PARTEA ÎNTÂI

 

I. Sentinţa unui tribunal ad-hoc

1

Doamna de Beaumont:  Domnule Cara, nu credeţi că ocupându-vă de complicata existenţă a lui „B-39“ v-aţi asumat o foarte grea răspundere?

Corneliu Cara:  Sunt convins. Dumneavoastră însă m-aţi deturnat de la itinerarul primului volum… Sunt totuşi mândru că v-am cunoscut…

Doamna de Beaumont: … Şi că v-am deturnat?

Corneliu Cara:  Doamnă, sunteţi o femeie… Vă rog să mă scuzaţi, dar n-aş dori să rostesc…

Doamna de Beaumont:  Domnule Cara, observ că aţi început să-mi faceţi curte!

Corneliu Cara: Nu râdeţi, doamnă! Documentându-mă, retrăiesc, într-un fel aparte, viaţa lui Radu Doinaş.

Doamna de Beaumont:  Doriţi chiar să reconstituiţi, cronologic, existenţa lui?

Corneliu Cara: Desigur, mai ales cu sprijinul dumneavoastră.

Doamna de Beaumont:  Nu vă este teamă că aş putea să vă induc în eroare?

Corneliu Cara:  Ce motiv aţi avea?

Doamna de Beaumont:  Şi fostele spioane au câte ceva de ascuns când se pomenesc faţă-n faţă cu Istoria. Sunteţi un naiv, domnule Cara…

Corneliu Cara: … pe care dumneavoastră aţi avut amabilitatea să vi-l faceţi oaspete. Vă plac chiar atât de mult naivii?

Doamna de Beaumont: Da! Vă surprinde sinceritatea? Oricum, o conversaţie cu un naiv este mai reconfortantă decât cu un raţional copleşit de dramele Europei. Ţin să vă avertizez că vom intra cu convorbirile noastre într-o perioadă delicată, încâlcită şi dubioasă din multe puncte de vedere. Acolo unde nu voi fi sigură că faptele s-au petrecut aidoma, aşa cum mi-au fost ele povestite de Radu, am să vă atrag atenţia.

Corneliu Cara: Vă mulţumesc, doamnă!

 

2

Începea un spectacol trist, dezolant al cărui protagonist, din nefericire, eram chiar eu. A refuza rolul, a-l respinge pe „regizor”, a ieşi, în fine, din scenă, însemna, de fapt, a încheia socotelile cu viaţa, ceea ce nu ar fi fost deloc dificil. O puteam face chiar cu propria-mi mână. Ar fi făcut-o şi Schellenberg, nu fără plăcere. Desigur, nu direct, ci prin mijlocirea oamenilor săi, aşi în lichidarea oricui. Totuşi, ori de câte ori, în frământările mele, ajungeam la concluzia că nu merita să mai trăiesc, descopeream cu oarecare mirare că nu toată fiinţa mea adera la ideea „ieşirii din scenă“ cu picioarele înainte. Am tot scormonit înlăuntrul meu zi şi noapte, cu răbdare, ca să descopăr ce sălăşluia acolo, în străfunduri: laşitate? curaj?

Brigadenführerul SS Walther Schellenberg se pregătea să facă din mine nu un spion, ci un colaborator; şi nu unul al SD-ului, ci al său personal. Acesta era un rang, dacă nu chiar un privilegiu, iar eu, după părerea şefului SD-ului, se cuvenea să fiu mândru. Iar mie numai mândrie nu-mi trezea „fişa” de colaborator personal prezentă printre alte fişe ale lui.

Există în viaţa unui om date calendaristice de care nu va izbuti să scape oricât de mult ar dori. De pildă, iată pentru mine una din ele: 29 ianuarie 1941. Ţin minte că mai bine de o săptămână am zăcut în apartamentul meu de pe Alexanderplatz, pradă unei cumplite crize depresive. SD-ul îmi dictase „domiciliu forţat” şi-mi adusese oficial la cunoştinţă că sunt supravegheat. În ziua aceea telefonul, pus şi el sub supraveghere, a sunat foarte de dimineaţă. În afară de stăpânul cu care destinul mă procopsise, nimeni altcineva nu mă mai suna. Primul care m-a uitat brusc a fost „bunul meu prieten” de la direcţia presei Reichului, dr. Otto Dietrich. Să-i fi dat chiar el lui Schellenberg o mână de ajutor în realizarea iscusitei sale capcane? Nu mai avea niciun rost să-mi bat capul cu o asemenea întrebare. SD-ul mă înhăţase, iar până una-alta eram bine înhăţat.

O vreme am lăsat telefonul să sune. Din plăcere, dintr-una rea şi duşmănoasă. În fine, am ridicat receptorul. Locul lui Dietrich la telefon îl luase acum Schellenberg.

— Guten Morgen, mein Freund! îmi ură cu o bună dispoziţie nefabricată.

Ziua bună?!… Prietene?!… i-am răspuns. Intrasem de-acum în scenă, jucam, răspundeam, şi cu voie bună chiar.

— Eşti pregătit?

Întrebarea Brigadenführerului SS era inutilă, ştia că eram pregătit; textul scrisorii adresată generalului Ion Antonescu i-l citisem mai zilele trecute în biroul lui, până şi plicul cu care urma să expediez scrisoarea îl lipisem tot acolo, sub ochii lui. M-am şi întrebat atunci de ce nu s-a oferit să-l păstreze într-unul din vestitele sale seifuri şi să mi-l dea la „ora H”, când bătăile de gong vor fi ridicat cortina? La urma urmei, dacă mi-ar fi trecut prin minte ideea năstruşnică de a modifica conţinutul scrisorii, la ce naiba mi-ar mai fi folosit? Schellenberg, prin agenţii lui, tot m-ar fi dibuit şi mi-aş fi complicat fără niciun rost situaţia care, şi aşa, era ticăloasă.

— Eşti pregătit? repetă el întrebarea. Ce-i cu tine, de-mi răspunzi atât de greu?

— Ce să fie? Că om sunt, şi nu-mi vine chiar atât de uşor.

Nu-l minţeam, iar el, fin psiholog, ştia să discearnă stările interlocutorului şi să le aprecieze în consecinţă. În cazul răspunsului meu îmi apreciase – nu mă înşela – tonul sincer.

— Te înţeleg… Aş vrea ca astăzi să predai legaţiei scrisoarea… şi tot astăzi s-o porneşti la drum.

— Bine… Numai să fiu primit! mi-am exprimat eu scepticismul.

