Viewing Single Post
AnnaE
#0

II

TRAIAN ŞI DECEBAL

Douăzeci şi unu de ani ţinu această pace atât de ruşinoasă pentru romani, încheiată de isteţul Decebal cu împăratul Domiţian. Între timp arhitecţi romani ajutară pe daci să-şi construiască măreţele cetăţi de piatră pe înaltul munţilor, precum şi la fruntarii – urme de piatră care se mai pot vedea şi în zilele noastre.

După stingerea din viaţă a lui Domiţian, trecu la cârma împărăţiei Nerva, care avea mai ales însuşiri de bun gospodar decât de mare general. De aceea nici nu-i trecu prin minte să strice pacea umilitoare cu puternicul paznic al Dunării şi al Carpaţilor.

Dar când, după Nerva, veni în scaunul împărătesc vestitul Traian, având inimă vitează de luptător, iubit de oşteni, a căror viaţă aspră o împărtăşise şi care credeau în el ca într-un zeu, Decebal simţi că lucrurile se vor schimba de astă dată. Nu în zadar cuceriseră luptătorii lui Traian faima de care se bucurau.

— Dacia trebuie transformată în provincie romană – iată gândul de fiecare zi al noului împărat!

Şi, în primăvara anului 101 al epocii noastre, acum o mie nouă-sute de ani, se încinseră luptele dintre Traian şi Decebal, ale căror neamuri amestecându-se după aceea vor da naştere poporului român aşa cum îl vedem pe plaiuri şi munţi: cu înfăţişarea aleasă a dacilor şi cu sufletul viteaz şi drept al romanilor.

Traian trecu Dunărea tot pe la Porţile de Fier, ca şi generalul Iulianus. Cuprinse câteva cetăţi înainte de a întâmpina oştirea lui Decebal la Tapae, unde fusese oprit şi generalul lui Domiţian.

 

Se încinse o luptă pe viaţă şi pe moarte. Dacii se luptară cu atâta vitejie, că numărul morţilor şi răniţilor romani trecu peste orice închipuire. Ca să lege rănile legionarilor, împăratul Traian îşi sfâşie propriile-i vestminte. Cu toată dârzenia de care dădu dovadă, oastea dacilor rămase totuşi învinsă.

 

Drumul spre Sarmizegetusa nu era prea lung, dar împăratul, ştiind de isteţimea regelui dac, înainta tot atât de încet ca şi generalul Iulianus – zidind lagăre întărite, cetăţi şi turnuri de apărare, înapoi, pe dreapta şi pe stânga, spre a nu fi lovit din margini şi spre a nu i se tăia retragerea.

Decebal, cu toată ameninţarea legiunilor, nu mai privi cu atâta îngrijorare înaintarea duşmanului, căci îl cunoştea bine: pe doi din cei mai de seamă generali romani îi bătuse, iar pe un împărat îl trăsese pe sfoară. Poate că şi Traian – căruia senatorii Romei îi spuneau „divinul” – era un îngâmfat ca Domiţian, care s-ar mulţumi doar cu o cerere de pace, fără nicio altă despăgubire.

 

Trimise trei daci, trei oameni de rând, dintre cei care n-aveau dreptul de a purta căciuli, şi aceştia, cu pletele sure de praful drumului, se închinară dinaintea lui Traian.

Împăratul semeţ, fără a-i învrednici măcar cu o privire, trecu înainte călare.

Apropiindu-se vremea zăpezii, legiunile se pregătiră de iernat, în tabere bine apărate, aşteptând ivirea primăverii, spre a se arunca asupra Sarmizegetusei.

Liniştea de piatră a împăratului Traian, în mijlocul ostaşilor săi, spunea limpede: „Nimeni şi nimic nu va mai scăpa cetatea de focul făcliilor noastre!”

 

Dar mintea lui Decebal chibzuia fără încetare cum să alunge din ţară pe mândrul Cezar, a cărui vitejie şi pricepere întrecea cu mult pe a celorlalţi duşmani cu care se măsurase. A folosi săgeţile şi bolovanii munţilor nu mai era cu putinţă! Trebuia să găsească un nou mijloc ca Traian să plece în alt loc al întinsei împărăţii.

