CAPITOLUL XXXV
În care lucrurile înaintează, dar nu prea mult
Martin îşi făcuse bine socotelile şi pentru propria-i desfătare pusese la punct un plan întocmit cu dibăcie; se întâmplă însă adesea ca oameni mai vârstnici şi mai înţelepţi decât el să vadă cum planurile alcătuite cu cea mai mare iscusinţă sunt aruncate în nefiinţă de mătura năzuroasă a Sorţii – această cruntă menajeră ale cărei braţe roşii nimeni nu le poate stăpâni. De data asta mătura fusese făcută din fibrele tari ale scopurilor neabătute pe care le urmărea Moore şi legate strâns laolaltă cu propria-i voinţă. Îşi adunase acum puterile şi opunea o neobişnuită rezistenţă faţă de doamna Horsfall. În fiecare dimineaţă o uluia pe biata matroană cu noi lucruri de mirare. Mai întâi o eliberă de îndatoririle de valet – avea să se îmbrace singur; pe urmă refuză cafeaua pe care i-o aducea dimineaţa în cameră – avea să ia micul dejun împreună cu familia; în cele din urmă îi interzise să mai intre în camera lui. În aceeaşi zi, însoţit de protestele vehemente ale tuturor femeilor din casă, ieşi în aer liber. În dimineaţa următoare se duse după domnul Yorke până la clădirea administraţiei şi-l rugă să trimită pe cineva să-i aducă o trăsură de la hanul Casa roşie, întrucât hotărâse, spunea, să se întoarcă la el, la Hollow, chiar în acea după-amiază. În loc să-i stea împotrivă, domnul Yorke îl ajută şi îl îmboldi. Trimise numaidecât după trăsură, trecând peste vorbele doamnei Yorke care dădea asigurări că asta înseamnă moarte curată. Veni trăsura. Nefiind dornic de vorbe, puse punga săşi facă datoria în locul limbii, aşa că îşi exprimă recunoştinţa faţă de slujitori şi faţă de doamna Horsfall prin zornăit de monede. Persoana pomenită la urmă încuviinţă şi înţelese întru totul acest limbaj; el făcu sa dispară orice neînţelegeri din trecut. Sora şi pacientul se despărţiră cei mai buni prieteni din lume.
După ce vizită şi mulţumi pe deplin bucătăria, Moore trecu în salon; trebuia s-o potolească pe doamna Yorke, treabă nu chiar tot atât de uşoară ca liniştirea slujnicelor doamnei. Dânsa şedea cufundată în tăcere mânioasă şi toate gândurile îi erau închinate celor mai triste reflecţii cu privire la nerecunoştinţa omenească. Moore se apropie şi se aplecă asupră-i, obligând-o să-şi înalţe privirile fie şi numai pentru a-l pofti „să lipsească din ochii ei“. Trăsăturile lui palide şi vlăguite îşi păstrau încă frumuseţea; în ochii duşi în fundul capului încă mai sclipeau ardoarea şi un fel de dulceaţă – căci zâmbea.
— Rămâneţi cu bine! zise, şi în vremea asta zâmbetul îi licări şi se şterse.
Acum nu mai avea acea stăpânire de fier asupra propriilor simţăminte; în starea lui de slăbiciune, cea mai uşoară emoţie le făcea să iasă la iveală.
— Şi de ce vrei să ne părăseşti? îl întrebă doamna Yorke. Noi te-am ţine aici şi am fi în stare să facem pentru dumneata tot ce se poate face pe lumea asta, dacă ai vrea să rămâi doar până te mai întremezi puţin.
— Rămâneţi cu bine! repetă Moore, apoi adăugă: Aţi fost pentru mine ca o adevărată mamă; fiţi bună şi îmbrăţişaţi-l pe fiul dumneavoastră cel încăpăţânat.
Ca străin ce era, îi oferi întâi un obraz, apoi pe celălalt. Şi doamna Yorke îl sărută.
— Ce de necazuri şi câte griji v-am pricinuit! murmură mai departe Moore.
— Cel mai mare necaz acuma ni-l faci, tinere căpăţânos! fu răspunsul. Mă întreb cine are să-ţi poarte de grijă acolo, la Hollow’s Cottage. La treburi dintr-astea sora dumitale Hortense nu se pricepe mai mult decât un copil.
— Mulţumesc lui Dumnezeu! Am avut la îngrijiri câte sămi ajungă pentru toată viaţa.
Atunci apărură fetele: Jessy plângea, Rose era liniştită, dar încruntată. Moore le conduse în hol ca să le liniştească, să le mângâie şi să le sărute. Ştia că firea mamei lor nu putea îngădui ca vreo altă fiinţă vie, în afară de ea însăşi, să fie mângâiată; s-ar fi supărat şi dacă l-ar fi văzut mângâind un pisoi de faţă cu ea.
