I. Cazul diamantului Mazarin
Capitolul I
Doctorul Watson constată că e foarte plăcut să se găsească din nou în biroul lui Sherlock Holmes, unde îşi au începutul atât de multe aventuri neobişnuite. Se uită în jur, la fiecare lucru care se afla în încăpere, şi-n cele din urmă, ochii îi reveniră la figura luminoasă şi zâmbitoare a lui Billy, băiatul atât de tânăr şi de inteligent, care-l ajuta pe Holmes să uite că era singur pe lume.
— Pare să nu se fi schimbat nimic pe aici, Billy. Şi nici tu nu te-ai schimbat. Sper să poţi spune acelaşi lucru şi despre Holmes?
Billy aruncă o privire îngrijorată către uşa închisă a dormitorului.
— Cred că doarme, spuse el.
Era o frumoasă zi de vară şi ceasul bătea doar ora şapte seara, dar Dr. Watson nu fu surprins să audă că prietenul său este în pat. Zi sau noapte, era acelaşi lucru pentru Sherlock Holmes, când lucra la un caz dificil.
— înseamnă că lucrează la un caz? îl întrebă pe Billy.
— Da, domnule, munceşte foarte mult; mă tem pentru sănătatea lui. Nu mănâncă nimic şi slăbeşte pe zi ce trece.
Doamna Hudson l-a întrebat "Când veţi servi cina, domnule Holmes?" şi el a răspuns "La 7,30, poimâine." Ieri a fost plecat toată ziua, îmbrăcat ca un muncitor sărac. Azi, ca o bătrână... Billy se îndreptă către un scaun aflat într-un colţ mai întunecos al camerei, luă o pălărie veche şi i-o arătă lui Watson. Aceasta face parte din îmbrăcămintea bătrânei. Sunt sigur că urmăreşte pe cineva.
— Ai vreo idee ce reprezintă acest caz?
— Vă voi spune, domnule, dar nu mai trebuie să afle altcineva, începu Billy să vorbească încet, cu voce joasă. Este cazul diamantului coroanei.
— Care? Diamantul de o sută de mii de lire, luat de la Muzeul Naţional?
— Da, domnule. Se încearcă regăsirea lui. Primul Ministru însuşi a venit să vorbească personal cu domnul Holmes. Domnul Holmes a fost foarte amabil cu el; i-a promis că va face tot ce-i stă în putinţă.
— Ei bine, să sperăm că va reuşi. Dar, Billy, spune-mi, de ce aţi pus o draperie la fereastră?
Billy se îndreptă spre fereastră şi trase draperia într-o parte. Dr. Watson a fost foarte surprins să vadă că între draperie şi fereastră, într-un fotoliu mare, se află o marionetă având figura lui Sherlock Holmes şi care era îmbrăcată cu hainele lui.
— Asta poate G văzută din stradă şi din casa de peste drum, a spus Billy; se apropie de fereastră: Uitaţi-vă, acum
este cineva la fereastra acelei case.
Watson făcu un pas înainte, dar chiar în acel moment uşa dormitorului se deschise;i Holmes intră în încăpere. Fără să spună un cuvânt, veni repede spre fereastră, îl împinse pe Billy deoparte;i trase draperia la loc.
— Billy, eşti nebun! strigă el la băiatul care rămase speriat. Ţi-am spus să nu atingi draperia asta. Viaţa ta este în pericol, ori de câte ori te apropii de fereastră!... Se întoarse apoi către Watson: Watson, bătrâne, ce bine îmi pare să te văd din nou aici.
îşi strânseră mâinile.
— Şezi, omule, nu te-am mai văzut de o sută de ani.
— Despre ce pericol e vorba? întrebă Watson, pe când se aşeză.
— Viaţa mea este în pericol, răspunse Holmes. Cineva vrea să mă omoare.
— Desigur, glumeşti!
— Ţi se pare o glumă? Cred că am suficient umor, ca să mă gândesc la o glumă mai bună decât asta. Nu, nu, nu glumesc şi, dacă se întâmplă, vreau ca tu să te duci la poliţie şi să le spui numele şi adresa criminalului. El îşi spune contele Negretto Sylvius - notează - contele Sylvius, 136 Moorside Gardens.
