II
TRAIAN ÎNTÂIA OARĂ ÎN DACIA
Trei ani încheiaţi ţinură pregătirile împotriva regelui dac, după care Traian se puse în fruntea legiunilor pe care le cunoştea bine, căci trăise în mijlocul lor – lăsând mai departe pe generalul Longinus să adune alte oşti, căci cine putea cunoaşte mai dinainte adevărata putere a dacilor?
Traian purcese către miază-noapte în primele zile ale primăverii anului 101 al erei noastre. Trecu în Banatul de azi fără multă greutate şi cuceri pe rând cetăţile de margine ale Daciei şi anume: Arcidava, Centum,
Berzobis şi Aixis.
Oastea lui Decebal adăsta, bine rânduită, la Tapae unde cu cincisprezece ani mai înainte, Tettius Iulianus cunoscuse tăria duşmanilor săi.
Tapae se află nu departe de strâmtoarea numită azi Porţile de Fier, pe unde Dunărea îşi taie sugrumată drum între munţi. Locul era bine ales, căci dacă Decebal bătea oastea lui Traian, rămăşiţele puteau fi urmărite prin văile Dunării şi prin munţii tot mai mărunţi ai Banatului. Iar dacă era înfrânt Decebal, oastea lui se putea retrage fie sus, către Sarmizegetusa, unde era cetatea regelui dac, fie în Oltenia, având în faţă un nou răgaz, Porţile de Fier, împotriva năvălitorilor.
Lovirea dintre cele două oştiri fu crâncenă. Nici Traian, nici Decebal, amândoi pricepuţi în meşteşugul armelor, nu izbutiră să dobândească o biruinţă de vicleşug sau de forţă. Legiunile intrară în luptă pe rând împotriva valurilor dace, care şi ele înaintau în strânsă rânduială.
Cinci zile se măcinară, una pe alta, cele două oşti, până când Decebal, spre a-şi cruţa luptătorii, de care avea nevoie în lupta cealaltă, hotărâtoare, părăsi locul şi se trase către miază-noapte.
Traian înţelese că nu bătuse pe daci, retragerea lui Decebal nu însemna decât un început de biruinţă – iar numărul morţilor şi răniţilor romani era atât de ridicat, că el însuşi, Traian, ar fi dat înapoi, dacă această retragere i-ar fi fost – asemeni lui Decebal – de vreun folos.
În ziua a cincea Traian putea fi văzut în mijlocul oştenilor căzuţi, încercând a-i ridica şi a-i duce la adăpost, legându-le rănile, ba sfâşiindu-şi veşmântul, când nu mai avu cu ce-i înfăşa.
Bătălia de la Tapae se dăduse pe la începutul lui septembrie.
Oastea romană, stoarsă de vlagă cum era, nu putea merge mai departe în urmărirea dacilor. Căci ar fi fost nimicită fără milă dacă Decebal ar fi scos înainte niscai trupe proaspete. Crestele munţilor se acoperiseră de nea. Venea iarna. Şi în acest anotimp cohortele obişnuiau să-şi lecuiască rănile şi să-şi umple golurile. Numai de nu i-ar da în gând lui Decebal să facă el o campanie de iarnă.
Traian ştia că soarta oştirii romane, şi deci însăşi soarta lui, ţinea de această hotărâre a regelui dac.
De aceea trimise trei scrisori una după alta generalului Longinus, să nu întârzie cu trimiterea cohortelor celor noi şi a meşterilor constructori de cetăţi, căci războiul se arăta greu şi periculos.
Iar în zilele şi nopţile lungi de aşteptare, împăratul roman începu a scrie pe tablete de ceară, cu un condei de oţel, întâmplările acestui crâncen război, De bello dacico, precum întâiul Cezar scrisese în De bello galico faptele de arme când cucerise ţara Galilor.
Scrierea lui Cezar s-a păstrat în mănăstirile din Franţa, dar scrierea lui Traian s-a pierdut, cu toate că fu citită în şcolile din Roma multă vreme.
Iscoadele trimise în munţii de apus şi miază-noapte aduceau împăratului veşti liniştitoare; nicăieri nu se vedeau semnele vreunui atac al dacilor împotriva romanilor istoviţi, care lucrau de zor la întăriri în jurul taberelor, spre a nu fi loviţi pe neaşteptate din margini sau din spate.
