Partea întâi
Sunase de amiază. Poarta școlii se deschise și copiii năvăliră afară, îmbrâncindu-se să iasă mai repede. Dar în loc să se risipească iute și să se ducă acasă, la masă, cum făceau în fiecare zi, se opriră după câțiva pași, se adunară în grupuri și începură să șoptească între ei.
În dimineața aceea, Simon, fiul Blanchottei, venise la școală pentru prima oară.
Toți auziseră acasă la ei vorbindu-se despre Blanchotte. Cu toate că era bine primită în lume, mamele vorbeau despre ea cu un fel de compătimire puțin cam disprețuitoare, care îi pătrunsese și pe copii, fără să știe de ce.
Pe Simon nu-l cunoșteau, pentru că nu ieșea niciodată în drum și nu făcea ștrengării cu ei pe ulițele satului sau pe malul râului. Așa că nu le plăcea. Îl primiseră cu oarecare bucurie amestecată cu o mare mirare, și-și repetaseră unul altuia cuvintele rostite de un băiat de paisprezece-cincisprezece ani, care părea că știe multe, după cum clipea de șmecherește:
- Știți...Simon...n-are tată !
Băiatul Blanchottei se ivi în pragul școlii.
Avea șapte sau opt ani. Era cam palid, foarte curat, părea sfios, aproape stângaci.
Se întorcea acasă, la maică-sa, când, grupurile de colegi care șopteau mereu și-l priveau cu ochi răutăcioși și cruzi de copii care pun la cale ceva, îl înconjurară încet-încet și îl închiseră ca într-un cerc. Stătea acolo încremenit în mijlocul lor, surprins și încurcat, neînțelegând ce aveau să-i facă. Dar băiatul care adusese vestea, mândru de primul lui succes, îl întrebă:
- Cum te cheamă pe tine ?
El răspunse:
- Simon.
- Simon și mai cum ?
Copilul repetă încurcat:
- Simon.
Băiatul strigă:
Trebuie să te cheme Simon și încă într-un fel...Așa..Simon...ăsta nu e un nume.
Gata să plângă, el repetă pentru a treia oară:
- Mă cheamă Simon.
Ștrengarii începură să râdă. Băiatul, victorios, ridică glasul:
- Vedeți și voi că n-are tată.
Se făcu tăcere. Copiii erau uluiți de lucrul acesta extraordinar, cu neputință, monstruos: un băiețel care n-are tată. Îl priveau ca pe-o minune, ca pe o ființă nefirească și simțeau că disprețul mamelor lor pentru Blanchette pe care nu și-l explicaseră până atunci, creștea în ei.
Simon se rezemase de un copac ca să nu cadă. Stătea ca trăsnit de o nenorocire fără leac. Căuta să se explice . Nu găsea însă ce să le spună, nu putea dezminți faptul îngrozitor că nu avea tată. În sfârșit, palid, le strigă la întâmplare:
- Ba da, am și eu tată.
- Și unde e ? întrebă băiatul.
Simon tăcu; nu știa. Copiii râdeau, ațâțați. Acești copii de țară, asemănători cu niște jivine mici, erau îmboldiți de nevoia crudă care împinge găinile dintr-o dată să năvălească asupra uneia dintre ele care a fost rănită.
Simon zări deodată un vecin, copilul unei văduve, pe care îl văzuse totdeauna numai cu maic-sa, cum umbla și el.
- Nici tu, spuse el, n-ai tată.
- Ba da, spuse băiețelul, eu am.
- Unde e ? întrebă Simon.
- A murit, spuse copilul cu o mândrie nemăsurată. Tata e la cimitir.
Un murmur de aprobare trecu printre ștrengari, ca și cum faptul de a avea un tată mort, la cimitir, l-ar fi înălțat pe colegul lor, strivindu-l pe cel care n-avea de loc. Și drăcușorii ăștia, ai căror tați erau mai toți răi, bețivi, hoți și aspri cu nevestele lor, se îngrămădeau și-l strângeau din ce în ce mai tare pe Simon, ca și cum ei, copiii legitimi, ar fi vrut să-l înăbușe pe cel care era în afara legii.
Deodată, unul care era lângă Simon, scoase limba batjocoritor la el și strigă:
-N-are tată ! N-are tată !
Simon îl apucă cu amândouă mâinile de păr și începu să-l lovească cu picioarele, în vreme ce îl mușca aprig de obraz. Se iscă o îmbrânceală generală. Cei doi bătăuși fură despărțiți. Simon rămase lovit, zgâriat, zdrobit, tăvălit în țărână, în mijlocul cercului de ștrengari care aplaudau. Când se ridică scuturându-și mașinal cu mâna cămășuța plină de praf, cineva îl strigă:
- Du-te și spune-i lui taică-tu.
