CAPITOLUL XXXVI
Scris în camera de studiu
Îndoielile lui Louis Moore cu privire la plecarea neîntârziată de la Fieldhead a domnului Sympson se dovediră a fi întru totul întemeiate. Chiar a doua zi după marea ceartă în legătură cu Sir Philip Nunnely, un soi de împăcare păru a se ivi în relaţiile dintre unchi şi nepoată. Fiind incapabilă să găsească în fiinţa ei puterea de a fi sau de a părea inospitalieră (unica excepţie rămânând cazul domnului Donne), Shirley rugă întreaga societate să mai rămână puţin; şi se rugă cu atâta stăruinţă, încât se vedea limpede că dintro pricină oarecare chiar dorea ca ei să rămână. O ascultară fără şovăire; fiindcă, ce e drept, unchiul nu se putea uşor hotărî s-o lase cu totul fără supraveghere şi pe deplin liberă să se mărite cu Robert Moore, de îndată ce numitul domn sar fi pus iar pe picioare (domnul Sympson se ruga fierbinte ca asemenea lucru să nu se întâmple în veci) şi şi-ar fi putut relua presupusele pretenţii la mâna domnişoarei. Aşa că rămaseră cu toţii.
La prima sa izbucnire de furie împotriva întregii familii Moore, domnul Sympson se purtase în asemenea fel cu domnul Louis, încât acesta din urmă – foarte înţelegător când era vorba de muncă ori de alte încercări, însă cu totul intolerant faţă de impertinenţa nesăbuită - îşi dăduse numaidecât demisia din slujbă şi acum doar cu greu putuse fi convins să-şi păstreze postul numai până când familia avea să plece din Yorkshire. Atât izbutiseră să-l înduplece rugăminţile doamnei Sympson; dealtminteri, ataşamentul faţă de elevul său constituia încă un îndemn către concesii; e de asemenea probabil să fi existat şi un al treilea motiv, mai puternic decât oricare dintre precedentele două; pesemne că i-ar fi venit grozav de greu să plece de la Fieldhead tocmai în momentul acela.
Şi o vreme viaţa se scurse la Fieldhead în deplină linişte; domnişoara Keeldar îşi recăpătase sănătatea şi starea ei sufletească reintrase pe făgaşul obişnuit, căci Moore găsise mijloace nimerite pentru a o feri de orice încordare nervoasă; s-ar fi zis că din seara când i se destăinuise, toate temerile îşi luaseră zborul. Inima îi era la fel de uşoară şi purtarea la fel de lipsită de griji ca a unui copil nevinovat care, neştiutor de viaţă şi de moarte, lasă întreaga răspundere pe seama părinţilor. Şi ea şi William Farren – cu ajutorul căruia se interesase de starea bietei Phoebe – ajunseră amândoi la convingerea că nu era vorba de un caz de turbare şi că numai un tratament deosebit de brutal o făcuse să fugă, fiindcă se ştia bine cu câtă neomenie obişnuia stăpânul ei s-o pedepsească. Părerea lor putea să fie întemeiată şi putea să fie falsă, căci şi grăjdarul şi paznicul făceau afirmaţii contrare, amândoi susţinând că dacă nici acesta nu era un caz de turbare, atunci asemenea boală nu mai exista pe pământ. Însă faţă de asemenea mărturii Louis făcea urechea toacă; Shirley nu afla de la el decât veştile încurajatoare, şi bineînţeles că îl credea pe de-a întregul. Indiferent de partea cui ar fi fost dreptatea, era evident că în cazul ei muşcătura se dovedea neinfecţioasă.
Trecu noiembrie şi decembrie îi urmă. De data asta familia Sympson urma să plece chiar de adevărat; de Crăciun trebuia să fie neapărat acasă; li se pregăteau bagajele şi plecarea urma să aibă loc peste câteva zile.
Într-o seară de iarnă, în ultima săptămână a şederii la Fieldhead, Louis Moore îşi scoase din nou caietul lui de însemnări şi se întreţinu cu el aşa precum urmează:
„E mai încântătoare decât oricând. După ce norul acela mărunt s-a risipit, a dispărut toată trecătoarea-i ofilire şi sfârşeală. A fost o desfătare să vezi cu câtă repeziciune puterea magică a tinereţii i-a putut reface buna dispoziţie şi reînviora starea de înflorire.
Astăzi de dimineaţă, după micul dejun la care o văzusem, unde îi ascultasem vorbele şi – ca să spun aşa – o simţisem în fiece atom înzestrat cu simţire al fiinţei mele, a trebuit să mă despart de prezenţa-i luminoasă şi să trec în salonul friguros. Am luat un volum frumos legat şi am văzut că era o culegere de poezii. Am citit un poem sau două; n-aş putea să spun dacă vraja se afla în mine sau în versuri, dar inima mi s-a umplut de dulceaţă şi pulsul a luat-o razna; m-am simţit cuprins de flăcări, în ciuda aerului îngheţat. Şi eu sunt încă tânăr; deşi ea a spus că niciodată nu m-a socotit tânăr, am abia treizeci de ani; există momente când viaţa, fără nicio altă pricină decât propria-mi tinereţe, îmi surâde în culori dintre cele mai ispititoare.
Venise vremea să mă duc în camera de studiu. M-am dus. Camera asta e destul de plăcută în cursul dimineţii; atunci soarele pătrunde printre gratiile ferestrei; cărţile sunt toate în bună rânduială; nicăieri nu poţi vedea hârtii împrăştiate; focul e vesel şi luminos; jarul n-a început să se stingă şi cenuşa nu s-a strâns în cămin. Acolo l-am găsit pe Henry şi el o adusese cu sine şi pe domnişoara Keeldar; stăteau împreună.
Spuneam că e mai încântătoare decât oricând, şi aşa este. O gingaşă îmbujorare, nu intensă ci delicată, îi stăruie în obraji; ochii totdeauna întunecaţi, limpezi şi expresivi vorbesc un limbaj pe care eu nu mă simt capabil să-l folosesc – este vorbirea aceea, văzută şi nu rostită, cu ajutorul căreia fără îndoială că îngerii s-au înţeles între ei pe vremea când „tăcerea stăpânea în ceruri”. Părul întotdeauna i-a fost negru ca întunericul şi moale ca mătasea; gâtul întotdeauna frumos, mlădios şi sidefiu – dar amândouă au căpătat acum un farmec nou; buclele îi sunt vaporoase ca umbra, umerii peste care cad ac graţie zeească. Odinioară doar i-am văzut frumuseţea; acum i-o simt.
Henry repeta cu ea lecţiile, înainte de a începe lucrul cu mine – Shirley ţinea într-o mână cartea, iar cealaltă era în mâna băiatului. Henry ăsta se bucură de mai multe privilegii decât i s-ar cuveni; îndrăzneşte să mângâie şi e mângâiat. Câtă înţelegere şi câtă milă îi arată Shirley! Prea multă; dacă lucrurile vor continua tot aşa, peste câţiva ani, când sufletul îi va fi pe deplin format, Henry şi-l va închina pe altarul ei aşa cum l-am închinat şi eu pe al meu.
Când am intrat am văzut cum i se zbat pleoapele, dar ochii nu şi i-a ridicat; acum, aproape niciodată nu mă mai învredniceşte cu vreo privire. S-ar părea că devine şi tăcută; rareori vorbeşte cu mine, iar când sunt eu de faţă are puţine lucruri de spus şi celorlalţi. În clipele când sunt abătut, pun schimbarea asta pe seama indiferenţei – a silei – a fel de fel de simţăminte asemănătoare. Atunci când sunt bine dispus, găsesc alte explicaţii. Dacă aş fi egalul ei – îmi spun – aş putea găsi în purtarea asta sfioşenie, nesiguranţă, iar în nesiguranţă – dragostea. Dar aşa cum stau lucrurile, oare îndrăznesc s-o caut? Ce aş putea face cu ea, dacă aş afla-o?
Azi-dimineaţă am îndrăznit, în fine, să pun la cale o întâlnire de un ceas în care să fim împreună; am îndrăznit – nu numai am dorit, ci am vrut o întâlnire cu ea; şi am îndrăznit să invoc singurătatea să ne stea de pază. Cu toată hotărârea l-am chemat pe Henry la uşă; şi fără o clipă de şovăială i-am spus: «Du-te unde vrei tu, dragul meu; dar până nu te chem să nu mai vii aici».