Pe chipul cinstit a lui Watson se putea citi îngrijorarea în timp ce-şi privea prietenul.
— Dacă ştii numele şi adresa făptaşului, întrebă el, de ce nu te duci la poliţie să le spui să-l aresteze?
— Pot, Watson, şi el ştie asta şi-i este teamă de mine.
— Atunci, de ce nu o faci?
— Pentru că nu ştiu unde este diamantul
— O! Mi-a spus Billy, diamantul coroanei.
— Da, marele diamant galben al coroanei. într-adevăr, ştiu care sânt făptaşii, pot să-i prind când vreau, dar asta nu mă ajută să obţin diamantul.
— Şi unul dintre aceştia este contele Sylvius?
— Da, şi el este rechinul. Celălalt este Sam Merton, boxerul. Acesta este doar un peşte, nu un rechin; este un fel de servitor al contelui.
— Unde este acest conte Sylvius acum?
— Locuieşte în casa aceea de peste drum. Acum se aşează la fereastră şi se uită la marioneta din fereastra mea.Crede că se uită la mine şi sânt sigur că se gândește să mă omoare... Da, Billy, ce este? îl întrebă Sherlock pe băiatul, care apăruse în uşă.
— Un domn vrea să vă vadă, domnule. Spune că se numeşte Sylvius, contele Sylvius.
— Omul nostru, spuse Holmes, văd că nu este un laş. Are destul curaj să vină aici, deşi ştie că sânt duşmanul lui. Ce să fac, Watson?
— Cheamă poliţia.
— Poate, poate... Dar nu încă. Uită-te, te rog, pe fereastră, şi spune-mi dacă vezi pe cineva, pe stradă, care
se uită la uşa casei mele.
Watson se uită cu atenţie şi zise:
— Da, un om voinic cu o figură neplăcută.
— Ăsta e Sam Merton, buldogul contelui. Billy, îl introduci pe conte în această încăpere, când voi suna clopoţelul. Eu nu voi fi în cameră, dar asta nu schimbă situaţia.
Când s-a închis uşa, Watson s-a întors către Holmes:
— însă, asta este pur şi simplu imposibil! Omul este periculos. De unde ştii că el n-a venit aici să te ucidă?
— Poate că da.
— Voi sta aici cu tine.
— Dragul meu, vei fi pur şi simplu în apropiere.
— Dar nu te pot lăsa singur cu el!
— Ba, poţi, Watson. Şi o vei face, pentru că sânt sigur că mă vei ajuta să joc până la capăt. Omul ăsta a venit fiindcă a vrut, dar va sta aici fiindcă vreau eu. Holmes şi-a scos carneţelul şi a scris câteva cuvinte: Du asta la poliţie, la căpitanul Parsons, şi întoarce-te cu câțiva oameni. Va urma arestarea contelui.
— O voi face cu plăcere!
— înainte de-a te întoarce, sper să aflu unde este diamantul.
El a atins clopoţelul. Cred că ne vom duce în dormitor. Vreau să-mi văd rechinul, dar vreau ca el să nu mă vadă încă. Există o uşă din dormitor, care dă spre stradă, aşa că te poţi duce la poliţie pe acolo.
Capitolul II
Nu era nimeni în încăpere când Billy a intrat un minut mai târziu cu contele Sylvius, un bărbat masiv cu un nas lung deasupra unei guri cu buze subţiri. Când uşa s-a deschis în spatele lui, s-a uitat repede împrejur prin cameră; ochii i-au căzut pe figura pe care o putea zări prin draperia subţire șezând pe fotoliu, în faţa ferestrei; pe chipul lui s-a zărit o speranţă teribilă. El a încercat să se mişte foarte încet prin cameră ridicându-și bastonul greu, pe când se apropia de fotoliu. în ultimul moment a fost oprit de o voce rece şi ironică, care venea de dincolo de uşa deschisă a dormitorului.
— Nu-mi strica marioneta, conte! M-a costat zece lire.
Ucigaşul s-a întors şi ochii îi erau larg deschişi, foarte
surprinşi. A făcut un pas înainte, ridicându-și din nou bastonul greu; dar era ceva în ochii de culoare gri rece ai lui Holmes, care l-a obligat să-şi lase mâna în jos.
