Cămașa fermecată basm de Petre Crăciun
Într-o împărăție cu oameni harnici și primitori domnea, de mulți ani, un împărat drept și bun să-l pui la rană. Supușii îi iubeau, spunându-i Împăratul cel Blajin, pentru că măria sa era atent la toate nevoile supușilor săi și nu se dădea în lături să facă binele celor care aveau trebuință de el.
Cu toate acestea, măria sa avea inima îndoită de o mare supărare. Ionuț, singurul său fecior, nu își găsea femeia potrivită, iar anii treceau cu viteza săgeții. Degeaba îl grăbea împăratul, el nu se oprea asupra niciunei muritoare. Câte nopți nu pierduse împăratul, stând la sfat cu împărăteasa? Câte gânduri nu avuseseră? Toate erau îndepărtate de feciorul de împărat, care nu ieșea din ale lui...
Încercaseră până și leacuri din cele bătrânești, doar, doar...
Într-o duminică, doi bătrâni destoinici din împărăție, spălară limba clopotului cu apă adusă dintr-un izvor de munte și apa îi fusese dată lui Ionuț să o bea, în fiecare dimineață. Flăcăul făcu pe voia părinților săi, dar tot degeaba. Apoi cineva spuse că băiatul trebuia să doarmă timp de trei zile cu cheia bisericii sub pernă și să spună Tatăl Nostru și la culcare și la trezire. Nici de data aceasta nu se obținu vreun rezultat care să îi bucure inima măriei sale.
Anii treceau, craiul îmbătrânea și puterile începuseră să îl cam lase. Iată de ce măria sa era din ce în ce mai trist, mai abătut, mai puțin dornic să stea de vorbă cu oamenii, așa cum făcuse o viață întreagă.
Într-o bună zi, se nimeri la palat o vrăjitoare din cele care fac vrăji de dragoste. Cu toate că nu-i prea stătea în obicei să asculte de vrăjitoare, luminatul o primi împreună cu femeia sa, punându-și oarece nedejde în ea. Ce nu face omul când ajunge la necaz?
Baba Ștefana, pentru că acesta era numele vrăjitoarei, ceru să vadă dormitorul feciorului de împărat, pe care îl cercetă cu de-amănuntul, de parcă ar fi vrut să îl cumpere. După vreun ceas de căutate, le arătă părinților două fitile din cele pentru lumânările de cununie, legate unul de celălalt, pe care le găsise sub salteaua flăcăului. Împărteasa privi fitilele și se închină cu evalvie, înfricoșată.
-Babă Ștefana, ce înseamnă oare asta?
-Luminăția ta, cineva cu inima rea a legat cununiile băiatului printr-o vrajă spurcată și nenorocită.
-Cine a putut face asta? tună împăratul. Dacă îl prind, nu mai apuca ziua de mâine.
-Măria ta, zise vrăjitoare, de prins ai să-l prinzi, că de-asta ai o armată de slugi împărătești. Acum să vedem ce facem cu bietul fecior, pentru că tare nefericit trebuie să fie...
-Spune ce trebuie să fac și te umplu de galbeni, zise împăratul, ceva mai liniștit.
-La noapte scoateți o rădăcină de mătrăgună din pământ, spuse vrăjitoarea, o înveliți într-o pânză neagră, iar mâine, cum s-o lumina de ziuă, mergeți în locul cel mai pustiu din împărăție. Să nu fie nimeni cu luminățiile voastre, ați înțeles?
-Mai încape vorbă? se supără împăratul. Spune mai departe că începe să îmi placă.
-Ajunși acolo, săpați o groapă nu prea adâncă, faceți o cruce pe rădăcină și spuneți amândoi așa:
Maica Domnului cea dragă
Cununiile dezleagă
Iar feciorul de-mpărat
Să se vadă însurat.
După ce spuneți vorbele astea, săpați o groapă mică și tăiați mătrăguna în două. O jumătate o puneți în groapă, iar cealalată jumătate aruncați-o într-o apă curgătoare când vă întoarceți acasă.
Zis și făcut. Împăratul o plăti bine pe baba Ștefana, apoi se pregăti pentru încercarea în care își putea toată nădejdea.
Pe la miezul nopții, cei doi merseră în curtea palatului, cu grijă să nu îi vadă supușii care dormeau duși. Vorba ceea: ce treabă au măgarii de unde beau oile apă? Scoaseră rădăcina de mătrăgună, o puseră într-o pânză neagră și merseră în odăile împărătești până avea să se facă de ziua. Imediat ce se lumină, măria sa încălecă pe cal, o luă și pe împărăteasă pe un alt armăsar și merse departe, unde nu călcase cu piciorul de când era în jilțul crăiesc.