Mi-am dat seama imediat că lui Henry nu-i făcea plăcere că-l trimit din cameră, băiatul ăsta e tânăr, dar ştie să gândească. Ochii lui meditativi mă privesc uneori în chip ciudat. Simte pe jumătate ce mă leagă pe mine de Shirley; ghiceşte pe jumătate că în modul rezervat în care se poartă Shirley cu mine se află o desfătare mult mai scumpă decât în toate drăgălăşeniile acordate lui. Leul acesta nevârstnic, şchiop şi încă neîmplinit la trup ar mârâi la mine din când în când, fiindcă i-am îmblânzit leoaica şi îi sunt paznic, dacă obişnuinţa disciplinei şi afecţiunea instinctivă nu l-ar ţine sub ascultare. Du-te, Henry; trebuie să înveţi a-ţi primi partea de amărăciune a vieţii dimpreună cu toţi aceia din spiţa lui Adam care s-au petrecut înaintea ta ori au să vină după tine. Destinul tău nu se poate abate de la calea comună; fii recunoscător că dragostea ta e luată în seamă atât de devreme, mai înainte de a putea să simtă vreo înrudire cu pasiunea; un ceas de nelinişte, o fulgerare de invidie sunt îndestulătoare pentru a da glas simţămintelor tale. Gelozia, arzătoare ca soarele deasupra ecuatorului, Furia, nimicitoare ca uraganele tropicelor nu sunt cunoscute de climatul simţămintelor tale — deocamdată.
Mi-am ocupat locul obişnuit de la birou, întocmai la fel cum făceam întotdeauna; am fost blagoslovit cu puterea de a acoperi orice furtună dinăuntru cu un calm desăvârşit în afară. Uitându-se la chipul meu nepăsător, nimeni n-ar putea să ghicească ce uragane mi se învârtejesc uneori în inimă, cât de copleşitoare mi-e tristeţea şi cât de strivitoare nevoia de a fi precaut. Cât de plăcut e să ai darul de a-ţi vedea mai departe de ale tale în linişte deplină şi cu toată forţa, fără să-i nelinişteşti pe ceilalţi printr-un gest nepotrivit. Nu aveam atunci de gând s-o fac să audă vreo şoaptă de dragoste, nici s-o las să zărească măcar o clipă vâlvătăile focului ce mă mistuia. Înfumurat n-am fost niciodată şi înfumurat n-am să fiu nicicând; chiar cu riscul de a părea egoist şi interesat, mă voi ridica plin de hotărâre de la locul meu, îmi voi strânge cingătoarea, îmi voi lua rămas bun şi voi pleca să caut la celălalt capăt al lumii o viaţă nouă, îngheţată şi stearpă ca stânca zilnic spălată de valurile sărate ale mareelor. Ce urmăream eu în dimineaţa asta era să o cercetez îndeaproape – să descifrez un rând de pe pagina inimii ei; eram hotărât ca înainte de a pleca să ştiu ce părăseam.
Trebuia să transform nişte pene în instrumente de scris; inimile celor mai mulţi dintre bărbaţi ar fi tremurat când purtau în inimi asemenea nelinişti; ale mele şi-au făcut datoria cu deplină siguranţă, iar glasul, atunci când i-am cerut să intervină, a sunat fără umbră de şovăire.
«De azi într-o săptămână o să fi singură la Fieldhead, domnişoară Keeldar.»
«Da. Cred că de data asta hotărârea de a pleca a unchiului meu e definitivă»
«Se desparte de dumneata nemulţumit.»
«Nu e încântat de mine»
«Pleacă aşa cum a venit, a făcut călătoria fără niciun folos, iar asta îl răneşte adânc.»
«Sper că nerealizarea planurilor sale are să-l lecuiască de orice dorinţă de a alcătui altele.»
«În felul său, domnul Sympson ţi-a dorit sincer binele. Tot ce a făcut ori a avut de gând să facă ţi-ar fi fost, după părerea sa, de cel mai mare folos.»
«E drăguţ din partea dumitale că iei apărarea unui om care şi-a îngăduit să te trateze cu atâta impertinenţă.»
«Nu mă simt niciodată jignit şi nici nu simt vreo ranchiună faţă de cineva care se poartă întocmai cum îi e firea; şi nici nu poate fi ceva mai potrivit cu firea domnului Sympson decât acea ieşire vulgară şi violentă împotriva mea îndată după ce se despărţise de dumneata cu totul înfrânt.»
«De-aci înainte n-o să mai fi preceptorul lui Henry?»
«O vreme o să rămân despărţit de Henry (dacă şi eu şi el mai trăim, găsim noi o cale să ne mai vedem, fiindcă ţinem unul la altul) şi o să fiu alungat pentru totdeauna din sânul familiei Sympson. Din fericire, schimbarea asta nu mă pune în mare încurcătură; nu face decât să grăbească executarea unor planuri pe care mi le-am alcătuit de multă vreme.»
«Nicio schimbare nu te găseşte nepregătit; eram convinsă că, în felul dumitale reţinut, ai să ştii să faci faţă oricărei întâmplări neprevăzute. Totdeauna îmi spun că stai printre oameni ca un arcaş solitar, însă atent şi încordat, în mijlocul pădurii, având în tolbă nu numai o singură săgeată; până şi arcul ţi l-ai înzestrat cu o coardă de rezervă. Aşa obişnuieşte să facă şi fratele dumitale. Amândoi aţi putea fi şi vânători nomazi pe cele mai singuratice întinderi ale Vestului sălbatic; v-aţi descurca de minune. Copacii doborâţi v-ar da adăpost şi pădurile defrişate v-ar oferi ogoare din piepturile lor dezgolite; bizonii v-ar simţi tăria puştilor şi ar veni să vi se închine la picioare, cu coarnele şi cocoaşele plecate.»
«Şi orice trib al indienilor Picioare-negre sau Capete-turtite s-ar grăbi să ne îmbie cu câte o mireasă – nu?»
«Nu (cu ezitare); asta nu cred. Sălbaticul e nenorocit. Şi cred – adică – sper că niciunul dintre voi nu aţi împărţi căminul cu cineva căruia nu i-aţi putea da inima.»
«Ce te-a făcut să te gândeşti la Vestul sălbatic, domnişoară Keeldar? Ai fost cu gândul alături de mine atunci când nu te vedeam? Ai rătăcit prin visurile visate de mine cu ochii deschişi şi mi-ai cercetat mintea în vreme ce era ocupată cu alcătuirea planurilor de viitor?»
Shirley despăturise una dintre acele mici fâşii de hârtie răsucită, folosite la aprinsul focului, şi o rupea în bucăţele pe care le arunca una câte una în cămin, uitându-se lung cum sunt înghiţite de flăcări. Nu scoase nicio vorbă.
«Cum ai aflat tot ce se pare că ştii despre intenţiile mele de viitor?»
«Nu ştiu nimic; abia acum le aflu; am vorbit la întâmplare.»
«Felul dumitale de a vorbi la întâmplare seamănă a ghicitorie. Preceptor n-am să mai fiu niciodată – niciodată nu voi mai lua un elev, după ce v-am avut pe Henry şi pe dumneata; şi nici nu se va mai întâmpla vreodată să mă aşez în chip obişnuit la masa altuia – să fiu un fel de accesoriu al unei familii. Sunt acum bărbat de treizeci de ani, şi de când eram băieţaş de zece ani n-am mai fost nicio clipă liber. Simt o asemenea sete de Libertate – o asemenea adâncă pornire de a o cunoaşte şi de a considera că îmi aparţine – atât de mult doresc ziua şi atât de des visez noaptea s-o cuceresc şi să fie a mea, încât de dragul ei n-aş refuza să trec Atlanticul; după ea aş rătăci în adâncurile pădurilor virgine. Nu voi primi în niciun caz să fac o sclavă dintr-o fată sălbatică; o asemenea femeie n-ar putea fi soţie. Nu cunosc nicio fată albă pe care s-o iubesc şi care să fie gata a mă urma. Dar sunt încredinţat că Libertatea are să mă aştepte, aşezată la poalele unui pin; atunci când am s-o chem, are să vină în casa mea de bârne şi are să se arunce în braţele mele.»
