Țiganiada de Ioan Budai-Deleanu comentariu literar
Date biografice si opera:
Ioan Budai-Deleanu scriitor, a trăit între anii c.1763-1820 şi a fost un scriitor de factură clasică, istoric şi iluminist român, reprezentant al Şcolii Ardelene alături de Gheorghe Şincai, Samuil Micu, Petru Maior, Ioan Piuaru-Molnar.
Ioan Budai - Deleanu, deşi şi el de formaţie teologică, a fost totuşi o conştiinţă luminată, însufleţită de idei şi convingeri extrem de înaintate şi curajoase pe care le-a expus în imagini literare nu lipsite de relief şi forţă artistică impresionantă.
Ioan Budai - Deleanu s-a născut în satul Cigmău din ţinutul Hunedoarei, aproape de Orăştie ,probabil la 1760 (nu mai devreme dar nici după 1763). Este primul din cei 10 (zece) copii ai preotului Solomon Budai, adept statornic al unirii biserici strămoşeşti cu biserica Romei. Fraţii săi au fost Aron, Anton, Petru, Nicolae, Iosif, Solomon, Măria, Sofia şi Dina. Aron Budai a fost o personalitate a timpului, fiind secretar al tezaurizatului şi al consistoratului ardelean din Sibiu, având un rol deosebit în viaţa social-politică şi culturală a Transilvaniei la sfârşitul secolului al XVIII-lea.
În anul 1819 fraţii Ioan, Aron şi Anton Budai cer prin Cancelaria Aulică, ridicarea, cu scutire de taxă în rangul nobilimii transilvănene precum şi scutirea locului de casă părintesc rămas neîmpărţit după dispariţia părinţilor, dar numai Ioan şi Aron primesc conferirea înnobilării, un act cu semnificaţii pur formale.
Viaţa autorului Ţiganiadei, acoperă răstimpul unei epoci brăzdate de agitaţii sociale, răscoale şi revoluţii. Această epocă în care au izbucnit nemulţumirile sociale dar şi naţionale, iar valul răzmeriţelor ameninţa rânduielile existenţei feudale, au impus interesul deosebit pentru atitudinea cutezătoare, acţiunea demnă şi faptul istoric îşi va impune sigiliul şi asupra activităţii literar scriitoriceşti a lui Ioan Budai-Deleanu.
În planul activităţii literare, Budai-Deleanu depăşeşte condiţia deschizătorului de drum, preconizată în programul Şcolii Ardelene. După un exerciţiu pregătitor, reprezentat de traducerea unei părţi a piesei lui Metastasio Temistocle, el lucrează la poemul, neterminat, Trei viteji şi, timp îndelungat, cu reveniri şi completări necesare, la Ţiganiada, „poemation eroi-comico-satiric, alcătuit în doaosprăzece cântece de Leonachi Dianeu”.
Opere literare: „Țiganiada” sau „Tabăra țiganilor”; „Trei Viteji” – poem satiric.
Lucrări lingvistice: „Temeiurile gramaticii românești”; „Dascălul românesc pentru temeiurile gramaticii românești”; „Teoria ortografiei românești cu litere latinești”; „Fundamenta grammatices linguae romanicae seu ita dictae valachicae”; „Lexicon românesc-nemțesc și nemțesc-românesc”.
Scrieri istorice: „De originibus populorum Transylvaniae”; „De unione trium nationum Transylvaniae”; „Kurzgefasste Bemerkungen über Bukovina” (publicată, în traducere românească, cu titlul „Scurte observații asupra Bucovinei”); „Hungaros ita describerem; „Hungari vi armorum Transylvaniam non occuparunt”.
Tratate juridice: „Rândueala judecătorească de obște”; „Pravila de obște asupra faptelor rele și pedepsirea lor”; „Carte de pravilă ce cuprinde legile asupra faptelor rele”; „Codul penal”; „Codul civil”.
Manual de pedagogie: „Carte trebuincioasă pentru dascălii școalelor de jos”.
Țiganiada comentariu literar
Ţiganiada sau Tabăra ţiganilor, apare sub îngrijirea lui T. Codrescu, în „Buciumul român” (1876 şi 1877), iar varianta completă, Ţiganiada, este tipărită de Gh. Cardaş în 1925, cu o a doua ediţie în 1928.
