre el nici o singură dată, sau cel puţin nu fusese el îndeajuns de norocos ca să-i întâlnească privirea.
„Dacă nu mă bagă în seamă – îşi spuse Martin - dacă îmi dovedeşte că nu-şi îndreaptă niciun gând către mine, o să-mi fac despre ea cea mai proastă, cea mai detestabilă părere. Nici nu s-ar putea găsi pe lume ceva mai vrednic de dispreţ decât să fi venit până aici de hazul puştilor ăstora prostănaci şi nu pentru mine sau pentru deşiratul acela de Moore.“
În cele din urmă predica luă sfârşit; preotul rosti binecuvântarea; credincioşii ieşiră din biserică; dar ea nu se apropiase nici cu un pas de Martin.
Şi acum, pornind spre casă, bietul băiat vedea într-adevăr că măzărichea îi înţeapă obrajii şi vântul dinspre răsărit e îngheţat şi taie ca briciul.
Calea cea mai scurtă ducea peste câmp şi era un drum cam primejdios, fiind neumblat; dar n-avea importanţă; pe acolo apucă. Lângă cel de al doilea pârleaz se afla un pâlc de copaci. Oare umbrelă să fie ce zărea zăbovind sub ei? Da, umbrelă era, şi ţinută cu greu împotriva vântului, iar dincolo de ea flutura o pelerină de croială franţuzească. Martin zâmbi răutăcios în vreme ce păşea pe coasta înclinată şi alunecoasă, la fel de înşelătoare pentru picior ca şi un povârniş din preajma vârfului Etnei.
Pe chip i se ivi o expresie întru totul unică, atunci când ajunse la pârleaz şi se aşeză cu nepăsare pe el, deschizând astfel o discuţie care, dacă ar fi fost după voia lui, ar fi putut să nu se mai sfârşească niciodată.
— Cred că ar fi mai bine să facem un târg: să mă schimbi cu doamna Pryor.
— Nu eram sigură c-o să apuci pe drumul ăsta, Martin, dar mi-am zis că merită să încerc. Acolo, în biserică ori în curtea bisericii, nu se poate sta de vorbă în tihnă.
— Cazi la învoială? Dă-i-o pe doamna Pryor maică-mi şi iamă pe mine în locul ei, vrei?
— Nu înţeleg nimic! Ce te-a apucat cu doamna Pryor?
— Îi spui „mamă“, nu-i aşa?
— Păi este mama mea.
— Nu se poate – sau e o mamă mult prea lăsătoare, mult prea puţin grijulie. Eu ţi-aş fi o mamă de o sută de ori mai bună. Poţi să râzi în voie; n-am nimic împotrivă să te văd râzând; să-ţi văd dinţii. Nu pot să sufăr dinţii urâţi; dar ai tăi sunt la fel de minunaţi, ca un şirag de mărgăritare, un şirag de mărgăritare care toate sunt tare frumoase, bine potrivite, încântător îmbinate.
— Martin, ce-i cu tine? Eu credeam că bărbaţii din familia Yorke nu fac niciodată complimente.
— Nici n-au făcut până la generaţia de acum. Am însă impresia că sunt menit să aduc pe lume o nouă specie din neamul Yorke. Mi s-a cam acrit cu strămoşii ăştia ai mei; îi ştim din urmă cu vreo patru generaţii – poveşti despre Hiram, care a fost feciorul lui Hiram, care a fost feciorul lui Samuel, care a fost feciorul lui John, care a fost feciorul lui Zerubbabel Yorke. Toţi, de la Zerubbabel şi până la ultimul Hiram, au fost la fel cum ştii că e tata. Înainte de asta a fost un Godfrey, al cărui portret îl avem şi e acum în camera unde stă Moore. Seamănă cu mine. Despre firea lui nu ştim nimic, dar sunt convins că a fost altfel decât urmaşii lui. Are păr lung, ondulat şi negru la culcare; e îmbrăcat îngrijit şi cu distincţie. Şi de vreme ce am spus că seamănă cu mine, nu mai e nevoie să spun că era şi frumos.
— Tu nu eşti frumos, Martin.
— Nu. Dar mai aşteaptă puţin, mai lasă-mă o vreme. De astăzi înainte am de gând să mă cultiv, să mă şlefuiesc – şiatunci o să vedem noi.
— Martin, eşti un băieţandru tare ciudat, tare greu de înţeles. Dar să nu-ţi închipui c-o să fi vreodată frumos. N-ai cum.
— Am să încerc. Dar vorbeam despre doamna Pryor; trebuie să fie cea mai nepăsătoare mamă din lume ca să-şi lase de bună voie fata să iasă pe o vreme ca asta. Maică-mea s-a înfuriat la culme când a auzit că vreau să plec la biserică; era să arunce cu mătura după mine.
— Şi mama a fost foarte îngrijorată, iar mie mi-e teamă că am fost cam îndărătnică. Trebuia să plec.
— Ca să te întâlneşti cu mine?
— Întocmai; numai la asta mă gândeam. Mi-era tare teamă că din pricina ninsorii n-ai să mai vii şi nici nu ştii cât de fericită am fost când te-am văzut singur în strană.