Când Moore se urcă în trăsură, băieţii se aflau prin preajmă, dar de la ei nu îşi luă rămas bun; domnului Yorke îi spuse doar:
— În sfârşit, ai scăpat de mine. Împuşcătura aceea ţi-a adus nenoroc, Yorke; ţi-a transformat Briarmains-ul în spital. Vino cât mai curând pe la mine, la vilă.
Ridică geamul şi trăsura porni. Peste o jumătate de oră coborî la portiţa propriei lui grădini. După ce plăti birjarului şi dădu drumul trăsurii, rămase o vreme rezemat de portiţă, şi ca să se odihnească şi ca să stea puţin pe gânduri.
„Acum şase luni am ieşit pe portiţa asta, îşi spuse, un om mândru, mânios şi dezamăgit; mă întorc mai trist şi mai înţelept; destul de slăbit, dar nu îngrijorat. Împrejurul meu e o lume rece şi cenuşie, dar liniştită – o lume în care nu pot nutri decât puţine nădejdi, dar nici n-am a mă teme de ceva. Orice înrobitoare teamă de încurcături m-a părăsit pentru totdeauna; vie peste mine şi cel mai crunt dintre rele, pot să muncesc, aşa cum face Joe Scott, şi să-mi câştig un trai onorabil; într-o astfel de soartă mai văd încă greutăţi, dar niciun fel de înjosire. Mai înainte, ruina financiară mi se părea totuna cu dezonoarea personală. Acum nu mai consider lucrurile aşa; cunosc deosebirea. Ruina este un rău, dar un rău pe care sunt pregătit să-l înfrunt; cunosc ziua când se va produce, fiindcă mi-am făcut socotelile. O mai pot amâna şase luni – niciun ceas mai mult. Dacă până atunci lucrurile se schimbă, ceea ce nu pare probabil; dacă opreliştile ce încătuşează astăzi negoţul şi par de neclintit ar mai slăbi (acesta fiind dintre toate lucrul cel mai puţin probabil) – încă aş mai putea birui în lupta asta atât de lungă – şi aş putea – Doamne Dumnezeule! ce n-aş putea face! Dar gândul ăsta e un fel de nebunie şi eu trebuie să privesc situaţia cu ochi lucizi. Ruina are să vină, are să se înverşuneze cu toporul împotriva rădăcinilor averii mele şi are să le reteze. Am să iau un copăcel tânăr, am să trec oceanul şi am să-l plantez în pădurile Americii. Louis are să meargă cu mine. Şi nimeni altcineva în afară de Louis? Nu
ştiu ce să zic – n-am dreptul să întreb.“ Intră în casă.
Era după-amiază, cam în preajma înserării – o înserare fără lună şi fără stele; căci, deşi prins cu tărie într-un îngheţ întunecos şi uscat, cerul rămânea acoperit de o mască de nori aspri şi neclintiţi. Pârâiaşul îngheţase şi el şi o linişte deplină stăpânea peste vâlcea; în casă se făcuse aproape întuneric. Sarah aprinsese în salon un foc zdravăn, iar acum pregătea ceaiul în bucătărie.
— Hortense, spuse Moore după ce sora sa se repezise să-l ajute să-şi scoată pelerina, îmi pare bine că m-am întors acasă.
Domnişoara Moore nu sesiză noutatea extraordinară a acestei expresii pornite de pe buzele lui Robert, care niciodată până atunci nu spusese că vila e casa lui şi se simţise mai degrabă stânjenit decât apărat de proporţiile ei modeste. Oricum, indiferent de sursa bucuriei lui, Hortensei îi făcea plăcere şi o recunoscu deschis.
Robert se aşeză, dar curând se ridică iar în picioare; se duse la fereastră, se reîntoarse lângă foc.
— Hortense!
— Mon frère?
— Salonul ăsta mic al nostru arată foarte curăţel şi plăcut; nu ştiu, parcă ar avea o strălucire deosebită.
— Ai dreptate, frăţioare dragă; cât ai lipsit tu am făcut curăţenie şi am dereticat cu grijă toată locuinţa.
— Ştii, Hortense, cred că în această primă zi de după întoarcerea mea acasă ar trebui să inviţi la ceai vreun prieten ori vreo cunoştinţă; chiar şi numai ca să vadă cât de proaspăt şi dichisit ai făcut tu să arate micul nostru cămin.
— Ai dreptate, frate dragă. Dacă n-ar fi aşa de târziu i-aş putea trimite vorbă domnişoarei Mann.