Subiectul
Acțiunea se petrece în Muntenia secolului al XV-lea pe vremea lui Vlad Țepeș care, organizând rezistența împotriva turcilor cotropitori, strânge la un loc toți țiganii spre a nu fi folosiți de dușmani drept iscoade. Alcîtuind o oaste înarmată și hrănită de Țepeș, țiganii fac popas între satele Alba și Flămânda apoi, după ce defilează prin fața domnitorului își așază tabăra între Bărbătești și Inimoasa.
Drumul țiganilor este lung și întrerupt de diferite discuții și disensiuni. Drumul lor a fost asemănat de unii critici cu eforturile umanității spre absolut, idealul suprem.
În această vreme, Satana, sprijinindu-i pe turci o fură pe Romica, logodnica lui Parpanghel. Acesta o caută cu înfrigurare și o găsește în palatul din pădurea nălucită unde mai căzuseră padă vrăjilor diavolești și alți creștini.
La un semn al Sfântului Spiridon, protectorul fecioarelor, Romica piere odată cu palatul vrăjit, iar Parpanghel rătăcește nemângâiat prin codru, bea din apa vie, capătă puteri supranaturale, se îmbracă în armura vitezului Argineanu și pleacă la luptă semănând groaza.
În bătălia dintre munteni și turci, adică dintre creștini și păgâni, intervin sfinții și dracii. În final, Vlad Țepeș năvălește în tabăra otomană, nimicește armata turcă prin atacuri dure și face minuni de vitejie, câștigând lupta.
După multe peripeții, ţiganii ajung la Spăteni unde Parpanghel se căsătorește cu Romica pe care o găsește între timp, iar la nuntpă povestește călătoria lui în rai și în iad. Țiganii vor să-și facă un sat al lor, dar discuțiile aprinse dintre ei privind forma de guvernare și alegerea conducătorului se termină cu o încăierare cumplită în urma căreia țiganii se împrăștie. Vlad Țepeș este detronat prin intrigile boierilor și ia drumul pribegiei. Parpanghel îi cere lui Vlad Tepes să nu renunțe la luptă.
Pentru prima dată în literatura noastră, Budai-Deleanu avansează şi argumentează nevoia de ficţiune artistică, investind cu importanţă similară realităţii istorice „înţălesul poeticesc” al unei scrieri. În acest sens, el invocă, ironic, surse fanteziste pentru conţinutul faptic al Ţiganiadei, numind „izvodul ce am aflat la mănăstirea Cioarei” şi „pergamena” sau „hârţoaga de la mănăstirea Zănoaga”, surse comentate apoi, în note, serios, candid sau pseudo-erudit, de Mitru Perea, Simpliţian, Idiotiseanu, Onochefalos, Musofilos, Filologos, Dubitantius, Erudiţianul, Androfilos, Părintele Agnozie, Politicos, Popa Nătărău din Tândarânda ş.a.
Atât notele poemului, cât şi Prologul sau Epistolia închinătoare fac dese trimiteri la modele celebre, datorate unor autori ca Homer, Ariosto, Tasso, Milton, în care demitizarea, ironia programată şi parodia se transformă în instrumentar creator de epos comic. Îndeosebi în a doua variantă a Ţiganiadei, comentariile, ce însoţesc textul în note atribuite cititorilor şcoliţi sau inocenţi sub raportul informaţiei anterioare, formează un fel de „operă paralelă” la scrierea propriu-zisă, amplificând, prin exagerări bine dirijate, comicul sursei la care se referă şi asigurând întregului un reconfortant spirit ludic.
Comentariul socio-politic implicit se alătură valorii artistice conferite ironiei şi satirei. Umorul şi şarja parodică sunt mijloace, nu scopuri pentru autor; dincolo de învelişul declarat vesel al relatării poetice, stăruie o temeinică informaţie istorică şi filologică, dar şi o bună cunoaştere a literaturilor europene sau a filosofiei de viaţă specifică ţăranului român. Invocarea unor elemente care ţin de mitologie sau de supranatural este operată prin convertirea lor la universul uman imediat, fapt care sporeşte coeficientul de personalitate distinctă a scriitorului în ansamblul literaturii apărute în epocă şi mult după aceea.
