Ziarista Luiza Văitoianu a fost văzută, din nou, la restaurantul „Athénée Palace“, în compania căpitanului Gregor von Meisner. După miezul nopţii, amândoi au părăsit localul îndreptându-se spre locuinţa ofiţerului neamţ, unde ziarista şi-a petrecut restul nopţii. Este pentru prima oară când Luiza Văitoianu face acest pas…
În aceeaşi ordine de idei, reamintim că în urmă cu două zile, L. V. a fost zărită la barul restaurantului, în vecinătatea ziaristului elveţian Albert Kraft de la „Neue Züricher Zeitung“, sosit de curând în ţară, cu care a schimbat „în ascuns“, câteva cuvinte.
Continuaţi misiunea. Adăugaţi-l
în schemă şi pe elveţian
M.
………………
NOTĂ
Grupul operativ
„Sappho“ 16—03—42
La conferinţa cu corespondenţii străini, organizată de Biroul de presă al Legaţiei germane, a apărut, pentru prima oară, şi ziaristul elveţian Albert Kraft. Deşi era în sală şi Luiza Văitoianu, cei doi s-au comportat ca şi când nu s-ar fi cunoscut. „Trică“ a aflat dintr-o sursă sigură că ziarista a început să manifeste un viu interes pentru dl. Hermann von Rittgen, consilier al Legaţiei germane. Subliniez că acesta nu era de faţă la conferinţa de presă.
„Trică“ să verifice informaţiile
cu privire la diplomat
………………
Grupul operativ
„Sappho“ 28—03—42
NOTĂ
După înapoierea sa de la Berlin, Edith von Koller manifestă un interes crescând faţă de „Nebuna din Sărindar“. Deseori pot fi văzute împreună la „Athenee Palace“ şi „Capşa“, la expoziţii, la diverse soiréuri. Au ieşit şi glume pe seama lipsei lor de apetit pentru bărbaţi. „Trică“ însă ne asigură că sunt răutăţi lipsite de temei, ziarista germană apelând aproape noapte de noapte la serviciile chelnerului M. I.
Continuă de asemenea corespondenţa amoroasă dintre Luiza Văitoianu şi cpt. Gregor von Meisner.
………………..
Grupul operativ
„Sappho“ 6—04—42
NOTĂ
A fost identificată pe calea Văcăreşti nr. 29, la farmacia ovreiului Iacob Finchelştein, o căsuţă poştală secretă a ziaristului elveţian Albert Kraft. Luiza Văitoianu a fost reperată intrând de câteva ori în această farmacie, departe de locuinţa ei sau de redacţia ziarului „Opinia Capitalei“ din Sărindar. Până acolo, a trecut prin dreptul a cinci farmacii în care n-a intrat. S-a mai constatat că există o anumită oră când ziarista intră în farmacie.
Marţi, 5 aprilie 1942, ora 10,30, odată cu Luiza Văitoianu a intrat în farmacie şi „Scunda“. A văzut cum ziarista i-a prezentat farmacistului câteva reţete. Două au rămas acolo, spre a fi făcute, două i-au fost înapoiate „Nebunei“. „Scunda“ a auzit clar când ovreiul Finchelştein a zis: „Domnişoară, astă-seară în jurul orei şase, puteţi să treceţi să vă ridicaţi medicamentele.“ Dar ziarista n-a trecut să le ridice nici atunci, nici în zilele următoare.
Pus imediat sub urmărire, farmacistul Finchelştein ne-a condus chiar în seara zilei de 25 martie a.c. pe Bulevardul Domniţei nr. 173, unde a lăsat un plic într-una din cutiile poştale de la intrarea blocului, aparţinând unui oarecare Marcu Gheorghe, agent la Bursă.
Atenţie. Nu care cumva vreun agent
al grupului să se desconspire. Să se
verifice cu mare grijă dacă agenţii lui
„Acbar“[1] n-au luat urma „cutiuţei poştale“
……………….
Grupul operativ
„Sappho“
NOTĂ
Astăzi, 26 martie 1942, ziaristul elveţian Albert Kraft, preocupat de cursul curent al acţiunilor, a trecut pe la Bursă. După ce a intervievat mai mulţi agenţi de bursă, făcându-şi tot felul de însemnări, s-a apropiat şi de Marcu Gheorghe. Acesta, împreună cu câteva buletine de bursă, i-a transmis şi un plic. Nu arătau că se cunosc. Ziaristul elveţian a mai stat vreo zece minute şi a plecat la hotel.
………………..
NOTĂ
Conform ordinului nr. 373/942, vă comunic următoarele date extrase din Documentul de acreditare în ţara noastră a ziaristului elveţian Albert Kraft:
Născut la 5 martie 1918, la Zürich, fiul lui Kraft Emil, un activ om de afaceri, Kraft A. a absolvit studiile superioare la Berlin (Facultatea de filosofie). Începând din 1934 se consacră ziaristicii. În 1937 devine corespondentul ziarului de limbă germană din Elveţia „Neue Züricher Zeitung“ şi este trimis la Berlin.
Ziarist de prestigiu, cunoscut pentru vederile sale prohitleriste. Corespondenţele sale din România se bucură de o bună apreciere din partea Direcţiei presei din cadrul Ministerului Afacerilor Străine.
…………………
Berna
către
Centrala Bucureşti 20—01—12
NOTĂ
— extrase —
În legătură cu persoana ziaristului Albert Kraft, vă comunicăm următoarele:
— Tatăl său, Kraft Emil, cunoscut om de afaceri, este membru marcant al Partidului naţional-socialist din Elveţia.
Se bucură de o mare autoritate în cercurile guvernamentale. De asemenea, patronează manifestările Asociaţiei Elveţia-Germania al cărei preşedinte de onoare este.
Fiul său, K. A., încă din anii studenţiei, s-a făcut cunoscut prin vederile sale de dreapta. Reîntorcându-se de la studii, a fost unul dintre animatorii Mişcării naţional-socialiste în rândurile tineretului din Elveţia.
Un intelectual fin, cu un condei excelent şi de prestigiu.
Cercurile diplomatice germane din Berna au apelat de multe ori la talentul său pentru a întări propaganda naţional-socialistă a guvernului de la Berlin.
……………………
Grupul operativ
„Sappho“ 22—04—42
NOTĂ
Vă raportăm că astăzi, la orele 10,30, Luiza Văitoianu a fost văzută la farmacia din Calea Văcăreşti, colţ cu str. Ghenadie Petrescu (fostă Labirint), unde i-a înmânat farmacistului Finchelştein câteva reţete.
Până la această dată nu se semnalează niciun agent „Acbar“ pe urmele lui Albert Kraft – Luiza Văitoianu – I. Finchelştein şi Marcu Gheorghe.
Asiguraţi „cutiuţei poştale“ o
securitate deplină. Orice prezenţă
străină ce se va interesa de cei patru
de mai sus să-mi fie urgent raportată.
…………………
Grupul operativ
„Sappho“ 24—04—42
NOTĂ
Colaboratorul nostru „Laicul“, aflat în preajma d-lui ministru Radu Lecca, ne semnalează că comisarul german cu problemele evreieşti din România, d-l Gustav Richter, i s-a plâns într-o convorbire particulară că deţine informaţii cum că mesaje ale unor lideri ai obştii evreieşti din ţară ajung în Anglia şi S.U.A. printr-un canal pe care ar dori să-l identifice.
Chestiunea interesează.
Urmăriţi-o cu grijă!
„Sappho“ 12—05—42
NOTĂ
Hermann von Rittgen, consilier al Legaţiei germane, a trecut astăzi, cu maşina sa personală, pe la locuinţa ziaristei Luiza Văitoianu. Aveau probabil întâlnirea perfectată din vreme. „Nebuna“ a coborât şi a plecat cu H. V. R. spre Ploieşti, au luat prânzul la „Berbec“ şi s-au înapoiat în Capitală. Consilierul german pare atras de farmecul „Nebunei“.