— Ai putea, numai că e într-adevăr prea târziu ca s-o deranjezi pe femeia asta de treabă, şi e şi cam frig pentru ea să iasă din casă.
— Cum te gândeşti tu la toate, Gérard dragă! Trebuie să lăsăm totul pentru altă zi.
— Aş vrea să vină cineva chiar astăzi, surioară dragă. Un oaspete liniştit care să nu ne obosească nici pe tine, nici pe mine.
— Domnişoara Ainley?
— Se spune că e o fiinţă tare plăcută şi aşezată, numai că locuieşte foarte departe. Spune-i lui Harry Scott să se repeadă până la casa parohială şi s-o roage din partea ta pe Caroline Helstone să vină şi să petreceţi seara împreună.
— Dragul meu, n-ar fi mai bine să lăsăm pe mâine?
— Aş ţine mult să ne vadă locuinţa chiar aşa cum arată ea în clipa de faţă; curăţenia strălucitoare şi bunul gust, vădit de fiece amănunt îţi fac o cinste deosebită.
— I-ar putea fi şi ei de folos, fiindcă ar avea ce să înveţe.
— I-ar putea şi trebuie să-i fie de folos. Să vină încoace.
Robert se şi duse în bucătărie.
— Sarah, te rog amână ceaiul cu o jumătate de oră.
Apoi îi spuse să-l trimită pe Harry Scott la casa parohială şi îi dădu un bileţel împăturit, pe care mâzgălise cu creionul câteva cuvinte şi scrisese ca adresă: „Domnişoarei Helstone”.
Abia avusese Sarah timp să înceapă a se nelinişti de soarta feliilor de pâine prăjită, când mesagerul se şi întoarse, iar împreună cu el sosi şi musafirul aşteptat.
Caroline intră prin bucătărie, urcă domol pe scara de serviciu ca să-şi scoată boneta şi haina îmblănită, apoi coborî la fel de liniştită, cu frumosul ei păr pieptănat îngrijit, cu rochia de lână şi gulerul drăguţ fără cută şi fără pată şi ţinând în mână micuţul ei coş de lucru. Zăbovi puţin să schimbe câteva cuvinte amabile cu Sarah, să admire noua pisicuţă ca de baga ce se tolănise lângă vatra bucătăriei şi să stea de vorbă cu canarul pe care o bruscă izbucnire a focului îl făcuse să tresară pe stinghia lui. După aceea se îndreptă spre salon.
Saluturile duioase, caldele cuvinte de bun sosit fură schimbate pe tonul calm şi senin potrivit cu întâlnirile dintre veri; o senzaţie de tihnă şi mulţumire, discretă şi gingaşă ca un parfum, se răspândi în cameră; lampa de curând aprinsă îşi revărsa din plin lumina; tava şi ceainicul fură aduse la masă.
— Îmi pare bine că m-am întors acasă, repetă domnul Moore.
Se adunară în jurul mesei. De vorbit, vorbea mai mult Hortense. O felicită pe Caroline pentru progresele vădite în ce priveşte sănătatea; băgă de seamă că îşi recăpătase culorile şi rotunjimea obrajilor. Şi era adevărat. Schimbările petrecute în înfăţişarea domnişoarei Helstone erau uşor de observat; tot ce avea legătură cu ea părea plin de voie bună; mâhnirea, teama, deznădejdea dispăruseră. Nu mai arăta nici istovită, nici deprimată, nici tristă şi nici obosită, ci ca un om care gustase din tonicul mulţumirii sufleteşti şi se înălţase pe aripile speranţei.
După ceai, Hortense urcă la etaj. În ultima lună nu mai scotocise deloc prin sertare, şi dorinţa de a se consacra acestei îndeletniciri devenise irezistibilă. În absenţa ei, iniţiativa discuţiei trecu în seama Carolinei, şi o folosi cu îndemânare, ajungând la tonul de conversaţie cel mai potrivit cu putinţă. O plăcută uşurinţă şi eleganţă în alegerea cuvintelor parcă împrumuta prospeţimi nebănuite unor subiecte de mult cunoscute şi dezbătute; o nouă muzicalitate în glasul totdeauna catifelat îl surprinse agreabil şi îl cuceri pe nesimţite pe ascultător; anumite umbre şi lumini ivite în expresia chipului înzestrau trăsăturile tinereşti cu tărie de caracter şi le înviorau cu pasiune.
— Caroline, arăţi de parcă ai fi aflat de curând veşti foarte îmbucurătoare, îi spuse Moore după ce o cercetă atent vreme de câteva minute.
— Serios?
