Evanghelia dupa Iuda de Adam Blake

Prolog

 

Când dispeceratul a sunat să îl anunţe pe şeriful Webster Gayle despre accidentul aviatic, acesta se afla la sala de bowling, pregătindu-se să cufunde o lingură într-un bol enorm cu îngheţată. Unul dintre gândurile care îi treceau prin minte în timp ce asculta veştile, alături de sentimentele de milă pentru cei morţi şi pentru rudele lor rămase în viaţă şi groaza la gândul rahatului în care avea să intre din cauza asta, era acela că îngheţata lui imensă la pahar, cu sirop şi frişcă pe deasupra, de şapte dolari, avea în mod sigur să se ducă pe apa sâmbetei.

— Aterizare forţată? întrebă el, asigurându-se că a înţeles.

Îşi făcu mâna căuş pe telefon ca să acopere zgomotul popicelor care erau doborâte şi apoi aşezate la loc pe pista alăturată.

— Nu, zise Connie pe un ton categoric. Nici nu a fost vorba de aterizare. Avionul s-a prăbuşit pur şi simplu din cer şi, la impactul cu solul, a dezlănţuit iadul. Nu ştiu cât de mare era sau de unde venea. Am sunat la cei de la controlul de trafic aerian din Phoenix şi Los Angeles. Te anunţ când primesc veşti de la ei.

— Şi eşti sigură că este pe teritoriul nostru? întrebă Gary, agăţându-se de o firavă speranţă. Am crezut că avea culoarul de zbor înspre vest, spre Arcona…

— S-a prăbuşit chiar lângă autostradă, Web. Pe cuvântul meu, văd şi fumul de aici de unde stau. Nu e chiar pe teritoriul nostru, dar e aşa de aproape, încât ai putea ajunge pe jos de la Gateway Mall. Deja i-am transmis şi lui Doc Beattie. Vrei să mai fac şi altceva?

Gayle medită o clipă.

— Da, zise el după un moment. Spune-i lui Anstruther să izoleze zona. Şi pe o rază cât mai mare, ca să nu avem de-a face cu gură-cască sau amatori de poze.

— Şi cu Moggs cum rămâne?

Se referea la Eileen Moggs, care reprezenta întregul personal angajat cu normă întreagă la Peason Chronicler. Moggs era o jurnalistă din vechea gardă, în sensul că îşi conducea singură maşina şi stătea de vorbă cu oamenii înainte de a-şi scrie articolul, ba chiar îşi făcea singură fotografiile cu un aparat digital supradimensionat SLR, care îl făcea pe Gayle să se gândească la un dildo trap-on pe care îl văzuse odată într-un catalog cu jucării erotice şi de care încercase apoi să uite.

— Moggs are voie să cerceteze locul, făcu Gayle o concesie. Îi sunt dator.

— A, da? întrebă Connie, îndeajuns de prietenos încât Gayle să nu suspecteze nici o urmă de aluzie răutăcioasă.

Şeriful împinse bolul cu îngheţată la o parte, neconsolat. Era una dintre acele îngheţate şmechere cu nume lung şi care conţinea o listă şi mai lungă de ingrediente, printre care de bază erau ciocolata, bezeaua şi caramelul, în diferite combinaţii. Gayle era un adevărat dependent, însă făcuse pace cu slăbiciunea lui cu mult timp în urmă.

Bătea de departe alcoolul. Probabil că şi heroina şi cocaina, deşi nu le încercase nici pe una, nici pe alta.

— Vin imediat, zise el. Spune-i lui Anstruther să izoleze locul pe o rază de 400 de metri.

— Pe o rază de 400 de metri, şefu'?

Gayle îi făcu semn cu mâna chelneriţei să îi aducă nota.

— Connie, trebuie ca linia care delimitează locul accidentului să fie la cel puţin cinci minute de mers de locul catastrofei. O să vină oameni de peste tot cum vor prinde de veste şi, cu cât văd mai puţin, cu atât vor pleca mai repede acasă.