Atunci simți că în inimă i se prăbușește ceva. Erau mai puternici decât el, îl bătuseră și nici nu le putea răspunde, pentru că simțea bine că era adevărat, că el n-avea tată. Încercă, plin de mândrie, să lupte câteva clipe cu lacrimile care-l sugrumau. Se înăbuși, apoi începu să plângă zguduit de suspine, fără glas.
O bucurie sălbatică îi cuprinse pe dușmani și, firește, tot ca niște sălbatici care încearcă o mulțumire grozavă, se luară de mână și începură să joace o horă în jurul lui, repetând un refren:
- N-are tată ! N-are tată !
Dar Simon încetă deodată să plângă. Se înfurie cumplit. Sub picioarele lui erau destule pietre; le culese și le aruncă din toate puterile în călăii lui. Doi sau trei fură atinși și o luară la fugă țipând. Băiețelul părea atât de înspăimântător, încât ceilalți fură cuprinși de panică. Se risipiră și fugiră, lași, cum e întotdeauna mulțimea în fața unui om ieșit din fire.
Când rămase singur, copilașul fără tată o luă la fugă spre câmpie, pentru că își adusese aminte de ceva care îl făcuse să ia o hotărâre mare. Voia să se înece în râu.
Își aduse aminte în adevăr că, cu vreo săptămână înainte, un biet nenorocit, un cerșetor, se aruncase în apă pentru că nu mai avea bani. Simon fusese acolo când îl scoseseră din râu și bietul om, care de obicei îi părea jalnic, murdar și urât, îl izbise prin înfățișarea lui liniștită, obrajii lui palizi, barba lungă, udă și ochii deschiși, foarte senini. În jurul lui se spunea :A murit”. Cineva adăugase: „Acum e fericit”. Simon voia și el să se înece, pentru că nu avea tată, ca nenorocitul acela care n-avea bani.
Ajunse lângă apă și o privi cum curge. Câțiva pești zburdau repezi în unda limpede și, din când în când, făceau un salt și prindeau musculițele care zburau pe deasupra apei. Conteni din plâns pentru că manevra lor îl interesa foarte mult. Dar cum, după clipele de liniște ale unei mari furtuni, se pornesc dintr-o dată vânturi care îndoaie copacii și aleargă până la marginea zării, tot așa îl bântuia și pe el din când în când, cu o durere ascuțită, gândul: „ Am să mă înec pentru că n-am tată”.
Era foarte cald, foarte bine. Soarele blajin încălzea iarba. Apa strălucea ca o oglindă. Simon trecea prin clipe de fericire, era cuprins de acea moleșală care vine după lacrimi și ar fi vrut grozav să doarmă acolo, în iarbă, la căldură.
O broscuță verde sări la picioarele lui. Încercă s-o prindă. Îi scăpă. O urmări și fu gata s-o prindă de trei ori la rând. În sfârșit o apucă de vârful lăbuțelor de dinapoi și începu să râdă văzând cum se trudea vietatea să scape. Își aduna picioarele lungi și pe urmă le deschidea brusc, le lungea dintr-o dată țepene ca două bare. În vremea asta, ținându-și ocii ațintiți - ochii rotunzi încercuiți cu aur - bătea aerul cu lăbuțele dinainte care se zbăteau ca niște mâini. Simon își aduse aminte de o jucărie făcută din scândurele înguste, prinse în cuie, în zigzag, unele deasupra altora, care, printr-o mișcare asemănătoare, manevrau exercițiul spldățeilor fixați deasupra lor. Atunci se gândi la casa lui, și pe urmă la maică-sa, și cuprins de o tristețe adâncă, începu iar să plângă. Tot trupul îi era scuturat de fiori. Îngenunche și-și spuse rugăciunea ca înainte de culcare. Dar nu putu s-o isprăvească, pentru că fu năpădit de suspine grăbite, furtunoase. Nu se mai gândea la nimic, nu mai vedea nimic în jurul lui, nu mai era ocupat decât cu plânsul.
Partea a doua
Deodată o mână grea i se așeză pe umăr și o voce groasă îl întrebă :
- Ce te necăjește așa, băiețele ?
Simon se întoarse. Un muncitor voinic, cu barba și părul negre și crețe, îl privea cu bunătate. Copilul răspunse cu lacrimi în ochi și-n gâtlej:
- M-au bătut...pentru că...eu...eu..n-am...tată...n-am tată.
- Cum, spuse omul zâmbind, păi toată lumea are un tată !
Copilul mai spuse încă o dată cu greutate, printre sughițuri de deznădejde:
- Eu..eu...eu n-am.
Atunci muncitorul deveni serios; îl recunoscuse pe fiul Blanchottei și cu toate că era nou-venit prin partea locului, îi cunoștea vag povestea.