Urmă întocmai cele spuse de vrăjitoare, având mare grijă să nu încurce cuvintele magice pe care le memorase cu multă grijă. Apoi îngropă jumătatea de rădăcină în pământ și făcură calea întoarsă. Aruncă celalaltă jumătate într-un pâriu cu apă rece ca gheața, din care își liniștiră setea, și plecară spre casă, unde ajuseră spre seară.
Dregătorii erau tare curioși să afle unde fuseseră măriile lor, iar Ionuț, care era și el îngrijorat de plecarea lor, îi întrebă:
-Mămucă și tătucă, ce drumuri ați făcut și cu ce folos, că nu cred să fi plecat de acasă numai așa, de florile cucului.
-Ionuț, nădăjduiesc să fie un drum cu folos pentru tine, spuse împăratul și se opri la atât, pentru că baba Ștefana îi spusese să nu fie gură spartă până nu avea să vadă urmările dezlegării cununiilor.
În acea noapte, osteniți de drumul făcut, cei doi merseră devreme la culcare și dormiră neîntorși până a doua zi.
Dis-de-dimineață, împărăteasa veni cât putu de repede la împărat și îi spuse:
-Măria ta, am avut un vis cât se poate de ciudat. Se făcea că undeva, la marginea împărăției, trăiește o fată frumoasă și săracă, Drăguța îi spune, care țese și croiește ca nimeni alta. De trei generații, fata croiește o cămașă nemaivăzută, care atunci când va fi gata, capătă puterea de a feri de spiritele rele, de boală, suferință și farmece pe cea care are să o îmbrace și toată familia sa.
-Mda, zise împăratul, știu și eu cum să tălmăcesc visul ăsta al tău? Ai mai visat și altceva?
-Am visat, măria ta, că doar nu am stat de pomană fără să văd ce se întâmplă mai departe. Visul mai spunea că un fiu de împărat avea să o aleagă pe viitoarea lui nevastă, dintre șapte fete de împărat, probând cămașa făcută de Drăguța. Cui se se potrivea, aceea avea să fie aleasa.
-Așa... zise Împăratul cel Blajin, stând pe gânduri. Măi femeie, feciorul ăsta de împărat nu o fi Ionuț al nostru?
-Bărbate, la el m-am gândit și eu, că doar n-oi fi visat despre copiii altora...
-Dacă-i așa, am să trimit chiar acum oștenii cei mai destoinici să o găsească pe fata asta, Drăguța. Chiar dacă ar fi să fie la marginea împărăției, tot o voi găsi și o voi aduce aici, cu cămașa ei fermecată.
De la vorbă până la faptă nu este drum lung pentru un om hotârît să nu-l apuce seara stând pe gânduri. Așa se face că măria sa alese cei mai buni și mai curajoși oameni pe care îi avea, în frunte cu Ștefan, cel mai destoinic oștean și îi trimise către soare apune, așa cum era în visul împărătesei.
Merseră oamenii măriei sale, merseră cale lungă, drum băut, și pe ploaie, și pe vânt. Mai, mai că erau să iasă din împărăție, când găsiră un cătun cu câteva case, în vârful unui deal înalt, cu brazi falnici, pășuni bogate și izvoare cu apă cristalină.
-Bine te-am găsit sănătos, ciobănelule, zise Ștefan către un cioban care își păștea oile netulburat, la marginea drumului. Parcă era acolo de când se născuseră stelele și soarele.
-Să fiți sănătoși, dacă ați venit cu gânduri bune pe la noi, răspunse ciobanul. Dar cu ce treburi prin locurile astea pe unde nu prea umblă oamenii măriei sale?
-Împăratul cel Blajin ne-a trimis să căutăm o fată, pe numele ei Drăguța, care toarce la o cămașa fermecată. Ai auzit ceva de ea?
-Cum să nu, se lăuda ciobanul. Drăguța este vara mea după mamă și stă chiar lângă mine. Iar de cămașă toată lumea de pe aici a auzit. Pesemne că o fi ajuns vorba și la măria sa și de-asta v-o fi trimis încoace.
-Tare ești destoinic, spuse Ștefan nu vrei să ne conduci la fată, că avem mult drum la întoarcere și nu putem zăbovi prea mult...
Ciobanul se lăsă convins și îi conduse pe oamenii măriei sale acasă la Drăguța, care locuia într-o căsuță măruntă, cu prispă făcută din lemn încrustat cu motive românești, cu grădiniță de flori în fața intrării și cu pădure de brazi în spatele casei. Fata stătea pe prispă, alături de părinții săi, iar în brațele ei se găsea acea cămașă fermecată.
