Actul II
Acelaşi tablou ca în actul întâi, cu deosebire că e vară şi arborii încărcaţi cu fructe, unele coapte, altele pârguite, altele verzi. S-aud păsările cântând.
Scena I
DOAMNA MARIA, IRINA, REVECA, ILEANA, BĂLAŞA, HERA, OLEANA, OANA, ŢUGULEA, MOGHILĂ, DOCHIA.
DOAMNA MARIA: O, fetele mele iubite, mai lăsaţi lucrul... De-o lună Ştefan nu dă semn de viaţă... Ce-a putut să i se întâmple?... Dar ce n-a putut?... Bolnav... Abia se sculă din pat, şi porni cu iarna-n cap...
Doamne!
IRINA: Frumoasa mea doamnă...
DOAMNA MARIA: Până acum o lună primeam veşti peste veşti... Bine... sănătos... zdravăn... aşează ţara... Întocmeşte Pocuţia... va sosi... biruitor ca totdeauna... Îmi creştea inima... Şi de(înnumără pe deşte)... da... de treizeci de zile, nimic...
IRINA: Frumoasa mea doamnă...
DOAMNA MARIA: S-a dus frumuseţea. Uită-te la părul meu. S-a lăţit şuviţa albă cu două deşte de când nici o veste... Auziţi cum cântă de te slăvesc... Sunt aceleaşi... Cântaţi, păsări ale cerului, nepăsătoare la durerile noastre. A căzut omătul, a suflat vântul de primăvară, au încolţit mugurii, a dat frunza, au spuzit florile, a legat iarăşi rodul... Şi toate numai pentru voi. Partea noastră? Răbdări şi lacrimi. De ce omul n-a fi putând a fire ca ştejarul? Iarna să-l scuture, vara să-i puie la loc mândreţea şi bărbăţia!
REVECA: Ce nu se schimbă, stăpâna mea a bună! Frunzele cresc şi nu sunt aceleaşi. Stejarul are şi el o margine. Grâul e tot grâu, dar nu mai e acelaşi. Doar glasurile rămân la păsări; ele se duc, altele vin... Şi noi trăim cu părerea că numai omul îmbătrâneşte, se scutură şi cade. DOAMNA MARIA: Da, Reveca, gânduri, nimicuri. Să-l văd pe viteazul meu... să-i fac patul... să-l culc... "Adormi, măriata, n-a fost nimic. O gâză bate în geamuri"... Ce somn uşor în grijile grele... Î, muiere rea! Uitasem pe Bogdan, odorul meu. Pe urmele tată-său calcă. Păcat că şi-a pierdut ochiul. Eu am doi. La ce-mi slujeşte? Şi cu unul v-aş vedea pe lângă mine. Am două picioare zdravene. Să împart: un ochi lui Bogdan, un picior lui Ştefan... Aş întineri...
HERA: Şi eu... când m-ar lăsa doamna... ce-aş mai săruta? DOAMNA MARIA: Tu?
OLEANA: Şi eu, când vrea doamna, cu cine aş mai umbla?
DOAMNA MARIA: Tu... O! muşatină! Aş lua de la mine şi-aş da la ai tăi...
ILEANA: Ţie Domnul pe domnii noştri, doamnă!
DOAMNA MARIA: Numele Tatălui... ş-al Fiului... ş-al Sfântului Duh...
Amin... Ţugulea!
ŢUGULEA: Poruncă, doamnă.
DOAMNA MARIA: Ce?
ŢUGULEA: Da... măria-ta...
DOAMNA MARIA (făcându-se supărată): Sabia... cu care te-am încins eu...
ŢUGULEA: Da, măria-ta!
DOAMNA MARIA (pare necăjită): Şi de ce n-o mai porţi?
ŢUGULEA: Ele ştiu... Să spuie Bălaşa...
BĂLAŞA: Şotii, măria-ta... Zice c-aş fi zis eu că de ce nici la 14 ani, aproape împliniţi, nu s-a dus la război cu tat-său Moşoroi, asta, Moghilă...
ŢUGULEA: Ai zis, aţi zis, ai râs, aţi râs, şi ştiaţi bine c-am dat în genunchi la măria-sa Bogdan şi la tătuca... Şi ei au râs, dar nu ca dvoastră... cu moşoroi... cu vătrar... cu potcă... şi câte şi mai câte... C-am zis: săracul de mine, n-o mai port... Şi n-o mai port!
DOAMNA MARIA (ascunzându-şi surâsul): Altă dată să mi le spui mie.
ŢUGULEA: Iacă le spui...
DOAMNA MARIA: Mă băietane, pune sabia, că va sosi şi ceasul tău. Şi so porţi...
REVECA: Până când ţara va avea nevoie de ea...
ŢUGULEA: Uf!
DOAMNA MARIA (către Reveca): Inimos şi mucalit ca tatsău... Ţugulea, să dai ajutor Dochiei. Mamă Dochio...
DOCHIA: La porunci.
DOAMNA MARIA: A fiert grâul cu lapte?
DOCHIA: Iacă-l aduc. Acuşi. (Dochia şi Ţugulea ies.)
