BUREBISTA ŞI DECEBAL

I

O PĂDURE DE OŞTENI

Acum aproape două mii de ani, din munţii Boemiei până-n malurile Dunării şi de la Tisa până la Marea cea mare, se întindea aşezarea geţilor numiţi şi daci, ale căror seminţii se deosebeau de toate celelalte prin isteţimea şi vitejia lor. Ei se rugau unui singur zeu, anume Zamolxis, care le dăruia după moarte viaţa cea veşnică.

Dacii se îndeletniceau îndeosebi cu agricultura folosind aşa-zisul brăzdar de fier, născocit de ei. O bună parte creşteau vite, iar altă parte erau meşteşugari.

Cu timpul, când schimburile de bunuri luaseră un avânt mare, se iviră neguţătorii şi, odată cu ei, monedele, între care trebuie să pomenim denarul roman de argint.

 

Nobilii daci, tarabostes, au ajuns într-o vreme o clasă care va exploata sângeros pe oamenii de rând – comati – din ce în ce mai numeroşi.

Astfel, spre sfârşitul secolului al II-lea î.e.n. în partea de sud-vest a Transilvaniei – având în mijloc munţii Orăştiei – un însemnat număr de triburi s-au contopit, adăugându-li-se apoi şi alte triburi dacice transilvănene. În aceste împrejurări, s-a putut înjgheba cel dintâi stat dacic.

 

Primul rege al acestui stat a fost Burebista, care se urcă pe tron în anul 82 î.e.n. Fiind ajutat de marele preot Deceneu, el izbuti să închege temeinic triburile atât din zona munţilor Carpaţi, cât şi pe cele din Oltenia şi Moldova de astăzi, înălţă câteva rânduri de fortificaţii şi după multă străduinţă reuşi să aducă la ascultare toată populaţia aşezată între hotarele ţării sale.

Burebista se dovedi, totodată, un rege luminat şi energic. În primul rând supuse toate triburile celtice care se iviseră la graniţa de nord-vest, apoi se întoarse cu grijă asupra primejdiei romane care ameninţa Dobrogea aflată la hotarul răsăritean al Daciei. După o campanie militară care se prelungi vreme de trei ani, Burebista cuceri malul pontic de la Olbia (gurile Bugului) şi până la Apollonia (Bulgaria).

În urma acestor biruinţe, hotarele Daciei se lărgiră mult, de la Dunăre şi munţii Slovaciei până la Olbia şi din Carpaţii de nord până la munţii Balcani. Iată de ce o inscripţie elină îl consideră pe Burebista ca fiind „cel dintâi şi cel mai de seamă rege al Traciei”.

Dar o parte din aristocraţie unelti să-l scoată din scaun. Şi astfel, Burebista, primul rege al Daciei înjghebate de el, căzu răpus de o mână ucigaşă în anul 44 î.e.n.

 

După moartea sa, statul dacic începu a se destrăma păstrându-şi fiinţa principalul nucleu numai pe pământul Transilvaniei. De aci încolo, veni pe firul timpului la cârma Daciei un rând de regi, precum Deceneu, Comosicus, Coryllus, Scorilo (tatăl lui Decebal), Duras-Diurpaneus (unchiul lui Decebal) şi, în fine, Decebal însuşi.

În vremea acestui rege mândru şi viteaz, ţara Daciei ajunse înfloritoare. Locuitorii munceau ogoarele, îngrijeau viţa-de-vie al cărei must le veselea truda, făceau unelte şi odoare din aurul şi argintul pe care îl scoteau din belşug scormonind măruntaiele munţilor, numiţi astăzi Apuseni. În părţile dinspre Dunăre şi Mare, dacii ajunseseră cei mai îndemânatici pescari. .

 

Dar primejdia romană, care ameninţa Dacia la răsărit, se făcu mai simţită ca oricând, şi începu să treacă la fapte.

Dacii care nu pregetau să-şi dea viaţa pentru ţara lor (ca s-o redobândească apoi din mâna lui Zamolxis), care mânuiau arcul şi loveau cu spade având două tăişuri, era oare cu putinţă a se închina romanilor ale căror legiuni ajunseseră la Dunăre, trecuseră fluviul şi urcau spre Sarmizegetusa, capitala Daciei?

 

Această întrebare frământa amarnic mintea şi inima regelui Decebal, în tabăra pe care-o ridicase într-o pădure deasă de pe podişul care închidea drumul cetăţii de scaun.

În cortul lui ardea un opaiţ de aramă cu trei guri, iar regele, cu căciula scurtă – pe care o purtau numai boierii, ceilalţi daci având capetele descoperite, asemenea bacilor şi muntenilor de azi, – se preumbla îngrijorat, cu fruntea în piept.