- Haide, spuse el, liniștește-te, băiete, și vino cu mine la maică-ta. O să ți se dea...un tată.
O luară la drum, voinicul de mână cu copilul, și omul zâmbea iar, pentru că nu-i părea rău s-o vadă pe Blanchotte, despre care povestea că e cea mai frumoasă fată din ținut. Poate că-și mai spunea în mintea lui că o fată care a greșit o dată putea să mai greșească și a doua oară.
Ajunseră în fața unei căsuțe albe, foarte curate.
- Aici, spuse copilul, și strigă: Mamă !
O femeie se ivi, și muncitorul încetă deodată să mai zâmbească, pentru că înțelese pe loc că nu era de glumit cu fata asta voinică, palidă, care stătea serioasă în prag, ca și cum ar fi vrut să apere de un bărbat pragul casei în care mai fusese trădată o dată de un altul. Omul, sfios, cu șapca în mână, îngână:
- Uite, doamnă, îți aduc băiețelul care s-a rătăcit pe malul râului.
Dar Simon sări de gâtul maică-si și spuse plângând iar:
- Nu, mamă, am vrut să mă înec pentru că ceilalți m-au bătut...m-au bătut...m-au bătut pentru că nu am tată.
O roșeață arzătoare acoperi obrazul tinerei femei; cu inima zdrobită, își îmbrățișă cu patimă copilul. Lacrimi repezi i se rostogoleau pe față. Bărbatul, mișcat, rămăsese locului, nemaiștiind cum să plece. Dar Simon se repezi deodată la el și-i spuse:
- Nu vrei dumneata să fii tatăl meu ?
Se făcu o tăcere adâncă. Blanchotte, mută și chinuită de rușine, se rezemase de perete, cu mâinile pe inimă. Copilul, văzând că nu i se răspunde, rosti iar:
- Dacă nu vrei, am să mă întorc înapoi, să mă înec.
Muncitorul o luă în glumă și răspunse râzând:
- Bine, vreau.
- Cum te cheamă, întrebă atunci copilul, ca să știu ce să le răspund băieților când or vrea să-ți afle numele ?
- Philippe, răspunse bărbatul.
Simon tăcu o clipă, ca să-și bage în cap numele ăsta, apoi întinse brațele împăcat și spuse:
- Atunci, Philippe, tu ești tatăl meu.
Muncitorul îl ridică în brațe, îl sărută repede e amândoi obrajii și fugi în grabă, cu pași mari.
A doua zi, când copilul intră în clasă, fu primit cu un zâmbet răutăcios; la ieșire, când băietanul vru să înceapă iar, Simon îi aruncă în cap, ca pe o piatră, cuvintele acestea:
- Pe tata îl cheamă Philippe.
Din toate părțile țâșniră urlete de bucurie:
- Care Philippe ?...Philippe și mai cum ?...Ce e aia Philippe ?...de unde l-ai scos și pe Philippe ăsta ?...
Simon nu răspunse nimic; de neclintit în credința sa, îi înfruntă cu privirea, gata mai curând să se lase martirizat decât să fugă de ei. Învățătorul îl scăpă de copii și Simon se întoarse la maică-sa.
Timp de trei luni, Philippe, muncitorul cel voinic, trecu des prin fața casei Blanchottei și câteodată se încumeta chiar să-i arunce câte o vorbă, când o vedea cosând la fereastră. Ea îi răspundea totdeauna politicos, era totdeauna serioasă, nu râdea niciodată cu el și nu-l lăsa să intre în casă. Cu toate astea, Philippe își închipuia, pentru că era puțin cam înfumurat, ca toți bărbații, că adesea, când vorbea cu el, Blanchette era mai îmbujorată decât de obicei.
Dar când ți-ai pierdut numele bun, e foarte greu să ți-l redobândești și rămâne pentru totdeauna atât de șubred încât, cu toată stăpânirea grijulie a Blanchottei, în sat oamenii începură să bârfească.
Simon însă îl iubea foarte mult pe noul lui tată și aproape în fiecare seară, când amurgea, se plima cu el. Se ducea sârguitor la școală și trecea foarte demn printre colegii lui, fără să le mai răspundă.
Totuși, într-o zi, băietanul care îl atacase prima dată îi spuse:
- Ai mințit, n-ai un tată pe care îl cheamă Philippe.
- De ce ? Întrebă Simon foarte emoționat.
- Pentru că dacă ai avea, ar fi bărbatul mamei tale.
Simon se tulbură în fața justeței acestui raționament, însă răspunse:
- Totuși e tatăl meu.
- Poate, zise băietanul rânjind, dar nu e chiar de-adevărat tatăl tău.