………………………
CARNETUL CIFRAT AL MAIORULUI MEDOIU
— extras —
● 25.05.42. Luiza Văitoianu. Inteligentă. Talentată. Plină de farmec. Comportarea ei îmi aminteşte de un cartofor incurabil, dispus să pună pe masa de joc totul. Doinaş mi-a atras atenţia asupra personalităţii ei complexe, rugându-mă s-o feresc, s-o împiedic să o ia pe calea spionajului. Or, eu urmăresc s-o atrag în serviciul meu. Am acest drept? Nu calc promisiunea luată faţă de mine însumi – de a o ocroti, aşa cum m-a rugat „B 39“ în ultimul său mesaj? Poate! Să înceapă să-ţi placă o femeie prin mijlocirea unor note informative?! Ce absurditate!
Luiza Văitoianu stătea în capul oaselor, sprijinindu-se de perna albă, îndesată cu puf, şi fuma ţinând într-o mână scrumiera, în cealaltă ţigara.
— Ascultă, tu, Hermann von…
— Rittgen! interveni amuzat cel căruia „Nebuna din Sărindar“ îi rostise numele pe un ton acuzator.
Luiza îl privi prin fumul subţire al ţigării cu un interes ivit abia în momentul acela: învins de oboseala dulce a amorului, diplomatul se răsuci pe burtă, cu capul pe braţul drept şi îi admira hoţeşte, pe sub pleoape, sânii pe care îi ştia perfecţi în rotunjimea lor aţâţătoare. „De ce or fi nemţii ăştia atât de albi?“ îşi aminti ea de Gregor von Meisner şi de prima noapte petrecută cu el.
— Ascultă, tu, Hermann… zise ziarista din nou, la fel de sentenţios, avertizându-l că nu-i va pronunţa numele altfel decât aşa cum va dori.
— … von Rittgen!
Bărbatul îşi ridică o clipă capul pentru a-i arăta un surâs mucalit; părul, răvăşit, era mai des şi mai auriu decât cel al lui Gregor.
Indispusă parcă de imaginea căpitanului care se strecurase nechemată între ei, Luiza strivi cu un gest nervos ţigara şi simţi nevoia de a fi rea:
— Am cunoscut evrei cu numele ăsta – Hermann…
Luiza puse scrumiera pe covorul de lângă studio. Diplomatul, fără a-şi lua ochii somnoroşi de pe tremurul sânilor ei, ripostă neaşteptat de calm:
— Hermann, da, nu te contrazic, nu însă şi von Rittgen!...
Şi, ca să-i facă dovada că avea chef să se joace şi nicidecum să-i prezinte arborele genealogic, întinse mâna liberă spre pieptul femeii, dar Luiza îl pocni peste dosul palmei.
— Au! ţipă el în glumă, ce faci? Mă doare!
— Dacă dă nevastă-ta buzna şi ne găseşte aici, goi-puşcă, într-un aşternut ales pe gustul ei şi nu pe al meu?
Deşi sesizase o uşoară schimbare în tonul amantei, von Rittgen nu renunţă la voioşia sa:
— Cum să dea buzna? Fără să bată la uşă?! Aşa ceva nu se poate, pisicuţo, e şi ea dintr-o familie nobilă, a urmat pensionul, are o educaţie aleasă… Susanne von Wölbrich!
„Băga-v-aş pe toţi în… înjură Luiza în gând, că mulţi foni mai sunteţi!“
Spre bucuria bărbatului, femeia se trase totuşi voluptoasă spre el şi şopti rugător:
— Hermann…
Diplomatul îi tălmăci întocmai chemarea:
— Eşti îngrijorată… Ce-i cu tine?
— Să nu râzi de mine, mi-e teamă, mărturisi ea şi începu să-şi plimbe degetele pe faţa lui cu trăsături plăcute.
— Doar ţi-am spus că Susanne von Wölbrich e plecată într-un lung voiaj în Spania…
— Nu la Susanne a ta mă gândesc, ripostă Luiza, necăjită că nu fusese înţeleasă, şi vru să se depărteze.
— Atunci, Luiza, fii te rog mai clară! o reţinu el, iar ziarista se văzu silită să recunoască în sinea sa că nu-i displăcea ori de câte ori Rittgen îi rostea numele fără să-i caute vreun diminutiv.
— Hermann… ca să continue trebui să-şi înfrângă mai întâi o şovăire. Mi-e teamă că suntem urmăriţi.
Se aştepta să-l vadă sărind din pat sau cel puţin alarmându-se. El însă rămase nemişcat, privind-o mai departe drăgăstos, pe sub pleoape.
— Ştiu asta, Luiza, răspunse el într-un târziu, fără a manifesta nici cel mai vag interes faţă de dezvăluirile româncei.
— Cum?! Ştii?! zvâcni Luiza, îndepărtându-se de el. Şi nu mi-ai spus nimic?
Bărbatul şi-o apropie din nou, încântat parcă de întrebare, şi, îmbrăţişând-o ceva mai hotărât, îşi mărturisi nedumerirea.
— De ce să-ţi fi spus? Ce te priveşte asta pe tine? Cel urmărit sunt eu şi nu tu.
Precizările lui o derutară. O tăcere firavă se clădi între ei, pe care Luiza, când pricepu adevărul, o spulberă:
— Chiar nu ţi-e frică?
— De ce mi-ar fi? zâmbi von Rittgen, arătându-se, în continuare, încântat de cursul conversaţiei lor postamoroase. De ce mi-ar fi frică de agenţii lui Cristescu?
— Agenţii lui Cristescu?! tresări ziarista. Îngrijorarea îi pulsă iarăşi în sânge o undă fierbinte care-i aminti, subit, de întâlnirea avută cu şeful Serviciului secret. Ar trebui să-ţi fie, doar eşti diplomat, adăugă cu o voce joasă.
— Ca diplomat mă bucur de imunitate…
— Tu, dar eu nu, preciză Luiza.
— Suntem însă aliaţi, nu-i aşa?
Ca şi cum ar fi dorit să-i demonstreze că alianţa este o realitate, von Rittgen o îmbrăţişa fără să întâmpine vreo rezistenţă.
— Nu vreau să-ţi fie teamă… o încurajă diplomatul în şoaptă.
— Uşor de spus, oftă ea.
— Păi sunt de-ai tăi, români, de ce ţi-ar fi? dori să afle von Rittgen.
Numai când discuţia lor ajunsese în acest punct, Luiza Văitoianu înţelese absurdul situaţiei: povestea cu urmăritorii o născocise ea, acolo, în dormitorul doamnei von Rittgen, fără un scop precis, în timp ce el se refugiase pentru câteva minute în baie. În momentul acela se gândise – asta îşi amintea cu exactitate – la funcţia ce o deţinea în ierarhia Legaţiei Germaniei noul ei amant. „Cum de nu se sinchiseşte de rangul lui, să mă aducă în casa lui? se întrebase. Să nu-i fie chiar deloc jenă sau teamă?“ Încolo, Luiza nu observase copoi pe urmele ei. Probabil, misterul dispariţiei lui Radu Doinaş se elucidase, iar ea nu mai prezenta pentru serviciul lui Cristescu niciun interes. Născocise, aşadar, o poveste tâmpită, de pe urma căreia aflase, spre stupoarea sa, că agenţi ai Serviciului secret se ţineau după fundul diplomatului – în privinţa asta von Rittgen nu avea cum să se înşele! – şi, implicit, după al ei.
— Hei! o scutură el jucăuş. Bună dimineaţa! Ce-i cu tine, pisicuţo? Pe unde-mi umbli?
Îi sărută sfârcul răsărit parcă dintr-o pastilă de ciocolată a sânului şi izbucni într-un râs ştrengăresc.
Gestul o înfiorase; venea din partea unui bărbat care îşi cunoştea bine rosturile lângă o femeie, nu ca Gregor von Meisner. Amintirea lui Grig o ajută să-i dea diplomatului un răspuns la întrebarea pusă cu puţin timp înainte:
— De ce mi-e teamă? Poate din pricina legăturii mele cu căpitanul von Meisner, acum cu tine, fără a rupe cu celălalt… Hai că spun prostii, recunosc, încercă ea să schimbe vorba.
— Nu, nu, nu spui prostii! interveni bărbatul manifestând, de astă dată, un oarecare interes faţă de temă.