Scena II
DOAMNA MARIA: Oană, Oană, ce roboteşti?
OANA: Spăl, măria-ta.
DOAMNA MARIA: Ce speli, Oană?
OANA: Pentru împăratul nost'... Să fie gata pân-o veni...
DOAMNA MARIA: N-ai isprăvit?
OANA: Isprăvit... Le-am luat a doua oară...
DOAMNA MARIA: Cum îţi zice el, Oană?
OANA: Băbătie, măria-ta.
DOAMNA MARIA: De ce, Oană?
OANA: Fiindcă aşa-i place, măria-ta.
DOAMNA MARIA: Dar ţie cum îţi place, Oană?
OANA: Cum îi place şi lui, măria-ta.
DOAMNA MARIA: Şi cum te mai alintă, Oană?
OANA: Dă, măria-ta...
DOAMNA MARIA: Dă... cum, Oană?
OANA: Cum, măria-ta?
DOAMNA MARIA: A! nu vrei să spui doamnei?
OANA: Cum să nu, măria-ta. Până acum doi ani mă suia pe genunchiul drept... ba nu, p-ăl stâng, şi mă juca şi zicea: "Oană, Oană, bărlăoană, Onoi, bârloi, Oi, moi"... De doi ani îmi zice: "Băbătie, cum o mai duci cu bătrâneţile?" "Bine", zic. "Ai zis bine? Nu, rău, că sunt rele, bată-le focul".
Aşa, măria-ta.
DOAMNA MARIA (luând la o parte pe Irina): Ce vrei, Irino... Om de război... Trei luni acasă şi nouă pretutindeni, numai acasă, nu. IRINA: Sufletul măriei-tale ca chipul măriei-tale... Maica Domnului, adusă de la Roma de postelnicul Purcevici.
DOAMNA MARIA: Soţie de domn şi mumă de domn, da Maica Domnului nu, Irino. IRINA: Buuuno!
Scena III
Cele de sus. DOCHIA intră aducând p-o tavă de porţelan albă cu margini albastre grâul fiert. ŢUGULEA MOGHILĂ încins cu sabia.
IRINA: Cine să guste întâi, măria-ta?
DOAMNA MARIA: Ilinca.
ILINCA: Buuun, măria-ta.
DOCHIA: Grâul, spălat în zece ape, uscat, frecat, dezghiocat, puţintică miere şi scorţişoară. Talgerele, boier Ţugulea.
ŢUGULEA: Iacătă-le. Cel cu aur al măriei-sale.
DOAMNA (luând din grâu, scapă talgerul şi-l sparge): Ah! semn rău!... Mă gândii la Ştefan, la piciorul lui, la bătrâneţea lui... Ia! Ascultaţi...
Scena IV
Cele de sus. CLUCERUL MOGHILĂ vine într-un suflet.
DOAMNA MARIA: Ah! Moghilă! Ce e? Bine?
CLUCERUL MOGHILĂ: Sărutăm dreapta, bine. Vine. Ce păcatele suflu aşa...
DOAMNA MARIA: Spune degrab...
CLUCERUL MOGHILĂ: Spui îndată, acuşica... Cât ai bea o oca de vin, şi e aici. M-a trimis înainte să vă spui. Calul mia şchiopat, c-aş fi fost de mult...
DOAMNA MARIA: Mai iute, Moghilă, mai iute!
CLUCERUL MOGHILĂ: Nu e nici biruit, nici rănit...
DOAMNA MARIA: Cum e?
CLUCERUL MOGHILĂ: Biruitor şi cu rana veche ceva mai înrăită ca-n trecut...
DOAMNA MARIA: A!
CLUCERUL MOGHILĂ: Şi ceva mai potolită ca acum şapte zile. Bogdan, slava Domnului... Mă, Ţugulea taichii... Acum pe şart, măria-ta.
DOAMNA MARIA: Da, da, Moghilă.
CLUCERUL MOGHILĂ: Mătură tot înaintea lui. Şi toţi îi jurară credinţă, şi moldoveni, şi rusneci, şi leşi. Să fi văzut, doamnă, p-ai craiului Lixandru... "in eternitate fidelitas, nos et descendentes nobis" 6... Se muie gerul. Se topiră zăpezile. Se umflară apele. El porunci să stăm pe loc... Se retraseră apele... Să mergem înainte, până sub Halici. Acolo se deschide o vale lărguţă. Întâi sta Luca Arbore, peste o mie de călăreţi.
Mai departe, el, cu altă mie. Şi în fund, Bogdan, cu trei mii, pitulat întrun zăvoi care închide valea despre răsărit... Caii noştri odihniţi şi iuţi... Ne pomenirăm cu patru inşi c-un ştergar alb în vârful suliţei. Luca Arbore le deschise drum până la el. Aci descălecară. Scoaseră căciulile încondurate, îi sărutară mâinile şi-i dădură o carte ca din partea î.p.s. cardinalului... Şi văzurăm pe domn ca pământul, că pământul nu l-ar fi încăput... Atât le zise: Încălecaţi, şi haiti!... Veniseră potolit şi se duceau într-o prăfăraie... Să tot fi trecut ca de când am început, şi se porniră lungi şiruri de călăreţi. Leşii!... Când să se ciocnească cu Luca Arbore, moldovenii se desfac în două, şi apucară unii într-o parte şi alţii într-alta. Duşmanii se reped. El... face faţa dos şi dosul faţă, şi-o ia la fugă stăpânită, ceva mai iute ca leşii... În apropierea zăvoiului se desfac în două, unii într-o parte şi alţii într-alta... Până să se oprească leşii, înfierbântaţi ca de biruinţă, s-aruncară valurile lui Bogdan chiuind şi-i izbiră. Luca Arbore îi ia pe la spate, iar din coaste îi fulgeră ai domnului...