Pe la mijlocul iernii însă, când ajunseră nămeţii cât un stat de călăreţ pe cal, veniră în cortul Cezarului soli ai generalului roman din sudul Dobrogei, cu o veste neaşteptată.
În vreme ce Traian adăsta ivirea primăverii şi sosirea noilor cohorte ca să pornească din nou împotriva dacilor, regele lor se afla cu mai toţi călăreţii săi în Dobrogea, de unde împreună cu sarmaţii – înveşmântaţi în zale de fier din creştetul capului până la picioarele cailor – lovise cohortele romane din acel ţinut.
Împăratul îşi dădu numaidecât seama de primejdie şi adulmeca gândul iscusit al dacului: dacă acesta izbutea să înfrângă oştile romane de acolo, ar fi ajuns, urmând cursul Dunării în sus, tocmai în spatele taberei lui Traian, care putea fi izbită din două părţi.
Dar avea Decebal o oaste atât de numeroasă, cu ajutorul căreia să-şi ducă la îndeplinire cutezătoarea plănuire? Sau luptele călăreţilor lui înzăuaţi pe acele depărtate locuri erau numai o viclenie? Voia oare
Decebal să silească pe Traian, care se afla pe drumul ce ducea spre Sarmizegetusa, să-şi tragă oştile înapoi şi să le trimită spre răsărit, unde se arăta noua primejdie?
O zi şi o noapte întârziară solii, fără a primi răspuns.
Traian chibzuia, chibzuia îndelung – având alături un singur sfetnic, şi acela nepriceput – pe medicul grec Criton.
Cuprins de grijă, cercetă lucrările de apărare ale taberei şi se arătă mulţumit. Îşi dădu seama că Decebal nu avea de gând deocamdată să-l atace în Banat – şi coborî el însuşi pe Dunăre, cu o cohortă întreagă, până la locul Silistrei de azi, unde sili pe călăreţii geţi, daci şi sarmaţi să treacă de cealaltă parte a fluviului.
Dar drumul spre Sarmizegetusa nu-l părăsi.
În primăvară, Traian se întoarse în tabără, unde găsi şi pe Longinus cu cinci legiuni proaspete, aduse din Spania şi Italia.
— Şi noi trebuie să credem în nemurirea sufletului, Longinus! Cu aceste cuvinte primi Traian pe generalul Longinus, îmbrăţişându-l pe câmpul care începuse a înverzi.
— Oştenii regelui dac, urmă împăratul, sunt încredinţaţi că acei care luptă până la cea din urmă suflare şi cad pe câmpul de bătaie sunt primiţi în lumea zeului lor, Zamolxis, care le dă viaţă veşnică.
Generalul rămase o clipă pe gânduri, apoi răspunse ostăşeşte:
— Atunci, Cezar, le vom da tuturor vrăjmaşilor noştri fericirea de a dobândi viaţa cea veşnică.
Şi oştile porniră înainte, spre miază-noapte, către cetatea Sarmizegetusei.
În trei locuri, cu trei pâlcuri de oaste aţinu Decebal calea năvălitorilor. De trei ori legiunile romane care înaintau încet dar neînduplecat, asemenea unor bolovani uriaşi, făcură pulbere pe luptătorii daci. Dar nu-i putură prinde, nici măcar pe răniţi. Găseau în schimb numai stârvuri.
A patra bătălie fu cea mai grea, căci Decebal aruncă asupra romanilor tot grosul oştirii, călăreţii pe margini, pedestrimea în mijloc – dar şi acum legiunile romane rămaseră neclintite.
În rândurile dacilor luptară şi femeile – soţiile şi mamele căpeteniilor – care nu voiau să fie prinse şi vândute în târgul sclavelor.
Astfel se pomeni Traian cu o femeie despletită ca o furie, legată buştean, adusă cu împunsături de suliţe până în cortul împăratului.
Era sora lui Decebal.
Împăratul se gândi: n-o fi oare o nouă viclenie a căpeteniei dacilor?
Dar sora regelui, fără a cădea în genunchi, fără a plânge, cu ochii mari, negri, plini de scăpărările urii şi ale spaimei, cu spumă însângerată la gură, gemea cerând prin semne, să-i vâre un oştean suliţa în inimă.