— Nu uita că sunt ziaristă şi că în mediul în care mă învârtesc… Luiza se strâmbă a lehamite şi tăcu.
— Aşa e… Cunosc problema, ziariştii din Sărindar nu prea iubesc Germania.
Luizei îi veni pe limbă replica: „Te înşeli, diplomatule, «sărindariştii» iubesc Germania, dar nu şi pe germani!“, dar şi-o înghiţi, contrazicându-l:
— Ce tot dai tu acolo din gură? se înveseli ea teatral. Dacă ar fi să-i luăm pe cei de la „Porunca vremii” şi încă…
— Lasă, lasă, o întrerupse el moale, scârbit sau poate de-acum plictisit de discuţie, cred că ştii şi tu cât ne costă sentimentele unor ziarişti români… Dacă totuşi nu ştii, întreab-o pe domnişoara Angela Lehmann sau pe buna ta prietenă, Edith von Koller… Plătim bani grei şi unde mai pui că le dăm şi articolele gata scrise.
Von Rittgen tăcu brusc, spre mulţumirea Luizei Văitoianu, decisă şi ea să pună punct unei conversaţii idioate, iscată de mintea ei aiurită. De ce ar minţi? Se simţise bine în braţele blondului diplomat… incomparabil mai bine decât în cele ale lui Grig şi ar fi fost normal să nu tulbure cu nicio trăsnaie noaptea lor de amor. Ieşise însă la suprafaţă un adevăr şi, instinctiv, îşi dădea seama că nu trebuia să treacă uşor peste el. De aceea întrebă:
— Hermann, tu de unde ştii că eşti urmărit de agenţii lui Cristescu?
Von Rittgen râse scurt, firesc, se ridică în coate ca să-i vadă mai bine mutrişoara. Înainte de a-i răspunde, îi mângâie cu degetele bretonul:
— Te frământă chestiunea…
— Ţi-am spus şi de ce…
— Draga mea, chestiunea-i foarte simplă. Agenţii noştri au luat urma agenţilor lui Cristescu şi e de datoria lor să mă pună în gardă.
— Aliaţii germani se ţin după…
Diplomatul o întrerupse, râzând:
— Şi invers, draga mea, şi invers…
Cu o mişcare bruscă, lipsită de violenţă, von Rittgen o acoperi tandru cu trupul său puternic şi suplu şi o sărută pe gură cu o voluptate nedisimulată. Luiza se tulbură, găsi însă în ea tăria de a i se împotrivi fără ostentaţie – diplomatului nu i se cuvenea încă o asemenea pedeapsă –, cu delicateţea cu care bărbatul îşi exprimase dorinţa. El îi decodifică imediat rezistenţa şi nu făcu greşeala să stăruie. Se lăsă mângâiat, închise ochii când ea îşi petrecu degetele prin părul său moale cu reflexe aurii şi nu schiţă niciun gest când femeia îl îndepărtă, scuzându-se, şi coborî din pat. Îşi întoarse doar privirile ca s-o mai vadă intrând în baie.
Luiza se redescoperi multiplicată la infinit în oglinzile ce îmbrăcau de sus şi până jos două laturi ale unei băi imense cât un salon, dar efectul, de data asta, o nemulţumi. „De ce-ai fugit? se întreba căutând răspuns în apele oglinzilor. Se văzu îmbujorată, cu trupul radiind o lumină pe care numai ochii ei verzi o puteau determina… era ca o aureolă aprinsă de bucuriile reale şi inedite ale unor nopţi de dragoste. Trebuia să rămâi lângă el… Discuţia? Doar tu ai provocat-o… Tu ai strecurat-o între voi ca pe un şarpe viclean… Ce te mai sâcâie acum? Că eşti urmărită… că cei care te urmăresc sunt la rândul lor urmăriţi şi aşa mai departe…“
Îi părea rău că îşi lipsise trupul de încă un ţipăt de bucurie şi, după ce îşi netezi cu palma bretonul ce-i desena pe fruntea albă o semilună, se înapoie în dormitorul doamnei şi domnului Susanne şi Hermann von Rittgen, decisă să refacă clipa fărâmiţată în chip inexplicabil. Nimeri parcă într-o altă încăpere, plutind mai mult în lumină decât în întuneric, în pat cu un alt Hermann von Rittgen; îşi adunase genunchii la piept şi vorbea în germană la telefonul albastru cu un interlocutor, fără doar şi poate apropiat. Văzând-o, el îi făcu şmechereşte cu ochiul, invitând-o astfel să-şi reia locul. Îi dădu ascultare, nu înainte de a-şi aprinde o ţigară. Lăsă între ei o anumită distanţă. Cunoştea gustul „supei reîncălzite“ şi se resemnă. Îşi aşeză scrumiera pe genunchii acoperiţi de cearşaf şi, în timp ce fuma, îl privea pe von Rittgen – în răstimpuri, diplomatul îi expedia câte un zâmbet complice. În cele din urmă stăpânul casei spuse în receptor: „Danke, Herr General!… Auf wiedersehen!“[2] încheindu-şi astfel convorbirea. Abandonă aparatul lângă studio şi, preţ de câteva secunde, o cercetă pe Luiza lung, drăgăstos, cu o tainică bucurie sclipind în albastrul ochilor.
— Să bem! propuse el deodată. Fără să-i mai aştepte consimţământul părăsi patul, îndreptându-se spre frapiera unde pusese din vreme la gheaţă două sticle de „Cordon Rouge“.
Luiza îşi cercetă ceasul de la mână. Trecuse de miezul nopţii. Se pomeni întrebându-se: „O fi fost chemat la telefon sau… a dat dumnealui telefon?“ Nu ştia la ce-i putea folosi un eventual răspuns, dar gândul îi răsărise fără voie.
— Să bem, pisicuţa mea cu păr acaju!
Aceleaşi cuvinte ieşite din gura lui Gregor von Meisner ar fi enervat-o. Diplomatul însă, dracu să-l ia, le pronunţa ca pe un vers dintr-o poezie celebră.
Von Rittgen veni cu două cupe aşezate pe o tavă de argint, pe care o depuse ca un omagiu pe pulpele ei dezvelite. Luiza, înfiorată brusc de răcoarea tăvii, tresări şi scoase un ţipăt ca de copil speriat, ceea ce-l făcu pe von Rittgen să râdă patern şi să-i întindă cu blândeţe cupa.
— Ei, acum să te aud, zise ea, pentru, ce bem?
Era convinsă că ştia dinainte ce-i va spune; va fi, desigur, o urare de amant fericit că n-a fost dezamăgit şi că, la rândul său, n-a dezamăgit-o; că, în felul acesta, au deschis amândoi o poartă către un univers pe care numai spasmele trupurilor lor îl mai pot crea.
Von Rittgen se aşeză cuminte pe marginea studioului, apropie cupa lui de cea din mâna ei, o privi cu interes, ca pe un tablou original, şi rosti:
— Mă întrebi, pisicuţă cu păr acaju, pentru ce bem? Uite, bem pentru victorie… Cu câteva minute în urmă, mi s-a comunicat la telefon că armata germană a repurtat la Harkov o victorie strălucită.
— Nu înţeleg! explodă ea dezamăgită.
Diplomatul nu-i dădu răgazul să continue; se aplecă, îi sărută vârful nasului şi vorbi mai departe:
— Pentru războiul care mâine sau poimâine se va încheia cu victoria alianţei noastre!
Luiza Văitoianu se regăsi pe sine când în dormitor răsună ecoul cristalin iscat de atingerea cupelor şi zise cu năduf:
— Să te ia toţi dracii, Hermann… Tăcu, îşi aminti subit că pe Calea Văcăreşti îşi avea dugheana un pastramagiu evreu, Hermann Natansohn, gras cât un poloboc, vesel din fire şi maestru în pastramă de gâscă. Cât pe-aci s-o pufnească râsul. „Nu mai pot să-i pronunţ numele, trebuie să-i găsesc o poreclă.“
— Fie! se învoi von Rittgen cu drăcuiala ei şi-şi mai ciocniră o dată cupele.