DOAMNA MARIA: Ei, ş-apoi?
CLUCERUL MOGHILĂ: Prinşi de toate părţile, azvârliră armele jos. Şi curse sânge până la ţurloaiele cailor... Straşnic răcnea leul Moldovei, că auia valea şi codrii... Şi vitejii crezură că urlă a război... Şi el, pasămite, îi ţinea de rău... Aşa se stinse ca la jumătate din leşi, până prinseră de veste care era porunca domnului... Omul în frământarea luptei nu mai e om. Îl loveşti, nu-l doare. Cade şi alţii îl calcă, nu simte. Tot se pierde ca în genunea morţii!... Numai după ce încetează bătălia... Oh! Doamnă!... se ridică de pe câmp atâta jale, că nu poţi... şi curg lacrimile, şi plângi fără să ştii pe cine... Dădu poruncă să alegem şi să îngropăm pe morţii noştri. Puţini picară, dar mari suflete. Ca la două sute... Aci închiseră ochii postelnicul Şteful şi pârcălabul Hrăman. Că le zise milostivul: "Staţi, moşilor, că nu e de voi!" Ei, aş!... Apoi intrarăm în Halici cu vro trei mii de prinşi. Aci le dădu drumul şi le zise: "Spuneţi cardinalului să aibă pe suflet sufletele morţilor din valea Haliciului". Şi înapoindu-le cartea le zise: "Asta s-o scrie popilor, iar nu domnilor, şi nu domnului!" DOAMNA MARIA: Ei, ş-apoi...
CLUCERUL MOGHILĂ: Apoi porunci halicenilor să-i care piatră. Şi cioplirăm cu toţii, vro două săptămâni, bourii Moldovei. Şi eu cioplii, măria-ta, că domnul, văzându-mă, nu-şi putu ţine râsul şi zise: "Meştere Moghilă, capul bourului tău ca coada lui Voitiş al meu... Mai grea dalta ca sabia, Moghilă".
DOAMNA MARIA: Apoi?
CLUCERUL MOGHILĂ: Apoi făcurăm moşoroaie şi pietruirăm Pocuţia cu bourii noştri, adânci d-un stânjen, ducând dâră oablă din apa Nistrului până-n muntele ăl mare ce stă ca şira spinării la apusul Moldovei. În sus al lor, în jos, de sub pădurea de fagi a Haliciului, al nostru. Şi...
DOAMNA MARIA: Şi...
CLUCERUL MOGHILĂ: Şi, după ce aşeză ţara, lăsă pârcălab pe Hrincovici şi vameş pe Chiracola. Şi ne înşiruirăm călări şi plecarăm înapoi cu voievozii noştri înainte. Şi începurăm să cântăm: "Doină, doină, nu te duce de la mine, doină, nu fugi de bine, doină". Într-o zi ─ Duminica Rusaliilor ─ sta soarele să scapete, ajunserăm p-o cărăruie de piatră. O ploiţă caldă stropise fâşia de drum. Voitiş, înr-un ceas rău, alunecă de picioarele de dindărăt. Domnul îi puse pintenii. Calul sări şi căzu, apucându-i piciorul sub el...
DOAMNA MARIA (cu spaimă): Cel cu rana?
CLUCERUL MOGHILĂ: Da...
DOAMNA MARIA: Oh!
CLUCERUL MOGHILĂ: În stânga prăpastie, în dreapta piept de munte.
Voitiş tremura... Când l-am scos, sângele pătrunsese prin legături... l-am dus pe mâini... El atât a zis: "Unde e aţa mai subţire, acolo se rupe"... Doftorul Cesena aci. Până a doua zi piciorul se făcu butuc... Boli, aiuri ierte-mă Dumnezeu , se făcu mai bine, şi de şapte zile, pe drum.
DOAMNA MARIA: Ah!
CLUCERUL MOGHILĂ (auzind buciumele): Dar iată-l!... Răsare soarele, şi încălzeşte şi pe boieri şi pe oase goale, fără deosebire, că nimeni nu s-a plâns de judecăţile lui în vreme de pace, ori că-n războaie n-a sărit unde
a fost mai greu, însufleţind pe cei cu inima scăzută... Doamnă, să plece fetele... (Doamna face semn fetelor să se ducă.)
OANA (furişându-se): Să nu-l văd? Mai bine oarbă decât să nu-l văd!
(Se dă după colacul de piatră al puţului.)