Nu putea să mă audă vorbind astfel fără să se emoţioneze şi era într-adevăr emoţionată. E drept că asta urmăream – so emoţionez. Nu găsea putere să răspundă, şi nici să se uite la mine; mi-ar fi părut rău s-o fi putut face pe oricare dintre ele. Obrajii îi străluceau ca şi cum o floare purpurie, printre ale cărei petale soarele îşi strecura lumina, şi-ar fi revărsat culorile asupra lor. Pe pleoapele albe şi genele negre ale ochilor ei pironiţi în pământ tremura tot ce e graţios la o fiinţă stăpânită de o stinghereală pe jumătate dureroasă şi pe jumătate plăcută.
Foarte curând îşi controlă emoţia şi deveni stăpână pe toate sentimentele. Vedeam că încercase un simţământ de răzvrătire şi acum se ridica să-l supună. Se aşeză. Puteam să citesc multe pe faţa ei, care parcă spunea: «Văd limpede linia care marchează limita, şi nimic nu mă va putea face să trec dincolo de ea. Simt – ştiu până unde pot să-mi dezvălui simţămintele şi când anume trebuie să le ţin în frâu. Am înaintat până la o anumită distanţă, până acolo unde firea mea adevărată, dominatoare şi nealterată poate îngădui – aici m-am oprit şi am prins rădăcini. Inima mi se poate frânge dacă e încătuşată. N-are decât – niciodată nu va reuşi să mă dezonoreze – niciodată nu va ajunge să dezonoreze, prin mine, toate femeile. Suferinţă mai curând decât înjosire! mai curând moarte decât trădare!»
Cât despre mine i-am spus: «Dacă ar fi săracă, m-aş afla prosternat la picioarele ei. Dacă ar fi smerită, aş cuprinde-o în braţe. Dar Aurul şi Situaţia ei sunt doi cerberi care o veghează de-a dreapta şi de-a stânga. Dragostea se uită şi tânjeşte, dar nu poate îndrăzni; Pasiunea dă târcoale, dar e ţinută la respect; Adevărul şi Devotamentul sunt înspăimântate. Cine ar încerca s-o cucerească n-ar avea nimic de pierdut – nu i s-ar cere nici cel mai mic sacrificiu – câştigul i-ar fi pe deplin asigurat, şi tocmai de aceea e vorba de o treabă necuprins de grea.»
Dar fie greu, fie uşor, ceva trebuie încercat; trebuie spus ceva. Să rămân tăcut având dinainte toată această frumuseţe cufundată în modestie mută – asta n-aş putea s-o fac, şi nam s-o fac. Şi iată cum am vorbit, păstrându-mi încă întreaga stăpânire; dar oricât de calme ar fi fost cuvintele mele, le puteam auzi totuşi răsunând dar şi grav.
«Ştiu, totuşi, că mă voi afla într-o situaţie stranie alături de acea nimfă a munţilor – Libertatea. Mi-e cam teamă că e îndeaproape înrudită cu Singurătatea, căreia cândva i-am făcut curte şi de care în ultima vreme încerc să divorţez. Oreadele astea sunt făpturi ciudate; ţi se ivesc în cale învăluite într-o vrajă nepământeană, asemenea unor nopţi înstelate; îţi stârnesc o sălbatică încântare, lipsită însă de căldură; frumuseţea lor este frumuseţea duhurilor; graţia lor nu este graţia vieţii ci aceea a anotimpurilor ori a peisajelor din natură; poartă cu ele înflorirea înrourată a dimineţii
— Melancolica îmbujorare a înserării – pacea lunii - necontenita schimbare a norilor. Dar eu vreau altceva şi altceva o să am. Pentru mine asemeni splendori din lumea zânelor apar reci la vedere şi îngheţate la pipăit. Eu nu sunt poet; nu pot trăi cu abstracţiuni. Dumneata însăţi, domnişoară Keeldar, în ironiile dumitale pline de haz, mi-ai spus uneori că sunt un filosof al materiei, ceea ce voia să spună că pot trăi foarte mulţumit numai cu realităţile palpabile. Fără îndoială, simt că sunt materie din creştet şi până în tălpi; şi oricât de strălucitoare ar fi Natura, oricât de înflăcărat aş diviniza-o cu puterile robuste ale unei inimi tari, totdeauna voi prefera s-o contemplu în gingaşii ochi omeneşti ai unei soaţe iubite şi încântătoare, mai curând decât în orbitele găunoase ale celei mai de seamă zeiţe din Olimp.»
«Iunona nu s-ar pricepe să-ţi pregătească un cotlet de bizon aşa cum îţi place dumitale», îmi răspunse.
«N-ar putea; dar am să-ţi spun eu cine ar fi în stare – vreo tânără fată fără un ban, fără prieteni şi fără nimeni pe lume. Tare aş dori să dau peste un asemenea om; îndeajuns de frumoasă ca să o pot iubi şi care să aibă în suflet şi în minte şi câte ceva din cele ce sunt pe gustul meu: nu fără bună creştere şi învăţătură – cinstită şi modestă. Nici nu mi-ar păsa cât de multe lucruri ştie; dar cu multă încântare aş întâmpina germenii acelor nepreţuite puteri înnăscute cu care nu poate rivaliza niciun fel de învăţătură; şi orice fire vrea Soarta – le pot stăpâni şi pe cele mai aprinse. Unei asemenea fiinţe mi-ar plăcea să-i fiu mai întâi preceptor şi pe urmă bărbat. Aş deprinde-o cu vorba mea, cu obiceiurile mele, cu principiile mele, iar după aceea aş răsplăti-o cu dragostea mea.»
«Ai răsplăti-o! Dumnezeu atoateziditorule! Ar răsplăti-o!» strigă deodată, luând o expresie batjocoritoare.
«Şi aş câştiga înmiit»-.
«Dacă ar dori şi ea, înălţimea-voastră.»
«Şi ar vrea-o.»
«Ai spus că ai accepta orice fire ar hotărî soarta. Constrângerea se loveşte de sufletele inflexibile, la fel cum se loveşte amnarul şi cremenea.»
«Iar dragostea e scânteia ce sare din ele.»
«Cine are nevoie de o dragoste ce-ar fi doar scânteie – o vezi, ţâşneşte, şi dispare.»
«Trebuie să-mi găsesc fata aceea singură pe lume. Spunemi cum să fac, domnişoară Keeldar.»
«Dă un anunţ; şi neapărat nu uita să adaugi, la calităţile cerute, că trebuie să fie o bună bucătăreasă.»
«Trebuie s-o găsesc. Şi după ce o găsesc, mă însor cu ea.»
«Dumneata, niciodată!»
Şi în clipa aceea glasul îi căpătă un ton de deosebit dispreţ. Mi-a făcut plăcere: o scosesem din starea aceea meditativă în care o găsisem la început. Voiam s-o stârnesc şi mai mult.
«De ce te îndoieşti?»
«Dumneata – să te însori!»
«Da – bineînţeles. Nimic mai evident decât să pot să mă însor şi am s-o şi fac.»
«Tocmai contrariul sare în ochi, domnule Moore.»
În starea aceasta sufletească, Shirley mă încânta; aroganţă dezlănţuită, pe jumătate jignitoare, trufie, furie, zeflemisire, toate se amestecau laolaltă în ochii ei mari şi frumoşi, care aveau în clipele acelea sclipirile ochilor de erete.
«Fă-mi hatârul să-mi expui pricinile unei asemenea păreri, domnişoară Keeldar.»
«Mă întreb cum vei izbuti dumneata să te însori?»
«Am să aranjez totul cu uşurinţă şi repeziciune de îndată
ce găsesc persoana potrivită.»
«Acceptă celibatul (şi făcu din mână un gest ce ar fi putut lăsa să se creadă că îmi oferă ceva), socoteşte că asta îţi este soarta!»
«Nu. N-ai cum să-mi dai ceva ce am dinainte. Celibatul lam avut vreme de treizeci de ani. Dacă doreşti cumva să-mi oferi un dar, un cadou de despărţire, o amintire, trebuie să găseşti altceva.»
«Atunci, ceva şi mai rău!»
«Cum? Şi ce anume?»
Acum mă simţeam şi arătam plin de înflăcărare şi vorbeam cu patimă. Făcusem o prostie când îmi părăsisem, fie şi pentru un moment, unicul meu colac de salvare: calmul. Asta mă lipsise de un avantaj ce trecuse acum de partea ei. Firava scânteie de furie se preschimbase în sarcasm şi acum i se răsfrângea pe faţă în cutele unui zâmbet batjocoritor.