Când femeia se mai potoli, printr-un tălmaci, spuse Cezarului că oştenii lui Decebal şi supuşii lui niciodată nu se vor închina Romei şi dacă cohortele vor pătrunde în cetatea Sarmizegetusei vor găsi numai leşuri între ziduri arse. E un război zadarnic. Împăratul Romei va cuceri o ţară pustie.
— Să ne-ntoarcem? făcu Traian către Longinus.
— Păcat că asemenea luptători nu vor să ne fie aliaţi – răspunse generalul.
Traian crezu numai pe jumătate cuvintele sorii regelui dac.
Totuşi, a doua zi, când oastea porni iar, împăratul fu vestit că femeia izbutise să-şi străpungă inima cu suliţa căzută a unui legionar.
Nu trecu mult şi iacă, sosiră solii daci care cereau pace. Erau câteva din căpeteniile de seamă care, scoţându-şi căciulile albe, de lână miţoasă şi punândule jos, îngenuncheară în faţa Cezarului şi cerură pace cu o cântare sfântă, în numele lui Zamolxis.
Traian ştia că până la cetate, inima de piatră a Daciei, nu era nicio piedică mai grea. Nu primi ruga solilor daci. Dar o nouă luptă se înteţi pe neaşteptate, cu o furie care întrecu toate luptele de până atunci, atât de sângeroase. Cohortele din toiul luptei nu se mai întoarseră decât fărâmiţate. Dar celelalte cohorte risipiră şi această din urmă oaste a lui Decebal.
Traian tocmai se pregătea să intre în Sarmizegetusa, când fu vestit că însuşi regele dac venea să i se-nchine şi să se dea pe mâna împăratului, fără nicio altă nădejde.
Traian, în cortul măreţ, stând pe jilţul de aur, înconjurat de generalii comandanţi de legiuni, fiecare cu steagul şi cu pajura lui, primi pe Decebal, dimpreună cu toţi însoţitorii, cu capetele plecate.
Un gest ar fi fost deajuns ca acele capete plecate să fie pe loc retezate, dar împăratul roman nu-şi mânji sabia, dând morţii pe acei robi – căci robi erau. El cătă lung la capul cu plete lungi al lui Decebal, care-şi pusese căciula albă de oaie, alături, pe pământ – şi la gândul că duşmanul care înfruntase trei generali romani şi doi Cezari se afla acum la picioarele sale, îl umplu de o fierbinte mândrie. Şi cu glas puternic rosti cuvintele care-i arătau porunca.
Decebal, în genunchi, cu ochii în ochii romanului, le auzea şi le înţelegea. Stăpânul, zise rar, puternic:
— Vei înapoia de îndată toate armele, maşinile şi meşterii primiţi de la noi, vei preda pe dezertorii cohortelor noastre, vei dărâma cetăţile şi vei trage înapoi oştile pe care le-ai lăsat dincolo de ţinuturile pe care le stăpâneşti. Romanii care sunt în slujba ta îi vei trimite la mine.
Un tălmaci dac tălmăci cuvintele lui Traian, pe care cei îngenuncheaţi le înţeleseră mai dinainte, fiind ei căpetenii dace, de multă vreme hârşiţi cu oşteni, cu meşteri şi cu neguţători din Roma.
— Vrem să fim prietenii Romei – gemu Decebal – cu grumazul puternic încovoiat ca sub o uriaşă povară.
— Atunci veţi socoti prieteni pe prietenii noştri, şi duşmani pe duşmanii noştri? întrebă Traian.
— Aşa vom face!
Şi ridicându-se, Cezarul părăsi cortul în sunet de trompete şi ducându-se în mijlocul taberei, vesti oastei că războiul se sfârşise, duşmanul închinându-se şi că vor rămâne de pază în cetăţile Daciei acei oşteni pe care nu-i cheamă în patrie nici dorul de odihnă, nici dorul de a plugari pe ogorul pe care îl vor primi drept răsplată.
Când se înapoie la Roma, în fruntea cohortelor pe care le preumblă cu sunete de fanfară prin străvechea Cetate, Traian văzu cu uimire şi mulţumire că Senatul îi ridicase un arc de triumf, sub care trecu surâzând, călare, cu capul descoperit, după obiceiul roman.
— Mă vor numi Dacicus! gândi Traian.
— Dacicus! Dacicus! auzi Cezarul strigându-se din toate părţile, când după câteva zile intră încet în Senatul în care se adunaseră cetăţenii de vază ai Romei, spre a asculta cuvântarea biruitorului.