Scena V
ŞTEFAN, alb ca zăpada, vine rezemat la braţul doftorului CESENA,
BOGDAN, logofătul TĂUT, vornicul JURJ, hatmanul ARBORE, postelnicul TOADER, pârcălabii COSTEA, DRAGOŞ, ALEXA, ŞANDRU, paharnicul ULEA, stolnicul DRĂGAN, jitnicerul STAVĂR şi mai mulţi curteni, căpitani de oaste, copii de casă, hotnogi, hânsari etc.
ŞTEFAN (intră prin poarta turnului din dreapta cu tot alaiul): Staţi, copii! Opriţi unde am văzut pe doamna!
DOAMNA MARIA: Măria-ta!... (I s-aruncă-n braţe.)
ŞTEFAN: Ea, ca cea dintâi rândunică, îmi vesteşte primăvara... Cătaţi sub piciorul drept, şi de-ţi găsi cărbune, să-l beau în paharul meu de sărbătoare, că e bun de friguri; de-ţi găsi plumb, să-l topim, să-l turnăm într-o cană cu apă neîncepută, şi, din ce se va închega, voi vedea ce va veni mai apoi..
(Şade pe o laiţă de piatră.)
DOAMNA MARIA (îngenunchind): Ţi-e cald, măria-ta?... Ai căldură... năduşeşti...
ŞTEFAN: Vrei să-mi fie frig? Cesena, cum e mai bine: cald ori frig? IERONIMO DA CESENA: Mai bine cald ca frig, ma preferisco recorito senza sentir il freddo7 .
PETRU RAREŞ: Cărbune, măria-ta.
ŞTEFAN: A, e negru, dar mai negre sunt sprâncenele doamnei... Cine-ar avea inima aşa de mică şi aşa de neagră ca să ţie pică domnului lui?... Mario! Fii mândră de Bogdan al nostru... Io, Ştefan voievod, m-am pus la porunca lui, ca şi portarul Sucevei, ş-a biruit tocmai cum aş fi biruit şi eu... Nu e aşa, boieri? Nu e aşa, paharnice Ulea?... Nu e aşa?...
DOAMNA MARIA: Îl uitasem pe el, măria-ta... Bogdane! (Bogdan dă-n genunchi lângă doamna.)
ŞTEFAN: Să-mi dea vin de Cotnar... Vreau să beau în sănătatea doamnei ş-a fiului ei...
CESENA: Vin, pentru ce vin? Non, serenissime8 .
ŞTEFAN: Rareş!... (Rareş se duce repede pe uşa de pe terasă.) Doftore, te-am ascultat până azi... Mi-e sete... Nu vezi pe cine am la genunchii mei? Pe muma care a purtat în pântecele ei pe domnul de mâine al
Moldovei... Voitiş?... E bine?... El nu are abur, ci suflet... Să-l plimbe în fiece zi până m-oi întrema... (Rareş vine cu trei pahare, două de argint şi unul de alabastru, frumos lucrat, ca un potir. Ştefan fărâmă între deşte cărbunele şi-l pune în paharul de alabastru. Doamna şi Bogdan iau paharele de argint. Ştefan ridică pe al său.) În sănătatea...
Ah!... (Lasă paharul în jos.)
DOAMNA MARIA: Ce te doare, păcatele mele?
ŞTEFAN: Nimic pe domnul Moldovei... Ce e durerea?... Şi toate pe Ştefan Muşatin, fiul lui Bogdan şi nepotul lui Alexandru cel Bun... Dă de duşcă, Bogdane... (Ştefan soarbe paharul.)Cald...
CESENA: Să ne odihnim, serenissime.
ŞTEFAN: Să te odihneşti, doftore... În Italia se odihnesc mult principii...
îî!... Ce-o fi durerea?
CESENA: Odihnă, serenissime.
ŞTEFAN: Mă voi odihni, dar nu acum.
DOAMNA MARIA: Te rog... să mergem...
ŞTEFAN: Mă rogi?... Neadormitul Ştefan a ajuns lăuza Moldovei... Moghilă, să-mi aduci pricinile ce-a judecat Bogdan şi-a rămas fără pecetea domnească... O!... (Ştefan iese la braţul doftorului Cesena şi la al Mariei pe uşa de pe terasă, urmat de toţi.)
Scena VI
Paharnicul ULEA, stolnicul DRĂGAN şi jitnicerul STAVĂR rămân.
OANA priveşte în toate părţile, vrea să se ducă şi se teme să n-o vadă.
PAHARNICUL ULEA: În curând scaunul Moldovei e văduv. Piciorul lui Ştefan obrinteşte. Încheieturile lui sunt prinse. Bietul domn! Mare a fost... că de mărimea lui nu mai sufla nici un boier... Ei, ce ziceţi?
STOLNICUL DRĂGAN: Ce să zicem?... Bogdan?... De viteaz n-are cum mai fi. Dar cred că după datină ar avea drept Ştefăniţă, din Ţarigrad, fiul răposatului Alexandru, feciorul cel mai mare al lui Ştefan...