— OK, cinci minute să fie.

Gayle o auzea pe Connie cum scria. Ura cifrele, pretindea că nu le percepe, aşa cum unii oameni nu percep culorile.

— Asta e tot?

— Atât deocamdată. Mai încearcă la aeroporturi. Te sun imediat ce ajung acolo.

Gayle îşi luă pălăria de pe scaunul gol de alături şi şi-o puse pe cap. Chelneriţa, o indiancă brunetă atrăgătoare, pe al cărei ecuson era scris „MADHUKSARA”, îi aduse nota de plată pentru îngheţată, pentru un hotdog şi o porţie de cartofi prăjiţi pe care le luase mai devreme. Se arătă şocată când văzu că nu îşi luase desertul.

— Hm, n-ar fi fost rău să o pot lua la pachet, dacă ar fi posibil, zise el, făcând haz de necaz.

Ea se prinse de poantă, râse tare şi mai mult decât ar fi fost cazul. Când se ridică de pe scaun, şerifului îi pocniră oasele: îmbătrânea şi mai suferea şi de reumatism chiar şi în zona asta climatică.

— Doamnă, mai spuse el, ducând două degete la pălărie şi pornind spre ieşire.

Gayle se lăsă furat de gânduri în timp ce traversa aerul de cuptor al parcării, îndreptându-se spre Chevroletul său Biscayne, albastru şi ponosit. Avea dreptul oricând să îşi achiziţioneze o nouă maşină din bugetul poliţiei, însă Biscayne-ul său era deja o marcă înregistrată. Oriunde ar fi parcat-o, era ca un semn care spunea: „Doctorul e în birou”.

Oare cum se pronunţa „Madhuksara”? De unde venea şi ce o adusese în Peason, Arizona? Acesta era oraşul lui Gayle, de care era legat prin fire puternice, subterane, însă nu îşi putea imagina că cineva ar fi putut veni până aici de foarte departe. Care să fi fost punctul de atracţie? Mallul? Cinematograful cu trei ecrane? Deşertul?

Dar, sigur, îşi aminti el, suntem în secolul XXI. Madhuksara nu era neapărat imigrantă: ar fi putut la fel de bine să fie născută aici, în partea de sud-vest a Arizonei. Nu avea pic de accent străin. Pe de altă parte, nici nu o mai văzuse pe aici înainte. Gayle nu era rasist, ceea ce, în anumite momente ale carierei sale de poliţist, i-a oferit un anumit simţ al diversităţii. Îi plăcea diversitatea, atât în ceea ce îi privea pe oameni, cât şi îngheţata. Însă instinctele sale erau cele ale unui poliţist şi obişnuia să reţină feţele noi, indiferent de culoare, pe o listă de aşteptare mentală, pornind de la ideea că nu se ştia niciodată care dintre ele ar fi putut crea probleme.

Autostrada 68 era liberă pe toată distanţa până la interstatală, însă, cu mult înainte de a ajunge la intersecţie, putea vedea coloana neagră de fum înălţându-se spre cer. „Ziua într-un stâlp de nor, iar noaptea într-un stâlp de foc”[1], se gândi Gayle fără nici o legătură. Mama sa fusese baptistă şi cita din Biblie aşa cum alţii vorbesc despre vreme. Cât despre Gayle, nu deschisese Biblia de treizeci de ani, însă o parte din toată povestea aceea îi rămăsese în minte.

Coti pe drumul asfaltat care înconjura Bassett’s Farm şi, tăind câmpia, ajunse pe un alt drum, neasfaltat de data aceasta, unde cândva, cu mulţi ani în urmă, se sărutase pentru prima oară, iar sărutul nu venise din partea unei femei mai în vârstă din familia sa.