— O să fii… Te asigur. Colonelul e singur, legionarii s-au retras din legaţie. Victoria de la Bucureşti a generalului a făcut din colonel un om fericit. E într-o nesfârşită euforie… Telefonează-mi să-mi spui ce ai făcut! La revedere!

M-a lăsat cu gândurile în debandadă. În fond, de ce mă frământam atât, nu-mi era tot una ce se va întâmpla cu mine de-acum înainte? Al meu nu mai eram, iar Schellenberg, întocmai ca un iscusit specialist în diamante, mă ţinea în palmă, mă tot cântărea şi studia, încercând să-mi determine caratele, modul cum ar putea să mă şlefuiască, pentru ca apoi să mă valorifice din plin la „bursa spionajului”.

M-am uitat pe fereastră: Berlinul se acoperise peste noapte cu un strat imaculat de zăpadă; puţin mai târziu ştiam că va ninge din nou, dar cu funingine. În dreapta clădirii, am văzut maşina supraveghetorului meu oficial: bineînţeles, cei neoficiali nu se zăreau, prezenţa lor însă o bănuiam. N-au decât să mă supravegheze cât pofteau; mi-era silă de toţi şi de toate…

Am început să mă îmbrac fără grabă, cu migală chiar, de parcă m-aş fi pregătit pentru nu ştiu ce recepţie sau întâlnire oficială.

Înainte de a părăsi apartamentul, am zăbovit câteva momente în faţa telefonului, întrebându-mă dacă trebuie sau nu să chem legaţia ca să-mi anunţ sosirea. N-am mai ridicat receptorul. Am renunţat. De ce mi-aş anunţa vizita? Mi se părea mai tentant să-l iau pe colonel prin surprindere. Telefonându-i, omul s-ar fi pregătit să mă întâmpine, şi-ar fi compus, eram sigur, până şi expresia, nemaivorbind de ţinută. Aş fi pierdut, astfel, din apropiata întâlnire cu el – cu siguranţă că şi ultima – partea cea mai savuroasă – surpriza cu multiplele sale efecte. Am coborât.

Ninsese frumos şi peste „Fiat“-ul meu. M-a încercat un fior de bucurie infantilă când, cu mâna neînmănuşată, am curăţat omătul pufos de pe parbriz. În timpul ăsta l-am zărit, fără să vreau, pe şoferul maşinii SD-ului înviorându-se. Zăcuse mult în inactivitate şi părea fericit să-şi dezmorţească oasele.

Am pornit-o; străzile Berlinului mi se păreau mai sumbre ca niciodată. Desigur, din pricina stării mele. Din gândurile în debandadă, unul făcea efortul de a se detaşa şi de a se limpezi. De ce m-aş fi apucat acum să-mi bat capul cu evenimentele din ţară, cu evoluţia politicii lui Antonescu? Cine eram eu ca să-mi pot permite luxul de a aprecia ce se petrece în ţară? Cândva fusesem Radu Doinaş, ziarist, apoi „B-39“, ofiţer de informaţii. Acum, cine dracu mai eram? Dar, mai ales, cine aveam să fiu de acum încolo? Unde şi când îmi pierdusem adevărata identitate?

Am văzut de departe clădirea legaţiei: era pustie, cineva avusese grijă să închidă obloanele de la ferestre. Grecianu, „diplomatul verde“, după ce va trăi o vreme ascuns în România, se va întoarce în Germania, la bază… la baza de lansare a lui Himmler. Ce ciudat! Acum ne aştepta acelaşi rastel pe amândoi.

Am intrat în aripa clădirii unde se aflau amplasate birourile ataşaţilor militari. Chiar la intrare m-am lovit de ataşatul aero, un bărbat înalt, trecut de patruzeci de ani, frumos, atrăgător, spilcuit în uniforma sa de aviaţie.

— A, domnul Doinaş! a exclamat aviatorul, ducând automat mâna la cozorocul chipiului. Nu v-am mai văzut de mult pe la noi!

N-am ştiut cum să-i interpretez exclamaţia, cred că din pricina deprimării mele.

— Toată lumea, pe aici, se interesa de dumneavoastră, m-a informat.

N-am apucat să-i pun vreo întrebare; m-a salutat din nou şi a ieşit în grabă. Am priceput totuşi că ataşatul militar principal, colonelul Ilie Gheorghiu, se găsea la post, căci aviatorul ieşise de la superiorul său.

Am ciocănit la uşă, am auzit invitaţia lui de a intra, dar, dintr-o afurisenie care se răsucise năvalnic în mine, am mai ciocănit o dată. Glasul ataşatului militar a răsunat atunci mai puternic şi, fireşte, mai autoritar. Se desluşea în strigătul său şi o undă de mirare.

Am intrat şi m-am oprit lângă uşă: zău, dintr-o dată, starea aceea morbidă îmi dispăruse ca prin minune. Cred că asta li se întâmplă actorilor în mod curent; până în clipa intrării în scenă, îşi trăiesc viaţa lor cotidiană hărăzită de Dumnezeu şi înscrisă într-un Buletin de populaţie. Nu m-am mişcat de lângă uşă, încremenisem locului cu capul în piept, spăşit. Colonelul, uluit nu atât de apariţia mea, cât de suferinţa provocată de „adâncile mele remuşcări”, s-a ridicat patern din fotoliu, gata să mă întâmpine ca pe un fiu rătăcitor. Purta uniforma de campanie, de alarmare, cu centura şi diagonala care-i conturau pieptul mare, marcat cu peste zece barete.

— Domnul Doinaş!… Ehei, ştiam… eram sigur… Dragul meu, nu există un bun român care, întotdeauna… A făcut o pauză, căutând cuvintele ca să-şi încheie fraza. Nu ştiu dacă le-a găsit, dar l-am auzit rostind înduioşat:… Un bun român, oriunde şi în orice situaţie rămâne un bun român.

A venit spre mine radios, mi-a întins mâna: „hai să facem pace!” Apoi, apucându-mă de cot, ca pe un suferind, m-a condus către un fotoliu din dreptul biroului, unde m-a aşezat. Mutra mea exprima jenă, ruşine, înfricoşare. Când ieşiseră din mine aceste minciuni actoriceşti şi mi se instalau, rând pe rând pe chip, nu ştiu…

— Da, domnule, pot spune că te aşteptam! S-a aşezat la locul său, şi-a pus mâinile pe birou şi, după, ce m-a privit ca pe un ştrengar, a început să mă îmbărbăteze. Hai, gata, bărbaţi suntem, ce naiba!… Eşti la curent cu evenimentele? Generalul n-a ezitat. Asta-l caracterizează! A scos armata în stradă, a dat legionarilor avertismente peste avertismente… Derbedeii n-au vrut să-i dea ascultare… Rebeliune au vrut, rebeliune au căpătat!