— Pune-ţi pălăria şi bastonul pe masă, te rog. Mulţumesc! Poate ai vrea să pui şi revolverul pe masă? Nu? Foarte bine, cum vrei. Mă bucur că te-ai hotărât să-mi faci o vizită; ţineam foarte mult să stau câteva minute de vorbă cu dumneata.
Vorbele atât de plăcute ale lui Holmes nu l-au făcut pe conte să-şi îmblânzească privirea înfuriată.
— Şi eu vreau să schimb câteva cuvinte cu tine,
Holmes, spuse el, înţepat. Recunosc că am avut intenţia să te atac chiar acum.
— Dar, de ce? întrebă Holmes.
— Pentru că îmi stai în cale. Pentru că oamenii tăi mă urmăresc.
— O, nu, domnule, spuse Holmes. N-am nici un om, dacă vrei să-i spui aşa.
Contele râse.
— Crezi că sânt copil? Pot vedea la fel de bine ca şi tine. Ieri, oriunde m-am dus, în spatele meu era un muncitor. Iar azi, o bătrână.
Holmes râse:
— îţi mulţumesc pentru compliment. Vreau să cred că sânt un actor bun.
— Tu erai... tu însuţi?
Holmes zâmbi.
— Poţi vedea pălăria bătrânei pe scaun.
Contele se uită repede la scaun.
— N-am ştiut, spuse. Eşti norocos. Deci nu erau oamenii tăi, ci tu însuţi. Recunoşti că m-ai urmărit. De ce?
— Eşti bine cunoscut ca sportiv, conte. Ai făcut multe călătorii în Africa, să vânezi lei. De ce?
— De ce? Simplu; îmi place sportul - pericolul!
— Şi, desigur, pentru a elibera ţara de animale rele şi periculoase?
— Desigur!
— Ai răspuns la propria ta întrebare. Ştii de ce te-am urmărit.
Contele a sărit în picioare şi a dus mâna la buzunar.
— Stai jos, domnule, stai jos! Există un alt răspuns mai important. Vreau acel diamant!
Contele s-a aşezat cu un zâmbet dezagreabil:
— Nu înţeleg ce vrei să insinuezi.
— Nu-i nici o insinuare. Ştii că te-am urmărit, pentru că am vrut să obţin diamantul. Ai venit aici, ca să afli ce ştiu. Şi dacă ştiu prea mult, te-ai hotărât să mă ucizi. Ei bine,îţi pot spune că ştiu totul, în afară de un singur lucru.
— Da? Dă-mi voie să te întreb care este acel lucru?
— Nu ştiu unde este diamantul coroanei.
— Şi cum îţi pot spune eu unde este?
— Poţi şi-mi vei spune! îţi pot ghici gândurile, pot vedea tot ce este în mintea ta.
— Atunci, desigur, vezi unde este diamantul.
Holmes râse:
— Deci ştii unde este. Trebuie să recunoşti!
— Nu recunosc nimic.
Holmes se duse spre biroul său, îl deschise şi scoase un mic carneţel maroniu.
— Ştii ce am în acest carneţel?
— Nu, domnule, nu ştiu.
— Pe dumneata!
— Pe mine?
— Da, domnule, pe dumneata! Dumneata eşti aici, cu fiecare moment al vieţii dumitale criminale şi periculoase!
— Fii atent, Holmes! strigă contele, cu ochii numai flăcări. Fii atent! Nu te voi asculta la nesfârșit!
— Totul este aici, conte. Adevărul despre moartea bătrânei doamne Harold, care ţi-a lăsat toţi banii şi pe care i-ai pierdut jucându-i la cărţi.
— Visezi!
— Şi toată povestea vieţii domnişoarei Minnie Warrender.
— Nu poţi dovedi că am avut vreo legătură cu ea.
— Aici se găsesc mai multe - mult mai multe. De exemplu, despre aurul care a dispărut din tren, după plecarea din Paris pe data de 13 februarie...
— Nici măcar nu am fost în acel tren. De data asta greşeşti!
— Atunci am dreptate în privinţa celorlalte.