A fost plăcut surprins să vadă că drumul era întrerupt de banda galben cu negru de restricţionare a accesului cu câteva sute de metri înainte de a ajunge la punctul zero ca să vadă grămada de metal îndoit din care ieşea fumul. Banda era întinsă între doi pari ai gardului, iar Spence, unul dintre cei mai taciturni şi mai calmi subalterni ai săi, stătea acolo pentru a se asigura că şoferii nu ocolesc această barieră, luând-o prin lanul de porumb.

În timp ce Spence dezlega banda pentru a-i face loc să treacă, Gayle lăsă în jos geamul maşinii.

— Unde e Anstruther? întrebă el.

Spence făcu un semn cu capul într-o parte.

— Acolo sus.

— Cine mai e?

— Lewscynski. Scuff. Şi Mizz Moggs.

Gayle aprobă cu o mişcare a capului şi merse mai departe.

La fel ca în cazul heroinei şi al cocainei, Gayle nu avea experienţă cu un accident aviatic de proporţii. În imaginaţia sa, avionul a căzut precum o săgeată şi s-a înfipt în sol, cu coada în sus. Realitatea însă nu era aşa de blândă. Pământul fusese ridicat pe o distanţă de 200 de metri într-un dâmb care măsura în lateral cam până la trei metri înălţime. Avionul se dezmembrase în timp ce săpa acea brazdă, lăsând în urmă bucăţi contorsionate din fuzelajul său, care semănau cu nişte coji imense de ouă. Ceea ce rămăsese din fuzelaj ardea în capătul îndepărtat şi – acum, că Gayle lăsase în jos geamul maşinii, observă şi el – umplea aerul cu un miros greu de ars. Dacă era plastic sau trupuri umane, Gayle nu îşi putea da seama. Şi nici nu ardea de nerăbdare să afle.

Îşi parcă Biscayne-ul său alături de cel alb cu negru al lui Anstruther şi se dădu jos din maşină. Se afla la câteva sute de metri de locul accidentului, însă căldura emanată de flăcări îl ţinu în loc, la fel ca o bară care blochează o uşă, în timp ce se îndrepta către un mic grup de oameni care stăteau pe brazda de pământ proaspăt săpată. Anstruther, adjunctul său, îşi ţinea palma streaşină la ochi, scrutând noul relief al ţinutului. Joel Scuff, un poliţist de doi bani care, la cei 27 de ani ai săi, făcea de râs poliţia mai ceva ca alţii care aveau de două ori vârsta lui, stătea alături de el, uitându-se în aceeaşi direcţie. Amândoi aveau chipurile întunecate şi perplexe, precum unii veniţi la înmormântarea cuiva pe care nu îl cunoscuseră prea bine, temându-se să nu fie poftiţi să spună câteva cuvinte.

La picioarele lor, sub brazda ridicată, era Eileen Moggs. Aparatul ei falic atârna impotent în poală, în timp ce ea stătea cu capul plecat. Din unghiul în care se afla el era greu de spus, dar chipul ei şifonat părea să indice că plânsese.

Gayle era pe punctul de a-i spune ceva, însă, în acel moment, în timp ce urca greu panta recent formată şi ajunse în vârf, văzu şi el la ce se uitau cu toţii. Se opri locului, involuntar, fără să-şi poată controla picioarele din cauza priveliştii groaznice.

Şoseaua Bassett’s North 40 era presărată cu cadavre: bărbaţi, femei şi copii împrăştiaţi pe pământul răscolit, în timp ce hainele lor, revărsându-se din genţile distruse de suflul exploziei, se roteau în bătaia aerului fierbinte produs de incendiu, de parcă fantomele lor dansau în haine de gală, sărbătorind noua libertate astfel dobândită.

Gayle încercă să înjure, însă, brusc, avea gura prea uscată pentru a putea scoate vreun sunet. În căldura cumplită, lacrimile i se evaporară într-o clipă, înainte să le observe cineva.

PARTEA ÎNTÂI
Codicele Rotgut

 

1

 

Fotografia înfăţişa un bărbat mort, căzut la picioarele unor trepte. Deşi era perfect încadrată şi clară şi nimeni nu observase partea cea mai interesantă a acestei fotografii, asta tot nu o entuziasma câtuşi de puţin pe Heather Kennedy.