Şampania era rece, pişca limba şi umplea gura cu o aromă ameţitoare. Luiza clipi des din pleoape, exprimându-şi astfel mulţumirea.
— Nu pari prea încântată de perspectiva păcii, observă diplomatul, deloc mâhnit de constatare.
— Te înşeli… („Uf, de unde să iau o poreclă?“ gândea ea). Abia aştept ziua când o să-l văd pe Gregor von Meisner trecând pe sub Arcul de Triumf!
— Nu fi o pisicuţă rea!
O îndemnă să mai bea. Ea îl ascultă: ţinu un timp şampania în gură, visătoare, cu ochii închişi, apoi o înghiţi încet, savurând-o.
— Îţi mai scrie?
— Cum să nu! Mă consideră doar logodnica lui, mărturisi Luiza dând pe gât, dintr-o suflare, restul băuturii. Iar eu mor când îl aud spunându-mi de pe acum Frau Luiza von Meisner.
— E un căpitan brav, aminti von Rittgen, oarecum stingherit că un ofiţer german, despre care auzise numai laude, devenise ţinta unei discuţii ironice.
— Maior, îl corectă Luiza.
— Poftim, un brav maior al armatei germane!
Seriozitatea cu care diplomatul rostise ultimele cuvinte aduse pe chipul Luizei un surâs sarcastic. Îşi aminti de pastramagiul de pe Calea Văcăreşti şi exclamă cu duioşie:
— Hermann, o să te superi dacă o să-ţi găsesc o poreclă? Nu-i aşa că n-o să te superi? O să-ţi zic Ermy… Tu să ştii că eu te prefer pe tine lui… Şi pentru aia… ştii tu… Eşti şi mai inteligent. Simţi deodată nevoia să se joace şi continuă: Numai cu numele tău, Hermann, nu prea mă împac… Ce-i aia Hermann? Am cunoscut un… Hai că te-am supărat. Mai dă-mi un strop de şampanie!
Von Rittgen umplu numai cupa ei: într-adevăr, ceva îl mâhnise, însă nu ştia ce anume.
Luiza sorbi o gură de şampanie, după care se aruncă peste el, surprinzându-l, îşi lipi gura de a lui. Rittgen înţelese, întredeschise uşor buzele şi nectarul trecu dintr-o gură în cealaltă, unindu-le sărutul şi aţâţându-i. Luiza nu-l eliberă din îmbrăţişare până ce nu-l simţi venind peste dânsa.
— O să-ţi zic Ermy, îi şopti ea la ureche.
— Spune-mi cum vrei, numai iubeşte-mă, Luiza!… Am mare nevoie de tine, Luiza, murmură înfundat bărbatul.
Năduşind şi răsuflând anevoie, von Rittgen se desprinse de trupul femeii şi rosti cu o bucurie abia sesizabilă: „Gata! M-ai învins… Mă predau…“ Apoi, clătinându-se uşor, se îndreptă spre baie. Luiza Văitoianu se ridică în coate, atentă, cu ochii aţintiţi pe uşa pe unde dispăruse bărbatul. Când auzi explozia duşului, coborî din pat, luă cupa, o umplu din nou cu şampanie. Rămase un timp locului fără să se sinchisească de goliciunea sa şi-şi roti privirile încet, cu interes. Îşi descoperi umbra reflectată ici şi colo de veioza aprinsă nu departe de studio. Era un dormitor spaţios, cât întregul ei apartament, cu mobilă aleasă, vădind gustul rafinat al stăpânilor. Zări o uşă şi se îndreptă spre ea în vârful picioarelor, mai mult dintr-un reflex natural decât din teamă. O deschise fără să ezite; ochii obişnuiţi oarecum cu întunericul desluşiră un birou, fotolii, rafturile unei biblioteci şi înţelese că acolo îşi avea von Rittgen camera de lucru. Nu insistă în a-şi satisface curiozitatea, închise uşa şi iscodi din nou spaţiul dormitorului. Se lăsă acum atrasă de draperia de catifea ce acoperea de sus până jos, ca o cortină, întregul perete. Ajunse acolo călcând tot în vârful picioarelor pe covorul moale şi gros. Nimeri despărţitura draperiei şi-şi creă, ca la teatru, o „ferestruică“. Dincolo se lumina de ziuă şi-i trebui câtva timp să înţeleagă că o uşă glisantă, de sticlă, despărţea dormitorul de o terasă care înainta într-o grădină învăluită încă în umbrele nopţii. Din nou îşi aminti de Eugen Cristescu şi vila sa conspirativă, de grădina muiată în zloată şi de terasa străbătută pentru a ajunge într-un living. De astă dată amintirea nu o întristă. Era într-atât de fermecată de lumina diafană a zorilor ce urca anevoie, încât simţi de îndată nevoia să înlăture draperia şi să iasă goală pe terasă. „Ce linişte, şi câtă ticăloşie poate să ascundă! murmură în gând Luiza Văitoianu. Dracu s-o ia!“
Vila se afla situată la Şosea, între cele două artere – Şoseaua Jianu şi Calea Dorobanţilor. Asta o aflase chiar de la von Rittgen în timp ce îşi conducea „Mercedes“-ul. Mai reţinuse atunci că nu departe se găseau vila generalului Alfred Gerstenberg, apoi vila consilierului Steltzer, apoi vila lui von…
„Când naiba, s-au strecurat în ţară? se întrebă Luiza Văitoianu ţinându-şi acum cupa cu ambele mâini şi privind încordată cum lumina zilei răsărea, ca un miracol, din întunericul grădinii. Când au prins nemţii să se întindă? Să ne ocupe şoselele, străzile, casele, sufletele…“
Nu auzi când diplomatul cu trupu-i alb, bine legat, lucind ca o marmoră bine lustruită, revenise în dormitor şi se apropiase îmbrăţişând-o ca pe un copil.
— La ce se gândea pisicuţa mea?
— La tine, la mine, se grăbi ea să-i răspundă. La agenţii lui Cristescu care, cu siguranţă, stau la pândă…
— Ooo! izbucni el cu veselie, nu te gândeşti la prea multe în faptul dimineţii, după o noapte de dragoste?
— Ermy, nu vreau încurcături.
— N-o să le ai, te asigur! încercă el să-i izgonească obsesia. O întoarse cu faţa spre el şi o sărută pe frunte. Vai, ce fierbinte ţi-e fruntea! glumi el şi o sărută din nou. Uite, îţi promit să cer explicaţii, să elucidez chestiunea.
Von Rittgen nu glumea şi Luiza sesiză uşor acest lucru.
— Poate că le este teamă să nu te omor! murmură ziarista.
— Eşti oare atât de periculoasă? surâse von Rittgen, înălţându-şi sprâncenele a mirare şugubeaţă. Dacă-i aşa, hai, desăvârşeşte-ţi chiar acum opera!
Luiza se înfrigură şi se ghemui, căutând căldură, la pieptul bărbatului. Din pricina asta, el abia îi auzi întrebarea:
— O să lipsească mult?
Ziarista îşi dădu seama că întrebarea nu fusese clară şi arătă cu capul în direcţia fotografiei doamnei von Rittgen.
— Până la terminarea războiului…
— Deci până mâine sau poimâine, după spusele tale?
— Nu uita, draga mea, că mai există şi o Anglie… chiar şi o Americă… Nu se ştie dacă n-o să traversăm şi oceanul ca să le administrăm şi ăstora, neam pestriţ, fără istorie, o lecţie de… istorie…
Glumea, desigur, dar ziarista deosebi în vorbele lui şi un ton de trufie şi se enervă.
— Hai că eşti prost! Se desprinse din braţele lui, goli cupa de şampanie. Am obosit… Vreau să plec.
— Te-ai supărat? De ce? o alintă diplomatul. Dacă-i aşa, uite, îţi promit că n-o să mai traversăm oceanul.
Luiza repetă cuvintele, fără sentenţiozitatea dinainte:
— Am obosit… Vreau să plec.
Von Rittgen se îndreptă spre ea şi, apucând-o de umeri, o reţinu lângă el, fixându-i ochii verzi cu duioşia îndrăgostitului.