«Ia o femeie care ţi-a făcut curte pentru a te mântui de nevinovăţie şi s-a repezit asupra dumitale pentru a-ţi cruţa scrupulele.»
«Arată-mi de unde s-o iau.»
«Orice văduvă planturoasă, care a mai avut până acum câţiva bărbaţi şi deci se pricepe la treburi dintr-astea.»
«Dar să nu fie bogată. Ştiu bine ce înseamnă femeile bogate.»
«Niciodată n-ai fi izbutit să culegi roadele grădinii cu poame de aur. Nu ai curaj să înfrunţi dragonul neadormit; nu eşti destul de iscusit ca să-l câştigi pe Atlas de partea dumitale.»
«Pari furioasă şi arogantă.»
«Şi dumneata cu mult mai arogant. Mândria cu care te făleşti nu-i decât o hidoasă falsificare a umilinţei.»
«Nu sunt decât o persoană aflată în serviciul altora; ştiu unde mi-e locul.»
«Iar eu sunt femeie; mi-l ştiu pe al meu.»
«Sunt sărac; trebuie să fiu mândru.»
«Trebuie şi eu să mă supun anumitor reguli şi am obligaţii la fel de stricte ca şi ale dumitale.»
Ajunsesem la un punct critic, aşa că am tăcut şi ne-am uitat unul la altul. Simţeam că ea nu va merge mai departe. Dincolo de asta nu mai simţeam şi nu mai vedeam nimic. Îmi mai rămâneau la dispoziţie doar câteva clipe. Sfârşitul se apropia – îi auzeam goana – dar încă nu sosise; mă gândeam să tărăgănez, să aştept, să vorbesc, iar când aveam să simt imboldul, să acţionez. Niciodată nu mă grăbesc; niciodată în viaţa mea nu m-am grăbit. Oamenii grăbiţi beau nectarul vieţii când e fierbinte şi frige; eu îl sorb când e rece ca roua. Am continuat:
«După câte s-ar părea, domnişoară Keeldar, şi dumneata ai tot atât de puţine şanse să te măriţi, ca şi mine. Ştiu că ai refuzat trei, ba nu, patru oferte ispititoare şi, cred, chiar o a
cincea. L-ai respins pe Sir Philip Nunnely?»
Am pus întrebarea direct şi pe neaşteptate.
«Credeai că am să-l accept?»
«Mă gândeam că ai putea.»
«Te-aş putea întreba pe ce te întemeiezi?»
«Potrivire de rang; vârstă; un fericit contrast de caractere, fiindcă el e blând şi îndatoritor; armonie în preferinţele intelectuale.»
«Ce frază frumoasă! Dar s-o luăm cu de-amănuntul. Potrivire de rang. - Se află cu mult mai presus de mine. Fii bun şi compară căsuţa mea cu palatul lui; dealtminteri toţi cei din jurul lui mă dispreţuiesc. Potrivire de vârstă. - Ne-am născut în acelaşi an; prin urmare Sir Philip e încă un copil, pe câtă vreme eu sunt femeie în toată firea; deci, în realitate, cu zece ani mai în vârstă decât el. Fericit contrast de caractere. - El e blând şi îndatoritor. Eu – cum sunt? Spunemi, te rog.»
«Ca o soră bună a isteţului, agerului şi crudului leopard cu pete.»
«Iar dumneata ai vrea să mă uneşti cu un mieluşel - atunci când Mileniul încă se află la milioane de veacuri depărtare în faţa omenirii! Când este încă întocmai ca imaginea unui arhanghel dintr-al şaptelea cer şi căruia nu-i este sortit să coboare pe pământ! Barbar crunt! armonie în preferinţele intelectuale. El e îndrăgostit de poezie, iar eu nu pot s-o sufăr…»
«Da? Asta-i o noutate.»
«Pur şi simplu mă cutremur în prezenţa ritmului şi la auzul rimei ori de câte ori mă aflu la Priory sau vine Sir Philip la Fieldhead. Într-adevăr armonie! Când am însăilat eu vreodată sonete insipide ori am înşirat strofe fragile ca cioburile de sticlă? Şi când am lăsat eu vreodată să se creadă că aş, vedea în mărgeluşe de doi bani adevărate briliante?»
«Dar ai putea să ai mulţumirea de a-i îndruma talentul către lucruri mai de valoare, de a-i rafina gusturile.»
«Să-l conduc şi să-l rafinez! Să-l învăţ şi să-l dăscălesc! Să îndur şi să rabd! Uf! Bărbatul meu n-o să-mi ţină loc de prunc. N-am să stau să-i indic în fiecare zi lecţia şi să-l controlez dacă a învăţat-o, să-i dau acadele dacă e ascultător şi să-l mustru cu răbdare, cu chibzuinţă şi căldură dacă nu e cuminte. Dar unui preceptor îi stă bine să vorbească despre satisfacţiile profesoratului - îmi închipui că dumneata socoteşti asta drept cea mai aleasă îndeletnicire de pe lume. Eu nu cred aşa – nu-mi trebuie asemenea ocupaţie. Să-mi îndrum bărbatul! Nu. Am să stărui ca bărbatul să mă
îndrume pe mine, iar altminteri să ne despărţim.»
«Martor mi-e Dumnezeu că ai avea nevoie!»
«Ce vrei să spui cu asta, domnule Moore?»
«Exact ce am spus. E neapărată nevoie să fii îndrumată.»
«Dacă ai fi femeie l-ai instrui pe Monsieur, votre mari în chip încântător. Şi chiar ţi s-ar potrivi: instruirea altora e vocaţia dumitale.»
«Aş putea să întreb dacă, în pornirea asta de dreptate şi blândeţe, ai avea intenţia să mă iei în derâdere pentru faptul că sunt preceptor?»
«Da – şi cât mai usturător. Şi pentru orice altceva ţi-ar plăcea – pentru orice cusur de care eşti în chip dureros conştient.»
«Pentru că sunt sărac, de pildă?»
«Bineînţeles; asta are să te doară. Suferi din pricină că eşti sărac şi mereu te gândeşti la lucrul acesta.»
«Şi pentru că n-aş putea oferi femeii care mi-ar stăpâni inima nimic altceva în afară de persoana mea lipsită de orice frumuseţe?»
«Exact. Obişnuieşti să spui întruna că ai fi un om urât. Eşti foarte sensibil când e vorba de trăsăturile chipului dumitale, fiindcă nu sunt chiar după asemănarea lui Apollo. Le vorbeşti de rău mai stăruitor decât ar fi nevoie, cu nădejdea vagă de a găsi pe cineva dispus să spună un cuvânt în favoarea lor – ceea ce n-are să se întâmple. Chipul dumitale nu e ceva de care să poţi fi mândru, asta e sigur – nu-i înzestrat cu nicio trăsătură drăguţă, cu nicio nuanţă plăcută.»
«Compară-l cu al dumitale.»
«Parcă ar fi al unui zeu egiptean – un cap mare, cioplit în piatră şi îngropat în nisip – dar mai bine să nu-l compar cu ceva atât de grandios: seamănă cu al lui Tartar. Eşti văr cu buldogul meu; cred că semeni cu el în cea mai mare măsură în care un om poate să semene cu un câine.»
«Tartar e însoţitorul dumitale îndrăgit. Vara, când te scoli devreme şi pleci să alergi peste pajişti ca să-ţi uzi picioarele cu rouă şi să laşi adierile vântului să-ţi răcorească obrajii şi să-ţi răvăşească părul, întotdeauna îl chemi şi pe el să te urmeze; uneori îl chemi fluierându-l, aşa cum ai învăţat de la mine. În singurătatea pădurilor ce-ţi aparţin, când crezi că nimeni în afară de Tartar nu te poate auzi, fluieri chiar acele melodii pe care ai învăţat să le reproduci de pe buzele mele, sau cânţi chiar acele cântece pe care le-ai învăţat după ureche ascultând glasul meu. Nu întreb de unde izvorăsc simţămintele ce se revarsă în aceste cântece, fiindcă ştiu că din inima dumitale izvorăsc, domnişoară Keeldar. În serile de iarnă, Tartar îţi stă întins la picioare; îi îngădui să-şi aşeze capul în poala-ţi parfumată; îl laşi să-şi afle culcuş pe poalele veşmintelor dumitale de saten; părul lui aspru s-a obişnuit cu atingerea mâinilor dumitale. Şi te-am văzut o dată sărutându-l pe acea pată albă ca zăpada aşezată ca o stea pe fruntea lui largă. E primejdios să spui că semăn cu Tartar: m-ar putea îndemna să mă gândesc la pretenţia de a fi tratat asemeni lui Tartar.»