Personajele
Personajele epopeii sunt pline de vivacitate şi dinamism, înzestrate cu elocinţă şi pricepere în dezbaterea unor principii fundamentale promovate de iluminismul epocii. Ironia şi viziunea caricaturală sunt evidente şi prin onomastica personajelor. Pe de o parte, numele eroilor au rezonanţă ţigănească şi efect comic: Parpangel, Ciuciu, Căcâcea, Corcodel, Slobozan; pe de altă parte, numele lui Romândor sugerează patriotismul şi dorinţa pentru libertate socială şi naţională a românilor.
Adevărata izbândă a primului poet român de talie europeană, Ion Budai-Deleanu, reiese din limbajul artistic înfăptuit prin îmbinarea stilului colocvial-popular cu termeni savant-neologici. Astfel, neologismele de origine franceză „antişambră”, „melancolie”, „intrigant” stau alături de regionalismele „nătăraie”, „bală”, „cioarsă” ori de zicale populare: „Toate aceste nu plătesc o ceapă!”.
Rima surprinzătoare prevesteşte prozodia modernistă a lui Todor Arghezi prin aşezarea în finalul versurilor categorii gramaticale diferite. Astfel, rimează omonimele: substantivul „poartă” cu verbul „poartă”, sau adjectiv şi, respectiv, pronume cu nume proprii: „mişel/Corcodel”, „el/Aristotel”.
Parpangel – personaj de factură eroicomică, este voievodul zlătarilor. Dovedește o înălțime morală a sentimentelor, fiind credincios în dragoste pentru Romica. Dispariția iubitei îi smulge accente de durere, nu lipsite de gingășie.
După dispariția Romicăi, nemîngâiat, Parpangel rătăcește prin codru, se îmbracă în arura viteazului Argineanu bea din apa vie și devine un adevărat erou care, în final, este răsplătit cu prin găsirea și căsătoria cu logodnica sa.
Tandaler – conducătorul cetei aurarilor, nu cunoștea ce este frica și, prin urmare, nimeni nu încerca să se lege de el. E semeț și îngâmfat „se umflă ca broasca în tău”, dornic de mărire și egoist, este strategul expert care îndeamnă țiganii să lupte cu ochii închiși ca să nu se sperie de ochii vrăjmașului.
Corcodel – îi comandă pe lăieți și goleți. Este slobod la gură, vorbește urât și aruncă blesteme și vrăji. Personajul său este un prilej pentru autor de a critica fețele bisericești din perioada respectivă – cântecul XI.
Bălăban – starostele căldărarilor, propune fuga sănătoasă din fața dușmanului.
Goleman, voinicul – căpetenia ciurarilor, crede că singura grijă a regelui este de a pune biruri pe popor.
Bătrânul Drăghici – „ducul” fierarilor, este înțelept și chibzuit.
Din rândul cetei țiganilor se desprind și alte figuri care fie critică clasele dominante din perioada respectivă fie satirizează cusururile oamenilor.
Vlad Țepeș – figura centrală a dimensiunii eroice a epopeii, este cel prin care autorul cristalizează esența unor calități – curajul, inflexibilitatea, cinstea, justețea. Odată ajuns domnitor, Țepeș așază lucrurile pe un făgaș normal, pedepsindu-i exemplar pe trădători, înlătură privilegiile, hoția, abuzurile, este dușmanul boierilor lacomi și ai silniciei turcești. Eroul este plasat în împrejurări care scot în relief trăsături de caracter elogioase – patriotismul, curajul, vitejia.
Vlad Țepeș simbolizează idealul domnitorului luminist pe care Budai Deleanu și l-ar fi dorit pentru toți românii.
Pentru a arăta egoismul și lăcomia, autorul se folosește de episodul în care sunt împărțite demintățile
Lașitatea este prezentată în lupta inevitabilă dintre țigani.
SURSA epopeii este folclorică, lucru care transpare atât din limbajul folosit, cât și din utilizarea fantasticului popular, sub forma elementelor emonologice și ale supranaturalului creștin . filonul popular alimentează, de asemenea, verva, bonomia, jovialitatea ce se întâlnesc în operaă. elementelor fanstastice populare. Prezentarea raiului lui Parpangel este edenul pantagruelic al opulenței gastronomice la care jinduiau toți cei care înduraselă lipsuri și răbdaseră de foame.