Eu încă nu-mi ridicasem privirile; iar colonelul o fi înţeles probabil din „chinurile mele lăuntrice” că trebuie să-şi continue logosul, să găsească ceva profund, care să fie la nivelul intelectualului Radu Doinaş.

— Epoca tradiţionalilor oameni politici în Europa s-a încheiat, o nouă epocă a început, a generalilor. Iar Conducătorul nostru este un general pe care Dumnezeu ni l-a dăruit la vreme, exact când noi, românii, aveam nevoie mai mult ca oricând de un asemenea Conducător.

Ca să-i dovedesc că-i împărtăşeam vederile, am scos din portofelul de la căptuşeala hainei scrisoarea şi i-am întins-o. Ochii mei au îndrăznit să-l privească doar câteva clipe.

— Ce-i asta? Vocea îi coborâse brusc.

— Scrisoarea mea de căinţă adresată generalului, i-am explicat cu un glas muiat de o falsă emoţie.

— Aha! mă aprobă el.

A citit cu evlavie numele, rangul generalului scris pe plic cu acurateţea unui grămătic. A schiţat gestul de a mi-l înapoia, eu însă mi-am îndreptat ochii spre el – erau rugători, ştiam.

— Domnule colonel…

— Ce-i cu dumneata, Doinaş? Abia acum văd cât eşti de schimbat.

Am dat din cap ca un om hăituit de propria-mi vinovăţie, decis de a o lua pe calea cea bună.

— Mi-am făcut un chinuitor şi dureros proces de conştiinţă…

— Eei, mă întrerupse el, aşa era şi normal…

Se înţelege că l-am aprobat, lamentându-mă că nu pot să-mi explic cum am putut să fiu atât de orb.

— Domnule colonel, am exclamat eu dramatic. Dumnezeu v-a scos în calea mea! Fără îndemnul şi prezenţa dumneavoastră la Berlin, nu ştiu ce m-aş fi făcut. Ajutaţi-mă în continuare, domnule colonel, ajutaţi-mă! Nu mă lăsaţi lup singuratic!

Nu-mi calculam dinainte vorbele, expresia feţei, ele se iscau de la sine, fără niciun efort special din parte-mi. Am tăcut pe neaşteptate, lăsând să se aştearnă între noi un covor de tăcere. Ochii i s-au făcut mici: efortul de a pricepe ce se petrecea cu mine era evident.

— Domnule Doinaş, da’ eşti pe drumul cel bun!

— Vreau să vă rog respectuos şi din inimă să expediaţi dumneavoastră, prin curier special, scrisoarea de căinţă adresată domnului general Ion Antonescu.

Am vorbit precipitat, năucit parcă de ideea ce-mi trecuse prin cap.

— Mda… mormăi îngândurat colonelul. Ţinea acum plicul cu ambele mâini, ca pe o carte. Mda… După o vreme să mă întrebă: Dar de ce, domnule Doinaş?

— Eu… mâine… vreau s-o pornesc cu maşina spre ca… pornesc la un drum lung şi anevoios. Aş ţine ca domnul general Antonescu să ia act de căinţa şi regretele mele încă înainte ca eu să ajung la Bucureşti.

Mi-a înţeles strategia şi s-a arătat încântat că mă poate ajuta să înaintez pe calea arătată de Dumnezeu.

— Din păcate, circulaţia aeriană este întreruptă… astfel chiar astăzi ţi-aş expedia plicul.

Mi-a dat, aşadar, de înţeles că mă ajută necondiţionat. I-am mulţumit, făgăduindu-i că-i voi telefona de la Praga, apoi de la Bratislava sau de la Budapesta. Mă „regăsisem“, îmi trecuse „starea” de stinghereală… Am şi zâmbit, drept care, ataşatul militar a devenit ceva mai volubil.

— Domnule Doinaş, trăim vremuri mari… Noi, românii, trebuie să privim în jur şi să învăţăm de la italieni. Au un rege pe care-l respectă, aşa cum cere tradiţia şi bunul simţ, dar au şi un conducător, în persoana lui Mussolini, pe care Italia îl urmează din izbândă în izbândă… În epoca dictaturilor, numai dictatorii mai pot să facă faţă Istoriei. Trebuie să-l urmăm cu încredere pe general. El ne va reda România Mare.

Dacă n-ar fi sunat telefonul, dacă la celălalt capăt al firului n-ar fi fost OKW-ul, logosul său ar fi curs fără contenire, încurajat, fără doar şi poate, de „atenţia” cu care ascultam şi „băgam la cap“. Colonelul vorbea o germană corectă. Am înţeles că interlocutorul său, generalul Keitel, îl invita urgent la o întrevedere. Fără voia mea, trăgeam cu urechea şi am fost surprins de ţinuta firească a celui care ţinea locul ministrului plenipotenţiar, de tonul său demn şi impunător.

Când a pus receptorul în furcă, s-a ridicat din fotoliu, dându-mi de înţeles că nu avea încotro şi trebuia să se despartă de mine.

— Sunt chemat la OKW. Domnul feldmareşal Keitel, în persoană, doreşte să mă vadă.

Mi-am zis că, în faţa mea, evolua un „actor” de aceeaşi valoare cu mine. Îşi umflase pieptul şi devenise aferat.

— Generalul are o încredere oarbă în mine, îmi mărturisi cu trufie. Iar eu, aici, trebuie să rezolv problemele înarmării ţării… Coborând mult vocea, adăugă: Problemele războiului de mâine… Căci va fi unul scurt, fulgerător şi glorios. Te pup şi îţi doresc drum bun. Am încredere în dumneata, să nu mă faci de ruşine!

M-a ameninţat părinteşte cu degetul, m-a condus la uşă, unde şi-a amintit că mai trebuie să-mi spună ceva.

— Am terminat cu „capela verde“. Paştele şi grijania mamii lor de anticrişti! Unde şi-au găsit ei, derbedeii ăştia, să „ctitorească” lăcaş sfânt… Na, că i-a pedepsit Dumnezeu!

