Ioan Alexandru BRĂTESCU-VOINEŞTI
ÎNTUNERIC ŞI LUMINĂ
ÎN LUMEA DREPTĂŢII (1906)
De ce s-o fi ducând Andrei Rizescu să-şi petreacă seara la avocatul Vineanu, a cărui soţie primeşte în toate joile, nu ştie nici el. Afaceri şi politică nu se pricepe să discute, cărţi nu ştie să joace, să danseze, nici aft, iar miopia lui îl face să tresară la fiecare mişcare, de teamă să nu răstoarne ceva. Se pricepe să cînte din vioară, că e absolvent al Conservatorului; dar, din cei şase ani de rătăcire prin provincie, a învăţat că lumea vine la sindrofie să rîză, să vorbească, iar nu să stea smirna ca să asculte muzica.
O să facă şi astă-seară ce a făcut joia trecută: o să se mişte cu precauţiune de la un grup la altul, o să privească portretele şi litografiile de pe pereţi, o să audă aceleaşi convorbiri şi aceleaşi valsuri cantate la pian de domnişoare, şi o să plece obosit de urît, cu dorul Bucureştiului înzecit. Ajuns, văzu cu o tristă mulţumire că parcă n-ar fi altă seară, ci tot a de joia trecută. În odaia din dreapta, aceleaşi doamne cu figuri pătimaşe, în care nu mai era nimic feminin, jucau maus scump, care le aduna galerie împrejur; în odaia de alături jucau aceiaşi bărbaţi; într-altă parte cîţiva alţi inşi vorbeau despre aceeaşi trădare naţională şi micşorare a prestigiului ţării; ca şi în joia trecută, cîţiva ofiţeri se plângeau către domnişoare de lipsa unui lac pentru patinaj ori împărtăşeau cu bucurie hotărîrea colonelului de a pune la anul parchet în salonul clubului militar. Erau de faţă trei colegi de magistratură ai lui Andrei, dar procurorul şi supleantul jucau pocher, iar cu preşedintele nu prea era în dragoste mare; mai erau şi alţi avocaţi, dar parte erau tot la cărţi, iar parte discutau politică; cu altă lume nu se cunoştea bine, nefiind în oraş decât de vreo câteva luni; noroc că erau pe o masă albumuri de fotografii şi de cărţi poştale ilustrate, pe care Andrei puse rrfna, ca să facă şi el ceva.
Era adâncit în răsfoirea lor, cînd din odaia cu pian se auzi altceva decât obişnuitele valsuri. După o clipă de gândire, îşi aduse aminte că e Mondschein-Sonnate a lui Beethoven, o bucată pe care o cînta şi el la vioară.
Lăsînd albumurile, se strecură pînă la uşa odăii. Cînta o fată îmbrăcată într-o rochie modestă, cenuşie, care i se părea că-i e cunos-cută. Se întreba cu nedumerire: unde a mai văzut el acel chip, a cărui frumuseţe nu sta numai în frăgezimea tinereţii, dar mai ales în distinc-ţiune: o frunte bombată sub care străluceau ochi negri, sclipitori de inteligenţă, iar în părul negru pieptănat în sus, o viţă de păr alb, ca un buchet de iasomie!
În vremea asta domnişoarele rodeau de glumele unui ofiţer; în odaia de alături se iscase o ceartă la o masă.
— Fugi, domnule, d-aici, se auzea strigând vocea colonelului, joci ca o mazetă. O joci de patruzeci de ani şi tot n-ai învăţat-o. Apoi cînd mă vezi că-ţi lepăd pică de-un ceas...
Lumea rîdea cu hohote.
Fata care cînta la pian, cu însuşirea pe care o au femeile de a vedea fără să privească, observase pe fnărul cu ochelari, care sta în pervazul uşii de alături şi singur asculta cu sfinţenie ce cînta ea.
"Unde am mai văzut eu figura asta?" se frămînta Andrei şi, simţind pe cineva care se apropiase de dansul, se întoarse.
Era Antonescu, noul director al gimnaziului, cu care făcuse cunoş-tinţă câteva zile mai înainte pe uliţă.
— Era să vă întreb cine e domnişoara care cîntă la pian, dar bănuiesc că nu ştiţi, că sunteţi venit mai de curând decât mine.
— Ba ştiu, răspunse directorul. E domnişoara Murgu, sora nevesti-mii.