Şi adunând în grabă o oştire în părţile de răsărit ale Moesiei, regele Decebal, care luase cu sine şi pe sarmaţii din acele părţi, buni prieteni, se năpusti asupra cetăţilor romane din Dobrogea, tocmai de cealaltă parte a împărăţiei. Caii şi oştenii sarmaţi, îmbrăcaţi în zale de sus până jos, semănară groaza în romanii care cutezau a li se împotrivi, iar dacii îi măcelăriră fără milă, în lupte corp la corp, la care lua parte, în fruntea oamenilor săi, însuşi mândrul Decebal.

 

Traian, primind vestea acestor întâmplări neaşteptate, era cât pe-aci să părăsească Dacia, spre a-şi ocroti fruntaria de răsărit a Moesiei. Dar bănui îndată că era o lovitură vicleană a regelui dac, că el nu putea să aibă cu sine o prea puternică oştire.

Împăratul roman făcu singur acea călătorie pe Dunăre şi, cu oştile romane pe care le mai găsi la fruntarii, izbuti să arunce înapoi peste Dunăre cetele de daci şi de sarmaţi.

În primăvară, legiunile care aşteptară pe Traian în lagărele din Dacia reîncepură lupta odihnite, grăbite de a pune capăt unui rege care se arăta atât de isteţ în înfruntarea puternicei împărăţii romane.

Două cetăţi se mai aflau în drumul spre Sarmizegetusa. În cea dintâi, romanii găsiră trofeele armatei lui Cornelius Fuscus şi prinseră aci pe o soră a lui Decebal.

Regele dac înţelese că lupta ajunsese hotărâtoare.

 

Dar înainte de a cădea, Decebal mai încercă o împăcare: trimise o solie de boieri daci, toţi cu căciulile peste plete. Ei căzură în genunchi în faţa „divinului Traian”, cerând pacea. Împăratul însă jurase să dobândească o victorie deplină. De aceea nu luă în seamă propunerile solilor daci. Legiunile cuceriră cea din urmă cetate, care mai era în calea Sarmizegetusei, şi se apropiară de cetatea de scaun.

Decebal adunase în faţa ei toate oştile pe care le mai putuse strânge în grabă din întinsa-i ţară, hotărât a se apăra până la capăt. Ca vechi ostaş, ştia că o singură biruinţă era în stare să nimicească tot câştigul de mai înainte al duşmanului.

Trei zile şi trei nopţi înfruntară dacii puterea legionarilor romani, dar până la urmă fură răzbiţi şi împrăştiaţi. De aceea se traseră înapoi, spre zidurile cetăţii, între care mai nădăjduiau o împotrivire.

 

Rănit la braţul drept, zgâriat pe faţă, cu buza de jos zdrelită, regele Decebal intră în sala cea mare a tronului din Sarmizegetusa, unde îi aştepta marele preot, în vreme ce porţile mari de fier ale cetăţii se închideau dinaintea năvălitorilor romani.

— Te-ai rugat lui Zamolxis, dar în zadar, prea-sfinte! strigă Decebal, răguşit, aşezându-se pe tron, în vreme ce marele preot, cu alăuta sub braţ, cu care îşi făcea rugăciunile, se plecă până la picioarele regelui. Pe împăratul roman – urmă Decebal – nu l-am putut opri nici cu săgeţile, nici cu bolovanii, nici măcar cu o supunere prefăcută, aşa cum am păcălit pe celălalt împărat, Domiţian cel îngâmfat ca un curcan. Mi-e teamă, prea-sfinte, că acest Traian, care va bate în curând cu berbecii săi de lemn în zidurile Sarmizegetusei, nu se teme nici de tine, nici de

Zamolxis, el însuşi fiind o zeitate!

Marele preot, cu capul plecat şi cu ochii închişi, ascultă cu smerenie cuvintele regelui.