În maşină, la volan, m-a cuprins din nou acea stare de toropeală scârboasă, de indiferenţă. Mi se uscase cerul gurii şi aveam senzaţia că cineva încerca să-mi bage pe gât un cocoloş de murdărie. Nu ştiam încotro merg; mă luam când după un automobil particular, când după un autobuz. Şi iată aşa m-am pomenit trecând prin faţa hotelului „Adlon“. Mai aveam puţin până să ajung la „Poarta Brandenburgului” când, deodată, maşina supraveghetorului meu oficial m-a depăşit, iar tipul de la volan mi-a făcut semn să opresc. Am tras pe dreapta, lângă bordura trotuarului. Din „Opel” a sărit imediat „îngerul meu ocrotitor” şi a venit în pas alergător spre mine. N-am deschis portiera, ci am lăsat geamul jos. Pe un ton foarte respectuos, mi-a transmis din partea şefului SD-ului un mesaj: „Herr Brigadenfuhrer SS Walther Schellenberg doreşte să se întâlnească imediat cu dumneavoastră. Vă roagă să mă urmaţi la sediul central”.

În fine, „Fiat”-ul meu avea din nou o direcţie clară.

3

Doamna de Beaumont: Am mai spus-o şi probabil am s-o mai spun de multe ori de-a lungul convorbirilor noastre: Schellenberg a avut o minte diabolică. A! Nu am în vedere numai modul cum a conceput „afacerea Doinaş”, ci cum a condus SD-ul…

Corneliu Cara: Îl admiraţi?

Doamna de Beaumont: Nu cred că este cuvântul cel mai potrivit. Trebuie însă să-i dăm Cezarului ce este al Cezarului. Numai urmând această cale poţi să-ţi apreciezi cu realism adversarul, poţi să tragi concluzii practice. Activitatea lui Schellenberg merită să fie studiată…

Corneliu Cara: După mai bine de trei decenii de la terminarea războiului?

Doamna de Beaumont: De ce nu? Fenomenul naţional-socialismului hitlerist trebuie studiat în permanenţă în perspectiva istoriei. Un stat nazist n-ar fi putut fiinţa, dacă Hitler n-ar fi născocit Gestapoul, SD-ul, într-un cuvânt acea monstruoasă instituţie numită R.S.H.A. Iar Schellenberg s-a întâlnit în mod fericit cu această teribilă inchiziţie a secolului XX. Să revenim însă la Radu Doinaş şi să vedem ce i-a hărăzit Schellenberg într-o primă etapă.

Corneliu Cara: Au existat deci mai multe… Ştiţi ce s-a întâmplat cu Doinaş după ce „îngerul” său ocrotitor i-a oprit maşina?

Doamna de Beaumont: Este un episod pe care-l cunosc foarte bine. După ce i-a adus mulţumiri pentru predarea scrisorii adresată lui Antonescu, Schellenberg i-a amintit lui Doinaş de călătoria făcută în toamna anului 1940 la Bucureşti cu maşina.

Corneliu Cara: I-a amintit şi de Ella?…

Doamna de Beaumont: Nu. Schellenberg stăpânea foarte bine arta manierelor, spre deosebire de ceilalţi camarazi de partid ai săi. Au discutat itinerarul, distanţele, durata. O să vedeţi imediat de ce. În ziua următoare, Doinaş trebuia să dea de înţeles că părăseşte locuinţa, Berlinul, Germania. În realitate, el urma să fie transportat la o vilă special pregătită de Schellenberg. De acolo, conform graficului stabilit împreună, Radu Doinaş avea obligaţia să telefoneze ataşatului militar… De la Praga, de la Bratislava, în fine, chiar de la Budapesta.

Corneliu Cara: Cu ce scop?

Doamna de Beaumont: O să vi-l dezvălui ceva mai încolo… Până atunci, v-aş propune să reţineţi faptul că Schellenberg organizase cu multă minuţiozitate tehnica „convorbirilor” telefonice dintre Doinaş şi colonelul Ilie Gheorghiu. Centrala telefoanelor chema legaţia, o telefonistă amabilă anunţa „Vă caută Praga la telefon!“ Legătura era „stabilită”, Doinaş îi împărtăşea colonelului impresii de drum. Abia când Radu „a ajuns la Bratislava”, ataşatul militar i-a confirmat că expediase la Bucureşti scrisoarea de căinţă adresată lui Antonescu. Apoi Radu Doinaş l-a mai chemat o dată la telefon de la „Budapesta”. Ba de acolo, ca să fie cât mai convingător, i-a mai comunicat colonelului şi câteva observaţii cu privire la atmosfera politică şi militară din capitala Budapestei, după care, respectând schema jocului conceput de şeful SD-ului, n-a mai dat niciun semn de viaţă, căci fusese omorât…

Corneliu Cara: Mă bucur că vă place să glumiţi.

Doamna de Beaumont: Aşa e, îmi place… Numai că, de data asta nu glumesc. Radu Doinaş a fost omorât… Cum? Vă voi povesti în cursul rundei de după-amiază.

 

4

Cum, pe ce căi am ajuns în vila pe care, după un timp, am botezat-o „Pustnicul”, nu ştiu, n-aş putea să relatez. N-o botezasem aşa pentru că în clipa aceea îmi amintisem de mânăstirea de la marginea Bucureştiului, ci din cu totul alte motive. „Pustnicul” eram chiar eu, cu întreaga mea existenţă închisă între zidurile unei „chilii” moderne, confortabile, clădită într-un loc pitoresc şi neliniştitor de izolat. Repet, nu ştiu cum m-am pomenit acolo. Doar atât îmi amintesc că, după întrevederea cu Schellenberg, m-am înapoiat la locuinţa mea de pe Alexanderplatz, ca să mă pregătesc de drum. Mintea mi-era golită de gânduri. Mă mişcam în casă ca un robot conceput să îndese lucruri în valize. Când am terminat ultimul geamantan, se înserase. Am căzut, mai mult plictisit decât ostenit, într-un fotoliu şi am adormit. Mai exact, am fost adormit. Când, cum, mi-e imposibil să stabilesc. Că am fost drogat, mi-a confirmat Walther Schellenberg mai târziu, cerându-şi scuze că se văzuse nevoit să apeleze la asemenea mijloace de „transport”. Aşadar, cum şi cât am călătorit, cine m-a cărat în dormitorul unde m-am trezit, cine m-a dezbrăcat şi m-a băgat într-un aşternut imaculat unde am mai dormit ca un bebeluş după baie – nu ştiu. M-au trezit bătăile în uşă ale lui Schellenberg. Am deschis ochii. Nu eram deloc buimac. Nu mă încerca nicio senzaţie ieşită din comun care să-mi dea de bănuit. Din prima clipă mi-am dat seama că nu mai sunt în locuinţa mea de pe Alexanderplatz; şi, fără să intru în panică, am încercat să ghicesc unde nimerisem. Am privit în jur; un amănunt m-a cam pus pe gânduri: îmbrăcămintea purtată în ziua aceea – costumul de haine, cămaşa, cravata, până şi chiloţii – era rânduită pe un scaun, cu pedanterie, aşa cum îmi plăcea.

