III
RĂZVRĂTIREA DACILOR
După sfatul marelui preot, gândul lui Decebal fu să se supună romanilor cu toată buna credinţă. Dar văzu îndată că robia era prea dureroasă. Iar Traian veghea cu străşnicie ca dacii să fie cu adevărat următori poruncilor lui.
N-avea deloc încredere în supunerea lui Decebal, pe care-l cruţase pentru că sabia romană nu putea tăia un cap plecat. Când de pe ţărmurile Nilului, i se aduse biruitorului Cezar capul tăiat al potrivnicului său Pompei, pe care-l urmărâse până-n acele locuri, imperatorul întoarse capul să nu i se vadă lacrimile şi porunci ca ucigaşii lui Pompei, care adăstau răsplată pentru acea faptă, să fie ucişi pe loc.
Traian nu se miră aflând că Decebal punea la cale o răzvrătire şi nu se ţinea de cuvânt: primea în oştirea lui pe dezertorii legiunilor romane, care-i ajutau apoi, cu priceperea lor – căci toţi romanii erau luptători şi zidari – la ridicarea cetăţilor de la fruntarii.
Un nou război împotriva dacilor i se păru lui Traian de mare nevoie – şi grabnic, până nu se iveau alte împrejurări care să dea lui Decebal un şi mai mare răgaz de întărire dacă nu chiar de năvălire în ţinuturile Romei.
Mai mult de trei ani Decebal nu putu ţine legământul cu împăratul Traian şi, ducându-se în peştera din munte a marelui preot, îi destăinui:
— Numeşte-mă, prea-sfinte, călcător de cuvânt, fă-mă om de nimic, dar n-am putut răbda mai mult supunerea asta! Rob n-am fost niciodată şi mi se părea că voi putea fi. Iată că inima mea se răzvrăteşte şi cere mai curând moarte decât supunere. Am venit să-ţi destăinuiesc toate acestea, prea-sfinte, pentru tot ce s-o întâmpla de aci înainte. Poate că voi cădea înainte de a fi putut plăti romanilor pentru umilirea pe care am îndurat-o din partea lor. Vei veni pe tron în locul meu. Vei face atunci cum vei socoti mai bine, pentru ţara şi neamul dacilor. Dar să nu uiţi destăinuirea mea de acum: mai bine moarte decât robie!
Marele preot căută să-l mângâie prin cuvinte blajine şi-i cântă cu alăuta, întovărăşindu-şi din glas, cântarea străveche a întăririi inimilor întru Zamolxis.
Apoi Decebal se puse în fruntea pâlcurilor de călăreţi şi unelti cu triburile vecine împotriva marelui cotropitor de la Roma.
Toate aceste uneltiri ale regelui dac ajunseră la auzul lui Traian. Pregătirile de luptă ale împăratului roman aveau acum înfăţişarea unei fapte temeinice: purcedea la lărgirea imperiului, o dată pentru totdeauna. Înmulţi dea lungul Dunării numărul taberelor, castrelor romane – din care s-a mai păstrat una până în zilele noastre, la Bărboşi.
Trimise trupe în ţinutul de azi al Olteniei şi astfel, stăpân pe amândouă malurile Dunării, Traian chemă din Damasc pe arhitectul Apollodor, vestit pentru priceperea lui, şi îl puse să dureze un pod puternic, ca legiunile şi funcţionarii romani să poată trece cu uşurinţă în tot timpul, de pe un mal pe celălalt al fluviului Istm (Dunărea).
Apollodor alese locul cel mai strâmt, în dreptul cetăţii Drobeta (Turnu Severin), unde lăţimea apei nu trece cu mult peste o mie de metri, iar adâncimea la mijloc abia atinge vreo treizeci de metri.
Cu ajutorul legiunilor, care pregătiră cărămida şi cimentul, arhitectul ridică în doi ani podul pe douăzeci de picioare, bine înfipte în râu. (Când Dunărea scade, se văd şi azi urmele acelui pod de care se leagă începuturile neamului românesc.)
Graba lui Traian de a cuceri Dacia o dată pentru totdeauna era atât de mare, că porni din Roma pe timpul iernii, când podul de la Drobeta încă se lucra. Dar în primăvara anului 105, podul fiind gata, se făcură jertfele obişnuite – şi legionarii romani, cu flamurile şi uneltele de luptă, trecură peste măreţul pod. În fruntea lor, călare, se afla Traian.
Pentru orice împrejurare neprielnică – deoarece împăratul cunoştea isteţimea vrăjmaşului său – alte legiuni intrară în Dacia, trecând Dunărea mai la vale, la vărsarea Oltului, unde se afla atunci castrul roman Oescus. Ele urcară de-a lungul râului şi trecură munţii Carpaţi pe la Castra Traiani (Turnul Roşu din zilele noastre).