Era în ajunul unei lupte hotărâtoare cu legiunile romane, poposite devale şi ale căror focuri scăpărau departe în bezna nopţii.

Decebal îşi aminti de întreaga poveste a neamului său, de luptele grele cu seminţiile care încercau de atâtea sute de ani să-i încalce pământurile, să-i robească, ba chiar să-i stârpească pe daci de pe faţa pământului.

Din aceste veacuri de zbucium, ai săi nu învăţaseră să fie asemenea celorlalţi cotropitori. Ei nu râvneau să iasă din hotarele lor, mulţumindu-se cu ce brumă aveau şi luptând numai pentru păstrarea bunurilor şi drepturilor lor.

Dacii nu şi-au alcătuit – gândea Decebal în acea noapte a destinului – falangele de soldaţi, care atacau ocrotite la fel din toate celelalte laturi, asemenea unei case de oşteni, şi cu ajutorul cărora Alexandru cel

 

Mare al macedonenilor trecuse Dunărea, doborâse lanurile de grâu şi risipise oastea geţilor.

Când veni Lisimah, urmaşul lui Alexandru, asupra regelui Dromichet al dacilor, fu primit cu o grindină de săgeţi atât de deasă, că numai puţini eleni scăpară cu viaţă. Regele dac prinse el însuşi pe Lisimah şi în loc de a-l ucide, cum era obiceiul, îl ospătă şi-l copleşi cu daruri şi odoare de aur, spre a rămâne după aceea buni prieteni şi a nu-şi mai lovi unul altuia cetăţile lor, moştenite din părinţi.

— Numai un rege dac ca Dromichet putea să aibă o asemenea inimă! gândi Decebal, cel atât de ameninţat acum de duşmanii poposiţi în vale.

— Noi am pus legile în stihuri şi le cântăm, ca să le înţeleagă şi cei mai săraci cu duhul! îşi spuse Decebal, parcă amărât de asemenea înaltă pricepere a diriguitorilor străvechi ai neamului său. Dar preoţii noştri, în loc să ne ducă să ne închinăm pe la tot soiul de idoli cu chipuri omeneşti, dacă nu chiar de dobitoace, ne cântă din alăute şi chitare înţelepciunea şi bunătatea, nemuritorului Zamolxis. Marele preot nu dă buzna prin palatele şi cămările domnitorului, ci stă ascuns în peştera din muntele Cogheon, ca să fie mai aproape de duhul zeului, pe care-l slujeşte pentru noi.

Îşi strânse mânios mânerul săbiei scurte, grele, pe care o purta la coapsa stângă, peste cioarecii groşi. Îi părea rău acum lui Decebal că nici regele dac Burebista nu zdrobise pe romani în peninsula lor, la vremea potrivită. El se mulţumise doar să ucidă şi să alunge pe Celţarii care năvăliseră din răsărit pe meleagurile seminţiilor gete.

— De-ar fi luat măcar de la romani, care străbăteau lumea cu oştile lor, gândi Decebal, învăţătura cum se întemeiază o legiune şi cum se zideşte o cetate, cum se făuresc uneltele de război, ca să le putem ţine piept. Ce-au socotit oare, căpeteniile noastre de altădată, că romanii – după ce vor fi ajuns la Dunăre – ne vor cruţa pe noi, dacii?

 

Decebal râse amar de această nesăbuinţă a străbunilor, pe care trebuia s-o plătească el, cu nopţi nedormite, cu lupte de hărţuire şi poate chiar cu pieirea Daciei...

Căci el cunoştea firea dârză a romanilor, care puteau să fie înfrânţi o dată, de două sau de zece ori, dar care n-aveau nevoie decât de o singură biruinţă ca duşmanul doborât să nu se mai ridice niciodată.

Şi de ce l-ar cruţa romanii tocmai pe el, Decebal, care le făcuse atâta rău, ori de câte ori încercaseră să-i încalce ţinuturile de dincoace de Dunăre?

Regele îşi dădea bine seama: în luptă dreaptă n-avea sorţi de izbândă şi romanii nu voiau altceva decât o luptă dreaptă, pentru a plăti viteazului dac toate umilirile şi jignirile pe care, cu priceperea şi vitejia oştenilor săi, le adusese legiunilor Romei.

 

 

Căci el – Decebal – nu putea fi învinuit că făcuse aceeaşi greşeală ca regii daci de mai înainte, Dromichet şi Burebista. El lovise pe romani, dincolo de Dunăre, ca să le taie drumul spre plaiurile carpatice.