Am auzit repetându-se bătăile la uşă şi am rostit – culmea! – în româneşte: „Poftim!“ În clipa următoare şi-a făcut apariţia Walther Schellenberg în persoană; nu-l însoţea nimeni.

— Guten Morgen! mi se adresă el încă din uşă. Cum ai dormit, prietene?

Era în uniforma sa neagră cu cap de mort, care-i cădea impecabil. Probabil că lăsase cascheta şi mantaua pe un cuier, la intrare, sau altundeva. Nu cumva dormise şi el sub acelaşi acoperiş cu mine? M-a învăluit într-o privire radioasă. Şi-a tras un scaun lângă patul mare, care ocupa aproape toată suprafaţa dormitorului.

— Am venit ca să luăm împreună micul dejun, mă încunoştinţă el, să-ţi arăt apoi vila, să-ţi prezint pe cei care îţi vor purta de grijă.

Nu i-am răspuns imediat; m-am ridicat în capul oaselor şi iarăşi mi-am rotit privirile în jur. Draperiile de la singura fereastră a încăperii, ce-i drept, imensă, erau date la o parte: se făcuse ziuă şi o lumină cenuşie, mohorâtă, se lipise de geamuri. „Mult am mai dormit!“ mi-am zis şi, conform unui reflex format de-a lungul anilor, am dat să-mi caut ceasul pe noptiera din dreapta patului. L-am găsit însă la mână, indiciu concludent că nu eu mă dezbrăcasem şi că cel care mă studiase cum mă îmbrac şi dezbrac reţinuse multe, dar nu şi acest amănunt.

Amuzat, Schellenberg mă urmărea, probabil ca pe un mim în plin spectacol. Mi-am cercetat ceasul: acele „Longines“-ului meu se opriseră la trei şi jumătate.

— E târziu, mă ajută Schellenberg, înveselit, să mă descurc, este nouă şi un sfert. Mor de foame… Hai, prietene, dă-te jos, fă-ţi un duş, îmbracă-te şi coboară în sufragerie să mâncăm.

S-a ridicat în picioare şi deşi era de statura mea, mi s-a părut deodată înalt şi vânjos.

— Să nu mă întrebi în ce zonă geografică a Germaniei ne găsim, că n-o să-ţi spun, mă preveni, el ghicindu-mi parcă întrebările. Tot ce pot să-ţi dezvălui e că mi-ar plăcea şi mie să lenevesc aici o vreme, rupt de restul lumii.

A râs. Nu minţea. De aceea, când m-am dat jos din pat, i-am replicat:

— Te pomeneşti că mă invidiezi?

— De ce nu? Condiţii, excelente, zonă pitorească… departe de război.

Vorbea omul serios. Am zis:

— Oare să ocup eu în planurile voastre un loc atât de important, încât să merit asemenea investiţii?

— Fii liniştit! Meriţi… Ochii lui negri au sclipit cu o viclenie blândă. Uşa aia dă în baie. Toate lucrurile tale sunt la locul lor… Te aştept jos…

Mi-a vorbit, ca şi când aş fi fost familiarizat cu toate ungherele vilei. Cam aşa a debutat existenţa mea în acest „surghiun” organizat de Schellenberg.

Înainte de a coborî în living-room, am deschis, din curiozitate, a treia uşă din dormitor: am văzut o bibliotecă, un birou, câteva fotolii. Într-un cuvânt, o cameră de lucru, mobilată simplu. N-am mai intrat să arunc o privire peste cărţile din bibliotecă. Am coborât scara de lemn care, deşi ocrotită de un covor verde, gros, ce se termina la parter, scârţâia sub paşii mei.

Walther Schellenberg mă aştepta lângă un şemineu în care ardeau, ca în basmele de iarnă, câţiva butuci. Masa, cioplită rustic, era aranjată pentru micul dejun. Rustice erau şi scaunele. Tot ce vedeam acolo era rustic şi-mi amintea de un han din Munţii Tirolului unde trăsesem cu ani în urmă. De fapt, atunci, sub această impresie, începusem să cred că fusesem transportat în Austria, fireşte, cu un avion.

— Ce zici de liniştea care ne înconjoară? se minună, şeful SD-ului. (Nu juca teatru, deşi era un actor excelent. Sinceritatea lui adolescentină contrasta cu capul de mort din dreptul inimii, semnul distinctiv al călăilor înfăşuraţi într-un postav de doliu.) O să-ţi prezint pe doamna şi pe domnul Klinger…

Cuvintele răsunară solemn, lăsându-mi câteva secunde impresia că Brigadenführerul SS şi cu mine suntem invitaţii unei onorabile familii germane. Pe o uşă, fără îndoială de serviciu, a intrat un bărbat însoţit de o femeie.

Schellenberg s-a desprins, încântat, de lângă cămin şi a păşit respectuos în întâmpinarea doamnei şi domnului Klinger.

— Dumneaei, mi se adresă generalul SS-ist, este doamna Margot Klinger, o bucătăreasă neîntrecută… Mulţi bărbaţi germani şi-ar dori lângă ei o asemenea soţie şi gospodină.

Doamna Klinger a roşit de plăcere. Am salutat-o de la distanţă, printr-o înclinare milităroasă a capului. Nu mi-am rostit numele, căci nu ştiam dacă-mi era permis.

— Norocul a fost de partea domnului Gustav Klinger, administratorul vilei, urmă Schellenberg, trecând pe nesimţite spre un ton menit să sugereze că între el, ca şef al SD-ului, şi familia simplă a unuia ca Klinger, nu exista niciun fel de distanţă ierarhică.

Administratorul, deşi îmbrăcat civil, luase maşinal poziţie milităroasă, iar eu, din nou, mi-am înclinat capul a salut…

— Doamna şi domnul Klinger, membri vechi ai Partidului naţional-socialist, sunt colaboratorii mei versaţi şi de încredere.