Închise dosarul şi îl împinse pe birou: oricum nu prea era mare lucru de văzut acolo.

— Nu vreau cazul ăsta, zise Heather.

Privind-o din cealaltă parte a biroului, Summerhill, şeful departamentului, ridică din umeri, de parcă ar fi spus că toată lumea se confruntă cu dificultăţi.

— Nu am cui să îl dau, Heather, îi zise el, pe tonul rezonabil al cuiva care îşi face doar datoria. Toţi ceilalţi colegi sunt ocupaţi cu alte cazuri. Tu eşti singura liberă.

Ar fi putut să mai adauge şi că „ştii bine de ce primeşti ciurucuri şi ce ar trebui să faci ca să nu mai fie aşa”.

— Bine, acceptă Kennedy. Sunt liberă. De ce nu mă pui să lucrez cu Ratner sau Denning? Nu-mi da o porcărie de caz care va rămâne deschis pentru totdeauna.

Summerhill nici nu se strădui să pară înţelegător.

— Dacă nu e vorba despre crimă, închide-l, zise el. O să te sprijin atâta vreme cât vei putea dovedi asta.

— Şi cum să fac asta dacă dovezile sunt lăsate acolo de trei săptămâni? ripostă acid Kennedy.

Era un caz pierdut pentru ea: Summerhill se hotărâse deja. Însă ea nu avea de gând să cedeze aşa uşor în faţa nenorocitului ăstuia.

— Nimeni nu s-a ocupat de locul crimei. Nimeni nu a cercetat cadavrul la faţa locului. Singurul lucru pe care îmi construiesc cazul sunt câteva poze făcute de poliţistul de serviciu de la cea mai apropiată secţie.

— Da, la care se adaugă şi autopsia, zise Summerhill pe un ton plictisit.

Împinse spre ea dosarul, ferm şi irevocabil.

— O găseşti în dosar. De fapt, ăsta e tot dosarul. A fost suficient cât să putem redeschide cazul, dar recunosc că nu prea mai ai şi altceva de la care să porneşti.

— Şi de ce s-a făcut autopsia dacă nu au existat suspiciuni legate de cauza morţii? întrebă Kennedy, sincer uimită. Cum de-a ajuns povestea asta să fie de competenţa noastră de la bun început?

Summerhill îşi închise ochii şi îi masă cu două degete. Chipul său avea o expresie de plictiseală: tot ce îşi dorea era ca ea să ia naibii dosarul ăla şi să se care odată.

— Tipul ăsta avea o soră şi sora e cea care a insistat. Acum ea a obţinut ce a vrut, adică un verdict de redeschidere, ceea ce înseamnă o sumă infinită de posibilităţi miraculoase. Ca s-o zic pe şleau, nu prea avem de ales acum: am dat-o în bară închizând prea repede cazul ca fiind un simplu accident şi pentru că ne-am împotrivit autopsiei de la bun început. Aşa că trebuie să redeschidem cazul şi să ne agităm până când fie găsim o explicaţie reală pentru moartea tipului, fie ne lovim de un zid şi măcar putem spune că am încercat.

— Ceea ce ar putea dura o veşnicie, sublinie Kennedy.

Era o gaură neagră tipică: un caz care nu pornise de la adunarea dovezilor de la locul crimei, ceea ce însemna că trebuie să umbli tu cu limba scoasă după ele, de la dovezile legale până la strângerea declaraţiilor martorilor.

— Da, în mod sigur. Dar priveşte partea bună a lucrurilor, Heather. O să te şi alegi cu un partener din toată afacerea asta: un tânăr detectiv plin de elan, care s-a alăturat recent departamentului nostru şi care nu ştie nimic despre tine. Chris Harper. Proaspăt transferat de la St. John’s Wood, prin Academie. Te rog să fii amabilă cu el. Pe Newcourt Street sunt obişnuiţi cu maniere mai elegante.