— M-ai întrebat cât o să lipsească? Arătă şi el, cu capul, în direcţia fotografiei de pe noptieră. Nu-mi pasă de ea… Nici de von Meisner nu-mi pasă… Nu-mi pasă nici cât va arde capriciul „Nebunei din Sărindar“ pentru mine… I-am spus Susannei să se întoarcă în România când strugurii se coc, cum frumos vă exprimaţi voi, românii. Hai, acum vino să ne odihnim. Eu trebuie să fiu la legaţie abia pe la unu.
O apucă de mână şi o conduse spre patul cu cearşafurile vraişte şi mototolite.
De cum intră în biroul strâmt, ca o carceră rezervată deţinuţilor recalcitranţi, Luiza se repezi la fereastră: Sărindarul, mereu fără soare din pricina îngustimii sale şi a imobilelor prea înalte, era animat. Se apropia ceasul apariţiei ziarelor de prânz. Atât cât îi îngăduia locul de pândă, ziarista, trăgând nervoasă din ţigară, iscodi trotuarul de peste drum, în speranţa că va izbuti să-i identifice pe agenţii lui Cristescu.
„Uite cum se leagă omu’ la cap fără să-l doară! se certa, pradă nemulţumirii de sine. Ce-mi trebuiau mie von Meisner, von Rittgen?!“
Nu putea bagateliza informaţia pe care noul ei amant i-o servise la aşternut, deşi nu vedea, oricât şi-ar fi chinuit mintea, de ce copoii lui Cristescu ar fila-o. Oare din pricina elveţianului? Ori a întâlnirilor de la Clubul corespondenţilor de presă străini? Ar fi fost o nerozie…
„Am născocit o istorioară cretină şi acum fierb prosteşte în sosul meu, conchise ca pentru a se linişti. Poate că von Rittgen are dreptate… poate că numai el e cel vizat de Serviciul secret.“
Mai cercetă o dată strada, strivi plictisită mucul ţigării de pervazul ferestrei, când, deodată, cineva deschise cu forţa uşa…
— Ah, aici îmi erai! exclamă ironic don Calandru, trecând imediat la atac. Ai venit? Te-ai îndurat?! Mulţumesc dumneavoastră! începu el să facă plecăciuni servile. Mulţumesc dumneavoastră!
„Nebuna“ nu se pierdu cu firea; cabotinismele secretarului de redacţie de mult n-o mai impresionau. Îi intră însă în joc. Înălţă capul cu dispreţ ciocoiesc şi-i întinse mâna, drept pomană, să i-o sărute.
Don Calandru se îndreptă din şale şi o cercetă peste ochelarii cu lentilele pătate de cerneală ca pe o slujnică şi nu ca pe o boieroaică:
— Ascultă, fă, răcni el, vrei să mă îngropi cu zile?! Să-mi laşi familia pe drumuri?!
Luiza i-o reteză tăios, cu energie:
— Ho, curvar bătrân, ia-o mai încet! Sau iar ţi-ai prins balerina în braţele unuia mai tânăr?!
— Să zicem că de mine nu ţi-e milă, continuă don Calandru ceva mai împăciuitor. Eu sunt o hoaşcă bătrână… un tartor, da’ la gazetă nu te gândeşti, la pâinea colegilor?
— Ia ascultă, ce-am mai făcut? se burzului Luiza. De scris, am scris. Ţi-am lăsat zece reportaje. Le-ai publicat? Nu! Atunci…
Secretarul îşi împinse maşinal ochelarii pe nas, apoi îi ridică pe fruntea îmbrobonită şi o sfredeli cu ochii lui congestionaţi de lectura şpalturilor.
— Mă, tu eşti chiar descreierată? Nu te prefaci? rânji batjocoritor. Sau poate că războiul te-a tâmpit?
— Te bag în… mă-ti, dacă mă mai… mult la cap! îi sări „Nebunei“ ţandăra.
— În noaptea când te… numai tu ştii pe unde… băieţii tăi au dat buzna aici.
— Băieţii mei?! şuieră ziarista şi se înfipse în el gata să-l înşface de cămaşa murdară şi să-l împingă în uşă.
— Că doar nu sunt ai mei?! Au năvălit în redacţie şi ne-au cotrobăit prin sertare, prin dulapuri, prin coşurile de hârtie, prin vrafurile de şpalturi de la zeţărie… Că de când eşti aşa – don Calandru îşi frecă degetele arătătoare pentru a-i sugera cât era ea de aşa – cu alde Cristescu numai de necazuri avem parte.
Luiza simţi cum i se urcă sângele la cap, apucă poşeta cu o mişcare fulgerătoare.
— Mă p… moartă, când te-oi pocni o dată cu poşeta asta, te pupă mă-ta rece! Mă, bestie a presei româneşti, când şi de unde ai aflat că eu sunt aşa cu copoii?
— La Capşa… toţi vorbesc, mărturisi don Calandru, speriat totuşi de izbucnirea „Nebunei“.
— Şi ce, mă, dacă vorbesc? Ce-i costă? Tu nu ştii că la Capşa se mănâncă şi căcat?!
— Fie! ridică bărbatul braţele, ca şi când ar fi vrut să se predea. Atunci spune-mi şi mie, aşa ca să nu mor prost, de ce n-au percheziţionat biroul şi dulapul tău? De ce le-au lăsat neatinse? De ce unul din ei a zis cu glas tare: „Cu domnişoara Văitoianu n-avem probleme!“. Dragă doamne, cu noi, „Opinia Capitalei“, ziar independent, controlat de Ică, au…
Deodată don Calandru tăcu deconcertat; doar buzele-i groase continuau să-i tremure, trădându-i perplexitatea. Vedea cum ochii Luizei, ai celei mai talentate şi mai inteligente ziariste de pe Sărindar, se înlăcrimau. Ochii aceia verzi, cu sclipiri când dulci şi binevoitoare, când rele şi înfricoşătoare, prinseră să plângă, uluindu-l pe bătrânul făcător de ziare care, ani în şir, şi-o imaginase ca pe o fiinţă fără lacrimi. În minutul următor se zăpăci şi mai mult, ca în faţa unei minuni, incapabil să înţeleagă ce se petrecuse sau dacă trebuia să întreprindă ceva. Aşa cum încremenise la un pas de el, Luiza părea o statuie peste care se abătuse harul Domnului, învăţând-o să plângă.
Puţin mai târziu, Luiza înţelese şi ea ce se întâmplase şi socoti situaţia înjositoare. Făcu un efort, se răsuci retrăgându-se spre fereastră. Fără voia sa, privirile i se opriră pe trotuarul de peste drum. Tresări şi, în clipa următoare, încetă să mai plângă. Şopti:
— Ia vino-ncoa, Calandrule!
Bărbatul înaintă prudent spre fereastră, contrariat acum de tonul misterios al „Nebunei“.
— Îl vezi pe tipul ăla?
Don Calandru se uită în stradă peste umerii femeii şi zise:
— Ăla care se scarpină în ceafă?
— Ăla… Ăla… E blond sau nu văd eu bine?
— Vezi bine. Şi ce dacă-i blond?
— E copoi, nu-i aşa?
— Lizico, ce ţi s-a întâmplat?
Îngrijorarea secretarului răsunase atât de uman şi de dramatic, încât Luiza Văitoianu crezu că altcineva şi nu don Calandru se afla lângă ea.
— E copoi, nu-i aşa? repetă ea întrebarea.
— Aşa pare…
— Neamţ sau român?
— Mai mult ca sigur că e neamţ… Ţi s-a întâmplat ceva, Lizico?
— Încă nu… Dar presimt că o să mi se întâmple. Şi acum ieşi, cară-te, lasă-mă singură, îi ordonă, fără să-şi întoarcă însă privirile, dintr-un simţământ de jenă.
Don Calandru dădu să se retragă, dar când apucă clanţa uşii, auzi din nou glasul stins al ziaristei.
— Stai!… Aseară, când cu percheziţia, au ridicat ceva?
— Ce să ridice? Praful de pe tobă? Ce, sunt tâmpit să ies din directivele lui Ică? Nu vă lasă don Calandru fără pâine.