Cu doi ani mai înainte, regele dac aflase prin iscoadele sale că-n partea de miazăzi a Dunării, care pe acea vreme se numea Moesia, guvernatorul ei, Oppius Sabinus, adunase o falnică oaste pe care voia s-o arunce împotriva Daciei. Decebal îl lovi pe neaşteptate şi cu atâta tărie, că zdrobi legiunile, prinse pe înfumuratul guvernator al Romei, îi tăie capul, pe care, în vârful unei suliţe ,îl purtă trofeu prin ţară, să-l vadă toţi dacii.

Aflând de asemenea ruşine, Domiţian, împăratul din Roma, porni el însuşi în fruntea unor legiuni proaspete, să prindă şi sa pedepsească pe cutezătorul rege, de numele căruia afla pentru întâia oară.

Dar ajungând în Moesia, la Naissus (unde se află azi oraşul Niş), uită de mânia de la Roma şi se puse pe un chef nesfârşit, fără a amâna însă războiul împotriva dacilor. În locul său trimise pe Cornelius Fuscus, general

plin de foc şi care nu sta în cumpănă dinaintea nici unei primejdii, înfruntând-o pe loc, de-ar fi fost să-şi piardă capul.

 

Cu un asemenea ostaş roman trebui să se măsoare Decebal, care folosi altfel de luptă. Pândi în munţi oştile romane care trecând Dunărea urcaseră pe Olt în sus, spre a intra în Transilvania, unde se afla Sarmizegetusa. În văgăunile şi pe potecile strâmte prin care şerpuiau legiunile ostenite de drum, Decebal, cu oştenii lui oţeliţi, îi lovi pe înserat, aruncând asupra lor o ploaie de săgeţi şi bolovani din vârfui munţilor. Fără să-şi fi văzut măcar vrăjmaşii la faţă, romanii fură înfrânţi.

Cornelius Fuscus căzu în luptă şi trupul lui nu-l mai găsiră. Legionarii scăpaţi cu viaţă fură făcuţi prizonieri, dimpreună cu toată merindea şi flamurile.

A doua înfrângere a Romei se vădi şi mai crâncenă decât cea dintâi.

Cezarul îşi dădu seama că generalii săi cei mai de seamă şi legiunile cele mai puternice nu puteau ţine piept regelui dac. Dacă acesta cu pedestrimea şi săgetătorii săi călări ar intra în Italia, nimeni n-ar fi în stare să-l mai oprească!

 

Domiţian, trezit din lunga-i beţie de la Naissus, numi comandant pe Tettius Iulianus, un conducător de oşti mai chibzuit ca Fuscus, şi îl trimise cu o seamă de legiuni proaspete împotriva Daciei.

Generalul roman îşi căli oştenii în marşuri grele şi îi supuse unei vieţi aspre. Apoi trecu Dunărea şi intră în Transilvania de azi, pe la Porţile de Fier. Dar înaintând prea mult, fu izbit de daci care-i aţineau calea. Se încinse o luptă crâncenă, căci legionarii lui Iulianus nuşi mai pierdură cumpătul ca aceia din Carpaţi, după întâia ploaie de săgeţi. Se aruncară împotriva dacilor fără a-şi strica rândurile, dârji, neînduplecaţi. Asemenea luptă – pe care o doreau romanii şi în care dacii nu puteau ţine mult – însemnă înfrângerea lui Decebal, întâia înfrângere de când se măsura cu legiunile Romei. Dar nu se lăsă. Dacii luptară, în frunte cu regele lor, până pieriră o bună parte din ei. Vezina, aghiotantul lui Decebal, scăpă din mâinile romanilor prefăcându-se mort şi fugi noaptea în tabăra de sus, de pe podiş, a regelui său.

Ce mai putea nădăjdui regele dac după o asemenea înfrângere?

 

Avea tot răgazul, în cort, să se gândească la strămoşii săi, la regele Dromichet, la regele Burebista, care nu văzuseră legiunile oţelite ce se ridicau din peninsula italică şi nu se duseseră să strivească în cuibul său, oul ce avea să devie de acuma balaur cu şapte capete.

Trecuse de miezul nopţii şi Decebal nu luase încă nicio hotărâre pentru a doua zi, când legiunile romane, cu pavăzele întinse, vor urca încet şi sigur coasta podişului, spre a intra în tabăra dacă. În dosul cortului în care ardea opaiţul de aramă, adăstau căpeteniile dacilor, câţi mai rămăseseră în viaţă, după lupta din ajun. Ei aveau încredere în dibăcia regelui lor. Îi vedeau umbra uriaşă răsfirată, când pe un perete, când pe celălalt al cortului şi păstrau tăcere, încruntaţi, spre a nu-i tulbura cugetul. Zamolxis îi va trimite fără doar şi poate gândul cel mai bun.