Pentru mine scena era evident grotescă: eu, colaborator personal, ei, de asemenea, colaboratori. Gustav Klinger era un bărbat înalt şi cam gras. Îmbrăcat într-un costum de pădurar, strâmt pe burta sa în dezvoltare. Părea mult mai verde decât Frau Margot, o femei scundă, subţirică, îmbătrânită de timpuriu, cu părul cărunt de-a binelea şi adunat într-un coc imens, „bătut” în spelci.

— Să servesc masa? se interesă Frau Margot, măgulită de vorbele lui Schellenberg.

— O! chiar te rugăm. Dumneata, domnule Klinger, mai rămâi o clipă cu noi.

Când am rămas în trei, şeful SD-ului s-a întors cu faţa spre mine şi, fără a abandona tonul prietenos, m-a informat asupra raporturilor mele cu familia Klinger.

— Dragă prietene, din clipa asta, domnul Gustav Klinger se află la dispoziţia ta. Orice dorinţă, orice doleanţă lui să i-o exprimi, fără nicio reticenţă. I-am dat ordin domnului Klinger să-ţi satisfacă orice dorinţă.

Ascultându-l, mă întrebam dacă voi mai trăi vreodată bucuria de a simţi înflorind în mine dorinţe. Herr Klinger, grav şi îmbujorat la faţă, dădea, în răstimpuri, aprobator din cap. Când am rămas din nou singuri, şeful SD-ului mi-a dezvăluit un lucru care, la început, m-a îngheţat, dar pe urmă mi-a dezlegat limba.

— De altfel, prietene Doinaş, aş vrea să iei act că, în vilă, în afară de familia Klinger, nu mai locuieşte nimeni, că în jurul tău, al vilei, nu există pază de niciun tip. Nu ştiu dacă-i măsura cea mai ideală, repet, am o încredere nemărginită în tine, în cuvântul tău de onoare.

A tăcut, lăsându-mă să meditez la „nobleţea” cuvintelor sale. Nu-mi aminteam să-mi fi dat vreodată cuvântul de onoare în legătură cu conduita mea acolo sau în altă parte. La drept vorbind, în jocul nostru, ce valoare etică mai putea să aibă un cuvânt de onoare? Mă înhăţase, eram în mâna lui, acceptasem condiţia de a-i fi colaborator. În sensul ăsta semnasem şi un document. Totuşi ideea în sine – absenţa oricărei paze – conţinea un element tulburător! Îmi mirosea a fugă, a libertate. Vorbind, nu ştiu dacă am izbutit să-mi ascund tulburarea.

— Am auzit bine, vila nu-i păzită de trupe ale Gestapoului?

— Nici vila, nici Radu Doinaş, întări Walther Schellenberg cele spuse, căutând să-mi surprindă privirile.

Am schiţat un zâmbet.

— Vrei într-adevăr să mă faci să cred că o clădire conspirativă a SD-ului, destinată şi instruirii individuale a unor agenţi, nu este supravegheată?

— Ce te miri aşa? Am şi eu ideile mele. M-a luat de braţ şi m-a invitat să facem împreună câţiva paşi prin living-room. Nu-mi plac şabloanele, iar acolo unde pot, încerc să le dau uitării. Trupele de pază, oricât de puţin numeroase ar fi ele, atrag, mai devreme sau mai târziu, atenţia populaţiei. Şi iată cum rostul vilei poate fi deconspirat, în ciuda vigilenţei.

— Deci, dacă ar fi să te cred, mă laşi numai în seama familiei Klinger?! Scuză-mă, Walther, chestia asta îmi pare incredibilă.

Brigadenführerul SS a înălţat din umerii săi largi şi puternici.

— Eu ţi-am spus adevărul!

Brusc, mi-am amintit de paşaport, de celelalte documente de identitate. Nu m-am ferit de el: mi-am dus palma dreaptă la pieptarul stâng al hainei; paşaportul nu-mi fusese ridicat.

— Actele rămân la tine, Radu… răspunse Schellenberg unei întrebări nerostite de mine. Totuşi, dacă o să te bată gândul să fugi, eu, unul, te-aş sfătui să n-o faci. Vila nu-i păzită, în schimb este foarte izolată. O să te rătăceşti, iar în cele din urmă tot o să fii prins. Tot la mine o să ajungi, numai că atunci n-o să ne mai privim în ochi ca doi prieteni.

Apariţia doamnei Klinger a pus capăt convorbirii.

— Hai să ne aşezăm la masă, îmi propuse generalul.

Lungimea mesei cu şase scaune în jur se interpunea între mine şi şeful SD-ului. Ne-am aşezat faţă în faţă, ca şi când nu ne-am fi pregătit să mâncăm, ci să începem o partidă de şah. Încă mai eram tulburat de acel vag miros de libertate. Urmărea oare Walther Schellenberg să mă îndatoreze şi să mă copleşească cu semnele sale de încredere? Sau născocise o capcană subtilă a cărei logică numai el o putea savura?

— Programul de instruire o să se întindă pe o perioada lungă? m-am interesat eu, cu glas neutru.

— Depinde… depinde de mai mulţi factori, îmi răspunse diplomatic. Nu uita că eu sunt unicul tău instructor, dar, la rându-mi, depind de Reichsfuhrerul Himmler şi de Heydrich… Suntem la începutul lui februarie, iar intenţia mea este ca în primăvară să te ştiu intrat în acţiune.

Nu m-am putut stăpâni şi l-am întrebat:

— Unde?

Nu credeam că o să-mi răspundă atât de prompt.

— În Anglia… Ce zici, îţi place scena pe care ţi-am destinat-o?

Era pentru a doua oară în dimineaţa aceea când mă surprindea cu „lovituri năprasnice”, „ameţindu-mă” şi obligându-mă să mă retrag între „corzi“. M-a salvat însă „gongul”, adică Frau Margot care ne aducea de la bucătărie un „Fruhstitek” a cărui aromă mi-a aţâţat pofta de mâncare.

5

Voia oare Walther Schellenberg să mă facă să fug, să evadez? Iată un gând care m-a obsedat multă vreme, uneori şi în somn. Curând aveam să mă conving că, în privinţa supravegherii, şeful SD-ului nu mă minţise. Într-adevăr, în vilă nu mai locuia nimeni în afară de mine şi de familia Klinger. Mă bucuram de un program generos, aşa că ieşeam să mă plimb ori de câte ori îmi poftea inima. Eram, la prima vedere, mai mult un „pustnic” decât un prizonier. Singurătatea – multe ore, iar uneori chiar şi zile întregi – era nestingherită. Liniştea patriarhală a întinderilor acoperite de un strat gros de zăpadă nu mă împovăra, o suportam uşor, chiar cu plăcere.