JITNICERUL STAVĂR: Ş-apoi domn schilod cine a mai văzut? Chior? treacă-meargă... dar orb? Că n-are un ochi deloc. I l-a scos cu suliţa un călăreţ teuton la Cosmin... O! să-l fi văzut cu ochiul scurs pe obraz, ca un ou cu puiul prins spart de-o cloşcă nedibace, cum răgea snopind pe duşmani... ai fi zis că vedea mai bine cu un ochi decât cu doi...
PAHARNICUL ULEA: Ţara are nevoie de tihnă. Cu Bogdan, iar războaie. STOLNICUL DRĂGAN: Ştefăniţă e nevârstnic. Vom alcătui o epitropie... JITNICERUL STAVĂR: Din cei mai de seamă boieri... Hatmanul Arbore, pârcălabul Grumază şi d-ta, paharnice Ulea...
PAHARNICUL ULEA: Sâât! Nimic lui Arbore. Până n-o închide ochii şoimanul, să nu vorbim decât boierilor cu meteahnă. Din sfatul domnesc... lui Gavril Lepădatu şi comisului Roată. Atât. Ochiul vulturului bătrân clipeşte încă... Vărsa văpăi, mă frigea privirea lui... Sââât! (Tustrei ies pe poarta din dreapta.)
Scena VII
OANA singură, apoi PETRU RAREŞ.
OANA: O! Doamne, Doamne! Să schimbe ei ursita? Cine să închidă ochii? Domnul cel sfânt? N-are sfârşit cel care are milă de toţi! (Dă să iasă pe după castel şi se întoarce la glasul lui Rareş.) PETRU RAREŞ (ieşind din castel): Ce, fugi, Oană?
OANA: Nu, Rareş.
PETRU RAREŞ: De ce-ţi sunt ochii roşii? Ai plâns?
OANA: Nu...
PETRU RAREŞ: Ba da... Ochii tăi sunt tulburi...
OANA: Ce ochi să rămâie senini când ai bunului Ştefan ard!
PETRU RAREŞ: El are nouă suflete, Oană. Ploile, zăpezile, zbuciumul şi drumul lung şi greu... Olecuţă de odihnă, şi se întremează zmeul bătrân.
OANA: Da, Rareş, da...
PETRU RAREŞ: Şi se face bine...
OANA: Bine?... Bine să-i dea Dumnezeu!... Bine...
PETRU RAREŞ: Şi ţie, Oană...
OANA: Şi d-tale, Rareş...
PETRU RAREŞ: Şi nouă, amândurora...
OANA: Şi, Rareş, şi...
PETRU RAREŞ: Dă-mi o mână, Oană...
OANA: De ce?...
PETRU RAREŞ: Aşa, că mi-e dragă...
OANA: O!...
PETRU RAREŞ: Ce râzi? Nu ţi-am mai spus?
OANA: Ba mi-ai spus... de câte ori... În urmă mai ales...
PETRU RAREŞ: Şi dreapta mi-e dragă, şi stânga mi-e dragă, şi amândoi ochii cu lumini adânci, şi părul tău rotunjit pe spate şi învolt ca un fum auriu, şi gura ta cu buze ca măceşea, şi mijlocul tău ca trestia de baltă, şi mersul tău uşor ca de presură, şi toată fiinţa ta...
OANA: O! Rareş... (Râde.) Şi toată fiinţa mea... (Râde.)
PETRU RAREŞ: Toată fiinţa ta mi-e dragă, că te iubesc, Oană!
OANA: Cum, Rareş?... (Râde.)
PETRU RAREŞ: Întruna te-am visat, Oană... Şi te-am văzut întruna la război... Când porneam cercetaşii, când mă băteam, când mă culcam, când mă sculam, călare, pe jos, la şipote, în codru, neostiat9 în faţa ochilor mei...
OANA: Ca p-o soră, Rareş.
PETRU RAREŞ: Nu ca p-o soră...
OANA: Şi de când, Rareş?
PETRU RAREŞ: De când împlinişi 14 ani... De pe la Paşte...
OANA: Mi-eşti drag, Rareş, dar...
PETRU RAREŞ: Dar...
OANA: Nu ţii minte când mă ridicai în braţe să rup para cea mai coaptă, când te căţărai în vârful copacilor ca să-mi dai pui de stăncuţă...
PETRU RAREŞ: Da... şi te sărutam...
OANA: Da, şi mă sărutai... Ş-acum... na... sărută... (Râde.) PETRU RAREŞ: Nu, Oană, nu aşa!
OANA: Dar cum, Rareş, cum?... Ca p-o miluită fără părinţi?
PETRU RAREŞ: Nu...
OANA: Ca p-o pripăşită la curtea doamnei Maria?
PETRU RAREŞ: Ah! nu...
OANA: Ca p-o pasăre pribeagă?... Şi nu uita că tu eşti boier, Rareş...
PETRU RAREŞ: Ce boier?... Al Mariei ş-al lui Rareş, pescarul din Hârlău.
OANA: Eşti căpitan de oaste şi prieten al domnului Bogdan...
PETRU RAREŞ: Sunt ce sunt, şi fără tine mai bine să nu fiu!
OANA: Doamne, Rareş... Dar tu mi-eşti ca un frate... Eu mireasă? N-ai nici cui să mă ceri.