«E posibil, sir, să obţii toate astea de la fata fără un ban, fără prieteni şi fără nimeni pe lume – când o s-o găseşti.»
«O! dacă aş putea s-o aflu întocmai aşa cum o am în închipuire! — o fată pe care mai întâi s-o îmblânzesc, iar după aceea s-o învăţ; întâi s-o supun, şi pe urmă s-o dezmierd; să smulg acea nefericită făptură din ghearele sărăciei; să-mi înstăpânesc puterea asupra ei, iar după aceea să mă arăt îngăduitor faţă de toanele de nimeni înrâurite şi niciodată până atunci îngăduite; s-o văd pe rând furioasă şi supusă, cam de douăsprezece ori în douăzeci şi patru de ore; şi poate că, în cele din urmă, după ce instruirea s-a încheiat cu bine, să admir în ea pe mama desăvârşită şi răbdătoare a vreo doisprezece copii şi care numai din când în când îl mai urechează cu dragoste pe Louis cel mic în chip de dobândă plătită pentru marea datorie pe care ea o are faţă de tatăl lui. O! (am continuat) fata mea, care n-are pe nimeni pe lume, mi-ar da multe sărutări; seara ar sta în prag şi mi-ar aştepta întoarcerea acasă; ar alerga în braţele mele; şi mi-ar păstra căminul tot pe atât de luminos pe cât de primitor. Binecuvânteze-mi Dumnezeu acest gând alinător! Trebuie s-o găsesc.»
Din ochi îi ţâşniră priviri arzătoare şi buzele i se deschiseră; dar le închise şi se răsuci năvalnic pe călcâie.
«Spune-mi, spune-mi unde se află, domnişoară Keeldar!»
Încă o răsucire – era toată numai semeţie, văpaie şi încordare.
«Trebuie să ştiu. Poţi să-mi spui. Ai să-mi spui.» «Niciodată.»
Se răsuci din nou, hotărâtă să mă părăsească. O puteam acum lăsa să se despartă de mine aşa cum se despărţise totdeauna? Nu; mersesem prea departe ca să nu duc lucrurile până la capăt. Ajunsesem prea aproape de scop, ca să nu-l ating pe deplin. Toate stavilele îndoielii, toate mofturile nehotărârii trebuiau de îndată înlăturate şi adevărul adevărat trebuia stabilit. Trebuia să-şi ia asupra ei partea care îi revenea şi să-mi spună care era. Eu trebuia sămi iau partea mea şi să mă identific cu ea.
«Numai o clipă, doamnă, spusei lăsând mâna să zăbovească pe clanţa uşii, înainte de a o deschide. În dimineaţa asta am avut o lungă convorbire, dar ultimul cuvânt nu a fost încă rostit: dumneata se cuvine să-l spui…»
«Pot să trec?»
«Nu. Stau de strajă la uşă. Aproape că aş fi în stare să-mi iau viaţa decât să te las să mă părăseşti acum, fără să rosteşti cuvântul pe care îl cer.»
«Ce cuvânt îndrăzneşti să aştepţi de la mine?»
«Ceea ce ard de nerăbdare şi mor aşteptând să aud; ceea ce trebuie să aud şi voi auzi; ceea ce acum nu îndrăzneşti să ascunzi.»
«Domnule Moore, nu ştiu deloc ce vrei să spui; parcă nici n-ai mai fi dumneata însuţi.»
Cred într-adevăr că nu mai semănăm cu mine însumi, fiindcă o speriasem; şi îmi dădeam seama că aşa era bine; ca să poată fi supusă, trebuia speriată.
«Ba ştii ce vreau să spun, şi pentru prima oară stau înaintea dumitale eu însumi. L-am azvârlit deoparte pe preceptor şi te rog îngăduie-mi să-ţi înfăţişez omul; dar să nu uiţi că e un gentleman.»
Tremura. Puse mâna pe mâna mea ca şi cum ar fi vrut s-o îndepărteze de pe clanţă; cu acelaşi succes ar fi putut încerca, cu puterile ei firave, să desfacă două metale sudate. Îşi dădu seama că n-are niciun rost, şi renunţă; şi din nou începu să tremure.
N-aş putea să explic ce schimbare se petrecuse în mine; dar din tulburarea ei se scurse în mine o nouă stare sufletească. Nu mă mai simţeam nici strivit şi nici îmbărbătat de pământurile şi aurul ei; nu mă gândeam la ele şi nu mă interesau; nu însemnau nimic: erau gunoaie oare n-aveau cum să mă descurajeze. N-o mai vedeam decât pe ea, făptura-i tânără şi frumoasă; graţia, splendoarea, gingăşia ei feciorelnică. Şi rostii:
«Eleva mea».
«Profesorul meu», veni răspunsul abia auzit.
«Am ceva să-ţi spun.»
Apoi aşteptă, cu frumosul ei cap aplecat şi buclele revărsate în jos.
«Am să-ţi spun că vreme de patru ani ai crescut în inima preceptorului dumitale, iar acum ai prins acolo rădăcini puternice. Trebuie să mărturisesc deschis că m-ai vrăjit, în ciuda judecăţii şi a experienţei, în ciuda deosebirilor de rang şi avere; în asemenea chip te-ai înfăţişat, ai vorbit, şi te-ai mişcat; în asemenea chip mi-ai arătat cusururile şi virtuţile dumitale – frumuseţile mai degrabă; sunt departe de a fi atât de rigide ca virtuţile - încât te iubesc – te iubesc cu întreagami viaţă şi cu toate puterile mele. Acum totul e dat pe faţă.»
Se trudi să spună ceva, dar nu găsi niciun cuvânt; încercă să se liniştească, dar în zadar. Şi iarăşi i-am spus cu înflăcărare cât de mult o iubesc.
«Da, domnule Moore, şi ce-i cu asta?» fu răspunsul pe care îl primii, rostit pe un ton ce-ar fi putut fi luat drept arţăgos, dacă n-ar fi fost şovăitor.
«N-ai nimic să-mi spui? Nu mă iubeşti?»
«Puţin de tot.»
«Nu trebuie să mă chinuieşti; în clipa de faţă nici măcar de glumă nu-mi arde.»
«Nu vreau să glumesc; vreau să plec.»
«Mă mir că ai curajul să vorbeşti despre plecare în clipa de faţă. Să pleci! Cum? Cu inima mea în pumn, ca să te duci, so aşezi pe masa dumitale de toaletă şi să-ţi înfigi acele în ea? Nu te mişti de lângă mine; nu te vei îndepărta de mine până ce nu îmi laşi un ostatic - zălog pentru zălog – inima dumitale în schimbul inimii mele.»
«Obiectul pe care îl vrei e rătăcit – pierdut încă de mai multă vreme. Lasă-mă să mă duc să-l caut.»
«Mărturiseşte că se află acolo unde sunt de multe ori şi cheile dumitale – adică la mine.»
«Ar trebui să ştii. Şi cheile mele unde sunt, domnule Moore? Îţi spun cinstit şi deschis că din nou le-am rătăcit. Iar doamna Gill vrea nişte bani, şi eu nu am nimic în afară de moneda asta de şase pence.»
Scoase din buzunarul şorţului moneda şi o ţinu în palmă. Aş fi putut lua lucrurile în glumă, dar n-ar fi folosit la nimic; era o încercare pe viaţă şi pe moarte. Punând numaidecât stăpânire pe monedă şi pe mâna care o ţinea, am întrebat:
«Va trebui să mor fără dumneata, ori să trăiesc numai de dragul dumitale?»
«Fă cum îţi place; departe de mine gândul de a-ţi impune alegerea.»
«Ai să-mi spui cu propria dumitale gură dacă mă sorteşti exilului, ori îmi deschizi zările speranţei.»
«Du-te. Pot îndura să fiu părăsită.»