— În seara asta am trimis după tine ca să-mi pot recăpăta buna dispoziţie; şi văd că reuşeşti să-mi redai această bună dispoziţie în măsură mai mare decât mă aşteptasem.
— Mă bucur foarte mult. Şi chiar izbutesc să te fac să te simţi bine?
— Eşti radioasă, te mişti cu vioiciune, şi parcă n-ai vorbi, ci ai cânta.
— Sunt tare bucuroasă că mă aflu din nou aici.
— E într-adevăr plăcut, simt şi eu acelaşi lucru. Şi e o bucurie să-ţi văd din nou sănătatea în obraji şi speranţa în priviri, Cary. Dar de unde vine speranţa asta şi de unde pornesc razele de soare ce îţi învăluie întreaga fiinţă?
— În primul rând: din fericirea de a o avea pe mama. O iubesc tare mult şi dânsa mă iubeşte la fel. M-a îngrijit multă vreme şi cu multă duioşie; iar acum, după ce îngrijirile ei miau redat sănătatea, pot să stau cu ea şi să mă ocup de ea în toate zilele, de dimineaţă până seara. Îmi spun că e rândul meu să-i port de grijă, şi chiar că am grijă de dânsa; îi sunt slujnică tot aşa cum îi sunt şi copil. Şi îmi place mult… ai râde dacă ai şti cât de mult îmi place să-i fac rochii şi să cos pentru ea. E atât de drăguţă acum, Robert; n-o mai las să se îmbrace ca pe vremea bunicii. Şi în afară de asta, e o încântare să stai de vorbă cu ea – e plină de înţelepciune; are o judecată sănătoasă; ştie o mulţime de lucruri şi are o întreagă comoară de remarci interesante adunate de-a lungul timpului de ascuţita ei putere de pătrundere. Cu fiecare zi petrecută alături de ea ajung să o îndrăgesc şi mai mult, să-i port stimă şi mai adâncă, s-o iubesc cu tot mai multă căldură.
— Atunci, asta e în primul rând, Cary; vorbeşti cu atâta înfocare despre „mămica“, încât este de ajuns ca să te facă gelos pe bătrâna doamnă.
— Nu-i bătrână, Robert.
— Atunci pe tânăra doamnă.
— Nu ţine să treacă drept tânără.
— Bine – să zicem doar doamnă. Dar ai spus că dragostea mamei e lucrul care te face în primul rând fericită; prin urmare trebuie să mai fie şi altceva.
— Mă bucur că te-ai făcut bine.
— Şi altceva?
— Mă bucur că suntem prieteni.
— Tu şi cu mine?
— Da. Într-o vreme am crezut că niciodată n-o să fim.
— Ascultă, Cary. Într-o bună zi am să-ţi spun despre mine ceva ce nu-mi face deloc cinste şi, prin urmare, n-are să-ţi placă.
— Vai – nu! Nu pot îndura să gândesc lucruri rele despre tine.
— Iar eu nu pot îndura să ai despre mine păreri mai bune decât acelea pe care le merit.
— Bine, dar să ştii că pe jumătate îţi cunosc „taina“; ba, de fapt, cred că o cunosc chiar în întregime.
— N-o cunoşti.
— Eu cred că da.
— În afară de mine la cine se mai referă?
Se îmbujoră la faţă; şovăi; rămase tăcută.
— Spune, Cary! De cine mai e legată?
Caroline încercă să îngâne un nume, dar nu reuşi.
— Hai, spune-mi. În afară de noi nu mai e nimeni de faţă.
Fii sinceră.
— Şi dacă greşesc.
— Am să te iert. Hai, Cary, spune în şoaptă.
Îşi aplecă urechea aproape de buzele ei. Totuşi Caroline nu încerca, sau nu putea rosti limpede cuvintele aşteptate. Văzând însă că Moore nu renunţă şi e hotărât să audă răspunsul, în cele din urmă şopti:
— Acum vreo săptămână, domnişoara Keeldar a petrecut o zi la casa parohială. Pe urmă s-a lăsat o seară de iarnă aspră, aşa că ne-am străduit şi am convins-o să rămână la noi peste noapte.
— Şi pe urmă ea te-a ajutat să-ţi ondulezi părul.
— De unde ştii treaba asta?
— După aceea v-aţi aşezat la taifas, iar ea ţi-a spus…
— Nu în vremea cât ne ocupam cu ondulatul părului, aşa că nu ştii chiar atât de multe cum crezi. Dealtminteri, nici nu mi-a spus.
— Până la urmă aţi dormit împreună?
— În aceeaşi cameră şi în acelaşi pat. Dar de dormit nu prea am dormit; am stat de vorbă toată noaptea.
