AnnaE
#0

ÎMPĂRATUL TRAIAN

I

CĂCIULARUL CU DESAGA PLINĂ DE AUR

 

Senatorii intrară în atrium unul câte unul, încet, cu paşi de vată, ca şi când s-ar fi temut să nu tulbure din somnul veşniciei pe împăratul Nerva, bunul Cezar şi Părinte, cum i se spunea.

În palat nu se auzea niciun zgomot. Liniştea care înconjura pe acel moşneag era acum şi mai împietrită.

 

Un prieten al noului Cezar, doftorul grec Criton, ieşi în întâmpinarea trimişilor Senatului.

— Nu-l tulburaţi pe bunul nostru stăpân, le zise, punând un deget la gură. Ştiţi cât de mult iubea Traian pe

Nerva, tatăl său adoptiv. N-a trecut încă nicio noapte peste durerea lui. Abia s-a adunat în urnă cenuşa lui Nerva, pe care Traian o ţine la pieptul său şi ochii de pe urnă nu şi-i poate ridica...

Senatorii, care veniseră în grabă mare să se închine noului Cezar, se priviră cam încurcaţi. Ştiau că Traian avea o fire mai călită decât a bătrânului Nerva şi că deacum înainte multe se vor schimba în treburile imperiului, începând cu alcătuirea Senatului. Ar fi vrut să câştige bunăvoinţa Cezarului, dovedindu-i cei dintâi prietenie şi supunere, măcar că – după lege – Cezarul era supus hotărârilor Senatului.

— De şi-ar iubi toţi copiii pe părinţii lor de sânge, cum a iubit Traian pe bătrânul Nerva, de care-l lega numai recunoştinţa, altele ar fi moravurile Romei – zise cu hotărâre Longinus, comandant de legiune, pe care noul Cezar îl adusese cu sine din Spania, unde-şi făcuseră amândoi serviciul militar.

— Asta aşa e, încuviinţară ceilalţi senatori, spre a nu se arăta mai mici admiratori ai Cezarului.

 

Două sclave etiopiene, cu trupurile înnegrite de bătaia soarelui, trecură spre încăperea cea mare, purtând un pat simplu, în vreme ce o sclavă din Egipt, greacă, înveşmântată în peplum alb, ducea un vas cu miresme.

— De trei nopţi Cezarul nostru n-a închis ochii, veghind pe Nerva, al cărui duh se află acum printre zei, şopti medicul Criton. După ce se va îmbăia şi-l vor unge sclavele cu miresmele în care am turnat câteva picături din băutura mea adormitoare, cred că stăpânul nostru va fi cuprins de un somn binefăcător. Aşadar, veniţi mâine, tot la ora asta, şi până atunci n-ar fi rău ca Senatul să facă elogiul lui Nerva.

Şi adăugă repede, cu un gest prietenesc:

— Voi şopti stăpânului la ureche, amicii mei, că aţi fost aci printre cei dintâi, să-i mărturisiţi supunerea voastră. Nicio grijă dinspre partea asta.

 

Trei zile după această întâmplare, Traian ţinu, în picioare, în sala Senatului, elogiul defunctului împărat. Trupul lui era încordat de emoţie şi părea mai nalt ca toţi ceilalţi senatori romani, care ascultau, de asemenea, în picioare. Cuvântările de acest fel nu erau decât o înşiruire de cuvinte măgulitoare pentru răposat, după vechea zicală latinească „Despre morţi să spui numai de bine, sau să taci” (De mortuis nil, nisi bene).