-Buna ziua, oameni buni, noi suntem trimișii măriei sale, Împăratul cel Blajin, care a auzit de lucrarea fetei domniilor voastre...
-Să umblați bucuroși, răspunse un uncheș cu mustăți mari și înalt ca un urs. Fata mea tocmai ce a terminat cămașa, în noaptea blândă a Sânzienelor și aștepta să primească un semn de undeva pentru ca menirea sfântă a acestei ii, căci noi așa îi spunem de când se coase la ea, să se împlinească.
Trimisul lui vodă se apropie de fată și cercetă mai cu atenție cămașa, care era făcută din pânză de in și fir de borangic, încrețită la gât, cu motive florale, roșii și negre, de-a dreapta și de-a stânga. O minunăție de ie, numai bună de purtat de aleasa lui Ionuț, feciorul împărătesc.
-Frumoasă cămașă ai făcut, Drăguțo, zise Ștefan, ferice de mâinile tale și de cel care s-o bucura de frumusețea și de blândețea ta.
-Mulțumesc, drumețule, pentru vorbele frumoase. Cămașa pe care o vedeți este cusută cu două fire, unul de borangic, iar celalalt de dragoste. A fost cusută de trei generații, de bunica, apoi de mama și la mine. Fiecare împunsătură de ac are în spate o rugăciune pentru folosul cui o purta-o și a familiei sale. Cine va îmbrăca ia, va fi ferit de boli, de rele, de farmece și va cunoște bunătatea, tihna și fericirea.
Dacă văzu câte laude i se aduceau cămășii după care venise, Ștefan nu mai stătu pe gânduri, își luă binețe de la părinții fetei, o luă cu sine pe Drăguța, având grijă să pună ia într-un cufăr bine închis și dădu semnul de plecare spre palatul împărătesc.
Tare mult să bucurară măria sa și împărăteasa, când văzură că visul femeii avusese miez.
-Bine ai venit la curtea mea, îi spuse împăratul Drăguței, care era o fată abia trecută de 18 ani, cu părul galben ca razele soarelui și un mijlocel ca al unei flori de câmpie. Minunat lucru ai făcut cu mâinile tale...
Drăguța se rușină dintr-o dată, văzând cât este de lăudată, dar simți că își pierde răsuflarea când intră în odăile împărătești un flăcău înalt, cu părul negru și ochi vii, cum nu văzuse nicicând.
-Tătucă, ea este fata pe care o căutați? întrebă Ionuț, privind cu inters și blândețe către Drăguța.
-Mai bine să spună ea singură, zise împăratul, că știe a vorbi.
-Eu, măria ta, spuse fata, privind undeva în jos, rușinată de prezența feciorului împărătesc.
-Nu am văzut de când sunt pe lume o cămașă atât de frumoasă. De unde au știu mâinile tale să facă un lucru atât de minunat?
-Femeile din familia mea au fost alese de Dumnezeu pentru lucrarea asta, zise fata. Să nu vă mâniați pentru cutezanța mea, dar așa zicea bunica...
Împăratul cel Blajin se bucură de cele auzite, dar nici nu mai avea răbdare să asculte povești. Trimise solie pretutindeni, la împărații din toate colțurile lumii, care aveau fete de măritat, să le trimită la curtea lui pentru a alege dintre ele pe care care îi era hărăzită lui Ionuț.
Peste numai o săptămână, curtea palatului crăiesc era ticsită de lume. Erau acolo boieri din cei mai mari și domnițele lor, dregători împărătești, sfetnici de seamă, dar mai ales cele șapte fete de împărați, toate cu suite care de care mai numeroase.
Curios din fire, Împăratul cel Blajin vru să le vadă el însuși pe toate prințesele, îmbrăcate în straie de aur și îmbujorate de clipele pe care le trăiau alături de celelalte. Se uită împăratul, apoi se uită din nou, oprindu-se la două dintre ele. Una era cu părul negru și era fata Împăratului dinspre Miazănoapte, cu care fusese de vreo două ori la războaie, iar cea de a doua era roșcată și puțin cârnă, nimeni alta decât fiica cea mică a Împăratului dintre Miazăzi, cel mai bun prieten al său.
-Greu îmi vine să mă hotărăsc, se plânse împăratul spre femeia lui, care îl privea puțin întrebător.
-Mi se pare mie, sau măria ta a cam început să încurce borcanele? Pasă-mi-te că aleasa va fi pentru fiul nostru, nu pentru luminăția ta. Ia vezi pe unde îți fug ochii, ca va fi vai și amar de pielea ta, cât ai fi tu de împărat!