— Aş pune capul că aşa aţi făcut! Şi pe urmă totul a ieşit la iveală – tant pis. Numai că aş fi preferat să auzi de la mine toată povestea.
— Greşeşti cu desăvârşire. Nu mi-a spus lucrurile pe care le bănuieşti tu; nu e ea omul în stare să discute despre asemenea treburi. Totuşi am putut înţelege câte ceva din ce mi-a spus, am mai adunat altele de prin zvonuri, iar restul lam adăugat din instinct.
— Dar dacă nu ţi-a spus că am vrut să mă însor cu ea din pricina averii, că m-a respins cu indignare şi dispreţ (nu e cazul nici să tresari şi nici să roşeşti; nici nu-i nevoie să-ţi înţepi cu acul degetele tremurătoare; ăsta e adevărul adevărat, fie că-ţi place, fie că nu) - dacă nu la lucrurile astea s-au referit augustele ei mărturisiri, atunci la ce s-au referit? Singură ai spus că aţi stat de vorbă toată noaptea. Despre ce?
— Despre lucruri pe care până atunci niciodată nu le discutasem pe îndelete, deşi suntem prietene intime. Doar nu cumva te aştepţi că am să-ţi spun şi ţie?
— Da, da, Cary… vreau să-mi spui şi mie. Tu singura ai afirmat că suntem prieteni, iar prietenii totdeauna trebuie să-şi deschidă inima unul faţă de celălalt.
— Şi eşti sigur că n-o să povesteşti nimănui?
— Absolut sigur.
— Nici lui Louis?
— Nici măcar lui Louis. Când l-au interesat vreodată pe Louis tainele domnişoarelor?
— Robert… Shirley e o fiinţă ciudată şi mărinimoasă.
Da, eu aş îndrăzni să spun că în firea ei există probabil şi părţi stranii şi părţi minunate.
— De multe ori am văzut-o ezitând să-şi dea pe faţă sentimentele; dar când acestea încep să izbucnească, să curgă ca un râu, să-ţi alunece bogate şi puternice prin faţa ochilor – când aproape au scăpat de sub stăpânirea ei – stai şi priveşti, te minunezi, admiri şi – cred eu - o iubeşti şi mai mult.
— Ai văzut tu spectacolul ăsta?
— Da. În puterea nopţii. Când întreaga casă stătea cufundată în tăcere, stelele străluceau pe cer şi îngheţatele licăriri ale zăpezii dansau prin camera noastră – atunci am văzut inima bunei noastre Shirley.
— Adâncul inimii? Crezi că te-a lăsat să priveşti acolo?
— Adâncul inimii.
— Şi cum arăta?
— Ca un altar – fiindcă era sfânt; ca zăpada – fiindcă era imaculat; ca o flacără – fiindcă era fierbinte, şi ca moartea de neînduplecat.
— E în stare să iubească? Asta să-mi spui.
— Tu ce crezi?
— Încă n-a iubit pe nimeni din câţi au iubit-o pe ea.
— Şi cine-s cei care au iubit-o pe ea?
Robert înfăţişă un şir de nume şi încheie cu Sir Philip Nunnely.
— Dintre cei spuşi de tine n-a iubit pe nimeni.
— Şi totuşi câţiva dintre ei erau demni de dragostea unei femei.
— Erau demni să fie iubiţi de anumite femei. Dar nu de Shirley.
— E în asemenea măsură mai bună decât alte femei.
— E o fiinţă cu totul aparte şi mai primejdioasă dacă e vorba s-o iei de nevastă – cu pripeală.
— Asta pot să-mi închipui şi eu.
— A vorbit despre tine -
— Ehei! Da? Parcă spuneai că nu.
— N-a vorbit în felul în care îţi închipui; dar am întrebat-o şi aproape am silit-o să-mi spună ce crede despre tine, sau mai bine zis ce simţăminte nutreşte faţă de tine. Voiam să aflu – de multă vreme eram dornică să ştiu.
— Şi eu la fel; dar să auzim. Are o părere proastă - fără îndoială că mă dispreţuieşte, nu-i aşa?
— Are despre tine aproape cele mai bune păreri pe care le poate avea o femeie despre un bărbat. Ştii cu câtă elocinţă poate să vorbească; încă şi în clipa de faţă mai am în minte felul strălucit în care se exprima când vorbea despre tine.
— Şi în ce priveşte sentimentele?
— Până când ai ofensat-o (mi-a spus că o ofensaseşi, dar n-a vrut să-mi spună cum anume), simţea pentru dumneata tot ce simte o soră faţă de un frate pe care îl şi iubeşte şi de care e şi mândră.