Luasem obiceiul să ies din casă imediat după micul dejun.

Asta însemna ora opt şi jumătate-nouă. În ciuda gerului, umblam mult, chinuit de gândul evadării, căci libertatea de care-mi vorbise Schellenberg era reală, dar şi relativă. De unde până unde se întindea? Logica esesistului mă stingherea rău de tot. Nu-mi reţinuse niciun act. Nici măcar paşaportul diplomatic. Doar „Fiat”-ul. „Fii liniştit! La încheierea războiului, mă asigurase Schellenberg, o să-ţi înapoiem maşina. Am dat-o în grija mecanicilor mei. Să nu-ţi faci probleme.” Nici nu-mi făceam.

În ziua în care am ieşit din vilă pentru prima oara, n-am urmărit decât un singur scop: să verific dacă Schellenberg m-a indus sau nu în eroare. Am dat târcoale clădirii, m-am depărtat de ea. N-am sesizat nimic suspect.

În ziua următoare, probabil din ordinul şefului nostru comun, Herr Gustav Klinger mi-a propus să-mi arate chiar el domeniul. Nu l-am refuzat. Am ieşit împreună. Omul era mai înalt decât mine cu un cap; când îl vedeam cu câtă semeţie călca în uniforma sa de pădurar, aveam impresia că-i un uriaş care creştea parcă direct din cizme. Cântărea cu siguranţă, mai mult de o sută de kilograme, dar se mişca destul de uşor, cu o sprinteneală care-ţi sugera că nu-i displac exerciţiile de gimnastică. M-a condus peste tot, mi-a deschis magaziile, grajdurile, mi-a prezentat acareturile. Ajungând la garaj, mi-a explicat fără să-i fi cerut că SD-ul îl dotase cu două maşini, una din ele fiind destinată exclusiv transportului de mărfuri şi alimente necesare gospodăriei. Cu prilejul ăsta am reţinut un amănunt: maşinilor le lipseau tăbliţele cu numerele de înmatriculare. Nu întâmplător, mi-am zis. Dacă le-ar fi avut, aş fi putut să aflu pe loc în ce „land“ al Germaniei fusesem „surghiunit”.

Încolo, administratorul nu m-a lăsat din ghearele amabilităţii până ce nu m-a introdus în toate ungherele şi boxele… Voia, astfel, să constat cu ochii mei că noi eram singurii locatari ai vilei. Într-un cuvânt, dacă m-ar bate gândul să fug, nu m-aş lovi de prea multe obstacole: de el şi de nevastă-sa aş scăpa destul de uşor. Ideea evadării îmi era mereu servită „pe tavă“ şi tocmai constatarea asta mă deranja şi întreţinea în mine o permanentă derută.

Izolarea vilei mă impresionase profund. Îmi ziceam mereu că-i un loc ales nu de Schellenberg, ci de Dumnezeu. El aruncase din ceruri vila taman pe locul acela. Dacă nu ştiai că dincolo de hotarele depărtărilor există viaţă de om, ai fi crezut lesne că existenţa umană de aici începea. Zăpezi înalte, clădite pe o pajişte imensă, apărau „Pustnicul”. Pădurile, zid negru, se desluşeau la vreo câteva sute de metri de vilă. Într-acolo se pierdea o şosea ce pornea chiar din partea vilei, îngustă cât să permită circulaţia unui singur vehicul. Abia după un timp, când troienele de zăpadă s-au mai retras, am zărit conturându-se în depărtare o pădurice de mesteceni; de la distanţă, copacii păreau nişte fiinţe încremenite peste noapte de gerurile aspre ale iernii.

În ciuda tuturor investigaţiilor şi a stratagemelor mele, n-am reuşit să aflu în ce loc fusesem „surghiunit”. La ce naiba îmi mai foloseau cele patru puncte cardinale pe care soarele, în zilele senine, mi le desena pe cer, dacă în casă sau în împrejurimi nu găseam nici măcar o surcică sau o etichetă care să-mi sugereze în ce „land” al Reichului îşi instalase şeful SD-ului vila sa, ultrasecretă.

Programul de instruire depindea exclusiv de timpul liber al Brigadenführerului Walther Schellenberg. Cel care îmi aducea la cunoştinţă sosirea acestuia la „Pustnicul” era Herr Gustav Klinger care, de fiecare dată, folosea aceleaşi cuvinte: „A telefonat (nu-i rostea gradul sau numele, ci se mulţumea să facă doar o pauză), soseşte astăzi, la orele 17,30 (sau astăzi la ora 10), rămâne şi la cină (sau: „Rămâne şi la masa de prânz”). Avertizat deci, pândeam de la fereastra bibliotecii sosirea lui Schellenberg, nădăjduind că voi surprinde ceva… un indiciu. La ora 17,20, cu zece minute înainte de sosirea lui Schellenberg, Herr Gustav ieşea din vilă; deschidea larg poarta mare, apoi rămânea acolo, în aşteptare. Cinci minute mai târziu, vedeam ieşind din „zidul” pădurii un „Mercedes” negru cu steguleţul partidului nazist înfipt în dreapta aripii. Punctualitatea lui Schellenberg mă îngrozea şi mă deprima în acelaşi timp, iar ideea evadării căpăta noi impulsuri, şi mai intense. Mă întrebam: „De unde soseşte? De la Berlin? La ce oră o fi plecat de acolo? Care-i viteza maximă a „Mercedes“-ului?“ Nu o dată, în timpul orelor de instructaj, mi-am aruncat în joc întreaga mea şiretenie, poate-poate voi izbuti să smulg din gura instructorului meu ora când plecase din Berlin. În zadar, Schellenberg îmi dibuia fantastic gândurile, intenţiile. Se juca cu mine precum pisica cu şoarecele. Într-o seară, mi-a şi spus-o direct, deşi întrebarea cu viteza „Mercedes”-ului mi-o camuflasem într-o frază privitoare la muzica preclasică. „Spune-mi, prietene Doinaş, de ce crezi că „Mercedes“-ul este singurul mijloc de transport cu care mă pot deplasa? Uiţi că mai există şi avionete? Dacă vrei să ştii, decolez din Berlin cu o avionetă, mă lasă la o bază aeriană a SD-ului, de unde un „Mercedes” mă aduce aici!” În asemenea situaţii, era îndreptăţit să mă ironizeze. Ocolea cu tact asemenea reacţii, căci era dotat cu un extraordinar simţ al măsurii şi urmărea cu perseverenţă să mă apropie. Curând, am hotărât să renunţ la tentativele mele de a-l trage de limbă, deşi nu mă eliberasem încă total de obsesia evadării.

