Cand stapanul nu-i acasa! de Emil Garleanu
In odaie linişte. Linişte şi-un miros! Pe poliţa din dreapta, pe o farfurie, sta uitata o bucata de caşcaval. Mirosul de branza proaspata a strabatut pana la cel mai îngust colţişor al casei. Şi din gaura lui, din gaura de dupa soba, şoricelul nu-şi mai gaseşte locul. Parca-l trage cineva de mustaţa afara. Sa iasa, sa nu iasa! Mai bine sa se astampere. Sa se astampere, uşor de zis; dar caşcavalul? Vezi, asta-i asta: caşcavalul. Sa-nchida ochii. I-a închis. Prostul!
Dar ce, cu ochii miroase? Şi branza-i proaspata. Mai mancase aşa bunatate acum vreun an. Dar parca nu-l momise într-atata ca aceasta de acum. Sa încerce. Face caţiva paşi marunţi, pana-n marginea ascunzatoarei lui. Macar s-o vada. Unde-o fi? De unde-l vrajeşte, din ce colţ îl pofteşte cu atata staruinţa la dansa? A! uite-o, colo pe farfurie. Dac-ar îndrazni! Dar cum? S a mearga mai întai pe langa perete pana la divan. Aşa, bun! Pe urma… Pe urma pe unde s-o ia? Pe langa dulap? Nu. Pe dupa jilţul cela? Nici aşa. Arunci?
Pai, lucrul cel mai bun e sa se suie de-a dreptul pe perdea şi de acolo sa treaca, pe marginea lavicerului din perete, pana la poliţa. Şi-odata la caşcaval, lasa, n-are el nevoie sa-l înveţe alţii ce sa faca cu dansul. Dar motanul? E-hei! La dansul nu se prea gandise. Şi, Doamne, mulţi fiori i-a mai varat în oase motanul cela. Dar poate nu era în odaie. Ha? Nu era. Nu. Orişicum sa mai aştepte puţin, sa vaza, nu se mişca nimeni, nu-l pandeşte cineva?
Cum sa nu-l pandeasca! Dar de cand aşteapta motanul prilejul sa puie laba pe bietul şoricuţ. Daca nu mancase el caşcavalul, caci mirosul acela îi zbarlise şi lui mustaţile, pai nu-l mancase tocmai pentru asta: sa-l momeasca pe lacomul din gaura. Cu botul adulmecand, cu ochii galbeni şi lucioşi ca sticla, cu mustaţile întoarse subţiri şi ascuţite ca oasele de peşte, sta neclintit, dupa perna de pe divan, şi-aşteapta. L-a zarit. Uite-l, îi vede margelele ochilor. Iese? Iese oare? Da, da; aşa, înca un pas, înca unul, doi, aşaa!
Dintr-o saritura a fost cu laba deasupra lui.
Bietul şoricel n-avusese vreme nici sa treaca dincolo de soba. îl apasa puţin cu unghiile, apoi, repede, îl ia între labele de dinainte, îl strange, de drag ce-i, îl rasuceşte în aer şi-l lasa ameţit pe podea. Şi-l priveşte, gandind. „Caşcaval ţi-a trebuit? Poftim caşcaval! Doamne! Ce bun o sa-mi pari mie dupa ce te-oi cranţani”.
Dar mai întai sa se mai joace puţin cu dansul.
II pune pe picioare, îl lasa sa se dezmeticeasca, sa-ncerce sa fuga şi iar vrea sa-l prinda în cleştele labelor. Dar ce se aude? Un dupait grabit pe sala. Vai, e Corbici, cainele! Nu-i vreme de pierdut! Din doua sarituri motanul e în ocniţa sobei, iar şoarecele, mirat ca scapa, zapacit, cum poate, o şterge în gaura lui. Corbici vine, nebun ca-ntotdeauna. In mijlocul odaii se opreşte, adulmeca lacom mirosul de caşcaval, apoi, zarind motanul, se repede şi latra cu înverşunare. Ar sari în ocniţa, dar e prea sus. Se sprijina pe labele de dinainte, tremura, casca de neliniştit ce-i, maraie şi latra.
Apoi tace şi, cu ochii ţintiţi la motan, aşteapta sa se scoboare. Numai uneori întoarce capul spre poliţa de unde caşcavalul parca-l ademeneşte. Şi astfel cateştrei duşmanii: şoarecele în gaura, motanul în ocniţa şi cainele în mijlocul odaii se pandesc munciţi de acelaşi gand.
Dar paşi apasaţi cutremura sala. Ce! Stapanul! Repede atunci motanul se înghesuieşte şi mai în fund, iar cainele o şterge sub divan; numai şoarecele, mic cum era, ramane la locul lui. Stapanul intra; obosit de munca, îşi arunca palaria pe un scaun, apoi mirosind, i se face foame; se-ndreapta spre poliţa, ia felia de caşcaval, taie o bucata de paine şi, muşcand cand dintr-una cand dintr-alta, mananca din plin, cu pofta. Şi din trei parţi, trei perechi de ochi îl urmaresc cu pizma.