 

În fine, Decebal chemă căpeteniile oastei şi împărţi tuturor porunci. Apoi se întinse pe frunzişul uscat şi aţipi îndată, cu mâna dreaptă căpătâi.

A doua zi, legiunile puse în linie de bătaie erau gata de pornire, când un călăreţ roman veni în goană spre flamura cea mai înaltă, în preajma căreia se afla generalul Iulianus.

— Ce s-a întâmplat? întrebă acesta.

— Generale, răspunse călăreţul, tabăra de azi-noapte a dacilor nu mai e. În locul ei s-a ivit o oştire nouă.

— Nouă? se miră generalul Iulianus, care nu putea crede ca regele dac îl lovise numai cu jumătate de oaste. Şi sunt mulţi oştenii cei noi? mai întrebă el.

— Câtă frunză şi iarbă! răspunse călăreţul, care privea pe generalul său cu ochii măriţi de uimire, de spaimă. Stau toţi în genunchi şi ne aşteaptă cu arcurile întinse...

Iulianus trimise alţi trei călăreţi, să se încredinţeze dacă spusele celui dintâi erau adevărate. Şi ei aduseră aceeaşi veste: o oştire numeroasă care se-ntindea pânăn zare, pe dreapta şi pe stânga, aştepta să-nfrunte legiunile romane.

 

Generalul luă repede măsuri de apărare, în caz că ar fi atacat pe neaşteptate şi trimise cavaleria pe margini, hotărând să lovească pe duşman, cu toată pedestrimea, chiar în faţă.

Numai după ce primii legionari ajunseră sus, pe podiş, îşi dădură seama că oştirea regelui dac fusese doar o viclenie: tăiase pădurea până la înălţimea unui stat de om şi îmbrăcase trunchiurile copacilor cu vestminte ostăşeşti, având fiecare o săgeată dinainte încât părea că stă să sloboadă arcul, iar adevăraţii daci se trăseseră ceva mai înapoi, în munţii împăduriţi.

Iulianus nu cuteză să înainteze. Teama că va cădea în aceeaşi cursă în care îşi pierduse viaţa generalul Fuscus, dimpreună cu mândrele-i legiuni, îi alungă dorinţa de a prinde pe regele dac, hotărând să cerceteze mai întii cu băgare de seamă locurile pe unde trebuia să treacă.

Numai bine îi prinse lui Decebal acest răgaz pe care il dete mersul de melc al oştirii romane: trimise împăratului Domiţian, în Moesia, soli de pace.

 

Împăratul stătea în cumpănă. Desigur că ar fi voit să se întoarcă victorios la Roma, aducând înapoi trofeele legiunilor lui Fuscus şi Sabinus, păstrate acum la Sarmizegetusa.

Norocul trecuse însă de partea dacilor.

Aflând de soarta jalnică a legiunilor romane care luptau în acelaşi timp şi împotriva marcomanilor, Domiţian se temu de o înrăutăţire a situaţiei generalului Iulianus, care se afla în inima Daciei, fără a fi ajuns totuşi la Sarmizegetusa – şi primi propunerea de pace.

 

Decebal era prea deştept ca să nu înţeleagă că numai o măgulire a îngâmfării împăratului roman va pune capăt luptelor. De aceea trimise lui Domiţian, care urcase până în Câmpia Tisei, pe Diezis, fratele său dac, împreună cu o parte din prizonierii şi armele romane.

Domiţian, bucuros de asemenea supunere şi simţindu-se fericit să aibă un astfel de viteaz la fruntaria de miază-noapte a împărăţiei, îl unse din nou rege pe Decebal, îndatorându-se a-i trimite în fiecare an o anumită sumă de bani pentru întărirea cetăţilor, arme şi meşteri de tot felul, spre a ocroti împărăţia împotriva năvălitorilor din răsărit.

 

La Roma nimeni nu înţelese prea bine ce anume câştigase împărăţia din înţelegerea cu dacii, care dobândeau toate foloasele, iar romanii numai încredinţarea că vor fi cândva atacaţi chiar cu propriile lor arme de către Decebal, la cea dintâi schimbare a împrejurărilor.

Totuşi Domiţian puse de i se pregăti un triumf asupra dacilor. Şi pentru că nu adusese nicio pradă, îşi împodobi alaiul cu odoare din propria-i vistierie.