PETRU RAREŞ: Stăpânului a toate, ca unui drept părinte.
OANA: A! nu, Rareş, nu!... Nu simţ nimic în mine... Mieşti drag ca un frate, dar nu te iubesc... Şi domnul e bolnav...
PETRU RAREŞ: Domnul e bun, milostiv şi îndurător... (O sărută pe amândoi obrajii şi pleacă repede.)
OANA: Ciudat!... Dar să nu uit pe paharnicul Ulea! (Iese prin stânga pe după castel.)
Scena VIII
ŞTEFAN, cu piciorul înfăşurat, iese şchiopătând puţin la braţul DOAMNEI MARIA, IERONIMO DA CESENA.
ŞTEFAN (se aşează pe laiţa de piatră de sub copacul din mijloc): Aşa... Aer, doftore, aer... Cosi, serenissime... non, serenissime... si, serenissime10 ... pentru o zgaibă... Parc-aş fi copil...
CESENA: Serenissime, nici o mişcare...
ŞTEFAN: Zău...
ŞTEFAN: Non piu... Ca un mort... uf!... când voi avea nevoie de d-ta, doftore, te chem... (Doftorul se duce în castel.) DOAMNA MARIA: Ascultă-l... ŞTEFAN: Eu?... S-ascult?
DOAMNA MARIA: Măria-ta...
ŞTEFAN: N-am ascultat de tătari, de leşi, de unguri, de turci... şi s-ascult d-un venezian... a! ha!...
DOAMNA MARIA: De când ai început să vorbeşti, a crescut căldura... (Îi pipăie mâinile).
ŞTEFAN: Şi va veni ş-un doftor de la Nüremberg şi altul de la MengliGhirai... Îmi scrie că ştie şi toaca-n cer... Un evreu...
DOAMNA MARIA: Mai puţin, măria-ta...
ŞTEFAN: Puţin, puţin... Toţi doftorii la capul unui bolnav...
UN CURTEAN: Măria-ta, foaia judecăţilor.
DOAMNA MARIA: Ah!
ŞTEFAN: Clucerul Moghilă? Să...
Scena IX
ŞTEFAN, DOAMNA MARIA, clucerul MOGHILĂ.
CLUCERUL MOGHILĂ: Măria-ta...
ŞTEFAN: Judecăţile dezlegate.
CLUCERUL MOGHILĂ (citeşte): Oancea cu văduva lui Isaia pentru o fâşie de moşie. Prigonitorul pierde. Pan Mirăuţ nu dă depline socoteli ipitropisiţilor săi nepoţi. E osândit să le plătească 100 de galbeni genovezi şi să nu mai ipitropisească pe vreunul din neamul lui au din prietenii lui. Obştea răzăşilor Pătrăşcani pentru 12.000 de fălci, cu munte, cu stâni, cu ţărcători şi cu ocini. Judecata, peste altă zi nehotărâtă...
ŞTEFAN: De ce?
CLUCERUL MOGHILĂ: Prealuminatul Bogdan s-a făgăduit că va merge însuşi la faţa locului.
ŞTEFAN: Bine.
CLUCERUL MOGHILĂ: Vornicul Duma, fiul lui Vlaicu, vărul mărieitale, cu şapte sate omeneşti pentru robire de mori. Vornicul Duma pierde.
ŞTEFAN: Cine pierde?
CLUCERUL MOGHILĂ: Vărul măriei-tale.
ŞTEFAN: Bine!
CLUCERUL MOGHILĂ: Pârcălabul Ieremia cu popa Frusănel pentru vaduri de pive. Frusănel rămâne pe pan Ieremia. Hatmanul Dugea cu satele ruseşti de lângă Roman pentru vro 3.000 de stânjeni. Hatmanul rămâne pe ruşi.
ŞTEFAN: Î... î... î... rău... Bine a judecat, dar rău... Ştiu... Spune-i lui Bogdan să taie din moşia mea Trifeşti 3.000 de stânjeni şi să dea ruşilor...
DOAMNA MARIA (la urechea lui Moghilă): Scurtează.
CLUCERUL MOGHILĂ: Să nu ies eu scurtat, doamnă.
ŞTEFAN: Ei?
CLUCERUL MOGHILĂ: Cele criminaliceşti. Din douăzeci de pricini, două mai însemnate. Un nărăvit hoţ, tăierea mâinilor. Un ucigaş, zobirea capului cu buzduganul. Toate au fost prefirate cu de-amăruntul de înţeleptul Bogdan-vodă.
ŞTEFAN: Bogdan... Război şi dreptate... Război împotriva oricărui duşman şi dreptate faţă de oricine... de neamurile tale... de tine chiar, deşi după legea pământului nu se cuvine să judeci. Domn d-ai fi... să stai d-oparte... Alţii să aleagă.
DOAMNA MARIA: Măria-ta, prea mult...
ŞTEFAN: Dacă Cesena ar avea chipul Mariei ori Maria ştiinţa lui Cesena, m-aş vindeca într-o clipă şi m-aş îmbolnăvi în cealaltă. Adu mâna, Mario. Mai am căldură?