Kennedy deschise din nou gura, vrând să-i spună ceva, dar o închise la loc. Nu avea sens. De fapt, pe de-o parte, trebuia să admiri cât de frumos şi curat o brodiseră de data asta. Cineva o dăduse în bară splendid – închisese prea repede cazul, pentru ca apoi să fie lovit în faţă de evidenţa situaţiei – aşa că acum toată mizeria era pusă în mâinile celui mai slab detectiv din departament şi a unei biete bucăţi de carne de tun paraşutate cu această ocazie dintr-un oraş învecinat. Nu s-ar face nici un rău şi nici nu ar ieşi nimeni pătat din povestea asta: sau, dacă s-ar fi întâmplat aşa ceva, nu ar fi căzut în cârca nimănui important.

Se îndreptă spre uşă, înjurând printre dinţi. Lăsându-se în scaun, cu mâinile împreunate sub cap, Summerhill o privi cum se retrage.

— Adu-i vii, Heather, o sfătui el apatic.

Întoarsă în biroul ei, Kennedy găsi un nou cadou de la brigada de colegi care încercau să o pună pe fugă. Un şobolan mort într-o cursă de şoareci din oţel inoxidabil zăcea pe hârtiile de pe biroul ei. Şapte sau opt detectivi stăteau la pândă în bârlog, în grupuri aparent formate la întâmplare, toţi urmărind-o cu coada ochiului să vadă cum va reacţiona. Poate că puseseră şi pariuri pe asta, judecând după emoţia generală stăpânită din încăpere.

Kennedy suportase în tăcere provocări mai mici, însă în timp ce se uita la micul cadavru, care avea o dâră de sânge închegată în jurul gâtului, acolo unde fusese prins în capcană, îşi dădu seama imediat – deşi ştia asta cu o siguranţă de 90% – că lucrurile astea nu aveau să înceteze dacă ea va continua să îşi ducă crucea asta fără să se plângă.

Aşa că, ce opţiuni avea? Trecând mai multe în revistă, se opri la una care avea cel puţin avantajul că era imediată. Luă capcana în mână şi o deschise destul de greu, pentru că era înţepenită: şobolanul căzu pe biroul ei cu un bufnet surd. Apoi aruncă şi capcana, auzind-o cum zdrăngăne în spatele ei şi luă cadavrul nu delicat de coadă, ci strângându-l ferm în pumn. Era rece: mult mai rece decât temperatura camerei. Cineva îl ţinuse în frigider, aşteptând acest moment. Kennedy îşi făcu ochii roată în încăpere.

Josh Combes. Nu că ar fi fost el şeful bandei – campania nu era atât de bine orchestrată – însă, printre poliţiştii care simţeau nevoia să îi facă viaţa grea lui Kennedy, Combes avea gura cea mai mare şi avea asupra celorlalţi ascendentul numărului de ani petrecuţi în serviciu. Aşa că şi Combes era la fel de potrivit ca oricare altul, ba chiar ceva mai mult pentru ce voia ea să facă. Kennedy se îndreptă spre biroul lui şi îi aruncă şobolanul mort între picioare. Combes se sperie rău, dându-se în spate cu scaunul său rotativ de birou. Şobolanul căzu pe podea.

— La dracu’! urlă Combes.

— Ştii, începu Kennedy în tăcerea uşor scandalizată, băieţii mari nu le roagă pe mămicile lor să rezolve treburile astea, Josh. Trebuia să rămâi în uniformă până erai şi tu tare în coaie. Harper, lucrezi cu mine.

Nici nu era sigură că e şi el acolo. Habar n-avea cum arată. Dar în timp ce se îndepărta, văzu cu coada ochiului cum unul dintre bărbaţii care stăteau jos se ridică şi se desprinde de grup.

— Nenorocito! mârâi Combes în spatele ei.

Îi fierbea sângele în vine, însă râdea satisfăcută, destul de tare cât să o audă cu toţii.