Tablourile din Țiganiada, unele de mare almploare, se impun prinf forță narativă și descriptivă.
Episodul defilării cetei de țigani sau cea a încăierării țiganilor sunt adevărate bijuterii epice pline de sevă, în care autorul reuşeşte să şocheze prin amănunt. Unele momente lirice, precum versurile bahice ori cele melancolice ale lui Parpangel sunt remarcabile prin rafinamentul lor.
Descrierile au un colorit deosebit și datorită acumulării de adjective
În versurile în care acțiunea se precipită, verbul este folosit din abundență, imprimând o mișcare.
Comicul - Peripețiile care conduc spre un sfârșit neașteptat, interesul scriitorului care sporește atenţia, întorsături neprevăzute, obținerea unor efecte prin alăturarea unor situații contrastante, mijloace de expresie se îmbină într-un echilibru convențional contribuind la crearea comicului suculent caratcerisitc scrierilor lui Budai Deleanu.
Comicul este fie evident, fie ascuns, mânuit cu o mare luciditate artistică. Autorul foloseşte comicul de situație, comicul creat prin numele alese persoanejelor, jocuri de cuvinte făcute cu numele de oameni și locuri, în efectele realizate din utilizarea diminutivelor.
Elemente prozodice - Opera are o prozodie îngrijită, exceptând unele stângăcii.
Utilizează sestina în general endecasilabică, cu rime încrucișate în primele patru versuri și împerecheateîn ultimele două.
Rima este inedită
- substantive formează rimă cu verbe omonime: poartă – poartă, vine-vine, pară – pară
- adjective rimează cu substantive proprii.
- verbe cu adjective sau alte forme verbale ce se continuă în versul următor.
- pronume personal cu nume propriu.
Stiluri: Budai Deleanu recurge la toate procedeele epice consecrate
- metonimie
- epitetul caracterizator
- comparația dezvoltată de factură clasică
Limbajul Epopeea Ţiganiada este scrisă în cea mai naturală limbă, cu un fond lexical viu. Anumite forme arhaice alături de alte dialecte dau imaginilor culoare.
Se poate observa o anumită rigiditate și forme greoaie, deoarece limba literară era plină de convențiile textelor bisericești.
Ion Budai Deleanu este mare făuritor de limbă, îmbogățind limba lierară mai ales prin elemente populare și regionale, iar uneori prin creații proprii lexicale și gramaticale – ziea, dracă, palată, dumnezăoaie, înțelăpție, păgânie – sau prin neologisme – antișambră, avangardă, egoist, intriganți, invalid, patron.
Întregul text este plin de proverbe și zicători – la fala goala trasta-i ușoară fuga-i rușinoasă dară din toate-i mai sănătoasă, ajunge un băț la un car de oale.
Limbajul este cel care caracterizează personajele și dau mai multă forță tablourilor de luptă prin utilizarea de onomotopee.
Fiecare personaj are stilul propriu de a vorbi care îl individualizează de restul comunității
Burda fierarul vorbește colțuros în limbaj cacofonic
Tandler – imperativ și tăios
Parpangel – cuvinte alese cu grijă, ca un adevăprat cărturar
Drăghici – chibzuit și sfătos
Numele personajelor sunt alese cu grijă unele fiind simbolice – slobozan, romândor, alteori sunt firești, dar aproape întotdeauna relevând trăsturi specifice de caracter ale personajului, Budai Deleanu fiind un adevărat precursor al lui Caragiale.
Concluzie:
„Fără exagerare, Ţiganiada este poemul Iluminismului românesc şi în acelaşi timp al celui european, cu toate contradicţiile şi utopiile sale lucid demitizate” (Dumitru Popovici).
„Ţiganiada» este întâia mare operă de creaţie românească în care toate relele regimului de exploatare feudală sunt demascate cu persistenţă şi satirizate cu necruţătoare ironie, egalată în literatura de mai târziu numai de un Creangă în proză şi de Caragiale în teatru.” (Alexandru Piru)
„Operă de temelie pentru cultura noastră este „Ţiganiada”, nu numai datorită noii atitudini faţă de artă pe care o încorporează, ci şi pentru că ea reprezintă prima mare sinteză cu finalitate estetică a spiritualităţii româneşti şi a spiritualităţii europene.” (Ioana Em. Petrescu).