— N-am s-o mai jignesc niciodată, Cary, fiindcă jignirea aceea s-a întors împotriva mea cu o putere ce m-a făcut să mă clatin pe picioare; dar comparaţia cu raporturile dintre un frate şi o soră nu-i decât o prostie; e prea bogată şi prea mândră ca să poată nutri faţă de mine sentimente fraterne.
— Tu n-o cunoşti, Robert. Şi uneori îmi vine acum să cred (fiindcă mai înainte am avut alte păreri) că nici n-o poţi cunoaşte; tu şi ea nu sunteţi construiţi aşa ca să vă puteţi înţelege cu adevărat unul pe celălalt.
— S-ar putea să ai dreptate. De stimat o stimez, ba chiar o admir; şi totuşi impresiile mele despre ea sunt aspre, necruţătoare. Eu cred, de pildă, că nu e capabilă să iubească.
— Shirley nu e în stare să iubească!
— Că niciodată n-are să se mărite. N-o văd dispusa să-şi sacrifice o părticică din mândrie, să-şi mai slăbească autoritatea şi să-şi împartă averea.
— Shirley te-a rănit în amorul tău propriu.
— Da, aşa este, deşi n-am încercat pentru ea nicio umbră de tandreţe şi nicio licărire de pasiune.
— În cazul ăsta, Robert, a fost un gest foarte urât din partea ta să vrei să te însori cu ea.
— Şi foarte josnic, micul meu îndrumător moral, frumoasa mea preoteasă. În viaţa mea n-am vrut vreodată s-o sărut pe domnişoara Keeldar, deşi are buze splendide, purpurii şi pline ca cireşile coapte; sau, dacă am dorit cumva, a fost vorba doar de simpla dorinţă a ochiului.
— Acuma încep să mă îndoiesc dacă spui sau nu adevărul: cireşile sau strugurii sunt acri – „atârnă prea sus“.
— Are o siluetă frumoasă, un chip frumos, păr splendid – îi recunosc toate farmecele şi nu-l simt pe niciunul, sau le simt într-un fel pentru care ea n-ar putea să aibă decât dispreţ. Cred că am fost într-adevăr ispitit doar de învelişul strălucitor al momelii. Caroline, ce personaj nobil e Robert al tău – măreţ, bun, dezinteresat şi, pe urmă, atât de curat la suflet!
— Dar nu şi fără defecte. A făcut o dată o mare gafă, şi de acum încolo n-o să mai pomenim niciodată de ea.
— Şi nici n-o să ne mai gândim la ea, Cary? Şi n-o să-l dispreţuim în adâncul inimii noastre duioase, dar drepte, miloase, dar cinstite?
Niciodată! Ne vom aduce aminte că oricând cu aceeaşi măsură cu care vom măsura vom fi şi noi cântăriţi, iar atunci dispreţul va fugi de lângă noi şi va rămâne numai afecţiunea.
— Ceea ce nu va fi de ajuns, trebuie să te previn. Într-o
bună zi are să fie nevoie de ceva mai presus de afecţiune – ceva mult mai puternic, mai dulce, mai cald. Există acel lucru şi poate fi şi el oferit?
Caroline era emoţionată – teribil de emoţionată. Atunci Moore îi spuse cu glas liniştitor:
— Linişteşte-te, Lina. Nu am de gând, fiindcă nu am dreptul, să-ţi tulbur gândurile nici acum şi nici câteva luni de aci înainte. Nu te uita la mine ca şi cum te-ai pregăti să pleci; n-o să mai facem niciun fel de aluzii tulburătoare şi o să punem capăt pălăvrăgelii. Nu mai tremura; uită-te la chipul meu şi vezi ce biată fantomă slabă, palidă şi tristă am ajuns – mult mai demnă de milă decât de admiraţie.
Caroline îl privea sfioasă, nu-i putu susţine privirea şi pe când cobora ochii spuse:
— Aşa palid cum eşti, rămâi demn de admiraţie.
— Dar să ne întoarcem la Shirley, continuă Moore. Tu crezi că există sorţi să se mărite vreodată?
— E îndrăgostită.
— Aşa… platonic… teoretic… fleacuri dintr-astea!
— Iubeşte aşa cum înţeleg eu dragostea: din toată inima.
— Ţi-a spus ea?
— Nu pot afirma că mi-a spus aşa. Nu mi-a făcut o mărturisire în care să spună „iubesc pe cutare sau pe cutare“; asemenea vorbe nu s-au desprins niciodată de pe buzele ei.
— Ştiam eu.