— Aşa!? Ce bine cîntă la pian domnişoara Murgu... Deodată i se făcu lumină în minte şi începu să rîdă.
— A, domnule Antonescu, să vezi ce lucru ciudat mi se înfmplă.
De aproape un sfert de oră mă chinuiesc să-mi aduc aminte de unde cunosc pe domnişoara şi acum îmi reamintesc.
—De unde?
—Acum doi ani, în vacanţa mare, am fost în treacăt vreo trei zile la Govora. Într-o seară s-a dat o reprezentaţie în folosul cantinelor şcolare. Nu e aşa că printre alte domnişoare a contat şi domnişoara Murgu?
—Aşa e.
—Păstrez şi acum afişul cu o însemnare de cât de bine a contat domnişoara, mi se pare, Elena Murgu.
—Asta e nostim, zise Antonescu zâmbind. Să i-o spunem.
—A, ba nu.
—Ba da, cum o isprăvi.
Se aşezară pe canapea şi urmară pe şoptite convorbirea, din care Andrei află că doamna Antonescu a rămas acasă, nefiind tocmai bine; că Antonescu, din pricina aerului Giurgiului, care nu-i pria, a obţinut să fie mutat aci, în orăşelul acesta de munte; că, măcar că nu era venit decât de două luni, simţea o mare îmbunătăţire în sănătate; că Elena îi era cumnată şi fiică tot într-o vreme, deoarece ei o crescuseră, fiindcă-i muriseră părinţii cînd era abia de şase ani; iar Antonescu află că nici Andrei n-are părinţi, că e şi el numai de şase luni în oraş. În vremea asta fata sf rşise şi, întonfndu-se, îi privea.
Directorul se sculă şi kfnd pe Andrei de mînă îl duse la dînsa.
—Eleno, dă-mi voie să-ţi prezint pe domnul Andrei Rizescu, judecător de şedinţă la tribunal şi absolvent al Conservatorului la vioară.
Apoi istorisi, cu toate împotrivirile lui Andrei, chestiunea afişului de la Govora.
—Admirabilă e sonata asta, domnişoară, zise Andrei, ca să schimbe vorba. Nu ştiu dacă aţi auzit-o vreodată la pian şi vioară.
—Nu.
—O ştii la vioară? întrebă directorul.
—Da.
Gazda, doamna Vineanu, care auzi în treacăt cuvintele din urmă, veni să stăruiască de Andrei să-şi aducă vioara.
—Te rog frumos, domnule Rizescu. Sunt trei paşi pînă la dumneata.
—Altă dată da, astă-seară însă nu.
—Mă însoţesc şi eu la rugăciunea doamnei Vineanu, stărui Elena Murgu. Sunt aci, vă pot acompania la pian.
Îi suna vocea mai dulce decât pianul de care sta rezemată, şi privirea ei zâmbitoare ucidea orice putere de împotrivire. După o clipă de codire se înclină:
—Fie.
Atunci fata făcu un pas către dansul şi-i zise, privindu-l drept în ochi:
—Dacă nu v-ar pricinui prea multă căutare, v-aş ruga să aduceţi şi afişul.
—O! asta nu, răspunse el îndrepfndu-se spre ieşire.
Totuşi l-a adus. Citise în grabă acasă însemnarea făcută pe el şi văzuse că nu era nimic de ascuns; deci, înainte de a începe să cînte, îl scoase din buzunar şi-l întinse fetei, care citi cu obrajii înfloriţi, desigur din pricina răsfrîngerii culorii afişului:
"Eram în picioare fngă scenă. Cea din urmă care a contat a fost domnişoara Elena Murgu, îmbrăcată simplu într-o rochie civită, o fată palidă la faţă, cu ochii vii şi cu o viţă de păr alb pe frunte. Nu ştiu ce mi-a dat de la început încredinţarea că, dacă va cînta şi această domnişoară, va cînta bine. O parte din public se pregătea să plece, sătul de afta muzică. Dar de la primele acorduri a robit toată sala, iar cînd a terminat, cu drept cuvânt i s-au făcut ovaţii."
După ce Andrei întocmi afişul cu îngrijire şi-l vîrî în buzunar, încep să cînte, şi cîntă Amândoi atît de bine şi puterea muzicii e atît de mare, încât capetele se întorc, vorbele încetează, pînă şi jocul de cărţi se opreşte, toţi se înghesuiesc în cadrul uşilor, iar cînd sf rşesc, lumea izbucneşte în aplauze:
—Admirabil!