Nici de data asta Luiza Văitoianu nu se întoarse. În schimb, o zări scoţându-şi din poşetă o oglinjoară şi începând să-şi tamponeze ochii cu o batistă înflorată. O întrebă:
— Pot să plec?
— Încă nu. Vreau să-ţi cer un serviciu.
— Cui?!… Mie?!… De necrezut! „Nebuna din Sărindar“ să apeleze la serviciile mele! Secretarul de redacţie, sincer nedumerit, îşi înălţă ochelarii pe frunte, ca şi cum astfel ar fi izbutit s-o admire mai bine. Trăii o minune… Acu o trăiesc şi pe a doua…
Luiza nu se împiedică de tonul său zeflemitor, se uită peste umăr la el şi-l rugă:
— Eu o să cobor în stradă şi o s-o iau spre Capşa. Coboară şi tu… Caută să observi dacă tipul de jos se ia sau nu după mine. Asta mi-e rugămintea… Telefonează-mi pe urmă la Capşa. De acord?
În aşteptarea răspunsului, Luiza se întoarse de-a binelea spre secretarul de redacţie: ochii îi mai erau tulburi.
Don Calandru dădu din cap afirmativ, apoi declară cu glas tare:
— Te iubim cu toţii, Lizico… însă nu fi chiar… nebună. Să ştii că niciunul dintre noi nu crede că tu te-ai dat cu copoii.
— Te-aş pupa, Calandrule, dar miroşi îngrozitor a transpiraţie…
Secretarul de redacţie rânji, ochelarii îi alunecară pe nas şi zise prietenos:
— Aşa te vreau, Lizico. Nebună, nu lacrimogenă, şi ieşi trăgând uşa după el.
În stradă. Luiza Văitoianu aruncă mai întâi o privire maşinală spre clădirea „Universului“ – înaltă şi cenuşie, părea să închidă, ca o baricadă arhitectonică, Sărindarul. Apoi o luă agale în sus, spre Calea Victoriei, fără a acorda prezumtivului agent vreo atenţie. Era o zi caldă, dulce, de sfârşit de mai. Ca întotdeauna, mirosul acru de cerneală tipografică, cu care se obişnuise, o izbi în nări. Mersul ei, pe cât de elegant, pe atât era de firesc. Se gândea în scârbă la rolul întâmplării în viaţă. Mai mult ca sigur că dacă nu s-ar fi apucat aşa, în dorul lelii, să pălăvrăgească cu von Rittgen despre o imaginară urmărire, n-ar fi aflat niciodată că-i urmărită, ceea ce n-ar fi fost chiar atât de rău. Şi iată că la toate astea se mai adăuga acum şi percheziţia, un incident grav şi scandalos, cu consecinţe imprevizibile, şi care, până la un punct, dezminţea părerile diplomatului german. Descinderea din ajun venea să confirme o realitate de netăgăduit, că de la o vreme Siguranţa manifesta un interes nejustificat faţă de ziarul „Opinia Capitalei“, foaie independentă, lipsită în ultimii doi ani de orice opinie. Cine oare se ascundea în culisele acestei manevre? Eugen Cristescu? Să nu fi renunţat la ideea de a transforma ziarul, prin stipendieri substanţiale, într-o fiţuică condusă din umbră de Serviciul secret şi-i caută, astfel, pricină? Poate… Însă cu ce scop agenţii îi ocoliseră atât de ostentativ biroul? De ce nu-i cotrobăiseră dulapul în care, uneori, colegii ei, neavând nimic mai bun de făcut, ascundeau printre manuscrise şi şpalturi prezervative noi perforate ca o stropitoare? Doar ca s-o compromită definitiv şi s-o silească să accepte propunerile lui Cristescu? „Cu domnişoara Văitoianu nu avem probleme!“ Unde era logica acestor presiuni?
Se opri în dreptul Cercului Militar, şovăind parcă să traverseze strada străbătută de trăsuri cu birjari vânjoşi şi bărboşi pe capră. Îşi amintise fulgerător de agent şi devenise curioasă. Să se uite oare peste umăr? Nu cedă pornirii. Nu era ea femeia cea slabă, gata să se frângă de la prima adiere de vânt. „Cu domnişoara Văitoianu nu avem probleme!“
Prin luna martie, după memorabila întâlnire cu şeful Serviciului secret, mai circulase printre ziariştii de toate nuanţele zvonul că devenise o aia a lui Cristescu, prin aia lăsându-se să se înţeleagă că acceptase să-i devină fie amantă, fie agentă, fie amândouă la un loc. Atât la Capşa, cât şi prin alte cafenele din jur, inşi dubioşi încercaseră, mai mult sau mai puţin subtil, să acrediteze ideea că „Nebuna“ – respectându-şi legile trupului – îl devora, în prezent, pe şeful Serviciului secret, riscând prin vlăguirea acestuia să aducă foloase capitale serviciilor vrăjmaşe de spionaj, căci o lege implacabilă făcea din orice amantă a unei căpetenii de spionaj şi o spioană a inamicului.
Şi deodată, bomba descinderii exact în noaptea în care ea se hotărâse să-l însoţească pe von Rittgen la el acasă.
„Cu domnişoara Văitoianu nu avem probleme!“
Aşadar, copoii lăsaseră „la faţa locului“ o confirmare.
Luiza traversă strada, înjurând mânioasă printre dinţi, decisă să înfrunte la Capşa o atmosferă, uşor de presupus, „împuţită“.
Încă de la intrare o întâmpină glasul baritonal şi mulţumit de sine al lui Rudeni, de la „Porunca vremii“:
— Sal’tare, Mata Hari!
De la câteva mese izbucniră aplauze. Obişnuită cu aiurelile colegilor de breaslă, Luiza răspunse aşa ca să fie auzită:
— Iar eu deocamdată te bag în mă-ta mare! Şi dacă mai scoţi o vorbă, scrib ordinar, le spun nenorociţilor ăstora de la mese cât ai încasat pentru ultimul articol scris şi tradus de altul şi iscălit de tine.
Râsetele şi aplauzele trecură de partea „Nebunei“, ceea ce-l forţă şi pe Rudeni să bată în retragere, apărându-se:
— Ho! Copăcel, fecioară din Sărindar! Ce, nu mai ştii de glumă? Sau de când cu înaltul tău…
Luiza, bănuind unde voia să ajungă Rudeni, i-o reteză:
— Ascultă, mă, cerneală de cameleon, înghite-ţi vorba până nu-i prea târziu!
— Fain epitet! exclamă un ziarist de la „Timpul“. Bravo, Luizo! Dacă nu am fi în război cu America, te-aş fi propus pentru Oscar.
— Vrei să zici pentru premiul… Pulitzer! râse înfundat un alt ziarist de la „Timpul“.
Luiza nu se aşezase încă; mai avea ceva de spus, de astă dată întregului local:
— Bă, băgaţi-vă minţile în cap! Dacă continuaţi să mâncaţi pe seama mea, cu aceeaşi poftă, căcat, o să devin într-adevăr Mata Hari şi atunci să vă ţineţi. Mă, Piţulea, ia ridică-te în picioare! Ridică-te, mă, când îţi spun! îi porunci.
Piţulea, un ziarist slăbănog, mistuit de ulcer, se ridică, spre hazul tuturor, în picioare.
— Ei, ce-ai zice tu, Piţulea, de la „Tempo“, dacă… Luiza făcu o pauză şi privi lung, bănuitor şi ameninţător. Ei, ce-ai zice? Ştii tu la ce mă refer…
Se lăsă o tăcere neobişnuită, pe care tot „Nebuna“ o risipi:
— Şezi, Piţulea! Şi ia aminte! Iar voi… voi ăştia care nu vă mai săturaţi stând la mese şi bând şvarţ cu guler alb, aţi face mai bine să plecaţi pe front şi să muriţi acolo… Poate după asta, prin ferparele îndoliate să deveniţi mai talentaţi… Ne-am înţeles?
Izbucniră aplauze. Un mucalit de la „Piţigoiul“ o strigă să vină la masa lui.