 

Decebal oftă, îşi şterse cu mâneca ochiul lovit şi întrebă:

— Ce mă-nveţi să fac, prea-sfinte? Că eu nu mai am niciun gând. De murit ar fi treabă uşoară, dar nu-i păcat să lăsăm bunătate de ţară pe mâna acestor vrăjmaşi care să ne ia femeile şi să ne robească flăcăii?... Te-ai gândit destul în vizuina ta din munte? Vorbeşte, preasfinte, că nu mai avem vreme de pierdut. Şi dacă ţi se pare că la mine, la priceperea şi hărnicia mea nu mai e nicio nădejde, nu te sfii să mi-o spui. Te urci pe tron în locul meu, precum şi eu am fost pus de celălalt rege, Duras, când îşi dădu seama că nu mai putea face faţă vrăjmaşilor. Au mai avut ai noştri regi dintre preoţi!

Spune, prea-sfinte, să plec?...

Marele preot, fără a ridica fruntea, grăi domol:

— Mărite Doamne, venit-am cu lăuta să-ţi cânt rugăciunea cea mare de întărire a inimii şi de nădejde în stelele cele bune. Dar mi-e teamă că nici cântarea nu va fi de folos, deoarece duşmanul e la porţile cetăţii, iar mintea ta nu mai vede nicăieri vreo scăpare, în peştera din muntele cel înalt, gânditu-m-am şi la asemenea năpastă. Şi bunul nostru ocrotitor Zamolxis, carele pe toţi ne aşteaptă în sânul vieţii sale veşnice, mi-a trimis gând să te sfătuiesc o umilire pe care nu ştiu dacă o vei primi, căci eşti şi tu rege trufaş.

 

Prea-sfântul tăcu, îşi mută alăuta sub celălalt braţ şi urmă, fără a ridica ochii.

— Dacă sfatul pe care ţi-1 dau ţi s-o părea greu de împlinit, nu-ţi mai rămâne, stăpâne, decât să te junghii însuţi, asemenea străbunului Dapix din Dacia de la Mare, pe care legiunile romane l-au năpădit mai înainte, acum o sută cincizeci de ani. Şi daca vei face cu jungherul trecerea ta în sânul lui Zamolxis, pe mine nu mă lăsa aci, prea Mărite, căci şi eu râvnesc la viaţa cea veşnică. Sabie n-am şi nici arc cu săgeată iar buruieni otrăvitoare n-am adus la mine. Încearcă întâi jungherul, trecându-l prin inima mea zadarnică şi după aceea fă-ţi seama.

Regele dac mai oftă o dată, mişcându-şi braţul îndurerat şi cu glas gros, răguşit, porunci:

— S-auzim mai întâi sfatul, prea-sfinte! Marele preot se apropie şi-i grăi:

— Să te duci însuţi, măria ta, să cazi în genunchi dinaintea împăratului Traian şi să ceri pace!

 

Decebal sări de pe scaun şi puse mâna dreaptă pe mânerul săbiei scurte de la coapsa dimpotrivă, ca şi cum voia să reteze capul plecat al marelui preot. Dar se opri, căci prea-sfântul, cu acelaşi glas smerit vorbi mai departe:

— Poate că împăratul roman văzând umilinţa regelui dac, va uita păţania împăratului Domiţian şi ne va dărui pacea. Altă scăpare nu mai văd! Şi fără această îngenunchere, împăratul Traian tot te va îngenunchea, mărite stăpâne, dar atunci nu vei scăpa nici tu şi niciunul dintre noi.

Regele Decebal cumpăni adânc cuvintele marelui preot. În gândurile lui, mai ajunseră cuvintele preotului:

— Îngenuncherea, mărite rege, trebuie să fie de data aceasta de bună credinţă, căci împăratul roman, care se află la porţile cetăţii, nu va putea fi înşelat şi minţit. El va înţelege dintr-o încrucişare de privire, dintr-un cuvânt neînsemnat, dacă regele dac cere pacea din adâncul inimii, sau numai spre a scăpa încă o dată de paloşul Romei. Cugetă bine, dacă e în folosul nostru să fim prietenii împărăţiei romane şi dacă nu e mai drept să pierim. Cum vei hotărî, aşa va fi. Eu cel dintâi mă supun voinţei tale.