— Domnule Rizescu, nu te mai primesc fără vioară, zise gazda...
... Şi acum, întors acasă, Andrei se gîndeşte ce rău i-ar fi părut să nu se fi dus la sindrofia lui Vineanu. Un bine nespus îi umple inima. Îşi ia vioara şi cîntă de unul singur, pe cînd în minte îi flutură doi ochi negri, sub o frunte mare, cu o viţă de păr alb, ca un buchet de iasomie...
O pornise de jos Andrei Rizescu. Era fiul dascălului Rizea de la biserica Sf ntului Gheorghe din Piteşti, om sărac, fără altă avere decât venitul a trei pogoane din pămfntul parohiei. Ajutat la cheltuieli de boierul Mărescu, ctitorul bisericii, Andrei a învăţat alături de băiatul Mărescului; dar pe cînd feciorul boierului îşi trecea clasele cu propteli, băiatul dascălului ieşea printre cei dintâi.
La sfîrşirea liceului s-ar fi înscris la altă facultate decât la Drept, dacă nu ar fi fost stăruinţele bătrînului Mărescu, care vroia să-şi aibă copilul alături cu Andrei, a cărui sîrguinţă şi cuminţenie puteau să-i fie un îndemn. Pe Tngă Facultatea de Drept, Andrei mai făcea şi pe cea de Filozofie şi mai urma şi Conservatorul la vioară, talent pe care-l moştenise de la tată-său, că şi dascălul Rizea cînta la vioară. Şi iarăşi, pe cînd Andrei ducea o viaţă aşezată, necunoscînd alte petreceri decât cititul, vioara, lungile plimbări împrejurul Bucureştiului şi regulatele partide de şah cu Klein, un coleg de conservator, care-l învăţase acest joc, socotindu-se vinovat şi stricat după o seară petrecută prea frziu la berărie în discuţii — fnărul Mărescu îşi cheltuia viaţa în cafenele şi în petreceri desfrânate.
După ce şi-a luat licenţa, pe cînd Mărescu pleca la Paris pentru doctorat, Andrei căpăta, cu sprijinul boierului, un post de substitut la Teleorman. Trecuseră doi ani de la intrarea lui în magistratură, cînd s-au înfmplat nenorocirile care au sfărîmat deodată toate legăturile de recunoştinţă ce-l legau de neamul Măreştilor.
Andrei avea o soră, Ana, care mergea în casa boierului de ajuta la cusut doamnei şi domnişoarei Mărescu. Această soră, nespus de dragă lui Andrei, a fost sedusă de fnărul Mărescu, întors în vacanţă de la Paris.
Ruşinea ce fata făcuse tatălui şi fratelui său a ispăşit-o prin chinurile în care s-a sfârşit, otrăvinduse. Peste câteva luni s-a răpus şi dascălul Rizea, iar Andrei a rămas singur pe lume.
De atunci, fără sprijinul nimănui, numai prin purtarea lui bună şi prin munca lui — câteva studii însemnate, publicate în reviste juridice, atrăseseră luarea-aminte a lumii judecătoreşti — înaintase încet, din treaptă în treaptă, ajungând în timp de şase ani judecător de şedinţă aci, în acest oraş. Colegii lui îi găseau trei cusururi: ziceau că este zgârcit, ursuz şi mfndru; dar n-aveau dreptate. Zgârcit îi ziceau pentru că nu-şi risipea banii la cărţi, dar ar fi de cercetat şi de numărat cîţi magistraţi cinstiţi, fără nici o altă stare, au putut, ca Andrei, cu economii din leafă, să-şi facă o bibliotecă frumuşică, să călătorească o dată pînă la Roma şi să aibă şi două mii de lei puşi deoparte. Mândru şi ursuz îi ziceau pentru că nu-i plăceau chefurile şi nu da ghes cu dragostea nimănui, nu prea se ducea în lume; dar asta ţinea şi de miopia lui, care-l făcea sfios; iar dacă aveau niţică dreptate cînd ziceau că "fulgeră la Cornul caprei cînd o rîde Rizescu", tot atât e de adevărat că nu l-au văzut niciodată necăjit, nici nu l-au auzit vorbind altfel decât cu nepăsare mersul stărilor sufleteşti ale oamenilor, fără să vrei, pe nesimţite, te simţi împins spre mâhnire şi spre mizantropie, văzînd zilnic pe oameni sub acelaşi unghi al sfâşierilor şi întremâncărilor pentru un peticel de interes.