Noul Cezar, cu glas tremurător, dar puternic, rupse plicticosul elogiu funebru, grăind fără sfială:

— Părinţi ai patriei! Cu inima sfâşiată de durere a trebuit, după hotărârea zeilor, de la care ne vine şi binele şi răul, să mă despart de bunul meu părinte Nerva. Când m-a luat, pentru singurătatea lui, socoteam că-i voi fi recunoscător numai. Dar marea lui iubire m-a preschimbat în asemenea fel, că acum, când sunt la rândul meu singur, nu ştiu cum voi mai umple vreodată acest gol. Un singur gând îmi face viaţa vrednică de a fi trăită: mărirea patriei, ocrotirea ei de duşmanii fără milă, care o înconjoară de pretutindeni. Din nefericire nam putut vorbi niciodată părintelui meu adoptiv despre această îndatorire, deşi m-a văzut mereu în mijlocul ostaşilor. Nu, cezarul Nerva n-a fost un oştean şi dacă ar mai fi domnit mult, sunt încredinţat, părinţi ai patriei, că în loc de a lovi pe duşmani în ţinuturile lor, ar fi năvălit ei peste noi...

 

Senatorii care ascultau cu smerenie, cu capul plecat, se întoarseră pe nesimţite spre vorbitor, cu ochii mari, deschişi, cu răsuflarea aproape tăiată – căci nu se aşteptau ca în panegiricul pentru Nerva, urmaşul, Cezarul Traian, să vestească începerea unui nou război.

— Mult aş fi dorit să trec din Spania în Africa, unde seminţiile din acele părţi n-au văzut de mult un marş al cohortelor noastre şi nu se mai socot îndatorate faţă de Roma. Dar nu de-acolo ne ameninţă primejdia.

— Primejdia e la Dunăre, strigă deodată, ca împins de o putere mai mare decât voinţa lui, generalul Longinus, care numai pentru această şedinţă sărbătorească avusese îngăduirea de a pune piciorul în Senat.

— La Dunăre, într-adevăr! întări Traian cuvântul comandantului de cohorte. Prietenul meu, Longinus, ştie de mult, şi n-aveţi de ce să vă îndoiţi de cuvântul lui. Vă mai amintiţi oare, părinţi ai patriei, de acel rege dac din Sarmizegetusa, care poartă pe cap căciulă de oaie şi pe umăr o desagă plină de aurul Munţilor săi Apuseni? Vă amintiţi de bună seamă, deşi nu v-aţi mai gândit la el. Căci luându-vă după litera legii aţi văzut că el s-a închinat Romei şi l-aţi socotit de atunci prietenul nostru, apărătorul fruntariei noastre de la Dunăre împotriva celorlalţi barbari, a călăreţilor sciţi şi sarmaţi... Dar lucrurile s-au petrecut cu totul altfel, după cum a aflat însuşi părintele meu, Nerva, care, din pricina firii lui prea blajine şi a vârstei, nu cuteză să spele ruşinea Romei!

Strigăte de uimire şi murmure nelămurite umplură deodată încăperea Senatului.

Şi într-o tăcere ca de mormânt, Traian istorisi cum se petrecuseră lucrurile.

 

...Pe când Domiţian petrecea în Moesia de Jos, în sudul Dunării, cu generalii care comandau cohortele pornite din Italia să sfărâme împotrivirea marcomanilor şi să supuie pe daci, Tettius Iulianus bătu într-adevăr la Tapae oastea lui Decebal, iar Vezina, comandantul oastei, abia scăpă cu viaţă, prefăcându-se mort pe câmpul de luptă şi fugind după căderea serii. Şi deodată generalul Iulianus dete înapoi. Din care pricină?

S-a spus că Decebal adunase în munţii din faţa Sarmizegetusei o oaste nouă atât de numeroasă, încât generalul roman se văzu silit a se retrage, ca să nu fie nimicit cu totul, precum păţise mai înainte Cornelius Fuscus, care fusese prea cutezător.

Dar s-a aflat mai în urmă, din mărturisirile unor daci fugiţi din ţara lor, că Decebal nu încropise după înfrângerea de la Tapae niciun fel de oaste, ci văzându-se primejduit de înaintarea lui Tettius Iulianus, tăiase copacii unei păduri pe măsura unui stat de om, îi îmbrăcase în veşminte ostăşeşti, îi pusese în rânduri de bătaie, pe crestele şi în văile Daciei de se spăimântă şi acel viteaz general.