— Dar sentimentul şi-a croit drum împotriva voinţei sale şi eu l-am văzut. A vorbit despre un anumit bărbat cu o
încordare ce nu poate fi greşit interpretată; chiar şi numai glasul era o mărturie pe deplin convingătoare. După ce i-am smuls părerea despre tine, i-am cerut să-mi spună şi ce crede despre – despre o altă persoană cu privire la care mi se părea mie că ar exista unele indicii, deşi dintre cele mai încurcate şi mai derutante ce s-ar putea găsi pe lume. Eram hotărâtă s-o fac să vorbească; am zgâlţâit-o, am cicălit-o, am ciupit-o de degete de câte ori încerca să mă ducă de nas şi să scape cu ironii şi glume, în felul acela al ei straniu şi enervant, iar în cele din urmă s-a pornit. Îţi spun; era destul să-i auzi glasul: puţin mai puternic decât o şoaptă, dar încărcat de o emoţionantă încordare duioasă. N-a fost vorba de o mărturisire, de o confesiune în privinţa asta; până la astfel de lucruri ea nu poate coborî. Dar am rămas convinsă că fericirea acelui bărbat îi e tot atât de scumpă ca şi propriai viaţă.
— Cine e?
— I-am spus pe faţă ce cred; n-a negat; nici n-a încuviinţat, ci doar s-a uitat la mine şi i-am văzut ochii în lucirea zăpezii. Mi-a fost întru totul de ajuns; mi-am arătat fără milă bucuria izbânzii.
— Şi ce drept ai tu la izbândă? Vrei cumva să spui că inima ta e liberă?
— Oricum aş fi eu, Shirley e o sclavă. O leoaică! Dar şi-a găsit îmblânzitorul. Poate fi ea stăpână pe întreg restul lumii – stăpâna ei însăşi nu mai este.
— Va să zică te-ai simţit în culmea bucuriei văzând că ai găsit tovarăşă de robie într-o fiinţă atât de frumoasă şi maiestuoasă?
— Da. Ce frumos ai spus, Robert: o fiinţă atât de frumoasă şi maiestuoasă!
— Şi mărturiseşti: e vorba de o tovarăşă de robie?
— Nu mărturisesc nimic. Dar afirm că această maiestuoasă Shirley nu e acum mai liberă decât a fost cândva Agar.
— Şi cine e, mă rog, Abraham, acel patriarh eroic în stare de o asemenea cucerire?
— Tot mai vorbeşti pe ton dispreţuitor, cinic şi acrit; dar foarte curând am să te fac eu să-ţi schimbi tonul ăsta.
— Rămâne de văzut. Şi se poate mărita cu acest Cupidon?
— Cupidon! Seamănă tot atât de mult cu Cupidon pe cât semeni tu cu Ciclop.
Se poate mărita cu el?
— Ai să vezi.
— Cary, vreau să ştiu cum îl cheamă.
— Ghici.
— E cineva de prin împrejurimi?
— Da, din parohia Briarfield.
— Atunci e vorba de cineva care n-o merită. Nu ştiu în parohia Briarfield nicio suflare de om pe măsura ei.
— Ghiceşte.
— Cu neputinţă! Aş crede că se află sub stăpânirea unei iluzii şi până la urmă are să facă vreun pas necugetat.
Caroline zâmbi.
— Ţi se pare potrivită alegerea asta? o întrebă Moore.
— Din toată inima. Din toată inima.
— Atunci sunt într-adevăr uluit. Fiindcă ştiu ce excelentă maşinărie miniaturală de gândit este căpşorul ăsta împodobit cu o cascadă de cârlionţi castanii şi cât de fără greş lucrează; ba chiar se făleşte cu judecata lui senină şi sănătoasă, moştenită de la „mămica” – după câte presupun.
— Iar mie mi se pare cât se poate de potrivită, şi mămica sa arătat încântată.
— „Mămica” încântată! Doamna Pryor! înseamnă că nu poate fi vorba de ceva romantic?
— E romantic, dar şi potrivit.
— Spune-mi, Cary. Fie-ţi milă de mine; sunt prea slăbit ca să mai rezist la asemenea încercări.
— Ba ai să suporţi asemenea încercări; n-au să-ţi facă niciun rău, şi nu eşti chiar aşa de slăbit cum pretinzi.
— În seara asta mi-a trecut de două ori prin gând să mă arunc pe jos, la picioarele tale -
— Mai bine abţine-te, fiindcă n-am să te ajut să te ridici.
— Ca să mă închin ţie cu toată smerenia. Mama a fost catolică, iar tu arăţi asemeni celei mai încântătoare dintre icoanele ce-o înfăţişează pe Fecioară. Cred că am să mă întorc la credinţa ei, am să îngenunchi şi am să ador o icoană vie.