Aşa cum era, în scurta vreme de cînd era în acest oraş, plăcuse multora şi nu erau puţini acei care, avînd o fiică, o soră sau altă rudă de măritat, ar fi primit cu bucurie s-o dea după dansul. Se poate, prin urmare, înţelege uşor ce vîlvă a sfrnit în acest orăşel, în care orice căsătorie era un eveniment, vestea că Rizescu o să se căsătorească cu cumnata directorului gimnaziului. Auzi dumneata, să ia fată străină, abia venită, fără un ban de zestre, cînd, slavă Domnului, erau în oraş aftea fete frumoase, binecrescute şi cu stare.
Lucrurile s-au înfmplat în chipul cel mai firesc.
În duminica următoare sindrofiei de la Vineanu, Andrei se dusese la Antonescu.
Directorul locuia chiar în localul gimnaziului, avînd pe seama lui trei odăi jos, în aripa dreaptă a clădirii. Într-o altă casă, unde venea să facă înfia vizită, ar fi stat cel mult zece minute, cu mănuşile în mfini, nemişcat pe scaunul pe care ar fi apucat să se aşeze; dar aci, atitudinea prietenoasă şi lipsită de etichetă a lui Antonescu îl făcuse să stea mai bine de un ceas.
Cînd a intrat, soţia şi cumnata directorului nu erau în odaie. Îl primise el, într-o hăinuţă de casă, pătată şi arsă în mai multe locuri de fel de fel de acide, şi întMa vorbă i-a fost:
— Mă rog, ţii la etichetă? să mă duc să-mi schimb haina...
— Te rog, nu te deranja, răspunse Andrei zâmbind. Iar după ce veniseră cucoanele şi după ce l-a înfăţişat nevesti-si, îl întrebase dacă se grăbeşte, şi faţă cu răspunsul negativ al lui Andrei:
— Apoi scoate-ţi mănuşile. Mă rog, nu te las aşa cu una, cu două: mi-ai spus deunăzi că nu cunoşti gimnaziul şi vreau să ţi-l arăt în amănunţimi.
Şi au mers cu toţii să vadă localul gimnaziului. Era în adevăr vrednic de văzut: săli de studiu curate, mari şi luminoase, sală de desen, sală de gimnastică, o bibliotecă cum nu s-ar fi aşteptat Andrei să găsească într-un orăşel atât de mic; şi în sfârşit, păstrat pentru la urmă, laboratorul de fizică şi chimie, specialitatea lui Antonescu, alături cu un amfiteatru încăpător.
La fiecare exclamaţie de admiraţie a lui Andrei, directorul se întorcea către fată şi o întreba:
— Să-i spunem aci? şi răspundea tot el: Nu, lasă la urmă. Antonescu era un om de vreo patruzeci şi cinci de ani, blond, slăbuţ, chel ca sticla, vioi ca o vrabie; porecla de "Neamţul", pe care o purta din şcoală, i se cuvenea şi pentru înfăţişarea lui, şi pentru că în adevăr era german după mamă; iar aplecarea lui pentru ştiinţele naturale o moştenise de la bunicul său matern, răposatul Maller, farmacistul. — Uite ce am combinat noi, domnule Rizescu, zise el, după ce se întoarseră în odaia de primire... dar cum să încep, că trebuie o introducere?
— Lasă mai târziu, Alexandre, zise nevastă-sa.
— A, nu! Nu mă ştii pe mine? Eu cînd am ceva de spus, trebuie să-l spun îndată, că mă supără, parcă mi-ar umbla un fir de păr pe limbă. Uite ce e.
Şi începu să explice cum îi lipseau din laborator multe lucruri esenţiale, care trebuiau neapărat cumpărate; că de la minister era gata de căpătat suma trebuincioasă, că judeţul, vorbise cu prefectul, n-avea fonduri.
Atunci ce s-a gândit? Aşa e că Elena cîntă bine la pian? — O, foarte bine!
— Eleno, aşa e că domnul Rizescu cîntă bine la vioară?
— Mai mult decât bine, răspunse fata.