— Vino, dragă, lângă mine… Că văd că toţi ceilalţi se pregătesc să plece imediat pe front, iar eu, cum sunt reformat…
Ziarista izbucni în râs şi, fără a înainta spre vreo masă, îl înfruntă:
— Mă, „Piţigoiule“, mă… Dă-o-n pisici de treabă! Tu aşa mă ştii? De reformaţi am eu nevoie?
Luiza s-ar fi dus totuşi la masa satiristului care nu era lipsit de haz, dar se apropie de ea maître Apostol şi-i şopti ceva la ureche, după care o însoţi în biroul său. Maître îi arătă receptorul şi o lăsă singură:
— Lizico, tu eşti?
— Da, eu…
Auzi respiraţia greoaie a lui don Calandru: era, cu siguranţă, tulburat.
— E de rău, Lizico! Tipul s-a luat după tine.
— Sigur?
— Nicio îndoială, a rămas în stradă… Cred că te aşteaptă.
— De unde telefonezi?
— De peste drum, de la Café de la Paix.
— Ai observat pe un al doilea care să se ia după primul? îi veni Luizei în minte informaţia lui von Rittgen.
— Nu înţeleg!
„Nici n-ai cum“, i se adresă Luiza în gând, oftând.
— Îţi mulţumesc, Calandrule, mi-ai făcut un mare serviciu.
— Păzeşte-ţi pielea, fetiţo…
„Nebuna“ simţi, pe neaşteptate, nevoia de a-l linişti pe acest gazetar uns cu toate alifiile:
— Auzi, să nu-ţi pui la inimă percheziţia… Toată treaba asta-i un rahat…
— Dacă zici tu… Pa! Că am treabă… Tu nu fi proastă, caută să ieşi pe uşa cealaltă…
Ziarista nu se mai întoarse în local, ieşi, aşa cum o sfătuise don Calandru, prin strada Edgar Quinet, deşi problema urmăritorului n-o mai sâcâia atât de intens ca înainte. În schimb, constată că strada, trecătorii, acel du-te-vino al automobilelor, al birjelor şi tramvaielor de pe Bulevardul Elisabeta, chiar şi căldura dulce a soarelui, îi făceau acum rău, sufocând-o şi îngreţoşând-o. Simţi nevoia să se desprindă de tumultul străzii şi să se refugieze în propriul ei cuib.
Luă un taxi din Piaţa Universităţii şi zece minute mai târziu trecea fericită pragul apartamentului său. În fine, nimerise în oaza odihnitoare a regatului ei. Cuprinse lucrurile din casă, atât de familiare, dintr-o privire. Îşi azvârli neglijentă pantofii din picioare, răcoarea covorului urcată în trup prin tălpile picioarelor îi smulse un geamăt de mulţumire. Îşi trase fermoarul de la spatele rochiei din pichet azuriu, care o prindea atât de bine. Nu obişnuia să-şi constrângă sânii în sutiene, aşa că rămase doar în chiloţi. Semiobscuritatea apartamentului, asigurată de jaluzelele lăsate, o făcu să se gândească la dormitorul soţilor von Rittgen, la acel revărsat de ziuă ce îşi avea parcă izvorul în grădina vilei. Plonjă pe studio, apoi se întinse pe spate cu braţele şi picioarele desfăcute, ca pentru o crucificare, alta decât cea tradiţională. Acum, da, plutind în izolarea locuinţei, putea să mediteze în voie la cele întâmplate la redacţie, iar apoi, la o altă scară, la Capşa. Aşadar, agenţii lui Cristescu sau ai nemţilor îi călcau pe urme. Din ce considerente? Nu avu nevoie să-şi stoarcă prea mult creierii ca să le găsească, erau în număr de trei: a) Radu Doinaş, b) relaţiile cu von Meisner şi von Rittgen, c) colaborarea cu Intelligence Service-ul, prin mijlocirea ziaristului elveţian Albert Kraft.
Moartea lui Radu Doinaş în condiţii atât de vitrege fusese oficial elucidată. În acest sens, convorbirea cu maiorul Medoiu de la Marele Stat Major fusese elocventă. Şi Edith von Koller îi confirmase cruntul adevăr că Radu căzuse victima unei sângeroase răzbunări legionare. Nici Cristescu n-o mai invitase în vilele sale conspirative pentru a o chestiona în cazul acesta.
Von Meisner, von Rittgen?… Cine cuteza să se amestece în viaţa ei particulară, şi mai ales pentru ce? Până şi Constituţia mareşalului o asigura că avea dreptul, dacă nu chiar şi datoria să folosească nestingherită proprietatea trupului ei. Că se încurcase cu doi nemţi deodată, unul ofiţer, celălalt diplomat? Doar idilele cu aliatul german erau la modă. Şi invers… Dovadă – Edith von Koller cu multiplele sale legături.
Ajunsese astfel la ultimul considerent. Prin natura gândurilor retrăi cu o amarnică melancolie ultima întâlnire de la Berlin, cu Radu Doinaş. În câteva rânduri el o avertizase direct, iar ultima oară prin acel testament păstrat de maiorul Medoiu în arhivele sale, să nu cumva să accepte ofertele lui Thompson, să nu se vâre în treburi de spionaj, exact acolo unde vocaţia îi era minimă, dacă nu chiar nulă. Ea însă nu ţinuse seama de avertismentele lui. De ce oare? Din aiureală, din spirit de aventură sau poate din dorinţa de a-şi manifesta simpatia pentru valorile Occidentului?
„Nu din direcţia lui Kraft mă pândeşte marea primejdie, încercă ea să se îmbărbăteze. E prea bine pus la punct mecanismul colaborării cu el, iar acoperirea conspirativă nu poate fi pusă sub semnul îndoielii. “
Păreau mai plauzibile explicaţiile lui von Rittgen: copoii lui Cristescu pe el îl aveau în vedere, de vreme ce chiar dânsul îi descoperise şi, fireşte, prin tangenţă, se ajunsese şi la ea. Să-şi fi depăşit diplomatul prea mult prerogativele? În ce zonă? în niciun caz, nu în cea a relaţiilor lor intime. În privinţa asta şi mâine l-ar fi dat dracului pe von Rittgen, dacă elveţianul nu i-ar fi cerut să cultive relaţiile cu el fără să-l abandoneze însă pe Meisner.
Ziarista oftă adânc, ca după un plâns cu efect întârziat, şi-şi schimbă poziţia, răsucindu-se într-o rână; se ghemui toată cu genunchii la piept, o deprindere din copilărie, şi-şi lăsă capul pe mâinile devenite perniţă. Oftă iar… Deşi concluziile păreau liniştitoare, o vagă presimţire, asemenea unei bile miniaturale, îi alunecă sinuos prin suflet. Descinderea de la ziar, zvonurile compromiţătoare lansate pe seama ei ce rost aveau? Să ajungă la urechile diplomatului german şi să-l pună în gardă că s-a încurcat cu o „agentă“ a S.S.I.-ului? S-o defăimeze definitiv în ochii colegilor, care, cu puţine excepţii, nu-i înghiţeau pe copoii Siguranţei sau ai Serviciului secret?
Dacă a ajuns zvonul şi la urechile lui von Rittgen? Mai mult ca sigur că da, că doar din cauza asta îşi pusese propriii agenţi pe urmele celor ai lui Cristescu. N-ar fi fost exclus ca mâine sau poimâine diplomatul să ceară şi câteva explicaţii părţii române. Şi i s-ar da: „V-aţi încurcat cu o agentă a S.S.I.-ului, care până mai ieri cocheta cu ziariştii englezi şi americani.“
Închise ochii şi se revăzu în braţele pătimaşe ale lui von Rittgen, în prezenţa fotografiei soţiei sale, şi nu o încercă nicio jenă, deşi, la un moment dat, avusese impresia că Frau von Rittgen îi aruncase din ramă o privire mustrătoare. „Doamnă, îi răspunsese şi ea în gând, peste umărul bărbatului, fiecare cu războiul său.“
Soneria de la uşă ţârâi atât de puternic, încât Luiza se sperie şi-şi auzi pe neaşteptate bătăile inimii. Nu aştepta pe nimeni, cine putea să fie? Persoana de la uşă mai sună o dată, iar Luiza i se adresă fără glas: „Poţi să suni până poimâine, că tot nu-ţi deschid.“ Soneria tulbură pentru a treia oară liniştea apartamentului. Luiza se enervă, se dădu jos din pat, bodogănindu-şi nemulţumirea. Doar când ajunse în vestibul îşi dădu seama că era goală.