«Poate că şi eu pot îndura despărţirea de dumneata. Dar răspunde-mi, Shirley, eleva mea, stăpânitoarea mea - răspunde-mi.»
«Mori fără mine – dacă vrei. Trăieşte de dragul meu – dacă îndrăzneşti.»
«Nu mi-e frică de dumneata, leopardul meu: am îndrăzneala să trăiesc pentru şi alături de dumneata, din ceasul acesta şi până în clipa morţii. Şi-acum, în sfârşit, team câştigat: eşti a mea. Niciodată nu te voi mai lăsa să pleci. Oriunde fi-va să-mi fie căminul, mi-am ales-o pe aceea care îmi va sta alături. De voi rămâne în Anglia, în Anglia ai să trăieşti; dacă voi străbate Atlanticul, alături de mine ai să-l străbaţi. Vieţile ne sunt contopite, destinele înlănţuite.»
«Adică suntem egali, sir? Până la urmă am ajuns totuşi să fim egali?»
«Eşti mai tânără, mai gingaşă, mai firavă, mai neştiutoare decât mine.»
«Ai să fii bun cu mine şi niciodată n-ai să mă tiranizezi?»
«Lasă-mă puţin să respir, mă copleşeşti. Acum, nu trebuie să zâmbeşti. Lumea se clatină şi se învârteşte în jurul meu. Soarele mi se arată ca o flacără purpurie şi ameţitoare, cerul parcă ar fi un vârtej violet care se roteşte pe deasupra mea.»
Sunt un om tare, dar în vreme ce rosteam cuvintele acestea mă clătinam pe picioare. Întreg universul apăruse într-o lumină mai vie; culorile erau mai aprinse, mişcările mai iuţi, viaţa însăşi mult mai intensă. O clipă aproape că nici n-am văzut-o pe Shirley; dar îi auzeam glasul - nespus de dulce. Niciodată n-ar fi în stare să-şi folosească vreunul dintre farmecele ei pentru a-şi exprima compătimirea; probabil că nu ştia nimic despre cele ce se petreceau în sufletul meu.
«Ai spus că sunt leopard, dar să nu uiţi că leoparzii nu pot fi dresaţi.»
«Dresată sau feroce, sălbatică ori supusă – eşti a mea»
«Mă bucur că îmi cunosc dresorul şi că sunt obişnuită cu el. Numai glasului său îi voi da ascultare; doar mâna lui are să mă conducă; şi doar la picioarele lui o să-mi aflu odihnă.»
Am dus-o îndărăt către jilţul în care şezuse şi m-am aşezat şi eu alături. Voiam s-o mai aud iarăşi vorbind! mi-era cu neputinţă să mă satur de glasul şi de cuvintele ei.
«Cât de mult mă iubeşti?» am întrebat-o.
«O! Asta ştii. Nu vreau să te răsfăţ. Nu vreau să te măgulesc.»
«Nu ştiu nici jumătate din cât aş vrea şi inima-mi jinduieşte după hrană. Dacă ai şti cât de înfometată şi lacomă e, te-ai grăbi s-o îndestulezi cu câteva cuvinte.»
«Sărmane Tartar! spuse atingându-mi şi apoi mângâindumi mâna. Sărmane prieten şi tovarăş credincios, dragostea şi slăbiciunea bietei Shirley – aşază-te!»
«N-am să stau până ce nu-mi astâmperi foamea cu o vorbă dulce. «
Şi în sfârşit mi-a dăruit-o.
«Dragul meu Louis, să-mi păstrezi credinţă – să nu mă părăseşti niciodată. Nu mai cer nimic de la viaţă, dacă mi-e dat s-o petrec alături de tine.»
«Mai spune-mi.»
Şi-atunci porni pe-o altă cale: nu stătea în firea ei să ofere de două ori acelaşi fel de bucate. Înălţă capul şi zise:
«Sir, îţi asumi mari riscuri dacă mai rosteşti vreodată asemenea dezgustătoare cuvinte cum ar fi bani, ori sărăcie, ori inegalitate. Ar fi cumplit de primejdios să mă chinuieşti cu aceste scrupule înnebunitoare. Şi să te mai prind c-o mai faci vreodată!»
Îmi ardeau obrajii. Încă o dată am dorit din suflet ca eu să nu fi fost atât de sărac sau ea să nu fi fost atât de bogată. A băgat de seamă chinul în care mă zbătusem o clipă; şiatunci, într-adevăr, m-a mângâiat. Am trăit extazul amestecat cu tortura.
«Domnule Moore, îmi spuse uitându-se la mine cu chipul luminat de o expresie blândă, sinceră şi serioasă, învaţă-mă şi ajută-mă să fiu bună. Nu te rog să-mi iei de pe umeri toate grijile şi îndatoririle legate de avuţia pe care o am; dar te rog să împărţi cu mine povara şi să-mi arăţi cum să fac ca să duc cât mai bine partea mea. Ai o minte echilibrată; o inimă duioasă; ai principii sănătoase. Ştiu că eşti înţelept; simt că eşti plin de bunăvoinţă; cred că eşti foarte conştiincios. Să-mi fii tovarăş de-a lungul vieţii, să-mi fii călăuză în cele ce-mi sunt necunoscute, să-mi fii stăpân şi să mă îndrepţi când
greşesc, să-mi fii prieten întotdeauna.»
«Am să fiu – aşa să-mi ajute Dumnezeu!»
Ai aici din nou, cititorule, un fragment din caietul de însemnări; dacă îţi place – citeşte-l; dacă nu - treci peste el;
„Familia Sympson a plecat; dar nu înainte de a fi aflat şi de a fi avut loc unele explicaţii. Felul meu de a mă purta sau înfăţişarea mea trebuie să fi lăsat să se întrevadă ceva: eram liniştit, dar uneori uitam să fiu îndeajuns de atent. Stăteam în casă mai mult decât de obicei; nu puteam îndura să fiu departe de Shirley; mă întorceam acolo unde se afla şi mă încălzeam la prezenţa ei cum se încălzea Tartar la soare. Dacă pleca din salonul lambrisat, în mod instinctiv mă ridicam şi plecam şi eu. Nu numai o singură dată m-a certat, din pricina asta; o făceam cu speranţa vagă şi naivă de a prinde prilejul să schimb cu ea o vorbă în hol sau altundeva. Ieri, către înserat, am stat numai eu cu ea vreme de cinci minute lângă căminul din hol; eram alături; mă înţepa cu tot felul de ironii, iar eu mă desfătam auzindu-i glasul; domnişoarele Sympson au trecut pe acolo şi s-au uitat la noi; nu ne-am îndepărtat unul de altul. Nu peste mult timp au trecut din nou, şi iar s-au uitat. A venit doamna Sympson; nici nu ne-am clintit; pe urmă domnul Sympson a deschis uşa sufrageriei, şi atunci Shirley l-a răsplătit din plin pentru privirile lui de iscoadă uitându-se la el cu dispreţ şi scuturându-şi pletele. Privise la unchiul ei într-un chip care îl şi lămurea, îl şi sfida; îi spunea limpede: «Îmi place tovărăşia domnului Moore şi te desfid să găseşti vreo greşeală în preferinţele mele».
Am întrebat-o:
«Ai de gând să-l faci să înţeleagă cum stau lucrurile?»
«Da, mi-a răspuns. Dar las totul să se desfăşoare la voia întâmplării. Are să urmeze o scenă. Nici n-o aştept cu nerăbdare, nici nu mă tem de ea – atâta doar că vreau să fii de faţă. Fiindcă m-am săturat până peste cap să-i ţin mereu piept singură. Mă îngrozeşte gândul că am să-l văd din nou furios; în astfel de împrejurări leapădă toate manierele distinse şi măştile convenţionale, iar făptura omenească astfel dezgolită se arată a fi ceva căruia tu i-ai spune commun, plat, bas – vilain et un peu méchant. Ideile lui nu sunt curate, domnule Moore, şi ar avea nevoie să fie frecate zdravăn cu săpun lichid şi argilă pentru înlăturat grăsimea. După câte cred eu, dacă ar izbuti să-şi vâre imaginaţia alături de celelalte lucruri din albia de rufe a doamnei Gill şi ar lăsa-o s-o pună la fiert în cazan, cu apă de ploaie şi praf de înălbit (sper că mă socoteşti o spălătoreasă destul de pricepută) – asta i-ar fi de un folos inimaginabil.»