Atunci era foarte simplu: s-a gândit că ar putea organiza în amfiteatrul gimnaziului un concert — era destul de încăpător amfiteatrul — şi s-ar putea scoate o sumă destul de frumuşică; şi părîndu-i-se că vede o mişcare de protestare a lui Andrei:
— Mai înfi, n-o să ai de contat toată seara, că o să mai fie şi alte bucăţi; băieţii o să cînte în cor, alţii o să declame, alţii o să mai facă scrimă. Mă rog, de toate. Să nu zici nu, domnule Rizescu. În orice caz, lasă-mă să mai trag nădejde două-trei zile. Ce e azi? Duminică? Uite, îţi acordăm trei zile de gândire: luni, marţi şi miercuri, cînd te rugăm să fii să prînzeşti cu noi. Dacă primeşti, vii miercuri cu vioara, dacă nu, vii fără vioară.
Aşa e că va să fie cineva afară din cale de ursuz ca să nu se simtă atras către nişte oameni aşa de deschişi la inimă?
Miercuri seara se dusese cu vioara. După-masă venise şi doctorul Georgescu, un coleg de şcoală al directorului, cu nevastă-sa, şi petrecuse o seară minunată, făcînd muzică cu Elena şi discufnd împreună cu doctorul planurile de reforme pe care vroia să le introducă Antonescu în cursurile lui. De atunci, pe măsură ce trecuse vremea, se încredinţase ce oameni de ispravă erau Antoneştii. La fiecare reîntâlnire găsise noi cuvinte să-i fie dragi şi să se apropie de dînşii. El, un om deştept, harnic, învăţat nu numai în ramura ştiinţelor naturale, dar pe care-l interesa orice fel de cunoştinţe; Matilda, nevastă-sa, o femeie bună şi simplă care inspira de la întâia vedere o trainică simpatie. Nu era frumoasă, dar avea o bfndeţe care te fermeca. Toate treburile casei le făcea fără nici un ropot, fără cea mai mică tevatură. Cu rost la toate, cu spor la muncă, mişcările aduceau aminte sprinteneala nezgomotoasă a unei furnici. Cu drept cuvânt zicea directorul despre ea că el nare în tot laboratorul de fizică un aparat mai precis decât nevastă-sa. Elena, pe fngă însuşirile soră-si, care-i slujise de mamă (îi zicea Mama Tilda), avea inteligenţa mai vie, era mai zglobie, era frumoasă şi avea mare talent la pian. Cteştrei aveau în comun simplitatea, naturaleţea, lipsa de supraveghere de tine însuţi şi de dorinţa de a produce efect, însuşirile greu de lămurit pe care le au mai ades nemţii decât ronTnii, însuşiri care sparg gheaţa şi te îmbie la intimitate şi la prietenie de la înfia înrlnire.
Om singur pe lume, mâncînd pe la birturi, trăind într-o odăiţă rece de singurătate, la uşa căreia cînd se întorcea nu era nimeni să-l înfmpine cu un zâmbet ori cu o vorbă bună, e lesne de înţeles ce înrîurire a avut asupra gândurilor şi hotărîrilor lui Andrei fericirea casnică aflată în casa Antoneştilor. Citiri împreună, discuţii interesante, muzică, pînă şi şahul de odinioară, că şi Antonescu juca şah, şi toate astea sub lumina unor ochi zâmbitori, a căror pereche n-o înflnise încă în viaţă — i se părea că după o lungă rătăcire printr-o negură umedă şi rece a sosit într-o locuinţă curată, caldă şi îmbălsămată. Gândurile mohorâte despre zădărnicia străduinţelor omeneşti, îndo-ielile neliniştitoare despre rostul lumii, care-l frănuntaseră aftea nopţi fără de somn, în pustietatea odăiţei lui de om stingher, se risipeau acum ca valurile de ceaţă la razele soarelui. Viaţa dusă de el pînă atunci îl făcuse să ajungă pînă la versta de 29 ani cu inima adăpostită de simţirea ce acum i-o cucerea cu furie, parcă vroia să-şi recîştige întîrzierea. Ce altă înfăţişare căpătau toate câte până acum i se păruseră fără însemnătate... Şi după lungi certuri cu sine însuşi, după lungi şovăiri, cînd din fericirea fără de nume pe care o simţea alături de fată şi din neliniştea dureroasă care-l rodea departe de ea, cînd din tăierea răsuflării pe care i-o pricinuia numai gândul că s-ar putea să n-o mai vadă, s-a încredinţat că fără dînsa nu se mai poate — a cerut-o lui Antonescu.
continuare ao descarcati de aici.....