Într-o primă etapă, programul de instruire se rezuma la conversaţii care, uneori, păreau fără noimă. Porneau, de pildă, de la Turnul Londrei, de la rolul jucat de acest monument arhitectonic în istoria Imperiului Britanic, treceau, în mod curios, prin opera lui Shakespeare, ca apoi să se încheie cu poziţia geopolitică a Iranului… Nu-mi displăceau orele de lucru cu şeful SD-ului, deşi îmi dădeam foarte bine seama că vorbindu-i despre călătoriile mele în Anglia, mă pomeneam evocând nu numai oraşe, ci şi numele unor amici englezi. Interlocutorul meu nu arăta un interes pentru o problemă sau alta, nu-şi nota, să zicem, numele prietenilor mei din Anglia. Se bizuia, în mod cert, pe memorie. Ideea că în vilă s-ar găsi instalat un sistem de ascultare aidoma celui de la „Salonul Kitty“ mi-a venit mult mai târziu. Orele de instruire se desfăşurau în living-room, la un schnaps sau la un whisky. Uneori, mai urcam şi în biblioteca de la etaj. Alteori, îmi propunea să ieşim în frigul uscat şi sănătos de afară şi să ne plimbăm. Datorită lui am extins mult aria investigaţiilor mele: într-una din zile, am ajuns la acel „zid“ negru format de o pădure deasă de ulmi. Nu observasem vreun post de supraveghere. Dacă aş fi zărit, să zicem, un cablu telefonic de campanie, m-aş fi bucurat ca un copil, căci aş fi încercat să văd de unde venea sau încotro se ducea… După câteva plimbări cu Schellenberg la braţ, printre troienele de zăpadă, m-am întrebat dacă nu cumva chiar el, „amicul” meu, încerca să-mi dezvăluie pe ce căi aş putea să evadez de la „Pustnicul”. Când îmi răspundeam afirmativ, ajungeam automat la altă întrebare: „De ce Schellenberg ţine să fug de aici, dintr-o zonă necunoscută, mai mult decât din Berlin sau dintr-un alt oraş din Germania?“ Nu găseam nicio explicaţie logică presupuselor intenţii ale şefului SD-ului. În cele din urmă mi-am propus să nu-i fac jocul.

Zilele de iarnă erau scurte, se scurgeau încet şi monoton. Suportam bine izolarea cumplită ce-mi fusese impusă.

După micul dejun pe care Frau Margot mi-l servea cu acelaşi ritual respectuos, ieşeam să hoinăresc cât îmi poftea inima. Aşa am ajuns într-o bună zi în inima pădurii de mesteceni, să-i descopăr farmecul, poezia, să mă îndrăgostesc de ea. Aproape zilnic paşii mă purtau într-acolo: luasem obiceiul să poposesc lângă trunchiul unui copac, ignorând zăpada rece de sub mine. Rămâneam aşa, cu genunchii strânşi la piept, ameţit de mirosul vag amărui al mestecenilor. Îmi părea că de la o plimbare la alta începeam să le desluşesc respiraţia, graiul. Încercam să-mi explic de unde şi cum, dintr-odată, această slăbiciune a mea pentru mesteceni. Cu greu, mi-am amintit că, în copilărie, tutorele meu mă luase cu el, într-o vară, la Comăneşti, la conacul unui prieten; acolo, în imensul parc ce împrejmuia conacul, se găseau bănci meşterite din trunchiuri subţiri de mesteceni, chioşcuri mai mari şi mai mici, tot din mesteceni. Îmi plăcea mult coaja lor albă, delicată.

I-am împărtăşit lui Schellenberg simţămintele mele pentru mesteceni, pentru pădurea din apropiere şi iată aşa ne-am trezit conversând nu pe tema majoră a instructajului – Anglia, ci pe aceea a copilăriei mele.

Timpul mi-l mai petreceam apoi în bibliotecă, citind. Nu ştiu dacă volumele frumos îmbrăcate într-o piele bleumarin fuseseră aduse anume pentru mine, dar printre ele erau numeroase cărţi de valoare, din domenii şi în limbi diferite: germană, engleză, franceză. Nici în anii de liceu, când mă mistuia o foame de cunoaştere, nu mi-a fost dat să citesc atât de mult, de intens şi, mai ales, de organizat.

Uneori, copleşit de lectură şi de tihna din jurul meu, închideam ochii, amintindu-mi brusc cine sunt, cum am ajuns între zidurile acelei clădiri. „Ce-i cu tihna asta? Cât este ea de reală? Cine şi de ce mi-a dăruit-o? Ce-i cu războiul din afara lumii mele?“ îmi spuneam în momentele acelea, când – nu ştiu pentru a câta oară – luam cunoştinţă de mine.

Bătea însă şi un ceas când, saturat de lectură, deschideam un „Philips” cu patru lămpi, care mă punea în contact cu restul omenirii. Bineînţeles, nu în totalitatea sa, căci aparatul de radio, făcând parte din instrumentele destinate instruirii mele, nu prindea decât Berlinul, Londra, Parisul şi Roma… Când i-am sesizat instructorului meu limitele „Philips”-ului, a făcut-o pur şi simplu pe prostu’… „Zău?! s-a mirat el… Am să trimit pe cineva să-l controleze.” Bineînţeles, n-a trimis pe nimeni. Iar eu, vă spun drept, nu doream chiar atât de mult să aflu ştiri din ţară, deoarece Londra îmi mai spunea câte ceva. Din buletinele de ştiri ale B.B.C.-ului, am aflat că Anglia a rupt relaţiile diplomatice cu România şi că în ţară se înstăpânise haosul… haosul economic, politic, poate mai puţin cel militar. Haos era şi în mine, ceea ce nu însemna că mă dezrădăcinasem cu totul de pământul ţării.

„Philips”-ul era pentru mine ca un preot care propovăduia unul şi aceiaşi adevăr: Europa aparţinea celui de-al III-lea Reich…

descarcati cartea de aici....