DOAMNA MARIA: Nu, măria-ta.
ŞTEFAN: Atunci?... Ce mai e, Moghilă?
CLUCERUL MOGHILĂ: Pricinile de judecat.
ŞTEFAN: Le pui zi peste... Azi e 30 iunie... Peste trei zile. (Clucerul Moghilă iese pe poarta din dreapta).
Scena X
ŞTEFAN, DOAMNA MARIA, OANA.
UN CURTEAN: Oana, măria-ta.
ŞTEFAN: Oana?... Să intre... (Oana intră.) A! băbătie... Cum o duci cu bătrâneţile?... Vino încoa... aci... jos... mai aproape... (Oana îi sărută mâinile şi le-aduce la frunte.) O plută bătrână şi scorboroşită lângă un brăduţ verde, stufos şi drept! Cine te-aduse pe tine pe tărâmul ăsta? Şi de unde?
OANA: Măria-ta... De unde?... Nu ştiu...
ŞTEFAN: Nu mai am căldură. Sunt bine. Uite, Mario... De unde?... nu ştii. Ia uită-te la mine... Aşa... Tu ai ceva în capul ăsta... Mi-ascunzi ceva...
Vrei să-mi spui şi te opreşti...
OANA: Aş vrea, măria-ta...
ŞTEFAN: Ei...
OANA: Aş vrea, măria-ta...
ŞTEFAN: Rareş...
OANA (tresare): Rareş?
ŞTEFAN: Da, Rareş, nu ţi-a mai prins vro stăncuţă... Da... da... s-a făcut mare... E căpitan... Se bate cu leşii şi se bate zdravăn... O s-ajungă hatman... Căci n-am avut parte de copii!... Alexandru... Iliaş... Petru...
Cât să lungesc pomelnicul?... Şi Olena, după fiul nebunului de cuscru al Moscovei... Îi moare bărbatul... Ea şi fiul ei închişi într-un turn... Şi eu?...
Doar cu Bogdan...
DOAMNA MARIA (arătându-i pe furiş pe Oana): Să nu mâniem p-Ălde-sus...
ŞTEFAN: Da... Partea mea a fost să sărut ce este al meu ca şi cum n-ar fi al meu, să fur mângâierile, şi mângâiere să nu am... Ce-ai vrea să-mi spui, Oană?
OANA: Aş vrea, măria-ta, să...
ŞTEFAN: Ei...
OANA: Aş vrea...
ŞTEFAN: Doamnă... să ştii că fetişcana asta s-ascunde de tine...
DOAMNA MARIA: Da, Oană?... Vă las...
OANA (cuprinzând genunchii doamnei): Iartă-mă, doamnă! (Doamna Maria o mângâie pe păr, surâde şi iese.)
Scena XI
ŞTEFAN, OANA, mai târziu doftorul CESENA.
ŞTEFAN: Mai aproape... mai... Spune-mi...
OANA: Sosişi, măria-ta... Tare mi-era dor... Mă dădui după colacul fântânii... Ş-auzii tot...
ŞTEFAN: Tot şi nimic...
OANA: Nu...
ŞTEFAN: Atunci nici tot, nici nimic... (O mângâie.)
OANA: Nu... Porni alaiul domnesc şi trei boieri rămaseră...
ŞTEFAN: Trei boieri?
OANA: Da... Paharnicul Ulea, stolnicul Drăgan şi jitnicerul Stavăr...
ŞTEFAN: Paharnicul Ulea?
OANA: Vorbiră şi-i auzii... O urzeală, măria-ta...
ŞTEFAN: Împotriva mea?
OANA: Nu, măria-ta...
ŞTEFAN: Atunci, împotriva cui?
OANA: Împotriva lui Bogdan...
ŞTEFAN (sare în sus): Ce?
CESENA (intrând repede pe uşa de pe terasă): Basta, senerissime!12 ŞTEFAN (pune mâna pe sabie): Ieşi! (Iese.) Dă-nainte, Oană! OANA: Vor s-aleagă domn pe nepotul măriei-tale, pe Ştefan, fiul răposatului Alexandru.
ŞTEFAN: Şi-n locul cui s-aleagă domn? Nu este domn?
OANA: După ce nu va mai fi... (Îşi cuprinde capul în palme.)
ŞTEFAN: Nici n-au treierat grâul din care să-mi fiarbă colivă şi mi-o şimpart! (Ca şi cum ar vorbi singur.) Patruzeci şi şapte de ani am dus ţara cu noroc... (Scuturându-se.) Am so duc şi când voi muri, şi după ce vor pecetlui piatra pe dasupra mea!... Oană, bine-ai făcut... Să n-afle doamna... Îţi poruncesc să nu mai ştii nici tu!
OANA: Da... Ca şi cum ar fi fost aici şi c-o lingură aş fi luat... şi-aş fi aruncat în foc... a ars... şi-apoi, nimic... (Îşi scutură palmele.)