— Vorbeşti prea mult! Ce vrei să spui despre diamant, diamantul coroanei?
— încetişor, conte, nu te grăbi! Trebuie să-mi spui ce şti tu; trebuie să-ţi arăt că ştiu totul despre tine şi Sam Merton, câinele tău de pază.
— Aiurea!
— îl cunosc pe şoferul de taxi care te-a dus la muzeu, îl cunosc pe şoferul care te-a dus la locuinţa lui Mickey Sanders. Ştiu că Mickey Sanders a refuzat să taie diamantul pentru tine. Mickey a povestit totul la poliţie. Ai pierdut jocul, conte!
Faţa întunecată a contelui se înroşi de furie. Din ochii lui scăpărau flăcări, gura era deschisă, dar nu putea articula o vorbă.
— Vezi, conte, ce valoroase sânt cărţile mele, a continuat Holmes. Le-am pus pe toate pe masă. Dar există o carte pe care o am încă - cea mai importantă carte. Nu ştiu unde este diamantul.
— Şi nu vei şti niciodată!
— Nu? Uite care este situaţia, conte. Tu vei fi băgat în închisoare pentru 20 de ani. Şi Sam Merton împreună cu tine. Ce faceţi voi cu diamantul? Mai nimic. Dar probabil te pot ajuta: N-am nevoie nici de tine, nici de Sam Merton; am nevoie de diamant. Dacă mi-l dai, voi arde acest carneţel şi nimeni nu va şti vreodată de acest caz sau de vreunul dintre celelalte care sânt notate aici. Este singura ta şansă, conte. Profită, nu fii prost!
— Şi dacă refuz?
— Dacă nu obţinem diamantul, te vom lua pe tine, conte. Alege.
Holmes a atins clopoţelul de la biroul său şi Billy a apărut în uşă.
— Cred, conte, că trebuie să-l rugăm pe prietenul tău, Sam Merton, să participe la şedinţa noastră. El are dreptul de a hotărî. Billy, vei vedea un bărbat solid şi dezagreabil
lângă uşa din faţă. Spune-i să vină sus, te rog.
— Şi dacă nu vrea să vină, domnule?
— O, să nu-l bruschezi, Billy, să nu-i faci nici un rău. Dacă îi vei spune că vrea să-l vadă contele Sylvius, sânt sigur că va veni.
De îndată ce Billy a ieşit, contele s-a ridicat în picioare şi mâna i s-a îndreptat spre buzunar. Dar, din nou, privirea de gheaţă a lui Holmes îl opri.
— Nu atinge revolverul, conte! spuse Holmes, cu vocea calmă. Chiar dacă-ţi las timp să-l scoţi din buzunar, este prea periculos să-l foloseşti. Casa asta este plină de oameni şi un revolver face atâta zgomot! O! Cred că aud paşii uşori ai prietenului nostru, Sam Merton... Bună ziua, domnule Merton. Mă tem că nu era foarte interesant să aştepţi atât de mult în stradă.
Boxerul, un tânăr solid cu ochi fără nici o culoare, îşi plimbă privirea de la Holmes la prietenul său, încercând să înţeleagă situaţia.
— S-a întâmplat ceva, conte? întreabă el.
Contele nu spuse nimic şi atunci vorbi Holmes în locul lui:
— Dă-mi voie să-ţi explic, domnule Merton. Aţi pierdut jocul.
Sam Merton continuă să i se adreseze contelui Sylvius:
— Omul ăsta încearcă să glumească?
Holmes îi răspunse din nou.
— Nu, Sam, nu încerc să glumesc şi curînd vei vedea că nu-i nimic hilar aici. Conte Sylvius, îi poţi explica totul prietenului tău. Mă voi duce în dormitor să exersez câteva minute la vioară şi apoi mă voi întoarce să aflu răspunsul. Sunt sigur că n-ai uitat întrebarea la care amândoi trebuie să hotărâți răspunsul: voi sau diamantul.
Holmes s-a întors şi s-a îndreptat spre dormitor, luându-și în drum şi vioara din colţul ei. Un minut mai târziu, cei doi oameni din birou au auzit, prin uşa închisă, sunetele viorii.
download direct de aici....