 

Decebal nu răspunse numaidecât, deşi hotărârea lui era luată. Strânse mânerul săbiei cu mâna stângă şi gemu ca de o durere, pe care n-o mai putea înăbuşi.

— Prietenia romanilor înseamnă supunere la voia romanilor, prea-sfinte! zise Decebal, de data aceasta cu glas scăzut. Dar prietenia asta umilitoare ne va da răgazul să adăstăm în pace. Poate că din altă parte ne va veni cândva libertatea. Mă voi supune, prea-sfinte, cu toată zdrobirea inimii mele. Gândul meu nu e să înşel pe împăratul Traian, ci să mântui poporul dacilor.

Şi porni repede spre zidurile Sarmizegetusei, unde luptele începuseră. Se auzeau loviturile adânci ale berbecilor de lemn, cu ajutorul cărora romanii încercau să sfărâme cetatea, apoi rostogolirile de bolovani ale dacilor, după care gemetele şi răcnetele celor loviţi suliţau văzduhul până la cer.

La un semn al regelui dac, trompetele lungi, de bronz, sunară încetarea luptei.

 

Regele Decebal, urmat de treisprezece boieri şi de marele preot, toţi în vestminte de sărbătoare, ieşiră prin poarta cea mare a Sarmizegetusei.

Câţiva romani călări îi conduseră până la cortul lui Traian, într-o vâlcea, pe partea stângă a drumului prăfos. O gardă cu securi îi opri la oarecare depărtare de intrarea în cortul împărătesc.

Traian, care-i văzuse venind, încruntă faţa lui de obicei senină.

— Însuşi regele Decebal cere pace! Oare mă socoate tot atât de neprevăzător ca Domiţian?

Şi la început gândi să respingă cererea regelui dac, să împresoare mai departe Sarmizegetusa, s-o cucerească, s-o doboare şi s-o ardă până-n temelii. Dar regele dac tot venise, se afla acum în mâinile sale. Să-i taie capul? Să-l trimită înapoi în cetate? Ce preţ mai avea o biruinţă asupra unui rege care i se închina?

— Îi voi da pacea! îşi zise Traian, covârşit parcă de necaz. Dar îi voi cere în schimb tot ce aş fi dobândit dacă aş fi intrat în Sarmizegetusa fără voia lui!

 

Împăratul Traian se urcă în scaunul sculptat pe care şedea când îşi primea căpeteniile, trimise după ei, precum şi după scribul grec, apoi primi pe cei care se supuneau.

Cu capetele goale, în mâini cu căciulile rangului lor, având în frunte pe însuşi Decebal, istovit şi rănit, dacii îngenuncheară pe lespedea de marmură italiană, care întovărăşea pe Traian în toate călătoriile.

— Ce vor aceşti daci? întrebă împăratul pe tălmaci, prefăcându-se a nu şti că erau chiar căpeteniile duşmane.

După ce i se spuse cine erau şi ce doreau, împăratul se încruntă, strânse cu mâinile jilţul de lemn sculptat pe care şedea, şi strigă la Decebal:

— Dacă vrei pace, o vei avea! Dar de mult ai fi meritat ascuţişul săbiei noastre, rege dac, pentru răul pe care ni l-ai făcut de atâtea ori, pentru necredinţa pe care ai arătat-o bunătăţii prea mari a împăratului Domiţian!

 

Regele dac ridică privirea asupra împăratului Traian şi zise în graiul lui câteva cuvinte, privindu-l drept.

— Ce spune? întrebă Traian pe tălmaci.

— Spune să i se taie capul. Traian se mişcă în jilţ şi răspunse:

— Asta ar face-o barbarii. Eu nu pot. Şi este spre norocul său! Spune-i, tălmaciule, aceste cuvinte, că împăratul Romei nu taie capul care se pleacă. Dar dacul îşi poate lua singur viaţa, dacă pacea pe care o va avea din mâinile mele i se va părea prea grea. Aflând înţelesul cuvintelor, Decebal răspunse:

— Nicio pace nu e prea grea, dacă prin ea dobândim prietenia puternicului împărat al Romei.