Țâncul Blanchottei plecă fruntea și porni visător spre fierăria lui moș Loizon, unde lucra Philippe.
Fierăria asta parcă era îngropată sub copaci. Înăuntru domnea întunericul; numai dogoarea roșie a unei vetre uriașe lumina cu reflexe mari cinci fierari cu brațele goale, care loveau în nicovale cu un zgomot asurzitor. Stăteau în picioare, încinși ca niște diavoli, ciu ochii ațintiți asupra fierului arzător pe care îl chinuiau și gândurile lor grele se ridicau și se lăsau o dată cu ciocanul.
Simon intră nevăzut și se duse binișor să-și tragă prietenul de mânecă. Acesta se întoarse. Deodată lucrul se opri și toți oamenii se uitară foarte atenți la el. Atunci, în mijlocul tăcerii neobișnuite, se auzi vocea subțirică a lui Simon:
- Auzi, Philippe, băiatul Michaudei mi-a spus adineauri că nu ești tatăl meu de-adevărat.
- De ce ? întrebă muncitorul.
Copilul răspunse cu toată nevinovăția:
- Pentru că nu ești bărbatul mamei.
Nimeni nu râse. Philippe rămase în picioare, cu fruntea sprijinită de mâinile lui mari, încleștate pe coada ciocanului proptit de nicovală. Se gândea. Cei patru tovarăși îl priveau, și Simon, mărunțel între uriașii ăștia, aștepta neclintit. Deodată, unul dintre fierari îi spuse lui Philippe, răspunzând parcă gândurilor tuturor:
- Totuși Blanchotte e o fată bună, cumsecade, harnică și așezată, cu toată nenorocirea care i s-a întâmplat, și ar fi o nevastă cum se cuvine pentru un om de treabă.
- Da, e adevărat, spuseră ceilalți trei.
Muncitorul continuă:
- E vina ei dacă a greșit ? I-a făgăduit că o ia de nevastă. Cunosc și eu destule care se bucură de cinste azi și care au făcut la fel.
- Da, e adevărat, răspunseră în cor ceilalți trei.
Și urmă:
- Numai bunul Dumnezeu știe cât s-a trudit sărmana, ca să-și crească singură băiețelul, și cât a plâns de când iese din casă numai până la biserică !
- Și asta-i adevărat, ziseră ceilalți.
Nu se mai auzeau decât foalele care ațâțau focul din vatră.
Philippe se aplecă deodată spre Simon.
- Du-te și spune-i mamei tale că am să viu să vorbesc cu ea astă-seară.
Apoi luă copilul de umeri și-l împinse afară.
Se întoarse la munca lui și cele cinci ciocane căzură împreună pe nicovale, ca o singură lovitură. Bătură fierul așa până noaptea, puternici, voinici, veseli, ca niște oameni mulțumiți. Dar așa cum clopotul cel mare al unei catedrale răsună în zilele de sărbătoare pe deasupra dangătului celorlalt clopote, ciocanul lui Philippe domina zgomotul celorlalte și se repezea în fiece clipă cu un vuiet asurzitor. Iar el, cu ochii aprinși, muncea pătimaș, drept, în mijlocul scânteilor.
Cerul era acoperit de stele când Philippe bătu la ușa Blanchottei. Își pusese hainele de duminică, o cămașă curată, și-și pieptănase barba. Femeia se ivi în prag și-i spuse mâhnită:
- Faci rău că vii după căderea nopții, domnule Philippe.
El vru să răspundă, îngână ceva, apoi tăcu, emoționat în fața ei. Ea urmă:
- Pricepi și dumneata că nu trebuie să se mai vorbească despre mine.
Atunci Philippe izbucni:
- Ce-nsemnătate mai are asta, dacă ai vrea să te măriți cu mine !
Nici un răspuns, dar i se păru că aude în întunericul odăii răbufnirea căderii unui trup. Intră repede; Simon, culcat în patul lui, prinse cu urechea zgomotul unei sărutări și câteva cuvinte șoptite încet de maică-sa. Apoi, deodată, fu ridicat de mâinile prietenului său și cel care îl ținea ridicat cu brațele lui de Hercule îi spuse:
- Să le spui colegilor tăi că tatăl tău e Philippe Remy, fierarul, și că are să le rupă urechile tuturor celor care au să se atingă de tine.
A doua zi, când clasa era plină și lecția trebuia să înceapă, Simon se ridică în picioare, palid și cu buzele tremurând, și spuse cu o voce limpede:
- Tatăl meu e Philippe Remy, fierarul, și-a făgăduit c-o să le rupă urechile tuturor celor care s-ar mai atinge de mine.
De data asta nimeni nu mai râse, pentru că îl cunoșteau bine pe Philippe Remy, fierarul și era un tată de care oricine ar fi fost mândru.
1879