Pe unde se iveau legiunile romane, unele triburi dace nu mai ascultară de porunca lui Decebal şi se supuseră.
Dar cele mai multe, îndeosebi cele de peste munţi, până-n fruntariile marilor râuri Tisa şi Nistru, urmară pe regele lor, încredinţate şi ele că moartea e mai bună decât robia.
De cum trecură munţii şi se uniră, legiunile romane avură de înfruntat oştirea dârză a dacilor, care, atunci când nu izbuteau să-şi răzbească duşmanii cu săgeţile sau bolovanii, se repezeau cu ascuţişul coaselor şi topoarelor.
„Adânci erau rănile pricinuite de coasele dacilor” – povesteşte un scriitor din acea vreme.
Ca şi în lupta dintâi împotriva împăratului roman, Decebal văzu că numai cu puterea nu va înlătura primejdia. În nopţile de îngrijorare, în văgăunile munţilor unde ierna cu oştile istovite, regele dac născocea fel şi chip de uneltiri.
Pe acel drum ce duce la Sarmizegetusa, în cortul lui împărătesc, Traian păşi pe lespedea de marmură, dictând scribului grec poruncile sale ce trebuiau trimise senatului roman. Căci din mijlocul bătăliei, el nu încetă de a dirigui treburile Imperiului. Un stegar îi aducea în lanţuri trei dezertori romani, care îşi găsiseră mai înainte adăpost la regele dac şi acum se apropiaseră de tabăra cea mare romană.
— De ce aţi fugit de la mine? întrebă Traian.
— Raţia de grâu ne-a fost micşorată, răspunse unul din cei prinşi.
— De ce-aţi venit înapoi?
— Ca să luptăm împotriva regelui dac! spuse alt prins.
Împăratul îi puse la cazne – bănuind că acei ticăloşi îi ascundeau ceva. Ei mărturisiră îndată că veniseră anume ca să omoare pe împărat, trimişi de regele dac, care le dăruia câte o traistă cu aur, după ispravă urmând a le mai dărui câte două de fiecare cap.
Dezertorii fură aruncaţi în lanţuri, urmând ca la sfârşitul războiului, după marşul de triumf în Roma, să li se taie capul.
Întâia viclenie a lui Decebal, scornită în nopţile lui fără somn, nu izbândise.
— Care va fi a doua? se întrebă Traian.
Şi îndată se dete pe faţă şi a doua: Longinus, unul din căpitanii romani şi legat prin veche prietenie de Traian, fu reţinut în tabăra regelui dac şi pus la cazne.
— Scrie împăratului tău, îi porunci regele dac, cu sabia în mână, aceste cuvinte: Sunt prinsul lui Decebal şi acesta te va prinde în curând şi pe tine. Zamolxis i-a trimis gânduri de luptă mai tari ca toate legiunile romane. Eu, Longinus, prietenul tău, te sfătuiesc să dai ascultare lui Decebal, care nu vrea nimic altceva decât să te întorci cu legiunile peste Dunăre înapoi şi să dărâmi podul de la Drobeta. După aceea va fi pace de-a pururi între romani şi daci.
În aceeaşi zi un călăreţ dac duse în tabăra romană scrisoarea lui Longinus. Solul nu se mai întoarse – şi Decebal, întunecat, mânios, intră în cortul unde era păzit Longinus. Îl găsi întins pe spate, pe frunze uscate, mort, cu chipul dezgolit, senin, de parcă dormea.
— A murit ca un dac! îşi zise Decebal, fierbând de mânie.
Şi porunci ca trupul lui Longinus să fie dus la Sarmizegetusa.
Citind scrisoarea generalului său, Traian fu cuprins de asemenea durere, că dete poruncă ca legiunile să înainteze numaidecât.
Romanii, înfruntând nămeţii de zăpadă, atacară taberele dace. Rând pe rând ele fură cucerite şi astfel încă o dată Traian ajunse în faţa Sarmizegetusei.
— Acum ce sfat îmi dai, prea-sfinte? întrebă Decebal pe marele preot, care, cu alăuta sub braţ, fu adus în palatul regelui.
— Acum, Stăpâne, nu mai am niciun sfat. Zamolxis
nu s-a îndurat să-mi scurteze zilele ca să nu mai văd această pieire!
Lupta în jurul zidurilor cetăţii fu amarnică şi lungă. Femeile şi copiii aduceau luptătorilor daci de pe ziduri
bolovanii adunaţi din vreme, pentru apărarea Sarmizegetusei. Bolovanii rostogoliţi de pe înălţimile meterezelor erau acum atât de mari, că zdrobeau şi scuturile şi pe cei de sub ele.