— Robert, Robert, astâmpără-te. Nu fi absurd. Dacă treci la gesturi lipsite de noimă, plec şi mă duc la Hortense.
— Mi-ai luat minţile; în clipa de faţă nu mai am în minte decât les litanies de la sainte Vierge. Rose céleste, reine des Anges!
— Tour d-ivoire, maison d’or – nu aşa vin cuvintele? Bine, stai jos cuminte şi dezleagă ghicitoarea.
— De! „Mămica” încântată! Aici e cheia tainei.
— O să-ţi spun ce a răspuns mama când i-am dat vestea: „Poţi să fii liniştită, draga mea, căci o asemenea alegere va aduce fericire în viaţa domnişoarei Keeldar”.
— O să încerc o singură dată, şi numai o dată. Bătrânul Helstone. Are să-ţi fie mătuşă.
— Am să-i spun unchiului; şi Shirley o să afle! Strigă Caroline râzând în hohote. Mai încearcă o dată, Robert; bâjbâielile astea ale tale sunt încântătoare.
— E celălalt paroh, Hall.
— Asta în niciun caz; domnul Hall e al meu, dacă nu te superi.
— Al tău! Extraordinar! Toate femeile din Briarfield par săşi fi făcut idol din preotul ăsta. Şi nu înţeleg de ce: e chel, abia mai vede, şi a şi încărunţit.
— Dacă nu te grăbeşti, Fanny are să sosească aici să mă ia înainte de-a izbuti tu să dezlegi ghicitoarea.
— Nu mai fac nicio încercare. Una e c-am obosit, iar în al doilea rând nu mă interesează. Cât despre mine, domnişoara Keeldar poate să se mărite şi cu le grand Turc.
— Crezi c-ar fi bine să-ţi şoptesc la ureche?
— Aşa trebuie să faci, şi cât mai degrabă; o aud pe Hortense coborând. Vino lângă mine, şi mai aproape, draga mea Lina; şoaptele mă interesează mai mult decât cele spuse.
Şi Caroline îi şopti la ureche; Robert tresări, o lumină îi fulgeră prin ochi, apoi râse scurt. Intrase domnişoara Moore, urmată curând de Sarah, care aduse vestea că sosise Fanny. Ora de taifas luase sfârşit.
Robert găsi prilejul să mai schimbe împreună câteva fraze şoptite; o aşteptase la capătul scării, să coboare după ce îşi luase şalul. O întrebă:
Şi acum trebuie să declar că Shirley e o creatură plină
de nobleţe?
— Fără îndoială, dacă ţii să rosteşti adevărul.
— Trebuie s-o iert?
— S-o ierţi?! Ce înfumurat eşti, Robert! Ea a greşit, sau tu ai greşit?
— Şi cu timpul trebuie s-o iubesc într-adevăr, Caroline?
Caroline îi aruncă o privire pătrunzătoare şi făcu o mişcare înspre el, un gest ce arăta pe jumătate dragoste şi pe jumătate nemulţumire.
— Numai o vorbă să spui, şi voi încerca să mă supun.
— Fără nicio îndoială; nu trebuie s-o iubeşti; gândul în sine e imoral.
— Dar e frumoasă, neobişnuit de frumoasă; frumuseţea ei e o frumuseţe care te copleşeşte treptat; când o vezi prima oară ţi se pare doar graţioasă; după ce ai cunoscut-o vreme de un an de zile descoperi că e frumoasă.
— Nu tu ar trebui să spui vorbele astea. Şi-acum, Robert, încearcă să fi bun.
— Vai, Cary, nu am dragoste de dăruit. Zeiţa frumuseţii de-ar veni ea însăşi să-mi facă mie curte, n-aş fi în stare să-i răspund. În pieptul acesta nu există inimă despre care aş putea spune că este a mea.
— Cu atât mai bine; fără inimă eşti mult mai în siguranţă. Noapte bună!
— De ce trebuie totdeauna să pleci, Lina, tocmai în clipa când aş dori cel mai mult să rămâi?
— Fiindcă tu trebuie să simţi dorinţa de a păstra ceva tocmai atunci când eşti cât mai sigur că ai să pierzi.
— Ascultă. Încă un singur cuvânt. Ai grijă de inima ta. Mai auzit?
— Nu-i nicio primejdie.
— De asta nu sunt convins. Mă gândesc la preotul discipol al lui Platon, de pildă.
— Cine? Malone?
— Cyril Hall. Într-acolo aş fi dator nu doar cu o singură tresărire de gelozie.
— În ce te priveşte pe tine, am aflat că i-ai făcut curte
domnişoarei Mann; acum câteva zile mi-a arătat o plantă pe care i-ai trimis-o în dar. Fanny, sunt gata.