— Fie, vei avea această prietenie, dacule! răspunse Traian, ridicându-se din jilţ. Dar ascultă bine ce voi spune acum scribului ca să scrie pe tablete şi să rămâie ca o dovadă între noi!

— De vreme ce mi-am adus capul, al meu şi al căpeteniilor mele, toate celelalte îndatoriri sunt mai uşoare şi le iau asupra mea înainte de a le cunoaşte, răspunse regele.

 

Spunând acestea Decebal nu voia alta decât să scurteze această umilită îngenunchere pe care n-o mai putea îndura. Dar împăratul dori ca cererile romane să fie scrise lămurit pe tablete, în auzul tuturor, şi de aceea urmă, cu degetul arătător întins înspre scrib:

— Scrie acolo că eu, Decebal, rege al dacilor, în numele meu şi al urmaşilor mei, jur credinţă poporului roman, având de aci înainte drept prieteni sau duşmani pe prietenii sau duşmanii Romei.

— Nu voi avea alţi prieteni, nu voi avea alţi duşmani, întări Decebal.

— Voi înapoia toate armele – urmă să dicteze împăratul Traian, cu spatele spre cei îngenuncheaţi şi cu faţa spre scribul grec – voi înapoia toate uneltele precum şi pe meşterii zidari primiţi de la romani.

— Îi voi înapoia – încuviinţă Decebal.

— Nu voi mai ţine la mine pe niciunul din dezertorii legiunilor romane; ca unii ce s-au dovedit duşmanii Romei, îi voi preda de îndată.

— Aşa voi face!

— Voi dărâma toate cetăţile dinspre fruntaria împărăţiei, ca semn că nu mă mai pregătesc de luptă şi ca romanii să poată umbla în pace pe toate căile şi în toate târgurile Daciei.

— Aşa să fie, precum zici! întări Decebal.

— Voi înapoia toate pământurile luate de la vecini şi nu voi mai trece cu oaste fruntariile Daciei – dictă Traian.

Căpetenia peste călăreţii daci, un bătrân cu plete albe şi cu faţa înăsprită de vânturi, de geruri şi de ploi, cuteză să ridice fruntea de pe lespedea de marmură, întrebând:

— Ce vom face, mărite împărate, dacă megieşii ne vor încălca hotarele? Îi vom lăsa oare să ne prade avutul, să ne fure femeile şi să ne ucidă copiii?

 

Împăratul privi asupra bătrânului şi după o clipă de încruntare, răspunse:

— Nu-i veţi bate cu oaste, ci numai îi veţi opri, şi-mi veţi trimite ştire la Roma. Fruntariile voastre le vor păzi de aci înainte flamurile şi faima legiunilor romane.

Decebal simţi o durere în piept. Cu pumnii strânşi, îşi muşcă buza de jos, să nu răcnească. Înţelese bine tâlcul cuvintelor lui Traian: Dacia trebuia să renunţe la oştire şi la luptă!

— Pentru acoperirea cheltuielilor pricinuite de acest război, urmă Traian, păstrez ţinutul de apus, de la malul Istrului (Dunărea) până la râul cel mare (Oltul).

 

Era o pierdere mică, faţă de întinderea Daciei.

Decebal se grăbi a încuviinţa anexarea de către romani a Olteniei – cum numim azi acel ţinut – când auzi ultimele cuvinte ale lui Traian, care-i sfâşiară iar inima, ca o sabie:

— Iar în târgurile ţării, precum şi în cetatea de scaun, Sarmizegetusa, va rămâne câte o legiune, spre împlinirea celor rânduite.

 

Niciunul din dacii care ascultau cu frunţile plecate, îngenuncheaţi pe lespedea de marmură, nu mai scoase un cuvânt. Prietenia cu Roma – precum bănuiau – însemna robie, de vreme ce oştirea romană rămânea pentru totdeauna în ţară.

Decebal semnă prin punerea peceţii pe care o purta la brâu, iar Traian, din picioare, scrise numele lui pe tablele de ceară cu vârful săbiei.