Azi de dimineaţă mi s-a părut c-o aud coborând puţin mai devreme decât de obicei şi bineînţeles că numaidecât am fost şi eu jos. Nu mă înşelasem: am găsit-o trebăluind de zor în salonaşul unde se servea micul dejun şi unde fata pusese masa şi ştergea praful. Se sculase mai din timp ca să termine un mic lucru de mână pe care îl pregătise pentru Henry ca amintire. Am fost întâmpinat cu răceală, dar până la plecarea fetei m-am împăcat cu situaţia, mi-am luat cartea şi foarte liniştit m-am aşezat lângă fereastră. Chiar şi după ce am rămas singuri nu m-am gândit s-o împiedic de la treabă; faptul că puteam s-o văd era o fericire, şi încă o fericire potrivită pentru cele dintâi ceasuri ale dimineţii – senină, neîmplinită, dar pe cale de împlinire. Ştiam că dacă aş fi stăruit, aş fi fost pus la punct. «Pentru admiratori nu sunt acasă», stătea scris pe fruntea ei; aşa că am continuat să citesc aruncându-i din când în când câte o privire furişă, admirându-i înfăţişarea blândă şi sinceră, iar ea îşi dădea seama că nu vreau s-o tulbur şi se bucura de gingăşia acelor clipe.
Distanţa dintre noi se scurta şi bruma aceea subţire se topea pe nesimţite; peste mai puţin de un ceas şedeam alături de ea şi o priveam cum coase, culegând zâmbetele dulci şi cuvintele drăgăstoase ce se scurgeau pentru mine în şuvoi necurmat. Şedeam aşa cum aveam dreptul să stăm, unul alături de celălalt şi îmi sprijinisem braţul pe fotoliul ei; mă aflam destul de aproape ca să-i pot număra împunsăturile şi să văd limpede urechea acului.
Şi deodată se deschise uşa.
Dacă în clipa aceea m-aş fi depărtat brusc, sunt convins că Shirley m-ar fi dispreţuit, dar mulţumită calmului meu înnăscut rareori tresar. Când mă simt în largul meu, bien, tihnit, nu-i uşor să mă urneşti din loc; şi mă simţeam bien – très bien – deci eram de neclintit; nici măcar un muşchi nu mi s-a mişcat. Aproape ca nici nu m-am uitat înspre uşă.
«Bună dimineaţa, unchiule», rosti Shirley, adresându-se personajului în cauză, care se oprise încremenit în prag.
«Domnişoară Keeldar, eşti de mult aici, jos, şi singură cu domnul Moore?»
«Da, de foarte multă vreme. Amândoi am coborât foarte de dimineaţă: abia se făcuse lumină.»
«Purtarea asta e nepotrivită…»
«A fost la început, când eram cam rea şi nepoliticoasă; dar o să-ţi dai seama că ne-am împrietenit.»
«Îmi dau seama de mai mult decât ai dori tu.»
«Nicidecum, sir, i-am răspuns eu, fiindcă nu avem nimic de ascuns. Îngăduiţi-mi să vă anunţ că orice observaţie aţi avea de făcut de acum încolo mi-o puteţi adresa la fel de bine şi mie. Începând din clipa de faţă voi sta între domnişoara Keeldar şi toate neplăcerile ce i s-ar putea ivi.»
«Dumneata! Ce ai dumneata de-a face cu domnişoara
Keeldar?»
«S-o ocrotesc, să-i stau de strajă, şi s-o slujesc.»
«Dumneata, sir? Dumneata… preceptorul?»
«Niciun cuvânt jignitor, sir, interveni Shirley. Nici o singură silabă nerespectuoasă faţă de domnul Moore - în casa asta.» «Ţii cu el?»
«Cu el? Da, sigur!»
Se întoarse către mine cu o mişcare bruscă, drăgăstoasă, pe care o întâmpinai cuprinzând-o cu braţul. Amândoi ne-am ridicat în picioare.
«’Nezeule sfinte!» fu strigătul pornit dinspre halatul care tremura în cadrul uşii.
’Nezeu, bănuiesc, trebuie să fi fost porecla dată larilor domnului Sympson, fiindcă de câte ori se afla la ananghie pe acest idol îl invoca.
«Vino înăuntru, unchiule: ai să auzi toată povestea. Spunei totul, Louis.»
«Îl desfid să vorbească. Cerşetorul! Tâlharul! Ipocritul neruşinat! Sluga asta josnică, intrigantă şi infamă! Cară-te
de lângă nepoata mea, sir! Las-o să plece!»
Shirley se agăţă de mine cu putere şi spuse:
«Stau lângă viitorul meu soţ. Să văd: cine îndrăzneşte să se atingă de el sau de mine?» «Soţul ei!»
Ridică braţele înspre tavan şi se prăbuşi pe un scaun.
«Cu câtăva vreme în urmă doreai foarte mult să afli cu cine aveam de gând să mă mărit; pe atunci intenţiile mele erau limpezi, dar nu îndeajuns de coapte pentru a fi date pe faţă. Acum sunt coapte, rumenite de soare, întru totul împlinite. Şi uite-le rodul cel mai de preţ – uite-l pe Louis Moore!»
«Nu (în culmea furiei), n-ai să te măriţi cu el - n-are să se însoare cu tine!»
«Mi-aş pierde viaţa în clipa când m-aş gândi să mă mărit cu altcineva. Mi-aş pierde viaţa dacă aş rămâne fără el.»
Domnul Sympson a izbucnit într-un potop de cuvinte care niciodată nu vor murdări pagina de faţă.
Shirley păli ca o moartă; începu să tremure din tot trupul şi nu se mai putu ţine pe picioare. Am întins-o pe sofa şi mam uitat la ea ca să mă conving că nu leşinase, convingere pe care mi-a oferit-o printr-un zâmbet dumnezeiesc; am sărutato, iar după aceea, chiar dacă mi-ar fi viaţa în joc, tot n-aş fi în stare să povestesc în mod coerent ce s-a petrecut în următoarele cinci minute. Mai târziu, printre lacrimi, râsete sau tremurând, Shirley mi-a spus că am devenit înspăimântător şi am căzut cu totul pradă Diavolului; că am lăsat-o pe sofa şi am făcut un salt de-a curmezişul camerei, că domnul Sympson a dispărut din încăpere ca pornit din puşcă, iar eu am dispărut pe urmele lui şi că a auzit-o pe doamna Gill ţipând.
Când mi-am revenit în simţiri, doamna Gill încă mai ţipa. Mă aflam atunci în altă încăpere – cred că în salonul lambrisat; îi aveam pe domnul Sympson dinaintea mea, prăbuşit într-un fotoliu, şi mâna îmi era încleştată de cravata lui. Ochii i se rostogoleau în cap – fiindcă îl strângeam de gât, cred; menajera se afla alături şi-şi frângea mâinile, implorându-mă să mă opresc; m-am oprit chiar în clipa aceea, şi dintr-o dată m-am simţit calm ca de piatră. Dar iam spus doamnei Gill să trimită numaidecât după trăsura de la Casa roşie, şi l-am informat pe domnul Sympson că trebuie să plece de la Fieldhead în clipa când va trage la scară. Deşi spaima aproape îl scosese din minţi, declară că n-are să plece. Atunci am repetat ordinul dat mai înainte şi am adăugat porunca de a se trimite după cineva de la poliţie.
I-am spus:
«Ai să pleci – de voie sau de nevoie!»
Ameninţă cu darea în judecată, dar nu-mi păsa de nimic. Îl mai dominasem o dată – nu chiar cu aceeaşi tărie ca de data asta, dar cu toată severitatea. Întâmplarea avusese loc într-o noapte când hoţii încercaseră să pătrundă la Sympson Grove şi când în jalnica lui laşitate alarmase zadarnic toată casa, fără să schiţeze vreun gest de apărare. Mă văzusem obligat să-i protejez familia şi casa, stăpânindu-l pe el, şi izbutisem.
