Marele Pictor de Emilia Plugaru
Vara, bună prietenă cu Toamna, gospodăreşte pe ici pe colo, chiar dacă vremea ei a plecat. Totuşi într-o bună zi Toamna îşi intră în drepturi. Odată cu ea vin şi ploile reci şi mărunte. Nu e frunză sau firicel de iarbă să nu tremure în faţa ploiţei ciobăneşti. Soarelui i se face milă de sărmanele frunze. Îşi trimite razele să le încălzească şi nu observă că din zi în zi el însuşi se împuţinează, se face mic, tot mai mic. Nu e de glumă, să încălzeşti luni în şir e lucru greu, a obosit bietul soare. Are nevoie de odihnă. Adoarme, moţăie, se trezeşte, mereu e somnoros, îşi zice că odihna e lucru minunat, dar cum să laşi vietăţile fără pic de căldură? Somnul însă îl ia pe neprins de veste. Doarme câteva zile, se trezeşte, priveşte şi nu-i vine să creadă. Pământul e inundat de lumină. Atât de mult aur soarele nu a mai văzut. Ce o fi? se întreabă. Apoi se dumereşte. Câteva raze nu s-au întors. Au rămas să vopsească, să coloreze, să lumineze copacii, fructele, dealurile şi vâlcelele.
– Tabloul pământului e minunat, îşi zice el şi e mândru, e foarte mândru. Cât timp razele rămase în frunze luminează, poate să lenevească un pic. Doar că… Pe ici pe colo ar mai fi de îndreptat câte ceva. Uite pe deluţul cela e bine să adauge un pic de roşu, pe celălalt un pic de portocaliu, poamei i-ar sta de minune în violet, iar merele… mărul e frumos dacă jumătate e galben, jumătate e roşu.
Şi Măria-sa Soarele îşi meştereşte rapid o pensulă, apoi fără să stea pe gânduri se implică în crearea unei capodopere de care cu toţii ne bucurăm în fiecare an.
Şi doar gospodina Toamnă nu-şi găseşte loc de atâtea trebi. Aleargă, strânge, adună, pune în hambare, nu vede lumea în jur! Abia după ce răsună muzica, însemnând că vinul în poloboace e fiert iar nunţile şi cumătriile-s în toi, îşi scoate şorţul, urcă pe un nouraş şi priveşte cu mândrie la gospodăria ei.
– Au! strigă brusc harnica Toamnă. Câtă frumuseţe, câtă culoare! Vezi? îi zice ea nouraşului, nu e pe lume o pictoriţă mai mare ca mine. Îţi place?
– Îmi place, bineînţeles, cum să nu-mi placă, răspunde nouraşul, numai că…
aceasta nu e opera dumitale, e a marelui Soare! El e marele Pictor!
– Ba eu sunt marea Pictoriţă! se înfurie Toamna. Ca să te conving voi crea imediat un nou tablou!
Cu un burete făcut din nori fioroşi, cenuşii, şterge rapid tot aurul. Pe ici, pe colo lasă pete de galben murdar şi fiindcă pentru ea culoarea gri e cea mai preferată, pământul acum e colorat în gri.
– Hm… exclamă Toamna mândră de sine, nu am ce zice… Sunt talentată. Nici nu se compară cu ce era înainte… Hei!
Îl strigă pe nouraş, dar acesta nu mai e căci brusc Soarele se trezeşte, alungă norii, priveşte spre pământ şi vai! Nu are cuvinte.
– E trebuşoara Toamnei, nu poate Soarele de necaz. E imposibil să refacă ceva… La primăvară, la primăvară le va drege pe toate… Acum o va chema pe bătrâna Iarnă care va îmbrăca Pământul într-o mantie albă şi strălucitoare.
În scurt timp culoarea gri e acoperită, Toamna, agitată, nu pricepe ce se întâmplă, dar Iarna nu-i dă răgaz. Îşi continuă nestingherită munca.
– A venit Iarna! A venit Iarna! strigă mulţime de copilaşi.
Săniuţele sunt scoase din case şi duse la derdeluş. Bucurie, voie bună, râsete şi veselie! Şi doar sărmana Toamnă nu pricepe ce se întâmplă.
– Încă e toamnă, porneşte să le zică tuturor, însă nimeni nu-i dă atenţie aşa că într-un târziu se dă bătută şi pleacă. La anul neapărat va încerca din nou să-l convingă pe nouraş că nu Soarele, ci ea e marele Pictor!