— Cine sună? se interesă.
— Sunt comisionarul de la florăria „Orhideea“. Am adus pentru domnişoara Luiza Văitoianu un coş cu flori.
— Aşteaptă dumneata o clipă!
Se întoarse în dormitor, îşi acoperi trupul cu un halat şi reveni la uşă, deschizând-o. Din pricina coşului cu garoafe din braţele comisionarului Luiza nu văzu chipul acestuia.
— Dumneavoastră sunteţi? Unde să-l pun?
Luiza îl conduse în sufragerie şi-i arătă bufetul.
— Pune-l acolo! zise ea acru.
— Duduie, aveţi şi o scrisoare printre flori.
Precizarea o socoti inutilă: observase din prima clipă un plic alb, din hârtie japoneză, cu un scris necunoscut. Nu-şi exterioriză curiozitatea.
Comisionarul, un bătrânel îmbrăcat îngrijit, care fără doar şi poate văzuse multe la viaţa lui, îşi înălţă respectuos şapca, uitându-se întrebător în ochii femeii. „Ce faci, cocoană, nu-mi dai şi dumneata un ban?“
Dar cocoana era prea absorbită de propriile-i gânduri ca să-i priceapă „graiul mut“. Numai după ce închise uşa în urma lui şi-i auzi paşii coborând scara, Luiza îşi dădu seama că nu-şi onorase obligaţia. Nu catadicsi să-şi îndrepte greşeala. Se întoarse în sufragerie şi deschise plicul. Mirarea i se accentua brusc: expeditorul coşului de flori îşi bătuse la maşină epistola. Citi:
Stimată domnişoară Văitoianu:
Din capul locului vă cer scuze pentru deranj. Îmi pare sincer rău, dar altfel nu am cum ajunge la dv. Trebuie neapărat să vă văd; este în interesul amândurora. Întâlnirea noastră – iertaţi-mi stilul categoric – vă propun să aibă loc mâine dimineaţă la ora opt. Oră prea matinală pentru o femeie, nu însă şi pentru o ziaristă. Locul întâlnirii: Prefectura poliţiei, biroul comisarului Victor Stanciu, pe care dv. prin mijlocirea mea, l-aţi cunoscut mai bine. Am ales anume acest loc, deoarece mi-am imaginat că prezenţa unui reporter pe culoarele poliţiei, şi la o oră matinală, nu va da nimănui de bănuit. În acelaşi timp, acolo vom putea discuta nestingheriţi. Dacă sunteţi de acord şi, sincer vorbind, nu văd de ce n-aţi fi, vă rog ca în seara asta să-i telefonaţi comisarului Stanciu şi să-l întrebaţi dacă are un caz gras pentru dv. Dacă vă răspunde afirmativ, să-i cereţi să vă stabilească ora la care să veniţi şi el o să vă răspundă: „Mâine la ora opt dimineaţa. În caz că dv. nu puteţi răspunde invitaţiei, îi propuneţi ziua şi ora când aţi fi disponibilă. Atrag respectuos atenţia că-i o chestiune urgentă.
Vă sărut mâinile,
al dv. Medoiu
P.S. Vă rog să aduceţi cu dv. prezenta scrisoare, iar dacă refuzaţi oferta, vă cer insistent s-o distrugeţi. Contez mult pe discreţia dv.
Cu mulţumiri, M.
Surpriza, în adevărata sa accepţiune, o realiză abia după cea de-a doua lectură a scrisorii. Maiorul Medoiu, ca şi Eugen Cristescu, nu era un ins oarecare, pe care să-l dai repede uitării. Medoiu o impresionase atunci printr-o afecţiune sinceră faţă de Radu, ce nu izbutea să şi-o ascundă. Se despărţiseră ca doi oameni civilizaţi care, din întâmplare, descoperiseră că aveau un prieten comun – pe Radu Doinaş. Din ziua aceea (ce mirată fusese când, în garsoniera unde se întâlniseră, zărise fotografia frumoasei actriţe Lisette Vrancea!) maiorul Medoiu nu-şi mai trădase în niciun fel interesul faţă de persoana ei. Nici Luiza nu avusese vreun motiv să-l caute. Radu nu-i bătuse la uşă, nici nu-i trimisese vreo scrisoare. Atunci de ce avea Medoiu nevoie de dânsa? Ce semnificaţie să acorde neobişnuitei sale invitaţii? Să fi intervenit oare vreun element nou în problema morţii lui Radu? Să-i fi apărut stafia în Bucureşti? Ce alt motiv dacă nu Radu Doinaş ar fi putut să explice scopul unei invitaţii concepute atât de conspirativ?
Îi venea greu să accepte ideea că maiorul prinsese de veste că o paşte o primejdie dinspre serviciul lui Eugen Cristescu şi că dorea, în numele memoriei lui Radu Doinaş, s-o pună în gardă. Oameni ca Medoiu, în vreme, de război, aveau destule pe cap ca să-şi mai îngăduie şi luxul de a se ocupa de o „Nebună“.
Se întunecase; aprinse veioza, despachetă coşul de flori. Numai garoafe roşii care răspândeau în sufragerie o luminozitate neobişnuită, mângâietoare. Luiza Văitoianu cercetă ceasul, se îndreptă spre telefonul aflat pe masa de lucru, ridică receptorul şi formă un număr, rămânând în picioare. Auzi după câteva secunde glasul comisarului Stanciu.
— Bună, şefule! îi ură ziarista.
— Ia te uită! o recunoscu fără niciun efort şeful „Moravurilor”. Ce faci, domnişoară? Tot „nebună“, tot „nebună“?
Tonul vesel şi prietenos al comisarului Victor Stanciu o înveseli brusc şi Luiza îi răspunse:
— Nu pentru oricine, şefule… Aşa că nu-ţi fă iluzii… Auzi, şefule, îmi crapă condeiul după o treabă mai senzaţională. Ai un caz gras pentru mine?
— Pentru tine, cum să-ţi zic, continuă bucuros comisarul, am cazuri grase care, zău aşa, le păstrez într-un răcitor să nu se altereze. Vino mâine dimineaţă la opt. O să-i mulţumeşti lui nenea moravistul pentru marfă. Numai să-mi vii la opt…
— Gata, şefule, la opt fix trecute, am, n-am treabă, sunt la Prefectură… Pa!
— Stai, stai! o opri brusc comisarul. Unde am mai auzit eu chestia asta cu am, n-am treabă, la ora opt fix trecute sunt la Prefectură?
Luiza Văitoianu se înveseli de-a binelea şi-i răspunse râzând:
— Şefule, acum… de la mine, pentru prima oară…
— Nu, nu… de la un client de-al meu… Că mi-a plăcut replica şi n-am uitat-o… Trebuie să umblu la Fişier…
— Foarte bine! Foarte bine! Pa!
Puse receptorul în furcă, relaxată oarecum după convorbirea cu moravistul nr. 1 al Capitalei, care nu era chiar un ins incult, dar, uneori, trăda cu o inocenţă de bătrânel senil nişte zone nu prea favorabile intelectului său. Totuşi nu de cultura sa literară ţinea priceperea lui de necontestat în ale „Moravurilor“, făcând din el un şef temut de lumea interlopă a proxeneţilor.
Neîndoios, florile, coşul cu flori, scrisoarea, convorbirea cu Stanciu avuseseră darul de a-i reda buna dispoziţie, încrederea în seara care abia începuse să învăluie oraşul de dincolo de zidurile casei. Şi totuşi scoase telefonul din priză şi se hotărî să-şi petreacă noaptea în patul ei, recitindu-l pe Baudelaire şi sorbind când şi când câte un strop de „Metaxa”.