— Eu am venit ca să-mi fac datoria şi să dau exemplu întregii parohii. Şi va să zică ai fost îndărătnică, da? Mi-ar plăcea şi mie să văd cum te încăpăţânezi, zău că mi-ar plăcea. Dacă ai fi sub puterea mea, crezi că n-aş şti să te fac să asculţi? Dă-mi mie umbrela.
— Nu pot să mai stau nici două minute – la noi trebuie să fie masa gata.
— Şi la noi la fel; duminica ni se dă totdeauna mâncare caldă la prânz. Astăzi avem gâscă la cuptor, plăcintă cu mere şi budincă de orez. De fiecare dată fac eu ce fac şi aflu lista de bucate. Astea toate îmi plac la nebunie, dar dacă vrei tu, mă sacrific.
— Noi avem mâncare rece. Unchiul meu nu îngăduie să ne trudim prea mult în zi de sărbătoare. Oricum, neapărat trebuie să mă întorc – altminteri nu mai e linişte în casă.
— Nici la Briarmains n-are să fie, de asta nu te îndoi. Parcă îl şi aud pe tata cum trimite vechilul şi încă cinci oameni să caute fiecare în câte o parte trupul fiului risipitor înlemnit în zăpadă şi pe mama căindu-se de câte rele mi-a făcut şi cum m-a silit să fug de acasă.
— Martin, ce face domnul Moore?
— De asta ai venit – doar ca să întrebi de Moore?
— Hai, spune-mi repede.
— Lua-l-ar să-l ia! N-o duce mai rău. Dar e tot aşa de asuprit, închis în colivie şi ţinut în izolare. Au de gând ori săl tâmpească, ori să-l scoată din minţi şi pe urmă să-l declare iresponsabil. Horsfall îl lasă să moară de foame – ai văzut ce slab e.
— În ziua aceea ai fost un băiat foarte bun, Martin.
— În care zi? Totdeauna sunt bun – un adevărat model.
— Când ai să mai fii la fel de bun?
— Văd eu încotro baţi; dar n-o să obţii nimic de la mine, oricât m-ai linguşi, eu nu scot castanele din foc pentru alţii.
— Dar trebuie neapărat – e doar un lucru drept şi folositor.
— Cam abuzezi! Să nu uiţi că ce am făcut până acum am făcut doar din propria mea bunăvoinţă.
— Şi-ai să mai faci.
— Ba n-am să mai fac. Am avut prea multă bătaie de cap şi mie îmi place să fiu liniştit.
— Martin, dar domnul Moore vrea să mă vadă. Şi eu vreau să-l văd pe el.
— Cam aşa aş zice (cu răceală).
— E o mare răutate din partea mamei tale că-l ţine despărţit de prieteni.
— Spune-i-o ei.
— Chiar şi de rude.
— Du-te şi cere-i socoteală.
— Ştii bine că n-ar sluji la nimic. Dar eu n-am să mă las. Am să-l văd. Iar dacă tu nu vrei să mă ajuţi, am să-l văd şi fără ajutorul tău.
— Aşa să faci. Nimic pe lume nu-i mai de preţ decât să nu depinzi de nimeni şi să te bizui pe propriile tale forţe.
— Acum n-am vreme să stau la discuţii cu tine, dar găsesc că eşti foarte enervant. La revedere.
Şi plecă imediat, cu umbrela închisă, fiindcă altminteri nar fi putut s-o ducă împotriva vântului.
„Nu-i deloc fără vlagă; nu-i deloc superficială, îşi zise Martin. Are să-mi facă plăcere s-o urmăresc şi să văd cum se descurcă fără ajutor. Dacă furtuna ce se revarsă peste câmpii n-ar fi de zăpadă ci de flăcări, tot la fel ar străbate-o ca să poată sta cinci minute de vorbă cu acest Moore. Ei, acum zic şi eu că am avut o dimineaţă straşnică. Dezamăgirile au trecut destul de repede, iar temerile şi accesele de supărare n-au făcut decât ca discuţia asta scurtă să fie încă şi mai agreabilă atunci când, în cele din urmă, a avut loc. Credea că o să mă înduplece numaidecât cu vorbe mieroase, dar asta nare să izbutească de la prima încercare; va trebui să încerce iar şi iar şi iar. Mi-ar plăcea grozav s-o văd că se chinuie – s-o fac să plângă. Vreau să aflu cât de departe e în stare să meargă, ce o ajută puterile să facă şi până unde o ţine curajul, atunci când vrea să obţină un lucru. Pare ciudat şi pentru mine e ceva cu totul neaşteptat să văd că o fiinţă omenească e capabilă să se gândească atât de mult la o alta, aşa cum se gândeşte fata asta la Moore. Dar a venit vremea să mă întorc şi eu acasă – după cât mi-e de foame ştiu că e ora prânzului. Ce-o să mai înfulec din gâsca aia! Şi să vedem noi cine capătă astăzi bucata cea mai mare de plăcintă cu mere: Matthew sau eu?“