ŞTEFAN: A!... Aşa... aşa... Du-te. (Oana se duce pe uşa de pe terasă.) O! ce păcat că nu i-am mărturisit de unde e! (Îl trec lacrimile.) De! nu fi muiere! (Bate în palme. Un curtean intră din dreapta.) Moghilă... Să vie îndată. (Din întâmplare găseşte o oglindă veneziană.) Grozav am îmbătrânit!
Scena XII
ŞTEFAN, clucerul MOGHILĂ, venind pe poarta din dreapta.
ŞTEFAN: Moghilă, lasă închinăciunile.
CLUCERUL MOGHILĂ: Să-mi spuie popa, nu te mai închina... bine ori rău... Dar să iasă din icoana la care te închini o mână care să te ia de păr... O!...
ŞTEFAN: Poftă de glumă... Să glumim, clucere Moghilă.
CLUCERUL MOGHILĂ: Să glumim?
ŞTEFAN: Ah!... Nu e nimic... Unde-au ajuns slovenii cu letopiseţul meu?
CLUCERUL MOGHILĂ: Abia la jumătate...
ŞTEFAN: La ce fapt?
CLUCERUL MOGHILĂ: La bătălia de la Cosmin.
ŞTEFAN: Ce spui?... Abia vro 39 de ani din viaţa mea. Şi mai au...
CLUCERUL MOGHILĂ: Jumătate...
ŞTEFAN: Încă 39 de ani...
CLUCERUL MOGHILĂ: Dacă jumătatea d-a doua n-a fi ceva mai lungă ca cea dintâi.
ŞTEFAN: O! ho! ho!... Slovenii s-au pripit la scris... N-au greşit...
presimţind că-n a doua jumătate... Cam grea răsuflarea de câteva zile... Moghilă, ce face Voitiş... bidiviul care m-a purtat în spinare doisprezece ani?
CLUCERUL MOGHILĂ: Ar face bine dacă n-ar fi pus picioarele în sus...
ŞTEFAN: M-a lăsat?
CLUCERUL MOGHILĂ: S-a dus bietul Voitiş... Cum ajunse în grajdul de piatră pică d-a-n picioarele, căscă gura, mai suflă o dată şi...
ŞTEFAN: Aşa se cade să moară un domn... dar el...
CLUCERUL MOGHILĂ: Calul domnului, măria-ta...
ŞTEFAN: Da, calul domnului... Ştefan fără picioare şi fără cal... O! şi cum mă ducea la izbândă... ca un vifor năpustit în valea Sucevei!... Semn rău...
CLUCERUL MOGHILĂ: Ei, aş!...
ŞTEFAN: Semn rău, Moghilă!... Ce va să zică să mori de moarte bună?
CLUCERUL MOGHILĂ: Să mori în patul tău.
ŞTEFAN: Nu, Moghilă... Dumnezeu a dat omului simţurile prin care veghează sufletul. La o cârnire a vieţii simţurile, unul câte unul, încep să se întunece. O sită se coboară pe ochi, vezi turbure, nu mai vezi... Se vătuieşte auzul. S-a dus ascuţimea lui... "Aud...? Ce zici?"... Nu mai aude... Şi când cercetaşii nu mai veghează, sufletul părăseşte stârvul acesta... Asta e să mori de moarte bună... Eu aud şi văd ca la patruzeci de ani...
CLUCERUL MOGHILĂ: N-aveam dreptate?... Istoria a ajuns la jumătatea vieţii măriei-tale.
ŞTEFAN: Aşa ar fi de n-ar fi şi pieiri năprasnice... Nu de sabie, nu de apă, nu de foc, ci când piei ca mine... Nimic. (Se sprijină pe Moghilă.)... Cu sufletul întreg, cu dragoste pentru toată ţara cu tot cuprinsul ei... oh!...
Ascultă, Moghilă... Vorba de pe urmă a lui Ştefan e lege tuturora?
CLUCERUL MOGHILĂ: Sfântă ca sfânta cumincătură din sfântul potir!
ŞTEFAN: Şi vouă, boierilor?
CLUCERUL MOGHILĂ: Boieri, curteni, răzăşi, ţărani, una în faţa domnului.
ŞTEFAN: Să strângi pe boierii şi pe ostaşii ce-au mai rămas în Suceava, mâine, întâi de iulie, zi în care... Nimic. (Se sprijină pe Moghilă.)... Eşti tu credincios, Moghilă?
CLUCERUL MOGHILĂ: Ca-n faţa lui Dumnezeu şi a Domnului nostru
Isus Christos... Jur!...
ŞTEFAN: Nu jura... Că n-are să afle nimeni din ce-i auzi?
CLUCERUL MOGHILĂ: Nimeni!
ŞTEFAN: Mâine sui în scaunul Moldovei pe Bogdan...
CLUCERUL MOGHILĂ: Doamne!
ŞTEFAN: Ce?
CLUCERUL MOGHILĂ: Doamne... Facă-se voia ta...
ŞTEFAN: Am îmbătrânit... O! îndoială!... Şi aş putea să scap... dar sufletul nu vrea şi trupul nu mai poate... (Trage sabia pe jumătate.) Nu... nu mă mai ascultă... Degeaba o port... (Se reazemă pe Moghilă.)... Şi poate să dau ochi cu Ăl-deSus...