 

Nimeni nu înţelese de ce totuşi regele Daciei trimise soli în Moesia, la tabăra Cezarului, pentru a cere pace. Fiind la petrecere, Domiţian şi sfetnicii lui crezură că pricina trebuia să fie teama dacului de puterea fără margini a Imperiului roman. Şi nu primi pe soli.

Dar veni vestea că marcomanii bătură şi ei trei legiuni romane.

Atunci Domiţian – precum se ştie – trecu Dunărea, intră în Câmpia Panoniei şi lăsă pe daci să înţeleagă de data aceasta, că supunerea lor ar fi primită.

Decebal trimise câteva căpetenii dace, în fruntea cărora se afla însuşi fratele regelui dac, anume Diegis, şi care aduseră Cezarului o parte din prizonierii romani.

 

Domiţian după o nouă petrecere cu vinuri multe şi alese, la care luară parte şi vrăjmaşii Romei, încorona pe Diegis, care înfăţişa pe Decebal şi se scrise tratatul de supunere pe o piele de berbec, după obiceiul locului.

Dar aceasta era cu adevărat supunere?...

Dimpotrivă, a fost o nouă viclenie din partea regelui dac, – urmă Traian cu glas cutremurător de mânie. O viclenie mai mare ca oştirea lui din butuci de lemn, care înşelase pe Tettius Iulianus! Căci ce primea, părinţi ai patriei, poporul roman din partea dacilor? O piele de berbec! Iar poporul roman ce dăruia dacilor în schimb? În fiece an douăsprezece pungi de bani, ajutor – chipurile – pentru apărarea fruntariilor, dar de fapt un bir. Osebit de asta le mai trimiteam dacilor arme, maşini de război, care oricând puteau fi întoarse împotriva noastră, apoi meşteri de cetăţi, ziditori de întăriri în munţi şi altele pe care va trebui să le înfruntăm tot noi, cu trupurile noastre.

 

Senatorii care încuviinţaseră la acea vreme pacea lui Domiţian cu dacii, ba îi votaseră şi un triumf cu mare alai în Roma, lăsară capetele în jos.

— E adevărat, părinţi ai patriei, urmă Traian cu zâmbet batjocoritor, că pe Domiţian nu l-aţi numit Dacicus, după obiceiul nostru, dar nici el n-avu obraz să vă ceară acest titlu nemeritat. Şi aflaţi acum că trofeele, pe care alaiul le-a purtat pe străzile Romei n-au fost cucerite de la daci, ci luate din tezaurul împărăţiei, fapt care se dovedea mult mai lesnicios.

— Asta n-o ştiam! strigă generalul Longinus, şi în tăcerea grea a senatului izbucni într-un hohot de râs.

— Zeii voit-au să urmez bunului meu părinte Nerva, cuvântâ iar Traian, dar socot de a mea datorie să şterg ruşinea trecutului şi în cugetul meu nu voi avea linişte până nu voi preface Dacia în provincie romană.

 

Cel mai bătrin dintre senatori răspunse smerit lui Traian, dar cu o dârzenie în glas care amintea puterea fără margini de odinioară a Senatului. Îi făgădui tot ajutorul patriei şi îi ură – ceea ce sună a batjocură bine învăluită – să împlinească el ceea ce nu izbutise nici Cornelius Fuscus, nici Tettius Iulianus, nici Domiţian şi nici Nerva.

 

Senatul votă pe loc strângerea şi echiparea unei oştiri îndestulătoare pentru a înfrânge pe Decebal şi a-i dărâma cetăţile de la Dunăre şi din munţi.

Traian trimise pe generalul Longinus în Spania, apoi în Galia, unde se aflau – după ştirea sa – cohortele cele mai oţelite, iar el însuşi, la Roma şi în Italia, porni cu răbdare şi sârguinţă pregătirile pentru greul război care sta să înceapă.