— Nu ne rămâne nimic altceva de făcut, zise împăratul către conducătorii legiunilor, decât să înfometăm cetatea prin împresurare.
— Dacii au şi săpături sub pământ, zise un general. Se vor trage afară din cetate, pe dedesubt – şi o să ne pomenim cu ei în spate.
Atunci împăratul porunci să se taie pădurea din muntele apropiat şi să se ridice o cetate în faţa Sarmizegetusei, la adăpostul căreia să lovească zidurile cu berbecii. Când zidul cetăţii se sparse şi cei dintâi legionari năvăliră în Sarmizegetusa cu făcliile aprinse să-i dea foc, cetatea din trei părţi ardea de mult.
Înecaţi în fum soldaţii romani abia zăreau pe unde calcă, loviţi din spate de suliţe neaşteptate, rostogoliţi în praful drumului de bolovani sau opăriţi de apă fiartă, care le cădea de sus, din locuinţele aprinse.
În cămările lor aurite, căpeteniile dace, pe scaune mari, băură otravă, ca să nu cadă în mâinile romanilor. Ei erau încredinţaţi că dincolo de această viaţă, Zamolxis îi aşteaptă cu braţele deschise, el care poate îmbrăţişa întreaga lume.
Şi adormirea cu băutura cea dulce era mai blajină decât sabia călăului în pivniţele romane, după ce ei, boierii daci, ar fi fost târâţi în lanţuri pe uliţele Romei triumfale, în urma carelor de victorie ale lui Traian, în râsetele şi batjocura plebei zgomotoase.
Şi astfel căzură căpeteniile dace în mijlocul marii odăi de sfat, unde legionarii romani îi găsiră morţi, cu surâsul pe buze.
Numai Decebal, el singur nu se otrăvi. În inima lui îndârjită şi mândră, mai rămăsese o scânteie de nădejde.
Cu un pâlc de luptători credincioşi se strecură din cetatea aprinsă şi căută adăpost în munţii de la răsărit. Credea că legiunile romane, după cucerirea cetăţii nu-l vor mai urmări, iar împăratul, stăpân pe ţară, nu-şi va mai pierde vremea căutând pe fugar.
Şi în câţiva ani, cu aurul ascuns din vremuri bune, cu dacii de dincolo de munţi peste cele două ape, până la malul Nistrului, să se ridice iar, el, regele Decebal, să alunge pe duşmanii din Sarmizegetusa şi să strice podul de la Drobeta.
După aceea nu va mai cuteza niciun împărat roman să treacă Dunărea în împărăţia învingătorului rege dac!...
Nădejdea inimii lui Decebal nu se împlini. Mândria lui, până la urmă, fu înfrântă, căci duşmanul era împăratul Traian, care vedea tot atât de departe şi era tot atât de neînduplecat.
În munţii din răsărit, pâlcul de daci fu repede risipit
de romanii care se puseră pe urmele lor. Câteva căpetenii, care mai crezură în steaua regelui lor, îşi lăsară leşurile în corturi, în vârful înzăpezit al munţilor.
Într-o vizuină din peretele unei prăpăstii, unde regele Decebal se ascunsese cu desagii plini de aur, pentru întemeierea oştirii celei noi, îl ajunse vestea că rămăsese singur.
Se putea otrăvi cu băutura pe care o avea din mâna marelui preot – otravă care adormea pe nesimţite şi din care nu se mai trezea nimeni – se putea arunca în prăpastie, unde n-ar fi scoborât nimeni până la stârvul lui.
Dar Decebal nu era mulţumit cu asemenea moarte. Îşi aminti de regele dac de la malul Mării, care se înjunghiase, înainte de a cădea în mâinile romanilor. Tot aşa făcu şi el. Smulse jungherul de la coapsă şi-l înfipse în inimă. Apoi se prăbuşi în peşteră în sângele lui cald.
A fost sortit ca prin moartea celui din urmă rege dac, stăpânirea Romei să se întindă până la Marea cea mare, iar o bună parte dintre romani să vie în ţara cea mănoasă şi plină de aur, să se aşeze aci, ca să trăiască apoi laolaltă învingători cu învinşi, luând obiceiurile romane şi vorbind limba lor, limba latinească.
Din mândrul Decebal şi din „divinul Traian” s-a zămislit o seminţie la fel de mândră, la fel de isteaţă şi de vitează, pe care nimeni n-a putut-o urni din locurile ei de baştină.
Au venit călări, din răsărit, hoarde peste hoarde de migratori. Ele poposeau o vreme pe aceste meleaguri, dar plecau precum veniseră, ca valul apei – de-au rămas pe întinsul ţării, tot ei, locuitorii de temei, urmaşii luptătorilor lui Decebal şi ai legiunilor lui Traian, cu portul dac şi graiul roman.