De data asta am stat lângă el până a sosit trăsura; l-am condus până la ea, fără să aud bombănelile lui neîntrerupte. Era cu totul uluit, şi în culmea furiei; ar fi fost gata să-mi opună rezistenţă, dar nu ştia cum; şi-a chemat nevasta şi fetele să plece cu el. I-am spus că aveau să-l urmeze de îndată ce izbuteau să-şi termine pregătirile. Furia, fierberea, revolta ce se vădeau în comportarea lui erau de nedescris, dar toată furia asta rămânea incapabilă de a trece la fapte. Tratat cum se cuvine, acest om poate fi oricând redus la neputinţă. Ştiu bine că n-are să ceară sprijinul legii împotriva mea; ştiu că soţia lui, pe care o tiranizează când e vorba de fleacuri, este cea care îl dirijează în chestiunile importante. Încă de multă vreme i-am câştigat pentru vecie recunoştinţa maternă prin devotamentul arătat fiului ei; de câteva ori, când a fost bolnav, eu l-am îngrijit pe Henry – mai bine, spunea doamna Sympson, decât l-ar fi putut îngriji orice femeie; asta n-are s-o uite niciodată. Şi ea şi fetele s-au despărţit astăzi de mine cu mânie şi groază mută – dar de respectat, mă respectă. Cu toate că şi-a întors capul în partea cealaltă, am văzut cum i s-au umplut ochii de lacrimi când Henry s-a agăţat de gâtul meu în clipa în care l-am urcat în trăsură şi l-am aşezat lângă dânsa şi apoi i-am potrivit păturile ca să-i fie cald. Cu atât mai înverşunată se va dovedi în apărarea cauzei mele, cu cât ştie că m-a lăsat furios. Şi asta mă bucură; nu pentru mine, ci pentru viaţa şi idolul meu – Shirley.“
O săptămână mai târziu, scrie din nou:
„Acum mă aflu la Stilbro’: m-am instalat temporar la un prieten – un avocat – pe care am posibilitatea să-l ajut la treburile lui. În fiecare zi mă duc călare la Fieldhead. Oare câtă vreme are să mai treacă până ce voi putea spune că locul acela este casa mea şi stăpâna lui îmi aparţine? Nu sunt în apele mele – nu pot fii liniştit; prea doresc mult ce nu am încă, iar asta uneori devine tortură. Dacă ar vedea-o cineva acum, ar crede că niciodată nu şi-a aşezat obrazul pe umărul meu şi nu s-a prins de gâtul meu cu dragoste şi încredere. Mă simt nesigur; mă face să fiu nenorocit. Când o vizitez, mă ocoleşte; se retrage unde nu o pot ajunge. Odată, de curând, i-am înălţat chipul, hotărât să mă uit cu luareaminte în ochii ei adânci şi întunecaţi; e greu de descris ce am văzut acolo! Panteră! - frumuseţe sălbatică! - fire vicleană, neîmblânzită şi neasemuită! Îşi roade lanţurile; parcă văd dinţii albi înverşunându-se împotriva oţelului! Adesea visează pădurile-i stăpânite de sălbăticie şi tânjeşte după libertatea fără oprelişti. Parcă aş dori să apară încă o dată Sympson ca s-o silească să-şi înlănţuie braţele în jurul meu. Aş vrea să existe primejdia să mă piardă, aşa cum există riscul ca eu să o pierd pe ea. Nu; de pierdere definitivă nu mi-e teamă; dar o aşteptare prea îndelungată…
Acum e noapte – miezul nopţii. După-amiaza şi seara leam petrecut la Fieldhead. Cu câteva ceasuri în urmă a trecut pe lângă mine coborând către hol pe scara de stejar; nu ştia că stăteam în obscuritate, la fereastra de lângă scări, şi priveam strălucirea îngheţată a stelelor. Cât de aproape de balustradă luneca în josul scării! Cât de sfios luceau ochii ei mari când se uita spre mine! Cât de evanescentă, fugară şi schimbătoare părea – firavă şi transparentă ca aurora boreală!
Am urmat-o în salon; doamna Pryor şi domnişoara Helstone se aflau amândouă acolo; le chemase Shirley, ca săi ţină de urât o vreme. În rochia albă de seară, cu părul lung curgându-i pe umeri bogat şi ondulat, cu pasu-i uşor, cu ochii plini de noapte şi fulgere, arăta m-am gândit atunci – ca un spirit, ceva alcătuit dintr-o substanţă unică – copil al unui zefir şi al unei flăcări - fiică a unei raze de soare şi a unui strop de ploaie - un lucru ce nu putea fi niciodată oprit, subjugat, ţintuit locului. Aş fi vrut să mă pot stăpâni şi să no urmăresc cu privirea în vreme ce se mişca de colo până colo, dar îmi era cu neputinţă. M-am străduit din răsputeri să discut cu celelalte doamne, dar şi atunci mă uitam la ea. Era foarte tăcută; cred că nu mi-a adresat niciun cuvânt - nici măcar atunci când mi-a servit ceaiul. Întâmplându-se să fie chemată afară, pentru un minut, de doamna Gill, am trecut în holul luminat de lună, cu gândul de a-i smulge un cuvânt măcar atunci când avea să se întoarcă; până şi asta am făcut-o.
«Domnişoară Keeldar, stai numai o clipă!» i-am spus.
«De ce? E prea frig în hol.»
«Pentru mine nu e prea frig; dacă o să stai lângă mine, nici pentru tine n-are să fie frig.»
«Dar tremur.»
«De teamă, cred. Ce te face să-ţi fie teamă de mine? Eşti rece şi distantă; de ce?»
«E firesc să-mi fie teamă dacă mă întâlnesc la lumina lunii cu ceva ce pare un spiriduş negru şi mare.»
«Nu, nu pleca! Rămâi puţin cu mine, să schimbăm în linişte câteva cuvinte. Sunt trei zile de când n-am mai stat singuri de vorbă; atitudinile de felul acesta sunt o adevărată cruzime.».
«Nu doresc deloc să fiu crudă», îmi răspunse cu destulă blândeţe. Şi, într-adevăr, se vădea blândeţe în întreaga-i purtare – pe chip, în glas; dar exista şi reţinere şi o atmosferă de efemer, de neconsistent şi intangibil.
«Fără îndoială că mă faci să sufăr, i-am spus. E-abia o săptămână de când m-ai numit viitorul tău bărbat şi te-ai purtat cu mine ca atare; acum am ajuns din nou să fiu pentru tine un preceptor; mi se vorbeşte cu domnul Moore şi cu sir; buzele tale au uitat să mai rostească numele Louis.»
«Nu, Louis, nu; e un nume plăcut, diafan; nu-i uşor de uitat.»
«Atunci fii prietenoasă cu Louis, apropie-te de el - lasă-l să se apropie.»
«Sunt prietenoasă», îmi răspunse plutind departe, ca o umbră albă.
«Glasul ţi-e foarte dulce şi foarte firav, spusei atunci înaintând pe încetul. Pari potolită, dar încă speriată.»
«Nu. Sunt cu desăvârşire calmă şi nu mă tem de nimic», încercă ea să mă asigure.
«De nimic în afară de cel care te adoră.»
Am îngenuncheat la picioarele ei.
«Doar vezi că mă aflu într-o lume nouă, domnule Moore. Nu mă mai cunosc pe mine însămi – nu te cunosc pe dumneata. Dar ridică-te; când te porţi aşa mă tulburi şi mă nelinişteşti.»
Am ascultat-o; nici n-ar fi fost potrivit să rămân multă vreme în poziţia aceea. Căutam să-i dovedesc seninătate şi încredere şi nu m-am străduit în zadar; şi-a recăpătat voioşia şi din nou s-a lipit de mine. l-am spus:
«Uite, Shirley, nu e greu să-ţi dai seama că sunt departe de a fi fericit în situaţia mea nesigură şi nelămurită.»
«Ba da, ba da. Eşti fericit! strigă cu grabă. Nici nu ştii cât de fericit eşti! Orice schimbare n-ar putea fi decât spre mai rău!»
«Fericit sau nu, nu mai pot îndura să continui aşa încă multă vreme. Eşti prea generoasă ca să-mi ceri asemenea lucru.»
«Fii înţelegător, Louis – ai răbdare! Îmi placi atât de mult fiindcă ştii să ai răbdare.»
«Atunci să nu mă mai placi – iubeşte-mă în schimb stabileşte ziua cununiei. Gândeşte-te bine în noaptea asta, şi pe urmă hotărăşte.»
Rosti cu glas stins un fel de murmur, nearticulat dar expresiv totuşi; apoi ţâşni, sau se topi din braţele mele - şi atunci am pierdut-o.“