Împăratul cel Blajin se rușină la auzul vorbelor femeii și dădu poruncă să sune trâmbița pentru a se face alegerea.
Ionuț mergea prin fața celor șapte fete de împărat cu Drăguța după el. Fata ducea o tavă de aur, pe care se găsea minunata ie. Feciorul de împărat dădea binețe fiecărei prințese, apoi lua cămașa și o punea peste umerii fetei. Dacă i se potrivea, aceea avea să fie aleasa. Dacă nu, trecea mai departe la următoarea.
Se opri la prima fiică de împărat, care era lată în umeri aproape ca un bărbat ceva mai tânăr. Ionuț probă cămașa și trecu mai departe, spre mâhnirea fetei care se tulbură la față. Și cu a doua păți la fel, apoi și cu celelalte două. Toate se înveseleau la venirea băiatului și se întristau la plecare lui, uitându-se cu ciudă la cămașa prea mică pentru umerii și mijlocelul lor.
Împăratul se uita și el mirat, văzând că Ionuț nu se oprea la niciuna dintre ele. În sinea lui se bucura că aleasa avea să fie una dintre fiicele celor doi prieteni mai apropiați.
Iată că veni și rândul fiicei Împăratului de la Miazănoapte, care se uita cu multă stăpânire de sine la cămașa de pe tava de aur.
-Pentru mine a fost croită, spuse fata, cu încredere desăvârșită.
-Mai întâi să vedem, apoi să ne bucurăm, zise Ionuț, punând ia peste umerii fetei.
La umeri venea destul de bine, dar la mijloc îi era mică.
-N-a fost să fie, spuse cu voioșie Ionuț, iar fata începu să plângă de necaz.
Mai era o singură fată de împărat, iar vodă nu mai putea de nerăbdare. Era tocmai roșcata cu nasul cârn care lui îi plăcuse cel mai mult. Fiica cea mică a împăratului dinspre Miazăzi era aproape un copil. Văzând că se oprește la ea, fata se rușină într-o clipă.
Lui Ionuț i se făcu milă de ea, cât era de mică, dar tătâne-său apăruse în spate, cerând să ducă la capăt lucrarea. De data aceasta, feciorul de împărat nu mai puse cămașa pe umerii fetei, ci îi ceru acesteaia să o îmbrace peste straiele pe care le purta. Fata ascultă porunca și îmbrăcă ia peste rochie.
-Tătucă, spuse Ionuț, îi este mare și peste rochie. Măria sa ne-a trimis nu o femeie de măritat, ci un copil care trebuie să se mai joace cu păpușile până să-i vină bine cămașa.
Împăratul privi și îl apucă mânia.
-Ce vrei să spui, că niciuna din fetele asta de împărat nu este bună pentru tine? Încă nu se termină blestemul care a căzut pe capul nostru?
-Tătucă, spuse Ionuț, nu te mânia așa de repede. Mai este o fată care încă nu a îmbrăcat cămașa.
-Despre ce fată vorbești? întrebă craiul, care le mai luă o dată la socoteală pe cele șapte fete.
-Despre ea, spuse Ionuț, privind spre Drăguța. De ce se nu îmbrace și ea cămașa, că doar a muncit să ne facă o bucurie?
Împăratul se uită cu suprindere către Drăguța, dar împărăteasa, care venise lângă ceilalți, spuse:
-Că bine zice feciorul nostru. De ce să nu încerce și fata cămașa?
La porunca lui Ionuț, fata luă cămașa, merse undeva într-o odaie și îmbrăcă ia. Când reveni, un murmur de admirație se auzi peste tot. Cămașa îi venea turnată. Parcă era o regină cu părul blond și obrajii rumeni de dragoste și de inimă bună.
-Uite tătucă, spuse Ionuț, vezi de bine îi vine cămașa? Mămucă, este ca în visul măriei tale?
-Este fiul meu, zise împărăteasa, care se bucură de alegerea făcută.
-Atunci ce mai vorbă lungă, ea este aleasa inimii mele.
Toată lumea se bucură, mai puțin fata cu părul negru, care ar fi dat orice să poată smulge cămașa de pe Drăguța și să o încerce și ea. Ah, dacă avea mijlocelul mai mic...
-Pregătiți degrabă nunta, până nu se sucește iar feciorul ăsta împărătesc, spuse Împăratul cel Blajin, iar toată mulțimea fu invitată să rămână la nunta ce avea să înceapă chiar în acea seară.
Ionuț o luă pe Drăguța pe după mijloc, dând de înțeles că nu era chip să se răzgândească, iar fata simțea deja magia cămășii care, de atunci, poartă numele de ie românească.
descarcati basmul de aici.....